ASPECTE PRIVIND
COLECTIVIZAREA AGRICULTURII
ÎN JUDEȚUL CĂLĂRAȘI
Prof.
Nicolae Ţiripan
Instaurarea în România, după 6 martie
Între multele schimbări preconizate de
noul regim, în frunte cu partidul comunist, sfătuit de ideologii săi de la
Moscova, era şi aceea a schimbării sistemului şi relaţiilor de producţie din
agricultură, prin „rezolvarea” problemei pământului.
Considerată multă vreme o adevărată epopee
naţională, trecerea agriculturii pe făgaşul socialismului, stabilită la Moscova
şi oficializată în România, prin hotărârea Plenarei C.C. al P.C.R. din 3 – 5
martie 1949, era menită – în concepţia celor ce o aplicau – să asigure, după
începutul procesului de industrializare socialistă, victoria relaţiilor de
producţie socialiste şi la sate şi să transforme în realitate visul de aur al
comuniştilor : „instaurarea socialismului
şi comunismului pe pământul scump al patriei.”
Chiar dacă în documentele de partid se
preciza că : „Orice încălcare a
principiului liberului consimţământ, orice presiune economică sau
administrativă faţă de ţăranii muncitori pentru a-i determina să intre în
gospodăriile colective va fi combătură cu hotărâre. Acela care în mod conştient
sau inconştient, practică asemenea metode, indiferent de funcţia pe care o
ocupă, va fi sever sancţionat; dacă e membru de partid până la excluderea din
partid şi, indiferent dacă este sau nu membru de partid, să se recomande, după
caz, organelor de stat să-l înainteze justiţiei”1 iar „singura metodă a partidului care trebuie folosită în munca de
organizare a G.A.C.-urilor este metoda de convingere, de lămurire a ţăranilor
muncitori”2, realitatea care a urmat a demonstrat că procesul
colectivizării agriculturii româneşti – prin orice metode şi mijloace, cum s-a
dovedit în final – a fost o dramă de proporţii uriaşe, cu consecinţe
dezastruoase pentru ţăranul român şi satul românesc.
Mărturie a numeroaselor fărădelegi
comise în timpul procesului de colectivizare – proces ce a durat mult peste ce
se preconiza iniţial – stau documentele de arhivă, dar şi amintirile celor ce
au supravieţuit acestui adevărat infern.
Folosindu-ne de astfel de documente şi
mărturii – multe inedite – vom încerca să prezentăm câteva aspecte privind
desfăşurarea acestui proces în judeţul Călăraşi – judeţ preponderent agrar – ai
cărui proprietari de pământ nu au scăpat de acest devastator proces ce a
cuprins ca un uragan roşu şi Bărăganul călărăşean.
Problema organizării de gospodării agricole
colective în judeţul Călăraşi s-a pus încă din decembrie 1948, când în comuna
Cuza Vodă – unde era una din cele mai bune organizaţii de partid, cu 184 membri
– s-a prelucrat broşura „Calea spre
socialism, calea colhozurilor”. După această prelucrare s-a prezentat la
judeţeana de partid secretarul comitetului de partid din comună, care „a adus la cunoştinţă că mai mulţi membri de
partid (10 – 15) precum şi tot atâţia ţărani, s-au declarat că doresc să facă
gospodărie colectivă”3. I s-a dat sarcină să ducă mai departe
munca de lămurire în această direcţie şi să facă investigaţii pentru a
identifica pe toţi cei ce doresc, înscriindu-i într-un tabel.
La scurtă vreme, a prezentat la
judeţeană un tabel cu 700 ţărani, care după părerea comitetului comunal de
partid doreau colectivizarea. Tabelul a fost trimis la C.C. al P.C.R., care a
procedat la verificarea pe teren, pentru a constata cum stau lucrurile. În urma
verificărilor făcute chiar de Ana Pauker şi Vasile Vaida s-a constatat că din
cei 700 au rămas 420, din aceştia rămânând definitiv hotărâţi să se înscrie în
colectivă doar 151 persoane, cu care s-au făcut două colective, unul dintre ele
luând denumirea de „Ana Pauker”, pentru motivul că „tov. s-a legat de plugarii muncitori, din satul Ceacu, prin lămuririle
şi sfaturile date cu ocazie vizitei făcută în această comună în ziua de 20 mai”4. Din cei 184 membri de partid, cât
număra organizaţia, „s-au înscris în
colectivă numai 66, rămânând în afară 118, ceea ce demonstra că, numeric,
partidul se plasa în coadă”5.
Analizând situaţia, partidul a ajuns la
concluzia că „luarea de măsuri statutare
împotriva celor rămaşi în afară de colectiv, devine inopinată şi nefolositoare
din cauza numărului mare de membrii care, devenind nemulţumiţi, ar putea fi
împinşi în braţele reacţiunii şi nepolitică deoarece scoaterea lor din partid
pe motiv de neprincipialitate, ar naşte în masele din afară impresia că
înscrierea în colectiv nu-i tocmai liberă şi ar crea astfel un argument
puternic pentru reacţiune”6.
Între cei ce au comis greşeli, este
menţionat delegatul C.C. al P.M.R., Lenţoiu Radu, care a lucrat de unul singur,
fără să se consulte cu comitetul de
partid de la raion şi din comună şi nu a „păstrat
conspiraţia din punct de vedere tactic asupra venirii în comună”, motiv
pentru care la adunarea generală convocată, s-au prezentat numai 120 persoane,
doar 47 dintre aceştia semnând actul de intrare în G.A.C.7
Modul greşit de lucru al delegatului
C.C. al P.M.R. nu a permis ca „oamenii să
fie concentraţi permanent sub controlul şi mâna partidului, fără a da
posibilitatea reacţiunii să-i mai influenţeze în timpul prelucrărilor”.8
Urmare a acţiunilor duşmănoase ale
reacţiunii, „s-au ridicat de securitate
şi băgat la cutie 3 chiaburi pentru a le pieri pofta de instigaţie, s-a întocmit
un program de conferinţe cu subiecte legate de viaţa colhozurilor, care se vor
ţine de două ori pe lună, de către conferenţiari pregătiţi şi controlaţi de
judeţeană; se vor trimite la C.C. 2 tabele cu învăţătorii reacţionari chiaburi,
care fac greutăţi în comună, cu propunerea de a fi mutaţi în alte comune, în
locul acestora urmând a fi aduse elemente democrate, active, din alte comune”9.
La 2 septembrie 1949, în urma
prelucrării a doua oară a rezoluţiei din 3 – 5 martie şi a muncii de lămurire
pentru asocierea în gospodării agricole colective, iată care era situaţia
înscrierilor în câteva comune: Călăraşii Vechi – 62 ţărani mijlocaşi şi săraci
cu tabel şi adeziuni; Independenţa – 90 săteni săraci şi mijlocaşi, plus satul
Fleva cu 27 săteni. În total 117 sunt lămuriţi şi cer insistent înfiinţarea,
dar nu au adeziuni; Crucea – 100 săteni săraci şi mijlocaşi, între care 50
membri de partid au făcut un memoriu în acest sens, au tabel, dar nu au cereri;
Zimbru – 52 săteni săraci şi mijlocaşi au tabel, dar fără cereri; Ciocăneşti –
cu 47 săteni, satul Andolina cu 65, satul Smârdan cu 22, total 134 săraci şi
mijlocaşi în curs de înscriere cu tabel, dar fără cereri; satul Bogata, comuna
Rasa – 43 săraci şi mijlocaşi cu tabel, fără cereri.10
Cu toate lozincile „îmbietoare” şi propaganda de suprafaţă, care proslăvea „viaţa nouă” a satului românesc, ţăranii
erau îngrijoraţi de noua situaţie creată, considerând colectivizarea ca pe un
veritabil război nedeclarat, iar prezenţa trupelor sovietice în ţară, ca pe o garanţie
a victoriei lui. Un manifest11 care a circulat în zonă, în această
perioadă, face o adevărată radiografie a situaţiei după război, justificând
îngrijorarea reală a ţărănimii în faţa evenimentelor ce se derulau cu mare
repeziciune. Iată conţinutul respectivului manifest :
„Dragi
cetăţeni, aţi suferit destul cinci ani de când burtica roşie bolşevică (ruşii)
ne-au ocupat. Nu vă înscrieţi la colhozuri. Mai aveţi răbdare, căci în curând
prietenii noştri americani vor veni să ne dezrobească de sub jugul rusesc şi ne
vor aduce pe scumpul nostru rege Mihai I, de care noi n-am uitat. Nu mai daţi
de zor cu ideile comuniste, care nu-şi au rostul la noi, căci, în curând ceasul
libertăţii va suna.
