DEMERSURI PENTRU CONSTRUCȚIA PALATULUI ADMINISTRATIV

ȘI JUDECĂTORESC DIN CĂLĂRAȘI

                                                                                               Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

Joi, 15 ianuarie 2026, s-a redeschis Palatul Administrativ și de Justiție, aripa dinspre strada București, devenită după restaurare Palat socio-cultural care va adăposti Palatului Copiilor din Călărași. S-a scris și s-a vorbit foarte mult, în perioada premergătoare redeschiderii și după, despre această bijuterie arhitecturală a municipiului Călărași, despre demersurile întreprinse pentru reabilitare, care au durat câțiva ani și au avut un final fericit. Ce nu s-a spus este faptul că acest palat nu s-a născut din neant, peste noapte, chinurile facerii acestuia durând câțiva ani de zile, situație aproape similară cu cea din perioada reabilitării. Sigur, el a fost construit în circa un an și jumătate, datorită seriozității inginerului Giusepe Ciconi și arhitectului Alexandru Săvulescu, care a supravegheat lucrarea, dar până s-a hotărât începerea lucrărilor au trecut câțiva ani, dovadă că societatea românească a acelor vremuri nu era departe de cea de astăzi. Dincolo de unele controverse, apărute după redeschidere, inerente într-o societate care aleargă după senzațional, vă invit să vă înarmați cu puțină răbdare și să luați la cunoștință de demersurile făcute de administrația județului Ialomița de atunci, pe parcursul a cinci ani, pentru ca într-un final, orașul să fie înzestrat cu o asemenea capodoperă arhitecturală.

O primă informație despre construirea palatului o avem din anul 1890, când în ședința Camerei din 15 ianuarie, deputatul Gr. Chrissenghi, citește și depune la biroul Camerei „un proiect de lege prin care să se autorizeze consiliul județean din Ialomița a contracta un împrumut de peste 400.000 mii lei pentru construirea unui palat administrativ și judecătoresc la Călărași.”(o lege pentru un împrumut asemănător fusese votată încă din 1887, dar împrumutul nu a mai fost efectuat)  Deși a cerut urgență, aceasta solicitare a fost refuzată de Cameră, proiectul fiind trimis direct la secțiuni. Solicitarea a fost totuși aprobată, de vreme ce Universul din 5 septembrie 1890, ne informează că  „Casa de economii și consemnațiuni a încuviințat, sâmbăta trecută, realizarea împrumutului de 400.000 lei cu dobândă de 6 și jumătate la sută, pentru construirea unui palat de justiție și administrativ în orașul Călărași, cum și a unei cazărmi de călărași. Lucrările acestor construcțiuni vor începe în primăvara anului viitor.”

Ialomițeanul din 24 februarie 1891 după ce scrie că: „Chestiunea facerii planurilor palatului administrativ și judecătoresc s-a tranșat de Comitetul permanent. Acesta găsind că s-au înscris un număr suficient de arhitecți ca să concureze la facerea planurilor, a dispus să se țină concurs pentru facerea lor. S-a decis ca planurile să fie depuse la Comitet până la 1 aprilie viitor”, la 19 mai 1891 scrie că planul palatului de justiție și administrativ a rămas a se face de D. arhitect Săvulescu, pentru suma de 3000 lei. La 22 iulie se va ține licitație pentru darea în antrepriză a acestor lucrări.

La 7 iulie ziarul nota: „Am arătat într-un număr trecut că Comitetul permanent a convenit cu arhitectul A. Săvulescu din București, ca să elaboreze planul palatului de justiție și administrativ, acordându-i o sumă de 3000 lei.

Suntem informați că tot el va supraveghea executarea planului plătindu-i-se 2% din valoarea devizului, în condițiile ca d-sa să viziteze de două ori cel puțin pe lună clădirea în timpul executării și să aibă pe șantier o persoană competentă, în permanență, care să privegheze execuțiunea.”

În Voința Națională din 30 iulie 1891, citim că: „licitația ce era să se țină la 22 iulie pentru construirea palatului administrativ și judecătoresc din Călărași, s-a amânat pentru 26 august (și aceasta, din lipsă de concurenți, s-a amânat pentru ziua de 30 septembrie – n.ns.), deoarece planurile nu au sosit la Călărași decât în ajunul zilei de 22 iulie, așa că nici un concurent nu le-a putut studia și apoi ele nici nu erau aprobate de serviciul superior tehnic de pe lângă ministerul lucrărilor publice.” Ziarul Ialomițeanul mai menționa și lipsa de concurenți

La 11 decembrie 1891, Voința națională preluând din ziarul local Aurora, scrie că, în sfârșit,: „La 2 decembrie s-a ținut la Călărași, licitație pentru darea în întreprindere a construirii palatului administrativ din localitate, lucrare al cărei cost se urcă la suma de 345.000 lei.

S-au prezentat numai domnii I. Ștefănescu din București și Ștefan Nicolau, ambii asociați, care au depus o garanție de 17.250 lei. La deschiderea ofertei s-a constatat că singurii licitatori au oferit un scăzământ de 1,25 la sută sub deviz, cerând să li se acorde a aduce piatra necesară clădirii din țară, iar nu de la Rusciuk, cum prevedea caietul de sarcini.

Rumoarea publică în orașul Călărași e contra modului cum consiliul general al județului Ialomița a întocmit condițiile acestei licitații. Pentru a se înlătura toate svonurile puse în circulație în sarcina consilierilor județeni, ar trebui ca rezultatul licitației să nu se aprobe și să se publice o nouă licitație”, iar la 15 decembrie 1891 ziarul scria: „Ni se comunică că se fac mari stăruințe, de către mai mulți membri din administrația județului Ialomița, ca să se aprobe rezultatul licitației ținută zilele trecute pentru construirea palatului administrativ din Călărași.

S-ar comite o adevărată călcare de lege, dacă s-ar aproba această licitație, făcută în niște condițiuni cu totul anormale și care dau drept oricui să considere întemeiate zvonurile ce circulă, că administrația are interes de a obține această licitație. Așteptăm să vedem ce rezoluție va lua ministerul.”

Câteva zile mai târziu, la 24 decembrie 18912, ziarul scrie că: „Ministerul de interne încă nu s-a rostit asupra rezultatului licitației ținută la Călărași, pentru construirea palatului administrativ din acel oraș. Și cu toate acestea, credem că este deja timpul ca să se termine odată cu această afacere.

De almintreli,  repetăm că această licitație n-ar trebui să se aprobe. Mai întâi garanția depusă de licitatori nu este suficientă și apoi d. licitator Ștefănescu n-a mai executat niciodată o asemenea lucrare, astfel că nu prezintă destule garanții că lucrarea în chestiune va fi bine executată. D. ministru de interne ar trebui să țină seama de toate acestea.”

Precizăm că toate cele menționate mai sus se întâmplau înainte ca terenul pe care urma să se construiască palatul să fie cumpărat, deoarece abia la 12 februarie 1892, ziarul Voința Națională scrie că: „Consiliul județean Ialomița este autorizat să cumpere, pe prețul de 20.000 lei locul, proprietate a comunei Călărași, situat pe Piața Carol I, spre a servi la construirea palatului administrativ și de justiție.”

Referitor la ceea ce ceruse ziarul Voința Națională și anume anularea licitației, la 16 februarie 1892, ziarul local Ialomițeanul scrie că „Ministerul de Interne a infirmat rezultatul licitației ținută în ziua de 2 decembrie 1891, pentru construirea palatului administrativ și de justiție în reședința județului. Motivul: devizele au fost făcute pe o sumă exagerată, astfel că singură lucrarea palatului ar absorbi întreaga sumă a împrumutului de 400.000 lei, ce este destinată prin lege și pentru construirea unei cazărmi de călărași și pentru plata terenului pe care urmează a se face construcțiunea.

Ministerul, prin mijlocirea D-lui prefect Arion, a pus în vedere comitetului permanent ca să ceară D-lui arhitect Săvulescu a se conforma încheierii comitetului, la care și D-sa a aderat în scris și a reface planurile și devizele pe cifra de 250.000 lei. Numai în aceste condițiuni Ministerul va putea da aprobarea sa.”

La 1 noiembrie 1892, același ziar local ne informează că în ședința din 27 octombrie 1892, Consiliul județean a prevăzut în bugetul cheltuielilor la „Cheltuieli diverse”, suma de 320.000 lei pentru construirea palatului administrativ și judecătoresc, iar la 20 decembrie 1892 ziarul nota că: „Aflăm cu plăcere că ministerul de interne se ocupă în prezent cu examinarea proiectelor construirii palatului administrativ și de justiție din Călărași, în care scop a cerut mai multe informațiuni Comitetului permanent de Ialomița”.

Cu o zi înainte, la 19 decembrie 1892, ziarul local Luptătorul, scria că: „În urma intervenției reprezentanților județului Ialomița s-au activat studiile relative la construcția palatului administrativ și judecătoresc din Călărași.

Planul s-a aprobat de consiliul tehnic, iar pe de altă parte d. prim ministru L. Catargiu a cerut d-lui prefect de Ialomița dosarul relativ la această lucrare, să vadă care-i cauza întârzierii începerii lucrării.