Vedeţi
că tot ce vi s-a spus a fost minciună şi promisiuni. V-au minţit că vor să vă
îmbunătăţească traiul, însă mai rău v-au apăsat şi afundat în mizerie,
luându-vă recolta, vitele, uneltele şi în curând o să va ia pământul care e
proprietatea voastră. O să ia păsările şi tot, căci colhozul se apropie cu paşi
repezi. Răbdare, răbdare şi iar răbdare ! Fiţi gata în orice moment, căci noi
cu regele nostru nu dormim.
Dragi
cetăţeni, nu ascundeţi acest manifest !
Daţi-l
din mână tuturor celor dornici de libertate şi care merg pe acelaşi drum cu
noi! Feriţi-vă de comunişti să nu împiedice realizarea planului nostru ! Cel de
sus ne va ajuta. Vă dorim numai binele.”
Fără a fi un fenomen unic, această
curajoasă demascare făcută de manifestul călărăşean se asocia unui curent mai
larg. Din păcate, nici CEL DE SUS, nici americanii, care nu au venit atunci ci
aproape 50 de ani mai târziu, nu ne-au ajutat, iar P.M.R. a reacţionat violent,
aplicând tot o lozincă adusă de la răsărit : „Nu ştii ? Te învăţăm ! Nu poţi ? Te ajutăm ! Nu vrei ? Te obligăm !”
Pe lângă acţiunile „reacţiunii”, care nu
se manifestase făţiş, dar care-i „ameninţa” pe mulţi din cei ce doreau să se
înscrie în gospodărie colectivă că va fi vai de ei, nu vor avea seminţe, vor
rămâne fără animale şi se vor hrăni de la cazan, documentele menţionează că o
influenţă nefastă asupra întăririi colectivelor „au avut-o femeile, soţiile care au cerut bărbaţilor lor să nu se
înscrie în colectiv cu dota lor”12, precum şi faptul că „tabelele au fost făcute fără să se ducă
muncă de lămurire în organizaţiile de partid, organizaţiile de masă şi în
cadrul căminelor culturale, ci au fost făcute prin cooperative şi comitetele
provizorii; când locuitorii se prezentau cu diferite nevoi (bilete de vite,
bilete de naştere etc.) la aceste instituţii, atunci tovarăşii le prezentau
acele tabele pentru a fi semnate, ca urmare a celor cerute de ei în cadrul
comitetelor provizorii sau la
cooperative pentru mărfurile ce le erau repartizate. Ţăranii nu se întrebau
pentru ce i se prezintă tabelul, îşi primeau dreptul, semnau în tabel şi plecau
fără să fie lămuriţi”13. Încă o lipsă care a atras atenţia
ţăranilor săraci şi mijlocaşi să se sustragă de la înscrierea în G.A.C. a fost
şi aceea că însuşi membrii de partid „vorbeau
despre colectiv fără ca ei să se înscrie”14, aceştia fiind
consideraţi duşmani ai regimului, pentru că prin atitudinea lor determinau
ţărănimea săracă şi mijlocaşă să se sustragă de la crearea socialismului în
agricultură.
De ce chiar cei puşi să înfăptuiască
această „măreaţă operă” se sustrăgeau
de la înscrierea în G.A.C. nu este greu de ghicit. Chiar ei erau cei care
cunoşteau cel mai bine rezultatele finale ale acestui dezastruos proces.
Pentru a îndrepta situaţia creată în
urma abaterilor săvârşite de unele organe de partid şi administrative, C.C. al
P.M.R. a trimis în raionul Călăraşi o comisie în frunte cu ministrul de
finanţe, comisie care a explicat ţăranilor că „în G.A.C. nu se înscrie nimeni forţat, ci numai de bună voie, iar acei
care cred că au fost forţaţi să intre în colectiv, sunt liberi să se retragă şi
să li se restituie tot inventarul cu care au venit în gospodărie”15.
Ancheta care a avut loc în noiembrie
Cei doi au trecut la „forţarea” populaţiei din alte comune,
pentru a începe mai repede procesul de colectivizare. Astfel, „a vorbit cu şeful secţiei financiare şi l-a
întrebat dacă inspectorii sunt buni şi i-a spus să-i bage pe linia Cacomeanca –
Ulmu, unde nu vroiau să se înscrie. Apoi a băgat pe toţi colectorii în altă
comună, unde s-a colectivizat întreaga comună”16.
În ceea ce-i priveşte pe colectori,
abuzurile săvârşite de aceştia erau diverse. Ţăranii cunoşteau foarte bine cine
era „Taurul”(reprezentantul băncii),
„Ursoaica”(colectările), „Cârna”(maşina), „Artileria”(reprezentanţii organizaţiilor de masă şi un activist de
partid). Le făcuseră cunoscute activiştii de la centru, de unde un anume
Georgescu ameninţa că cine nu se implică în procesul de colectivizare va fi
exclus din partid, ideea lui fiind că „dacă
nu face colectare, nu face colectivizare”17.
Ce a urmat după vizita comisiei, nu este
greu de imaginat şi dovedeşte că în tot ceea ce se înfăptuise până atunci numai
de liberul consimţământ nu se ţinuse seama. În doar două zile, 22 şi 23
octombrie 1952, la sediile gospodăriilor colective din comunele pe unde trecuse
comisia, majoritatea celor înscrişi au venit şi au luat înapoi inventarul viu
şi mort, retrăgându-se din G.A.C. O notă strict secretă, din 24 octombrie 195218,
redă situaţia din unele comune : la G.A.C. Fleva din 131 familii înscrise au
rămas 10; la G.A.C. Independenţa din 338 au rămas circa 60; la G.A.C. Rasa, din
468 au rămas 14; la G.A.C. Bogata, înfiinţată chiar în octombrie 1952, cu 187
familii, s-au retras toţi, iar după scurt timp s-au înscris 18 familii; la
G.A.C. Cacomeanca din 246 înscrişi au rămas 14; la G.A.C. Vlad Ţepeş, din 443
familii înscrise au rămas circa 10 – 15 familii dintre care bărbaţii muncesc la
însămânţat în gospodărie, iar soţiile lor vin la sediul gospodăriei să-şi
retragă cererile; la G.A.C. Roseţi din cele 624 familii înscrise au plecat toţi
din gospodărie până în amiaza zilei de 23 octombrie.
Retragerea din G.A.C. nu s-a făcut în
toate comunele deodată, ci pe măsură ce vestea trecerii comisiei şi a măsurilor
luate împotriva organelor ce au comis abateri, ajungeau şi în comunele
respective.
Astfel, într-o notă către C.C. al P.M.R.
din 25 octombrie 195219 se menţiona că în G.A.C. Andolina,
gospodărie nou înfiinţată cu 26 familii, s-au retras toţi, la G.A.C. Dorobanţu
din 53 familii înscrise s-au retras 32, iar restul au aceleaşi tendinţe. Din
această gospodărie s-au retras toţi membrii de partid în frunte cu secretarul
organizaţiei de bază din comună. De asemenea, a început retragerea celor
înscrişi din G.A.C.- urile Găunoşi şi Potcoava.
În nota respectivă se mai arăta că „vizita comisiei a scăzut autoritatea
organelor sfaturilor populare, care nu mai pot încasa datoriile faţă de fisc şi
cotele restante, ţăranii ameninţându-i că cei de sus nu ştiu ce fac ei”20.
Într-o altă notă, cu acelaşi caracter
strict secret, din 27 octombrie 195221
se arată că în G.A.C. din satele Găunoşi şi Potcoava, sate ce fuseseră
colectivizate complet, în zilele de 24 şi 25 octombrie s-au retras toţi cei
înscrişi, numărul acestora fiind între 120 – 150 familii de fiecare gospodărie.