Cauza să i-o spunem noi D-lui prim ministru. D. exprefect Arion nu se interesa decât de ce i se recomanda de vre-un favorit sau favorită, care se gândeau cu totul la altceva decât la lucrări de interes general.”

La 7 februarie 1893, ziarul local Ialomițeanul scrie că Consiliul județean va fi convocat în sesiune extraordinară, luna viitoare, pentru a proceda la câteva viramente de fonduri și a vota o sumă suplimentară reclamată de modificările aduse proiectului și planului palatului administrativ – judecătoresc ce este a se construi la Călărași.

Luptătorul din 14 martie 1893 și Ialomițeanul din 9 mai anunță că licitația pentru palatul administrativ ce este a se construi pe locul județului din Piața Carol I, se va ține în ziua de 20 mai a.c., în sala comitetului permanent, în Călărași. Și ziarul Constituționalul din 20 și 24 mai 1893 anunță aceiași licitație, valoarea lucrării după deviz fiind de 413.998 lei și 98 de bani.

La 23 mai Ialomițeanul scrie că licitația anunțată s-a ținut, dar neprezentându-se nici un concurent, s-a amânat pentru ziua de 24 iulie 1893.

Nici de această dată nu s-a prezentat nici un concurent, așa că Universul din 12 septembrie 1893, la rubrica licitațiuni, anunță depunerea documentației până la 29 septembrie curent, la comitetul permanent al județului Ialomița, pentru construcția unui palat administrativ și de justiție în Călărași, iar Constituționalul din 12 octombrie și Timpul din 14 octombrie 1893 anunță că licitația anunțată prin publicațiunea 2354 de la 26 iulie 1893 s-a amânat pentru ziua de 10 decembrie 1893.

La 31 octombrie 1893 Ialomițeanul scrie că din cauză că toți concurenții la construirea palatului administrativ au găsit devizul acestei lucrări prea scăzut și la mai multe licitații cea mai avantajoasă ofertă a fost cu 4 la sută peste deviz, consiliul județean, în vedere de a grăbi construcția palatului, a autorizat Comitetul permanent să poată contracta lucrarea până la maximum 4 la sută peste deviz.

Timpul din 13 ianuarie 1894 ne informează că „Din cauză că în ziua de 10 decembrie curent, când s-a ținut licitația pentru darea în antrepriză a construcțiunei unui palat administrativ și de justiție în Călărași, nu s-a putut obține nici un rezultat din cauza lipsei de concurenți, comitetul permanent prin deciziunea nr. 2709 din acea zi, a dispus a se ține o nouă licitațiune la 26 februarie 1894.”

Valoarea lucrării după deviz era tot de 413.998 lei și 98 bani.

Ialomițeanul din 6 martie 1894, ne informează că la 26 februarie 1894 s-a ținut a cincea licitație de dare în antrepriză a construcției palatului administrativ și de justiție în Călărași. Lucrarea s-a adjudecat asupra lui G.D. Ciconi, inginer și antreprenor de lucrări publice, cu prețul din oferta sa de lei 3 bani 75 la % peste deviz. Lucrările au fost înaintate spre aprobare la Ministerul de Interne.

Toată lumea așteaptă cu o vie nerăbdare aprobarea licitației, care datează de 2 ani aproape, spre a se putea începe lucrările chiar în cursul acestui an. Se știe că la licitațiile anterioare, ofertele cele mai avantajoase au fost cu prețul de 4 la sută peste deviz.

Dar, pentru că la noi există întotdeauna un dar, același ziar în ziua de 14 aprilie 1894 anunță că „Ministerul de Interne n-a aprobat licitația pentru construirea palatului administrativ și de justiție din oraș. Se știe că această mare lucrare se adjudecase asupra d-lui Ciconi cu 3,75 % peste deviz. Ministerul a răspuns că este gata să aprobe contractul cu d. Ciconi dacă acesta consimte să facă lucrarea cu suma cuprinsă în deviz fără nici o urcare.

Acum se așteaptă sosirea d-lui Ciconi, și dacă d-lui nu va consimți să renunțe la fracțiunea despre care e vorba și care în total însumează aproape 15.000 lei, atunci va fi nevoie să se țină noi licitații pentru această lucrare.

Noi regretăm întârzierea care se face, fie din orice cauză. Județul nu câștigă nimic din aceste întârzieri, din contră, el pierde pe fiecare an o diferență între procentele care le ia la capitalul depus și acelea care le plătește la capitalul împrumutat și ar fi fost bine ca lucrarea să fi început pentru ca județul să economisească chiriile autorităților pe care le plătește astăzi.”

Aceiași informație o găsim și în Adevărul din 21 aprilie 1894.

Constituționalul din 31 mai 1894, Timpul din 4 iunie 1894 și Universul din 17 iunie 1894 făceau cunoscut că: „Redeschizându-se conform încheierii comitetului permanent nr. 1307 de la 23 mai curent, licitațiunea pentru darea în antrepriză a construcțiunei unui palat administrativ și de justiție în Călărași, se aduce la cunoștință generală că această licitațiune se va ține înaintea acestui comitet în camera sa de ședințe, în ziua de 10 august 1894, ora 4 p.m.”

La 3 iulie 1894 Ialomițeanul anunța că ing. Petre Radovici, care a condus lucrările de alimentare cu apă a orașului Focșani, a venit în Călărași ca să cerceteze condițiile și caietele de sarcini pentru construirea palatului administrativ și de justiție, a cărei licitație va fi în 10 august 1894. (Sosirea ing. Petru Radovici la Călărași nu a fost zadarnică, deoarece el va fi cel care va întocmi planul de nivelment al orașului).

Câteva zile mai târziu același ziar își exprima speranța că ministerul va reveni asupra deciziei prin care respinsese adjudecarea construirii palatului administrativ din oraș și va aproba lucrarea asupra d-lui Ciconi, adjudecată cu prețul devizului, privind pe județ noile taxe votate de cameră în virtutea legii maximului, asupra materialului ce se va aduce pentru lucrare.

Ialomițeanul din 14 august 1894 anunță că la licitația din 10 august nu s-a prezentat nici un concurent, lucrarea fiind adjudecată de inginerul Ciconi cu 3 lei și 75 bani peste deviz, dar actele nu s-au aprobat încă de minister.

Două săptămâni mai târziu sunt motive de mare bucurie. La 28 august ziarul Ialomițeanul anunță că: „Ministerul a aprobat, în sfârșit, întreprinderea construcției palatului administrativ, asupra d-lui Ciconi, cu prețul de 3,75 % peste deviz.

Îndată ce antreprenorul va fi încunoștiințat formal, el va începe adunarea materialului. Pentru facerea cărămizii, d-l Ciconi a hotărât să aducă italieni, speciali în această industrie.”

Odată lucrarea aprobată, la 25 septembrie 1894 Ialomițeanul scrie că „Dl Ciconi, antreprenorul construirii palatului administrativ, a început a face lucrările pregătitoare pentru această mare construcție. În primăvara viitoare se speră că se va începe și construcția palatului.” Aceleași informații erau furnizate și de ziarul Universul din 30 septembrie 1894.

Trecuseră 5 ani și 2 luni de când deputatul Gr. Chrissenghi a depus în cameră proiectul de lege pentru împrumutul menționat la început și aproape patru ani de la prima licitație din 22 iulie 1891 și la 25 martie 1895, Ialomițeanul scrie că ”Lucrările pentru construirea palatului administrativ și de justiție din Călărași, au început de o săptămână și se continuă cu multă activitate și în condițiuni cât se poate de bune. Săpăturile pentru temelie se fac cu multă îngrijire. Va fi cea mai frumoasă podoabă a orașului Călărași.”

La 28 mai 1895, același ziar scrie că palatul administrativ și de justiție a cărui construcție s-a dat d-lui G. D. Ciconi pe suma de 360.000 lei, se lucrează cu multă activitate în toate direcțiile. În curând va avea loc inaugurarea punerii pietrei fundamentale a acestui măreț edificiu.

Înainte de a se pune piatra de temelie a palatului, la 4 iunie 1895, ziarul Ialomițeanul scrie că sistemul de încălzire la palatul de justiție, pe timp de iarnă, ar fi tot cel primitiv, cu sobe. Pentru că mai era timp, ruga pe cei în drept să revină asupra proiectului și să decidă ca încălzitul să se facă prin calorifere. O mică diferență de preț în plus n-ar fi nimic față de avantajele acestui sistem, atât din punct de vedere igienic cât și ca economie de servitori, risipa lemnelor, a cărbunilor și altele.

Cu o zi înainte de inaugurarea lucrărilor, la 10 iunie 1895, Consiliul județean ruga pe prefect ca între chestiunile de care se va ocupa consiliul ce fusese convocat să pună și pe aceea a încălzirii palatului cu sistem caloriferic.  Și, într-adevăr, în sesiunea din 10 iunie, consilierii și-au dat votul pentru introducerea caloriferului în palat în locul sobelor.

Consituționalul din 13 iunie 1895 își informa cititorii că: „Ieri dimineață (în realitate, alaltăieri 11 iunie-n.ns) s-a inaugurat cu o frumoasă ceremonie punerea pietrei fundamentale a palatului administrativ și de justiție din Călărași.