După plecarea comisiei trimisă de partid, în majoritatea comunelor s-au
înregistrat unele manifestări duşmănoase, de provocare, atât din partea
chiaburilor, cât şi din partea celor retraşi. Astfel, în comuna Rasa, s-a
strigat pe şosea : „Trăiască partidul
ţărănist şi liberal, care i-a scăpat de jugul comuniştilor, distrugând G.A.C. –
urile”22.
În comuna Vlad Ţepeş, în ziua de 10
noiembrie 1952, un număr de 50 familii din cele 133 rămase în G.A.C., în urma
muncii de lămurire, „au venit la G.A.C.
şi au cerut să li se restituie cererile, atelajele şi sămânţa cu care au intrat în gospodărie”23.
Pentru lămurirea situaţiei, organele locale de partid au organizat o adunare
generală, cu participarea unui reprezentant al regiunii P.M.R. Bucureşti şi a
unui instructor de la C.C. al P.M.R., dar scopul nu a fost atins, deoarece o
mare parte din cei înscrişi şi în special soţiile acestora, invocând diverse
motive, au cerut cu insistenţă să li se restituie cererile de înscriere. Nici
chiar măsura chemării la gospodărie, a doua zi, în mod individual, n-a rezolvat
problema. Menţinerea pe poziţie a ţăranilor a determinat pe cei în drept să le
restituie cererile. S-a stabilit – cu acest prilej – că primii care s-au retras
au fost membrii din conducerea organizaţiei de bază P.M.R., urmaţi de ceilalţi
membri de partid24.
De altfel, documentele şi mărturiile
contemporanilor vorbesc şi de alte situaţii, când ţăranii din satul Vlad Ţepeş
s-au opus colectivizării. Iată cum descrie regretatul învățător Iosif Mihalache
momentul încercării de lămurire a ţăranilor :
„Era la începutul lunii octombrie 1959. În
Vlad Ţepeş se pregătise un frumos program artistic, în cinstea zilei armatei,
care se sărbătorea în acea vreme în ziua de 2 octombrie. După terminarea
festivităţii, s-a profitat de faptul că în sala căminului cultural era mult
popor. Se deschide discuţia cu scopul să-i lămurească de avantajele ce vor
decurge din unirea într-o singură gospodărie, dar când aud de această
propunere, oamenii, cei care se aflau în băncile mai din faţă, pun capul în
pământ şi tac molcum, unii murmură ceva de neînţeles. Câţiva din cei aflaţi în
fundul sălii, chiar ameninţă. Nu mai vor să asculte ce li se spune. Cei mai
mulţi ieşiseră afară şi discutau în aer liber (…) Grupuri, grupuri, oamenii
discută cu înfocare.
–
Nu suntem noi atât de proşti, încât să nu vedem dacă G.A.C. – ul merge bine sau
nu!
-
În colhoz veţi
trăi bine …
-
Noi, nu vrem
colhoz, nu vrem tarla !
-
Bine, bine nu
vreţi tarla, nu vreţi colhoz, nu vă forţează nimeni, le răspunse muncitorul,
venit de la oraş şi le vorbise în sala căminului cultural şi care acum, mergea
alături de grupul ce se apropia de sfatul popular. Vorbele lui poate că le
plăcu ţăranilor, căci se liniştiseră şi răspunseră în glumă :
-
Aşa-i, graba
strică treaba !...
Deodată
însă, glasul muncitorului crescu pe un ton poruncitor.
-
Mâine n-o să vă mai împotriviţi, vă asigur ! Mâine, în comuna Vlad Ţepeş se va
însămânţa grâul pe o singură tarla !
N-apucă
să termine vorba, căci fu nevoit să intre glonţ în clădirea Sfatului popular şi
zăvorî uşa … Văpaia se aprinsese, ceata încerca să spargă uşa, înjura,
ameninţa. Încet, încet furia se potoli… Se comite, însă, o a doua greşeală.
Autorităţile se sfătuiesc şi pornesc la locuinţa unora dintre ţăranii cu
pricina. Primii sunt luaţi prin surprindere, dar unii află şi dau de veste. Se
porni acum un adevărat uragan…care se apropia de clădirea sfatului popular şi o
înconjoară. Unii au urcat în clopotniţa bisericii şi trăgeau cu o mânie oarbă
clopotul. La auzul sunetului răzvrătit al clopotului, curg sătenii în valuri,
de pe toate uliţele satului şi înconjoară clădirea sfatului popular vociferând,
înjurând, ameninţând. Un stol de pietre zboară spre clădirea sfatului
popular…Era un vacarm de nedescris…Autorităţile comunale şi membrii de partid
reuşiseră să fugă mai înainte să ajungă poporul înfuriat la primărie şi s-au
ascuns într-o casă din marginea satului înarmându-se cu ce au găsit la
îndemână. N-au găsit în clădirea sfatului decât pe Husărăscu, notarul comunei,
un om refugiat în 1940 din regiunea luată de maghiari. Lui nu i-au făcut nimic.
Era un om de omenie. Toată noaptea au umblat unii prin sat să pună mâna pe
autorităţi şi pe cozile lor de topor. Abia în zori furia s-a potolit.
O
bună parte regretau că le-a fost furia în zadar, n-au putut pune mâna pe nici
un conducător şi acum aşteptau să plătească scump încercarea lor. Din această
cauză încercau să fugă din localitate. Vestea ajunsese la Călăraşi şi de aici
la Constanţa. În timpul cel mai scurt au sosit avioane şi elicoptere cu ostaşi.
N-au intrat în sat, ci s-au instalat la sud de sat să împiedice populaţia care,
eventual, ar veni din satele vecine în sprijinul ţepeşenilor. La ziuă au intrat
în sat. Vina cea mare a fost aruncată în spatele înstăriţilor satului – a
chiaburilor. Au fost arestaţi mulţi dintre ei. După ce furtuna s-a potolit,
munca de lămurire pentru înscrierea ţăranilor în G.A.C. a continuat zi de zi.
Au fost duşi unii ţărani la G.A.C. – urile înfiinţate în judeţ. Partidul
avusese grijă ca membrii G.A.C. – urilor vizitate să se laude cu avantajele
obţinute în G.A.C….25”
Munca de lămurire a ţăranilor – prin
orice forme şi metode – a dat în final rezultatul scontat. S-au creat C.A.P. –
uri în satele comunei. Dar, mai erau încă mulţi cei ce nu doreau să se înscrie
în C.A.P. Datorită greşelilor făcute de organele de partid şi de stat,
răzmeriţa de la Vlad Ţepeş se va reaprinde cu şi mai mare tărie în anul 195926.
În satul Săpunari, brigada raională nr.
2 trimisă să-i lămurească pe ţărani să se înscrie în C.A.P. „Pământ Desţelenit”, nu numai că nu
reuşea acest lucru, dar constata că din cele 87 de familii înscrise, 60
făcuseră cereri de retragere27.
Încercările de ieşire din G.A.C. n-au
încetat în toată perioada colectivizării. Astfel, într-o informare28
privind unele măsuri luate de comitetul raional de partid Lehliu asupra
situaţiei ivite la G.A.C. – urile „Partizanul
Roşu” din satul Arţari, „Grigore
Preoteasa” din satul Noua Văcărească, „I.L.
Caragiale” din satul Dăneşti, „Pământ
Desţelenit” din satul Săpunari şi „Drumul
lui Lenin” din satul Lehliu, unde se făcuse cereri de retragere de către
105 membri, printre motivele menţionate sunt enumerate : că sunt bătrâni, că nu
sunt de acord unii membri ai familiei, alţii că sunt nemulţumiţi de rezultatele
obţinute la producţie în G.A.C. ş.a. Ca în toate situaţiile, se invocă şi
influenţa elementelor duşmănoase ca : foşti chiaburi, fii de chiaburi, foşti
legionari şi vechi politicieni ai partidelor ţărănist şi liberal.
Cazuri de încălcare a liberului
consimţământ se produc, în continuare. Astfel, preşedintele sfatului popular a
mers la Floarea Stănică din comuna Frăsinet pentru a-i ridica tot ce avea, dacă
nu se înscrie în gospodărie29.
În şedinţa Comitetului raional de partid
Lehliu din 17 ianuarie 1953 se arată că, în satul Odaia, din 27 familii
raportate că s-au înscris în G.A.C., s-a stat de vorbă numai cu 15, din care
numai 5 sunt de acord cu gospodăria colectivă, iar „atmosfera este foarte proastă. Din discuţii a reieşit că au făcut
cereri pentru că s-a dus cu fiscul peste ei. Ex. : Ştefan Dobre, membru de
partid arăta că a fost forţat de tov. activişti ca tov. Mikloş şi tov.
Ciulinaru Stan, iar acum declară mai departe că nu vrea să rămână în G.A.C. Gheorghe
Dobre s-a dus la sfat să ia un bilet de vânzare a unui viţel şi i s-a
condiţionat de secretarul Beia Mihai că numai dacă face cerere la G.A.C. poate
vinde viţelul. Lui Dica M. Costea i s-a spus că scapă de percepţie şi de toate
obligaţiile dacă se înscrie în gospodărie.30”
Într-o altă informare, din 26 aprilie
1959, referitor la cazuri de încălcare a liberului consimţământ se arată că : „La Sălcioara preşedintele Sfatului popular a
folosit măsuri de intimidare faţă de ţărani, mergând grupuri mai mari de 20 şi
chiar 30 de colectivişti la un întovărăşit acasă pentru a-l lămuri să intre în
gospodăria colectivă. Au fost cazuri când s-au deplasat seara târziu la
cetăţeni acasă pentru a duce muncă de lămurire să-i atragă în G.A.C.31”
Un alt caz este cel al
instructorului pe linie de organizare al Sfatului popular al raionului Lehliu,
Nan Dumitru, care „când nu reuşea cu
munca de lămurire să-l convingă pe ţăran să intre în G.A.C., avea ieşiri
nesănătoase ameninţându-l cu bătaia, ceea ce denotă că folosea metode
antipartinice”32.
Dacă avem în vedere că cei care se
înghesuiau să se înscrie în G.A.C. erau cei fără pământ sau cu pământ puţin,
oameni care niciodată nu se aflaseră printre gospodarii satelor, vom înţelege
încă una din cauzele pentru care, în prima fază a colectivizării, cei mai mulţi
s-au împotrivit înscrierii în Gospodăria Colectivă. Iată doar două exemple în
acest sens33 : la 22
februarie 1953, din cele 57 familii înscrise în G.A.C. „Alexandru Sahia” din satul Paicu 2 erau fără pământ, 50 ţărani săraci
şi doar 5 ţărani mijlocaşi. În aceeaşi perioadă la G.A.C. „Secera şi Ciocanul” din satul Lupşanu unde la înscriere contase „conştiinţa de clasă a ţăranilor săraci şi
mijlocaşi” situaţia se prezenta astfel: din 77 familii înscrise 3 erau fără
pământ, 61 de ţărani săraci şi 13 ţărani mijlocaşi”34.
În unele cazuri, când sătenii refuzau să
se înscrie în gospodăria colectivă, erau ameninţaţi cu arestarea şi trimiterea
la canal35.
Sistemul cotelor obligatorii a fost
introdus prin Decretul nr. 121 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, publicat
în „Monitorul Oficial” din 6 iulie
1948. Conform Decretului, ţăranii individuali, Gospodăriile Agricole de Stat şi
cele Colective, întovărăşirile agricole erau obligate să dea statului contra
plată o parte din producţia obţinută, la preţuri fixate de stat36,
în stabilirea cotelor ţinându-se seama de suprafaţa totală a terenului arabil
al exploatării şi nu de producţia obţinută. Deşi Decretul prevedea că cei cu
pământ puţin, de la 1 la
Nerespectarea cotelor stabilite era
considerată, conform Legii nr. 351 din 3 mai 1945 pentru reprimarea speculei
ilicite şi a sabotajului economic, infracţiune şi se pedepsea cu închisoare
corecţională de la 4 la 12 ani sau cu amendă de la o sută de mii la douăzeci
milioane lei. Acest sistem a produs multe nemulţumiri la sate, ţăranii
considerând cotele stabilite mult prea mari, comparativ cu producţia obţinută.
De aici au rezultat încercări de sustragere de la predarea cotelor şi chiar
nepredarea acestora. Au fost şi cazuri în care ţăranii au fost nevoiţi să
cumpere produse de pe piaţă pentru a-şi putea achita cota. Cetăţeanul Anghel
Ion din comuna Unirea, a mers să muncească la canalul Dunăre – Marea Neagră, în
anul 1951, ca să facă rost de bani pentru a-şi cumpăra produse să completeze
cantităţile pe care era obligat să le predea la colectare, cantităţile obţinute
din recoltă fiind insuficiente. Întors de la canal, după ce a cumpărat
cantităţile de produse pentru a completa cota şi a asigura existenţa familiei,
a venit comisia de colectare, a făcut percheziţie şi fără nici un fel de
analiză sau explicaţii a ridicat întreaga cantitate de produse găsită, familia
nemaiavând cu ce trece iarna care se apropia38.
În acei ani de cumplită teroare,
tribunalele au judecat mii de cazuri ale celor care, neputând preda cotele
stabilite, se considera că s-au situat pe o poziţie duşmănoasă faţă de regimul
de democraţie populară, căutând să saboteze planul de stat şi mersul înainte
spre construcţia socialismului39.
Pentru a putea înscena cu mai multă
uşurinţă procese ţăranilor, s-a folosit metoda învrăjbirii acestora. Astfel, în
decembrie 1951, pleca către toate comunele din fostul judeţ Ialomiţa, spre
ştiinţă şi discutare, Instrucţiunile
nr. 2784540, referitoare
la aplicarea art. 26 din Decretul nr. 64 privind produsele confiscate, în care
se spunea : „Pentru ţăranii săraci şi
mijlocaşi care informează Comitetele Executive ale Sfaturilor populare şi
celelalte organe de stat şi demască pe cei care au ascuns cereale în scopul de
a nu preda cotele obligatorii statului, se va da acestora din toate produsele
care se confiscă 25 la sută în mod gratuit” (dosirea de cereale se consideră atunci
când acestea erau băgate în gropi, în glugi de coceni, între ziduri, sau date
la alte gospodării). În continuare, Instrucţiunile
precizează modalitatea de confiscare a produselor şi distribuirea către
demascatori a procentului de 25 la sută.
Din miile de cazuri de ţărani condamnaţi
pentru nepredare de cote, vom prezenta câteva exemple. La 17 mai 1952, prin
sentinţa penală41 nr. 3613, Tribunalul Ialomiţa condamna pe Florea
Tudor din Dichiseni (
Inculpatul Dumitru N. Dumitru zis
Buruleanu, din comuna Ştefăneşti, raionul Lehliu, aflat în stare de arest, este
chemat în judecată pentru că din rea voinţă nu a predat cotele obligatorii. În
timpul procesului informatorii Vasile D. Marin, Apostol Vasilescu şi Marin
Drăghici (iată că Instrucţiunile
amintite dădeau roade), care asistau în sală, au cerut cuvântul şi au arătat
rând pe rând că „inculpatul este un
duşman al clasei muncitoare, îmbogăţindu-se exploatând pe muncitori, că nu a
predat cotele obligatorii din rea voinţă şi îndeamnă şi pe alţii să nu le
predea. A fost prins cu căruţa încărcată cu orz verde pentru a-l da la vite… şi
este un element periculos, care nu merită să stea în rândurile clasei
muncitoare şi cere a i se aplica o pedeapsă cât mai severă”.42 În rechizitoriul său,
procurorul cere o sancţionare exemplară, spre a satisface poporul, pentru că:
„Prin atitudinea sa ostilă regimului s-a făcut nedemn a mai trăi în mijlocul
locuitorilor comunei, angrenaţi în marea operă de construire a socialismului şi,
ca atare, instanţa caută a aplica susnumitului o corecţiune care prin rolul său
educativ să-l repună în starea de a fi util statului nostru şi totodată
instanţa, având în vedere periculozitatea inculpatului, caută ca prin
eliminarea lui pe un timp limitat din societate, să pună la adăpost societatea
de acţiunea nocivă şi vătămătoare a acestui individ.” Având în vedere faptele
comise, Tribunalul raional Lehliu l-a condamnat, prin sentinţa penală43 nr. 276 din 28 septembrie
1952, la 6 ani închisoare corecţională, 1500 lei amendă (sau transformarea
acesteia în 300 zile închisoare) şi 7625 lei cu titlul de despăgubiri civile în
folosul C.S.C.P.A.