Ceremonia a fost prezidată de d. M. Deșliu, secretarul general al ministerului de interne.

Față erau toate autoritățile civile și militare și o mulțime enormă de cetățeni. După terminarea serviciului divin, d. Deșliu a pronunțat un discurs splendid, la care a răspuns dl deputat Anghel Nicolau”.

La începutul lunii iulie 1895, lucrările de construcția palatului se activau pe fiecare zi, antreprenorul Ciconi dându-și toate silințele ca în toamnă să fie gata cu acoperiș chiar, pentru ca peste iarnă să continue lucrările în interior.

Despre executarea lucrării și recepția acesteia ați aflat din postările domnului prof. dr. Constantin Tudor.

 După ce la 6 iulie 1896, Constituționalul anunța că: „Județul Ialomița a fost autorizat a contracta de la Casa de depuneri și consemnațiuni, sau de oriunde va găsi, în condițiunile și cu procentele cu care împrumută acea casă, un împrumut în sumă de 30.000 lei, spre a servi la plata totală a costului lucrărilor de construcțiune a palatului administrativ și de justiție din orașul Călărași și a spitalului rural de plasă de la Slobozia”, Universul din 19 noiembrie 1896 anunța că: „Consiliul general al județului Ialomița a votat un credit de 90.000 lei pentru a termina plata construcțiunei noului palat administrativ din Călărași.”

La 6 mai 1897, „prof. Kneisel a inaugurat printr-un concert frumoasa sală a Curții cu Jurați din palatul administrativ din Călărași. Concertul a fost foarte reușit și nici nu ne îndoiam să fie altfel, când d-sa a executat câteva bucăți pe vioară cu  fermecătorul lui arcuș”, după cum scria Universul din 6 mai 1897.

Și pentru ca tabloul din jurul palatului să fie complet, Gazeta Ialomiței din 5 aprilie 1898 scrie că: „Consiliul județean a votat un fond de 5.000 lei pentru lucrările de plantare, amenajare și construire de șoseluțe de pietriș în marea curte a Palatului județului. Această spațioasă curte, care astăzi este lipsită de orice plantație și prezintă un câmp sterp și neestetic, va fi transformată în câțiva ani, într-o frumoasă grădină, cu arbori și flori, care să mulțumească pe deplin ochiul vizitatorului, astfel cum – mulțumită stăruințelor d-lui Dr. Dumitrescu – Brăila – s-a făcut din curtea Spitalului, care astăzi este o adevărată podoabă.

S-a și luat măsuri să se mărginească cu borduri de piatră locurile destinate plantărilor și să se pregătească terenul  cu pământ adus din afară sau luat de pe locurile mai ridicate ale grădinii. Grădinarul județului (funcțiune care este înscrisă în buget de când s-a început plantarea curții spitalului) conduce împreună cu personalul tehnic al județului, lucrările din curtea palatului”.

Și pentru că palatul nu avea încă împrejmuire, la 19 decembrie 1910, ziarul local Liberalul anunța că „în ziua de 14 ianuarie 1911, se va ține licitație publică, în cancelaria Prefecturii județului Ialomița, pentru darea în antrepriză a construcției împrejmuirii Palatului Administrativ, cu oferte închise și fără drept de supraoferte.

Valoarea lucrărilor după devizul întocmit de serviciul tehnic este de 39.900 lei, din care 26.000lei valoarea grilajului de fier, iar lei 13.000 construcțiunea stâlpilor de la porți și a soclului de zidărie.”

O altă problemă care trebuia rezolvată era aceea a mobilierului. În Gazeta Ialomiței din 5 aprilie 1898, găsim un articol intitulat chiar „Mobilierul Palatului” din care spicuim: „Consiliul județean judecând că cu fondurile ordinare nu se poate înzestra palatul cu mobilierul de care are trebuință, a autorizat contractarea unui împrumut de 90.000 lei din care lei 30.000 i-a afectat la mobilizarea palatului cu mobilier.

Împrumutul s-a realizat și pe baza lui D. Prefect a adus cestiunea în deliberarea consiliului județean pentru a decide asupra modului cum să se procure mobilierul pentru palat.

Explicațiunile date în cauză de d. Prefect, în ședința de la 1 noiembrie 1897, sunt cam următoarele: După construcțiunea palatului administrativ și judecătoresc din acest oraș consiliul județean a destinat fonduri cu care să se înființeze mobilier la acest palat.

Saloanele care trebuie din nou și complet mobilate sunt: a) Sala de ședințe a consiliului județean; b) sala de ședințe a curții cu jurați; c) sala de ședințe a Tribunalului; d0 cabinetul prefectului; e) sala de deliberare a Tribunalului; f) cabinetul președintelui de Tribunal.”

În continuare prefectul explică modalitățile de procurare a mobilierului și greutățile întâmpinate, iar în final, „Consiliul deliberând asupra propunerilor d-lui Prefect a dispus următoarele:

1) A autorizat cumpărarea mobilierului prin bună învoială.

2) A instituit o comisiune compusă din d. Prefect al județului, d. consilier G. C. Gheorghiu și d. Inginer al județului, care să cumpere acest mobilier.

Pentru executarea votului consiliului județean, Comisiunea a mers în București și s-a pus în relațiuni cu mai multe case de comerț, care furnizează astfel de obiecte și a găsit că d. S. Emanuel, care posedă un mare magazin de mobile în Calea Victoriei nr. 67, prezintă mai multe avantaje pentru județ și garanții suficiente că va furniza mobilierul, articolele de tapițerii și decorațiuni, în condițiuni satisfăcătoare, căci d-sa a mai avut astfel de furnituri la Stat și județe pe care le-a îndeplinit în mod conștiincios.

D. Emanuel, după ce și-a format devizele și desenele mobilei, s-a prezentat la prefectură în luna decembrie, aducând mostre de stofă și piele care să se întrebuințeze la draperii și scaune. După aceste devize costul furniturii se ridică la suma de lei 25.800.

Comisiunea însă, secondată și de d. M. Ghețu – președintele consiliului județean, după ce a stabilit definitiv devizele, forma și dimensiunile diferitelor foraje și materialele care să e întrebuințeze, pe care le-a sigilat, a intrat în tratări cu d. Emanuel asupra prețului și după lungi discuțiuni a convenit a face o reducere din prețurile devizului cu zece la %, rămânând de plată lei 23.220.

Termenul în care se va confecționa a se da și preda mobilele, s-a fixat până la 1 mai 1898.

D. Emanuel, îndată după semnarea contractului, a și construit estradele de lemn din saloanele pentru ședințele consiliului și pentru ședințele Tribunalului.

Aflăm că în luna aprilie, mobilierul va fi gata și se va instala la palat.”

Și, într-adevăr, ziarul Adevărul din 30 aprilie 1898 scrie că: „… săptămâna trecută, comisiunea însărcinată cu comanda mobilierului palatului administrativ, a făcut recepția mobilierului deja sosit și instalat. Mobila este de o construcție solidă, lucrată din stejar masiv și îmbrăcată cu postav și piele.

Întreg mobilierul e cât se poate de frumos și cei cunoscători îi asigură o durabilitate lungă.

Palatul administrativ e vizitat des și anume pentru mobilier”.

DĂ DOAMNE CA ȘI DUPĂ ACEASTĂ RESTAURARE PALATUL SĂ DEVINĂ UN LOC DE VIZITAT PENTRU CEI CARE TREC PRIN CĂLĂRAȘI, iar dincolo de toate controversele iscate PALATUL SĂ RĂMÂNĂ O MÂNDRIE PENTRU NOI CĂLĂRĂȘENII.

 Atașez câteva extrase din presa vremii cu privire la Palatul administrativ și judecătoresc și 2-3 fotografii din perioada anterioară reabilitării, pentru a vedea în ce stare ajunsese palatul.

 

UN CĂLĂRĂȘEAN CTITOR AL MARINEI ROMÂNE

 

                                                  Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

În curtea școlii din satul Tonea, com. Modelu, se află un monument a cărui stare de conservare lasă mult de dorit, semn că nu se bucură de o atenție prea mare din partea autorităților locale. Monumentul, puțin cunoscut specialiștilor în domeniu, de vreme ce nimeni nu îl amintește in scrierile referitoare la viața și activitatea sa, a fost ridicat de colonelul Dimitrie Dumitrescu Maican în memoria fratelui său generalul de marina Nicolae Dumitrescu Maican.

Din inscripția săpată în soclul monumentului, al cărui text original a devenit, în parte, indescifrabil, dar care ne-a fost pus la dispoziție în forma inițală de către d-l Florin Rădulescu de la Muzel Municipal Călărași, cărui îi mulțumim pentru amabilitate, aflăm motivul ridicării:

“Acest monument ridicat de D.D.Maican în memoria reposatului seu frate N.D.Maican fost general de marină mort în aprilie 1903 în urma accidentului de trăsură întâmplat pe acest loc. Rugați-ve pentru el”. 