Prin sentinţa penală44 nr. 1346 din 11 decembrie 1952, Tribunalul raional
Brăneşti îl condamnă la un an închisoare corecţională şi 500 lei amendă pe Savu
Dumitrache, în vârstă de 68 de ani, din comuna Vasilaţi pentru că fiind impus
pe trim. I şi II din anul 1952 să predea către stat o cantitate de
Pentru că nu a predat la termenul fixat
cota de cereale pe anul 1951, Codruţ Ion din comuna Dragoş Vodă, a fost
condamnat de Tribunalul Ialomiţa prin sentinţa penală nr. 4363 din 10 iunie
1952, la 6 luni închisoare şi obligat să predea cota sau contravaloarea
acesteia de 2468 lei. Considerând că „pedeapsa este disproporţionată faţă de
gravitatea faptului şi pericolul social, pentru că din cazier rezultă că mai
are trei condamnări, dintre care două pentru sabotaj”, Parchetul introduce
recurs, iar Tribunalul raional Călăraşi prin sentinţa penală45 nr. 89 din 28 ianuarie
1953, măreşte pedeapsa la 3 ani închisoare corecţională şi 1000 lei amendă,
predarea cotelor cu majorările legale şi confiscarea următoarelor cantităţi de
produse :
Multe din aceste condamnări se făceau în
baza unor cercetări superficiale. Astfel, în ianuarie 1953 Botea Ion din comuna
Dragoş Vodă se afla în penitenciarul Călăraşi, în baza mandatului de arestare
nr. 3707/1952 emis de Tribunalul raionului Călăraşi. Ce se întâmplase însă,
până la această dată? Pentru nepredare de cote a fost arestat la 16 iulie 1950
şi dus în colonia nr. 5 Bicaz, de unde a fost eliberat după 18 luni, la 28
decembrie 195246. În timp ce el era arestat la Bicaz, Tribunalul
Ialomiţa îl judeca şi prin sentinţa penală nr. 4569 din 14 iunie 1952 îl
condamnă la un an închisoare corecţională şi 1000 lei amendă. Hotărârea de
condamnare s-a comunicat, în extras, la ultimul domiciliu, în comuna Dragoş
Vodă, la 4 august 1952, unde s-a afişat pe uşa locuinţei, cu menţiunea „Adresantul deţinut la Piatra Neamţ. Soţia
dispărută”. Imediat după eliberarea din colonia nr. 5 Bicaz, este arestat
şi închis în penitenciarul Călăraşi pentru executarea pedepsei de un an
închisoare. Urmare a contestaţiei sale, prin sentinţa penală nr. 106 din 30
ianuarie 1953, Tribunalul raional Călăraşi anulează mandatul de arestare şi-l
pune în libertate. Dar cele opt luni din viaţă pierdute în colonia nr. 5 de la
Bicaz, nimeni nu a putut să i le mai redea47.
Un alt caz este cel al lui Vintilă
Ştefan din Călăraşi48. În
baza rechizitoriului nr. 490 din 29 august 1953 al Procuraturii raionului
Călăraşi, acesta este trimis în judecată pentru faptul prevăzut şi pedepsit de
Decretul 58/1952, Decretul 255/1951, Decretul 17/1952 şi art. 2 al Decretului
183/1949, combinat cu art.
Din actele depuse la dosar rezultă că
inculpatul avea în folosinţă 12 ha teren arabil, care-l obliga la cote de
cereale, carne şi lapte. Dar acesta aduce dovezi care confirmă că în anul 1952
donase statului
De multe ori, din cauză că nu puteau să
facă faţă cotelor stabilite sau, pur şi simplu, refuzau să le predea, mulţi
părăseau domiciliul şi după un an de zile pământul trecea în proprietatea
statului pentru neplata impozitului, în baza Decretului nr. 111/1951, publicat
în „Buletinul Oficial” al R.P.R. nr.
81 din 27 iulie 1951. Într-un tabel50
întocmit de Miliţia raionului Călăraşi, în anul 1952, din cei 69 de chiaburi „fugiţi de la domiciliul lor”, la 31 „motivele pentru care sunt fugiţi” erau
legate de cote: „pentru sustragerea de la
cote”, „pentru necompletarea cotelor”,
„pentru că a fost impus să predea cotele”,
„nu a putut face faţă predării cotelor”,
„nepredarea cotelor restante 951/952”,
„urmărit cu mandat arestare, având cote
de predat”, „fugit la părinţi în
comuna Ştefan Vodă, pentru nepredare de cote” etc.
Într-un răspuns la o sesizare făcută de
ziarul „România liberă”, privind modul
defectuos de colectare a lânii în comuna Vlad Ţepeş, se menţionează că: „colectarea lânii s-a făcut conform legii şi
dispoziţiunilor în vigoare, aplicându-se lupta de clasă, aşa că cel sesizat nu
s-a orientat just în această privinţă. Exemplu: chiaburul Gheorghe Sprânceană,
care a avut 16 oi a fost trimis în judecată pentru nepredarea cotei şi
condamnat 3 ani. Oile i-au fost sechestrate pentru neplata impozitelor la fisc
şi vândute. Victoria Roşu este soţia unui chiabur,
care
de asemenea a stat în puşcărie pentru nepredare de cote, iar oile sechestrate
de fisc şi vândute. Stan A. Buzea este condamnat la 8 ani pentru acelaşi motiv.
Şerban Popa, chiabur de 78 ani, condamnat şi el”51.
Dintr-o situaţie întocmită de Sfatul
popular al raionului Olteniţa52, cu cei care nu au predat cotele,
rezultă că numărul total al chiaburilor aflaţi în această situaţie era de 459.
Dintre aceştia 76 au fost daţi în judecată, de la 69 s-au confiscat produse,
186 au predat cotele parţial, iar 253, după luarea de măsuri, le-au predat în
totalitate.
O altă pedeapsă care se aplica celor ce
nu predau cotele de produse la care erau obligaţi, consta în faptul că li se
interzicea să macine la morile din comuna de reşedinţă sau din comunele
învecinate53.
Între metodele folosite pe scară largă
împotriva celor ce nu se înscriau în gospodăriile colective era şi aceea a
comasării terenurilor. În acest fel, cei ce nu se înscriau în gospodăria
colectivă erau deposedaţi de terenul lor, pe motiv că acesta intră în
perimetrul G.A.C.. În schimb primeau alte suprafeţe de teren de proastă
calitate, situate la mari distanţe de comună, uneori chiar şi în alte comune
din raionul respectiv. Cei ce refuzau să-l primească sau să-l lucreze erau
deposedaţi şi de acest teren, care în final ajungea tot la G.A.C54.
De asememenea, un alt abuz, destul de
frecvent, l-a constituit preluarea casei şi a gospodăriei anexă, cu terenul
intravilan, pe motiv că acesta se afla în perimetrul de comasare. Deşi statutul
G.A.C. prevedea că rămânea pe mai departe „în
folosinţa personală a colectiviştilor, luându-se numai diferenţa ce depăşeşte
prevederile statutare şi care se dă în folosinţă altor colectivişti, cu drept
de lot personal”55,
în foarte multe cazuri acest lucru nu s-a întâmplat.
Într-o sinteză a rapoartelor trimise de
brigăzile raionale, asupra aplicării hotărârilor partidului şi Guvernului
pentru întărirea şi dezvoltarea gospodăriilor colective în raionul Lehliu, se
arată că în iunie 1950 din 413 proprietari intraţi în perimetrul de comasare la
G.A.C. „Partizanul Roşu” din satul
Arţari şi care au primit teren în schimb, „actele
le-au semnat numai 174 şi încă 22 pe timpul cât brigada a stat în comună,
rămaşi 217”56. În aceeaşi
sinteză se preciza că : „În urma
comasărilor făcute, în toate comunele G.A.C. au ales terenurile cele mai bune,
cu toate că majoritatea colectiviştilor nu aveau teren aici. Au rezultat
nemulţumiri din partea ţăranilor schimbaţi, majoritatea nesemnând actele de
schimb, cu toate că au primit pământ.
La
G.A.C. Radu Vodă, Sfatul popular raional a lăsat colectiviştilor peste
În procesul-verbal din 6 august 1952, de
constituire a comisiei de comasare a raionului Olteniţa se specifica că : „Acolo unde chiaburii vor folosi acte de
violenţă, organele de miliţie vor lua măsuri conform instrucţiunilor primite.
Chiaburii
care intră în perimetrul comasat vor fi chemaţi la sfatul popular,
punându-li-se în vedere în baza Decretului 151/10 aprilie 1950, că terenurile
lor vor fi comasate, arătându-li-se locul unde vor primi în schimb, semnând în
acelaşi timp şi actul de schimb. În această operaţiune de schimb nu se primesc
renunţări sau donaţii şi se va asigura ca fiecare cetăţean să primească teren
în schimb, inclusiv chiaburii”59.
În răspunsul dat în anul 1954, la o
cerere a cinci locuitori din comuna Jegălia, de către Grupul de Control şi
rezolvare al serviciului comasări, se arată că: „cererea a fost întocmită de Ion C.T. Manea, fost chiabur, element rău,
necinstit şi instigator, care a refuzat să semneze actul de schimb”.
Refuzul de a semna actul de schimb este calificat drept „rea voinţă”, intenţia de a „împiedica
transformarea socialistă a agriculturii”.
În comuna Căscioarele „se continua munca de lămurire” cu cei
care trebuiau să-şi schimbe terenurile deţinute cu unele aflate la distanţă
mare de casă şi de calitate inferioară60.
Pentru a putea raporta rezolvarea
situaţiei prin „munca de lămurire”
s-a recurs, în multe cazuri, la falsuri, represiune şi ameninţări. În cererea
sa din 31 decembrie 1954, Minodora Ignat Lazea, referindu-se la operaţiunea de
comasare, declara că : „soţul meu în
vârstă de 72 ani a fost maltratat şi batjocorit în vara anului 1952 spre a-l
forţa să părăsească pământul de frică”61.
Adresându-se preşedintelui Sfatului
popular al raionului Olteniţa, cetăţeanul Buciumeanu G. Ion din comuna
Hotarele, îi aducea la cunoştinţă că a avut „în lunca Argeşului o suprafaţă de
Tov.
preşedinte, terenul este proprietatea mea, dar acum G.A.C., în mod samavolnic,
vrea să mă deposedeze de acest bun al meu.
Eu
sunt om sărac, am trei copii şi dacă mi se ia şi acest pământ, înseamnă că
murim de foame. Am în familie 7 persoane din care unul infirm”62, motive pentru care
solicită să se dea dispoziţii să fie lăsat în pace. Sigur însă, ţăranul
Buciumeanu Ion, ca alte mii aflaţi în aceeaşi situaţie, a rămas fără terenul
care asigura existenţa lui şi a familiei sale. Toate acestea se întâmplau, deşi
încă din ianuarie
În aceeaşi circulară, la punctul nr. 3,
se sublinia: „Comitetul Central al
Partidului Muncitoresc Român, constatând că modul cum s-a făcut comasarea în
unele locuri, la constituirea gospodăriilor colective în anul
- „schimburile
de terenuri şi comasările trebuie făcute în aşa fel încât să nu neîndreptăţească
sau să nemulţumească pe ţăranii săraci şi mijlocaşi, care au rămas în afara
gospodăriilor colective (despre ţăranul Buciumeanu Ion în nici un caz nu se
poate spune că era bogat – n. ns.N.Ţ.).
- organizaţiile
de partid vor mobiliza ţăranii muncitori care s-au înscris în gospodăria
colectivă şi împreună cu aceştia vor desfăşura o intensă muncă de lămurire
pentru a convinge pe ţăranii muncitori, rămaşi în afara gospodăriei colective,
să primească schimbul de pământ” (cum erau lămuriţi şi convinşi ţăranii s-a
văzut din exemplele amintite – n. ns.N.Ţ.)
În continuare, referitor la efectuarea
comasărilor, se cererea a fi respectate următoarele indicaţiuni:
a) “Pământul gospodăriei colective va
fi comasat în unul sau mai multe trupuri, ţinând seama de condiţiile locale.
b) În nici un caz să nu se comaseze pentru
gospodăriile colective pământul cel mai bun, ci pământ de diferite calităţi. Nu
este absolut necesar ca pământul gospodăriei colective să fie în imediata
apropiere a satului.
c) Numărul celor mutaţi din perimetrul comasat
pentru gospodăria colectivă să fie cât mai mic şi în special cât mai puţini
ţărani muncitori, cu care în prealabil să se ducă o temeinică muncă de
lămurire.
d)
Ţăranilor muncitori neintraţi în gospodăria colectivă al căror pământ cade în
perimetrul comasat, trebuia să li se dea o suprafaţă de pământ egală şi pe cât
posibil aproximativ la aceiaşi distanţă.
e)
Schimbul trebuie făcut prin bună înţelegere şi aceasta se poate realiza,
deoarece ţăranii muncitori mutaţi rămân stăpâni pe suprafaţa egală de pământ.
Comitetele
de Partid Regionale vor trimite la C.C. – Secţia agrară, schiţe detaliate
asupra comasărilor ce urmează să fie făcute.
Operaţiunile
de comasare pe teren nu vor putea începe decât după aprobarea dată de C.C. al
P.M.R.”
Că între teorie şi practică a fost o
diferenţă foarte mare, ar fi de prisos să mai adăugăm, documentele oferind
nenumărate exemple de încălcare a indicaţiilor respective. De asemenea, este de
reţinut că în indicaţiile de mai sus nu se face vorbire despre chiaburi, ceea
ce înseamnă că asupra acestor „elemente
duşmănoase” putea fi făcute orice abuzuri şi samavolnicii.
Informând despre munca de transformare
socialistă a agriculturii în comuna Rasa, comitetul raional de partid preciza
că: „în momentul de faţă atmosfera în
comună este foarte tare, în sensul că cetăţenii opun rezistenţă, fiind cazuri
când echipele de lămurire au fost date afară din curte”.64 În continuarea informării
se arăta că: „în general femeile sunt folosite ca neînţelegătoare şi sunt sfătuite
tot de bărbaţii lor”65.
Poate că o explicaţie – pe lângă multe
altele – privind refuzul sătenilor de a se înscrie în G.A.C., am putea să o
aflăm consemnând ceea ce se menţiona într-o informare a Secţiei agrare a
Comitetului regional de partid Bucureşti, despre G.A.C. „9 Mai” din comuna Dragalina, înfiinţată în 1950: „De când a luat fiinţă, gospodăria a
progresat foarte puţin. Anul acesta se prezintă foarte rău din toate punctele
de vedere. Culturile gospodăriei, în special cele
Porumbul,
de asemenea, se află într-o situaţie foarte slabă.
Dacă
aşa stau lucrurile cu cultura de câmp, tot la fel se poate vorbi şi de sectorul
zootehnic…
În
ce priveşte buna organizare…treburile în această gospodărie merg brambura.
Colectiviştii,
care pe unde pot, pierd timpul ca să treacă ziua mai repede şi să fie cotaţi cu
una zi muncă.
În
privinţa muncii de atragere de noi membri, nici un progres…
Unii
colectivişti foşti fruntaşi în gospodărie au părăsit gospodăria muncind din nou
individual”66.
Considerând că în toate comunele sunt
create condiţii bune pentru colectivizare şi nu se justifică cu nimic
pasivitatea de care au dat dovadă unele organizaţii de partid şi Sfaturile
populare comunale, se cerea să se intensifice munca politică mai ales în lunile
de iarnă, când oamenii sunt acasă, uşor de găsit şi se poate sta mai bine de
vorbă cu ei, sporirea vigilenţei şi demascarea cu fermitate a oricăror acţiuni
ale duşmanului de clasă, care ar încerca, sub diferite forme, să împiedice
munca de colectivizare67.