Dar cine erau cei doi Maican și de ce un monument la Tonea? 
Dimitrie Dumitrescu Maican s-a născut în anul 1843, sursele privind biografia acestuia nedezvăluind locul nașterii. A urmat Școala Militară de Ofițeri în București (1862-1864, ca șef de promoție). La absolvire este înaintat sublocotenent și repartizat în Regimentul de artilerie. A fost apoi avansat locotenent la 2 octombrie 1867, căpitan la 8 aprilie 1870, maior în 1874, locotenent-colonel în 1877 și colonel în 1882. Acesta din urmă este și anul când prin Decretul Regal nr. 147 din 22 ianuarie 1882, director al școlii de infanterie și cavalerie fiind, este numit director al școlii de aplicație de artilerie și geniu, în locul colonelului Eracle Arion, care este trecut director al școlii de război, continuând a îndeplini și funcția ce o ocupa.
A îndeplinit și alte funcții militare importante, între care amintim: comandant al Școlii de Ofițeri, comandant al Școlii Speciale de Artilerie, comandant al Regimentului 6 Artilerie și comandant al Brigăzii 2 Artilerie, aceasta din urmă fiind ultima funcție înainte de degradare, în urma implicării înr-un imens scandal de corupție, despre care vom mai aminti.

Nicolae Dumitrescu Maican, fratele celui dintâi, s-a născut în anul 1846, nici una din sursele autobiografice nedezvăluind locul nașterii, ca și în cazul fratelui său. La 17 ianuarie 1863, s-a prezentat la concursul organizat de Ministerul de Razboi pentru desemnarea candidaților care urmau să fie trimiși la o școală navală și a trecut cu succes probele. Prin Înalt Ordin de Zi cu nr. 824 dn 26 septembrie 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a aprobat să urmeze Școala Navală din Brest (Franța), fiind primul român care a absolvit această școală la 1 august 1865. După absolvire obține gradul de sublocotenent și i se acordă o bursă pentru încă doi ani în vederea specializării, pe care a făcut-o pe nava-școală de aplicație “Jean Bart”, cu care a vânturat mările și oceanele lumii.

În anul 1867, s-a întors în România fiind avansat la gradul de locotenent și activând în calitate de comandant al bastimentului “România”, singura navă de război a Flotilei Române.
În anul 1870, este înaintat la gradul de căpitan, iar un an mai târziu i se încredințează comanda navei “Ștefan cel Mare”.
La data de 1 ianuarie 1874 este avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată în funcția de comandant al Flotilei Române, funcție pe care a deținut-o numai până la 10 decembrie 1874. Este perioada în care au fost elaborate primele regulamente privind Marina Militară.
După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei Militare, la l aprilie 1877, maiorul N.D. Maican a fos numit pentru a doua oară comandantul Flotilei Române, iar la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat comanda bateriilor de coastă de la Calafat (16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm) care în cea mai mare parte erau încadrate cu marinari și comandate de ofițeri din flotila al cărei comandant fusese. Sub comanda sa, cele 8 baterii de coastă au obținut rezultate deosebite în timpul tragerilor de artilerie executate asupra Vidinului și au scufundat monitorul “Podgorice”. 

În ajunul trecerii armatei române de operații la sud de Dunăre, maiorul N.D. Maican, comandat al Flotilei, era numit șef al tuturor navelor românești de pe Dunăre, de la Turnu Severin la Turnu Măgurele. Cunoscut pentru experiența și capacitatea sa profesională i s-a încredințat misiunea de a studia posibilitățile de traversare a Dunării. În raportul pe care l-a înaintat Ministerului de Război, formula observații și propuneri judicioase de care s-a ținut seama pentru adoptarea celei mai adecvate soluții. Pentru activitatea sa, a fost decorat cu Ordinele “Steaua României” și “Coroana României”.

La 1 decembrie 1877 este avansat la gradul de locotenent colonel, iar la 8 aprilie 1879 i se încredințează pentru a treia oară comanda Flotilei Române, de această dată rămânând în funcție pentru o perioadă de 9 ani, până la 10 mai 1888, perioadă care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotilei maritime de război a României, după obținerea ieșirii la mare, în urma tratatului de pace de la Berlin din 1878.

Nicolae Dumitrescu Maican, având gradul de  locotenent colonel, a făcut parte în timpul războiului de independență, ca reprezentant al guvernului roman, din Comisiunea mixtă instituită pentru examinarea reclamațiunilor privitoare la bastimente, bărci etc. pe Dunăre, ivite cu ocaziunea trecerii armatei imperial ruse, alături de căpitanul de marina Dittmar, din partea autorității militare ruse

 În cei 9 ani cât a condus Flotila Română N.D. Maican a fost avansat la gradul de colonel (28 noiembrie 1880) și apoi general de brigadă la 1 iunie 1887 (Decret Regal nr. 1632 din 5 iunie 1887), dar a și militat pentru crearea unei flote militare la Dunăre și Mare, capabilă să apere frontierele pe apă ale Românei. Din Decretul Regal nr. 108 din 15 iunie 1887, aflăm că: “Generalul  N. Dumitrescu Maican, Comandantul corpului flotilei, atașat și însărcinat cu direcția ministerului de resbel prin decizia nr. 13 din 1886, urmând a-și relua comanda corpului său, încetează detașarea sa la 16 iunie 1887”.