Se cerea crearea de noi echipe de „lămurire”, fiecare echipă având
repartizată o stradă „de unde nu pleacă
până nu lămureşte pe toţi cei de pe stradă să intre în G.A.C.”68
Cum se făcea „lămurirea” nu-i greu de aflat, de vreme ce din toate părţile veneau
semnale că „oamenii fug de acasă când văd
echipa pe strada lor, iar acolo unde erau găsiţi acasă, aceştia ies afară la
poartă pentru a sta de vorbă, deşi echipa insistă să intre în casă, ca să stea
de vorbă în acelaşi timp şi cu soţul şi cu soţia”69.
Sugestive pentru modul cum se făcea „lămurirea” ţăranilor, sunt cele
consemnate de Emil Burlacu de la redacţia pentru străinătate a Radio România,
într-o notă informativă70
din 9 ianuarie 1960: „În zilele de 5 – 6
ianuarie a.c. am fost în deplasare în raionul Călăraşi pentru culegerea
anumitor date, necesare redacţiei unde lucrez.
În
seara zilei de 5 ianuarie, la Sfatul popular din Ceacu am asistat la o şedinţă
în care ultimii ţărani individuali erau lămuriţi să intre în gospodăria
colectivă. Şedinţa aceasta a început aproximativ la orele 19 şi a durat până
spre 23 – 24. Au participat: preşedintele Sfatului popular din Ceacu – tov. Langea,
preşedintele G.A.C. „Gheorghe Dimitrov” – tov. Florea, secretarul organizaţiei
P.M.R. din sat – tov. Peicu Gheorghe, iar către sfârşit a venit şi tov.
prim-secretar al raionului de partid Călăraşi – Florescu; au mai luat parte
contabilul G.A.C. din Ceacu, organizatorul de partid din Cuza Vodă şi unii
colectivişti fruntaşi de la G.A.C. „Gheorghe Dimitrov”.
Raionul
Călăraşi a încheiat anul 1959 cu un procentaj de 93% ţărani colectivizaţi;
campania deschisă în primele zile ale acestui an pentru colectivizarea de 100%
aşadar e bine venită.
Nu
ştiu cum se petrec lucrurile în celelalte comune din raion, din auzite am aflat
că în numai 2 zile comunele Rasa şi Ciocăneşti au fost colectivizate în
întregime. Am totuşi o îndoială asupra metodelor cu care se procedează în
această campanie.
Voi
vorbi despre cele întâlnite la Ceacu (cu înclinarea să bănui că tot ce voi
relata nu se petrece numai acolo)…Ţăranii individuali, planificaţi pentru a se
discuta cu ei sunt introduşi câte unul în şedinţă.
…
Intră ţăranul Purcărea Ion.
-
Ei Ioane, ce ai
de gând ?
-
Nu m-am hotărât
tovarăşe preşedinte…
-
De ce măi,
smintitule, hai ?
-
Că nu m-am
hotărât … să mă gândesc …
-
Cât te mai
gândeşti, măi tâmpitule şi bestie ce eşti ?
-
Păi e greu
tovarăşe, îmi vine greu să mă despart de lucrurile mele, de munca mea…
Urmează
o ploaie de înjurături din partea preşedintelui Langea, apoi :
-
Ionică, mâine îţi iei nevasta, caii şi căruţa, hrană pentru cai şi pentru tine
pe 10 zile şi pleci la cărat piatră pentru grăniceri, la Ciocăneşti. Ieşi şi aşteaptă
la uşă până te chem din nou.
Cam
aşa au decurs discuţiile cu fiecare din cei 7 – 8 săteni chemaţi în seara aceea
la Sfat. Am aflat, printre altele, că această muncă de lămurire continuă la
acelaşi nivel „înalt” de câteva zile.
Ziua,
ţăranii necolectivizaţi sunt chemaţi la diferite prestaţii (să care pământ,
piatră, să sape şanţuri) de la care dacă lipsesc, sunt amendaţi imediat: 150 de
lei pentru fiecare lipsă – unora deja li se ridicase amenda până la 300 – 400
de lei; seara, necolectivizaţii sunt invitaţi la şedinţă, unde se procedează cu
ei aşa cum am relatat mai sus.
Sistemul
acesta de amenzi şi prestaţii, după cum am văzut, e încurajat chiar de tov.
Florescu – prim-secretarul raionului de partid Călăraşi. Tov. Florescu a dat
chiar unele
sugestii
în plus: celui care refuză să se înscrie în colectivă, să i se inventarieze
avutul şi să i se ridice ce are pentru plata impozitului pe anul 1960, întrucât
acest impozit (deşi în mod normal se plăteşte în rate), după apusele tov.
Florescu, poate fin cerut în întregime oricând, chiar şi la începutul anului.
După
o astfel de lămurire, ţăranul Armăşanu – bolnav de T.B.C. – a căzut în cele din
urmă în faţa Sfatului popular.
După
o astfel de lămurire nu s-a obţinut la şedinţa din seara zilei de 5 ianuarie
nici o cerere de înscriere în g.a.c.
Rechemat,
ţăranul Purcărea Ion a încercat să vorbească, să spună de pildă că nu se
înscrie în g.a.c. pentru că tov. Peicu Gheorghe îl duşmăneşte (mă rog, motiv
neserios). Acest lucru l-a enervat pe tov. Langea „la culme”: l-a obligat pe
tov. Purcărea să taie lemne toată noaptea la Sfatul popular şi să numere toţi
cărbunii „mai mari”. A doua zi Ion Purcărea a înaintat cererea de înscriere în
gospodărie.
Mă
întreb totuşi : ăsta e procedeul ?
Desigur,
nu toţi participanţii la şedinţă au fost atât de „înflăcăraţi” – consider
sensul rău al cuvântului –, tov. Florea – preşedintele g.a.c. „Gheorghe
Dimitrov” de ex., a încercat să explice necesitatea intrării tuturor ţăranilor
în gospodăria colectivă, n-a uzat de înjurături, insulte etc.; tov. prim
secretar Florescu a fost de asemenea destul de manierat (minus sistemul de
amenzi şi plata impozitelor); tov. Langea şi Peicu însă, pur şi simplu m-au
mirat, şi m-au mirat nu numai ei, dar toţi ceilalţi, prin faptul că, deşi nu
înjurau şi ameninţau, prin pasivitatea lor faţă de metodele tov. Langea şi
Peicu, încuviinţau înjurăturile, ameninţările, tonul de comandă etc.
Poate,
nu trebuie să mă mir ?
Înţeleg,
să nu fii calm, nu detest însufleţirea, satul Ceacu e colectivizat în proporţie
de 97% (doar aici se înfiinţase primul G.A.C. din fostul
judeţ Ialomiţa – n. ns.N.Ţ.), cele 3
procente de individuali trebuie incluse neapărat în g.a.c., dar nici aşa…
Deocamdată
aceasta este părerea mea.”
Am reprodus în întregime cele consemnate
de Emil Burlacu, pentru că a fost unul din puţinii „istorici ai clipei” care a avut curajul să aştearnă pe hârtie o
parte din modul cum erau „lămuriţi”
ţăranii să se înscrie în g.a.c., într-o vreme în care presa abunda de articole
ce ridicau în slăvi procesul de colectivizare.
Adevărul, despre ce a urmat după şedinţa
respectivă, mi-a fost dezvăluit chiar de ţăranul Purcărea Ion, cu care am
purtat o lungă discuţie, în ziua de 9 aprilie 1993. Din discuţia purtată şi
documentele pe care mi le-a arătat, am
aflat că nu s-a înscris niciodată în g.a.c. Cererea despre care scria Emil
Burlacu nu avea cum să fie depusă de ţăranul Purcărea Ion, deoarece după ce a
terminat de numărat cărbunii, pe care – pe întuneric – a trebuit să-i grupeze
şi pe categorii de mărime, i s-a administrat, tot pe întuneric, o bătaie
zdravănă, din care şi-a revenit abia peste trei zile. Folosindu-se şi în cazul
său de metoda comasării, pe motiv că locuinţa şi terenul intravilan se află în
perimetrul G.A.C. „Gheorghe Dimitrov”,
a fost deposedat şi de acesta, ca şi de terenul arabil din câmp şi inventarul
agricol ce-l poseda. Pe lângă că şi-a pierdut întreaga agoniseală, refuzul de a
se înscrie în G.A.C. l-a urmărit toată viaţa, nereuşind niciodată, până la
ieşirea la pensie, să se angajeze ca salariat permanent. Mai mult chiar, nici
la data când am purtat discuţia, drama ţăranului Purcărea Ion – şi ca el au
fost sute de mii în România acelor ani – nu luase sfârşit.
În aceeaşi lună în care Emil Burlacu
consemna cele întâmplate la Ceacu – ianuarie 1960 – Comitetul regional
Bucureşti, în urma numeroaselor sesizări şi reclamaţii privind abuzurile
săvârşite de cei trimişi să înfăptuiască colectivizarea agriculturii, trimite o
echipă care să verifice abuzurile, pentru a fi aduse la cunoştinţă C.C. al
P.M.R., de parcă cei din teritoriu nu aplicau linia politică stabilită de
partid. Comisia constata, totuşi, că în munca de colectivizare, pe lângă munca
politică, s-au folosit şi metode greşite71.
Astfel, în comuna Ciocăneşti,
preşedintele Sfatului popular aplicase amenzi la 437 cetăţeni neînscrişi în
G.A.C. pentru neparticiparea la contribuţia în muncă, precum şi pentru
necurăţarea şanţurilor, grădinilor şi curţilor. 260 de cetăţeni achitase
amenzile72.
„Grav
este cazul – constata comisia – că,
în unele cazuri, aceste amenzi au fost aplicate ilegal, neavând o bază
materială de aplicare a lor, iar unora dintre ţărani, aceste amenzi li s-au
majorat nejustificat de la 150 la 750 lei, tocmai pentru a-i determina să intre
în G.A.C.”73.
În comuna Dorobanţu, comisia constata că
au fost cazuri când unii ţărani necolectivizaţi, deşi aveau bani ca să-şi
achite impozitele, totuşi li s-a pretins cereale, pe care ei nu le aveau.
Acelaşi lucru era constatat şi în
comunele Rasa şi Cacomeanca, unde se procedase la încasarea impozitelor pe
întregul an încă din luna ianuarie şi au fost aplicate amenzi ilegale pentru
contribuţia în muncă.
Se menţiona că aceste metode au fost
aplicate în special celor ce se lăsau mai greu convinşi pentru a se înscrie în
gospodăriile colective, iar acolo unde s-a reuşit, cererile de înscriere erau
semnate mai mult de soţi.
Continuând munca de „lămurire” a celor necolectivizaţi şi
aplicând, neabătut, în practică, preţioasele indicaţii ale partidului, organele
de partid raportau la 31 ianuarie 1960 un procent de colectivizare de 98,3 %,
iar la „marea sărbătoare” a
agriculturii româneşti din aprilie 1962, colectivizarea încheiată, chiar dacă
nu exista sat în care să nu fi rămas în afara noii forme de organizare a
agriculturii, măcar o familie. Multe din aceste familii, chiar deposedate de
întreaga avuţie, nu s-au înscris niciodată în G.A.C., dovedind tuturor că
ţăranul român poate fi ucis, dar nu înfrânt.
N O T E
1. România în anii socialismului (1948 – 1978),
Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 91 – 94.
2. Ibidem
3. Arhivele
Naționale Călărași (în continuare, se va cita A.N. Călărași), fond P.C.R. –
Comitetul judeţean Ialomiţa, dos. 107/1949, f. 12 – 16.
4. Ibidem, f. 46 – 51.
5. Ibidem, f. 12 – 16.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. Ibidem, f. 44 – 45.
11. A.N.
Călăraşi, fond Primăria comunei Mircea Vodă, dos. 6/1949, f. 23
12. A.N.
Călăraşi, fond P.C.R. – Comitetul Judeţean Ialomiţa, dos. 107/1949, f. 46 – 51.
13. Ibidem,
f. 62 – 63.
14. Ibidem.
15. A.N.
Călăraşi, fond. P.C.R. – Comitetul raional Călăraşi, dos. 2/1952, f. 1.
16. Direcţia judeţeană Giurgiu a
Arhivelor Naţionale, fond Comitetul Regional de partid Bucureşti, dos.
676/1952, f. 109.
17. Ibidem, f. 111.
18. A.N. Călăraşi, fond P.C.R. -
Comitetul raional Călăraşi, dos. 2/1952, f. 2-3.
19. Ibidem,
f. 4-5.
20. Ibidem.
21.
Ibidem, f. 6-7.
22.
Ibidem.
23.
Ibidem, f. 10.
24.Ibidem.
25. Ion Mihalache, Monografia comunei Vlad Ţepeş, p. 60-62. Lucrarea, în manuscris, se
află la Biblioteca documentară a S.J.A.N. Călăraşi.
26.
Ibidem.
27. A.N. Călăraşi, fond
P.C.R. – Comitetul raional Lehliu, dos. 5/1953, f. 17.
28. Ibidem,
dos. 5/1959, f. 213-216.
29. Ibidem, dos. 4/1952, f. 163.
30. Ibidem,
dos. 5/1953, f. 21.
31.
Ibidem, dos. 5/1959, f. 122-126.
32. Ibidem.
33. Ibidem,
dos. 5/1953, f. 63.
34.
Ibidem, f. 71.
35. A.N. Călăraşi, fond P.C.R. - Comitetul raional Călăraşi, dos. 2/1952, f.
16.
36. „Monitorul
Oficial” nr. 161 din 15 iulie 1948, p. 5893.
37. A.N. Călăraşi, fond P.C.R. –
Comitetul raional Lehliu, dos. 3/1951, f. 7.
38. A.N. Călărași, fond
Primăria comunei Unirea, dos. 2/1952, f. 12.
39. A.N. Călărași, fond
Tribunalul raional Călăraşi, dos. 1/1953, f. 129-130.
40. A.N. Călărași, fond Primăria comunei
Unirea, dos. 2/1952, f. 2.
41. A.N. Călărași, fond Tribunalul
raional Călăraşi, dos. 1/1953, f. 100.
42. A.N. Călărași, fond Tribunalul
raional Lehliu, dos. 2/1952, f. 76-77.
43.
Ibidem.
44. A.N. Călăraşi, fond
Tribunalul raional Brăneşti, dos. 2/1952, f. 312.
45. A.N. Călărași, fond Tribunalul
raional Călăraşi, dos. 1/1953, f. 101.
46. Ibidem, f. 127.
47. Ibidem.
48. Ibidem, dos.4/1954, f. 180.
49. Ibidem.
50.
A.N. Călăraşi, fond Miliţia raionului Călăraşi, dos. 5/1952, f. 61.
51.
A.N. Călărași, fond Sfatul popular al raionului Călăraşi , Secţia Secretariat
–Administrativ, dos. 21/1953, f. 571.
52.
A.N. Călărași, fond Sfatul popular al raionului Olteniţa,Secţia Secretariat,
dos. 6/1952, f.79.
53. A.N.
Călărași, fond Sfatul popular al raionului Călăraşi, Secţia
Secretariat-Administrativ, dos. 21/1953, f. 52,
54. A.N.
Călărași, fond P.C.R. – Comitetul raional Călăraşi, dos. 18/1960, f. 9-11.
55. Ibidem, f. 84-85.
56. A.N.
Călăraşi, fond P.C.R. – Comitetul raional Lehliu, dos. 5/1953, f. 34.
57. Ibidem, f. 35.
58. A.N.
Călăraşi, fond P.C.R. – Comitetul raional Olteniţa, dos. 6/1952, f. 121.
59. Bogdan
Tănăsescu, Colectivizarea între
propagandă şi realitate, Editura Globus, p. 38.
60. Ibidem,
p. 39.
61. Ibidem.
62. A.N. Călăraşi, fond Sfatul popular al raionului
Olteniţa, Secţia Secretariat, dos. 6/1956, f. 63.
63. A.N. Călărași, fond P.C.R. – Comitetul raional
Olteniţa, dos. 2/1953, f. 30-32.
64. A.N.,
fond P.C.R. – Comitetul raional
Călăraşi, dos. 19/1956, f. 2-4.
65. Ibidem.
66. Ibidem, dos. 55/1956, f. 1-3.
67. Ibidem, dos. 3/1959, f. 20-39.
68. Ibidem.
69. Ibidem.
70.
Ibidem, dos. 21/1960, f. 1-2.
71. Ibidem, dos. 18/1960, f. 1-2.