Într-un raport din 2 august 1878 privind starea porturilor dobrogene, înaintat Ministerului de Război de lt. col. Ioan Murgescu, se face propunerea înzestrării Marinei Militare cu o navă pentru pregătirea echipajelor. Propunerea a rămas în atenția ministerului, iar la începutul anului 1881 s-a format chiar o comisie specială pentru dezbaterea problemei, prezidată chiar de col. N.D Maican. 
După studierea unor planuri, comisia a decis că era necesar un bric cu structură mixtă, care să fie propulsat cu vele dar și cu o mașină cu aburi auxiliară. Decizia fiind acceptată și de ministrul de război, generalul Slăniceanu, la 15 aprile 1881 se hotărăște trimiterea unei delegații pentru a lua legătura cu cele mai avansate șantiere navale, capabile să realizeze o asemenea navă. La 25 aprilie 1881, ministrul înaintează regelui Carol I un raport în care preciza că pentru construirea navelor necesare flotilei, între care și a velierului-școală, s-a considerat mai nimerit a se adresa unui stabiliment englez și solicita aprobarea deplasării în Anglia a doi delegați: colonelul N.D.Maican și căpitanul Ion Izvoranu de la Arsenalul Flotilei din Brăila. 
Întrunită la 6 august 1881, comisia, acum într-o componență modificată, care-l includea și pe cpt. Izvoranu, după ce analizează propunerile primite de la mai multe șantiere, decide acceptarea ofertei trimisă de firma Thames Iron Works, superioară din punct de vedere tehnic și calitativ celorlalte, chiar dacă oferta firmei Samuda Brothers era mai aceptabilă ca preț pentru bugetul sărac al țării. Diferențele de preț între cele două oferte erau explicate de către delegatul primei firme, într-o scrisoare trimisă col. N.D. Maican, din care reieșea că prețul final al firmei Thames Iron Works de 13.500 lire era o afacere foarte bună pentru statul român.
Toate detaliile fiind puse la punct, la 6 noiembrie 1881, reprezetantul Ministerului de Război, A. Berindei, și Arnold F. Hills, delegatul firmei engleze, semnau un contract pentru construcția unui bric de război pentru instruirea echipajelor, plus încă trei șalupe torpiloare. Durata construcției urma să fie de numai 7 luni de la semnarea contractului, iar construcția navelor urma să se realizeze sub supravegherea continuă a unei comisii trimisă pe șantier de guverul român, comisie ce avea dreptul să facă mici modificări la caietele de sarcini sau de a completa omisiunile fără ca pentru aceasta prețul inițial, ajuns în cele din urm la 13.450 lire engleze pentru bric, să fie modificat.
După ce la 31 ianuarie 1882 în prezența col. N.D. Maican a fost inaugurată Școala de Marină, la 12 august 1882, după un voiaj de 24 de zile, cu un echipaj alcătuit din marinari români și străini sub comanda maiorului Vasile Urseanu și a locotenentului Mărgărit Cătuneanu, bricul școală “Mircea” a intrat pentru prima dată în portul Galați, fiind întâmpinat cu entuziasm de populația locală și deschizând astfel o nouă eră în dezvoltarea Marinei Române. Acesta era prima navă școală a Marinei Române, care a rezistat până la 16 aprilie 1944, când a devenit istorie, în urma unui bombardament sovietic, fiind lovit de o bombă și incendiat. 

La scurtă vreme de la sosire, după armare, sub comanda col. N.D.Maican, bricul Mircea a ieșit în mare în primul său marș de instrucție, navigând până la Constanța, de unde după efectuarea mai multor manevre, s-a întors la Galați (la acest voiaj a participat și viitorul căpitan al Portului Călătrași Ioan Macarescu, care descrie voiajul în articolul la care fac referire mai tîrziu).
În toamna anului 1882, au intrat în dotarea Flotilei Române șalupele de poliție “Rahova”, “Opanez”, “Smârdan”, “Poterașul”, “Sentinela”, “Vegheatorul”, “Grănicerul”, “Pandurul”, puitorul de mine “Alexandru cel Bun” și torpiloarele “Șoimul” și “Vulturul”, înfăptuindu-se astfel primul program de dotare cu nave a Flotilei din perioada postbelică. 
Din păcate, anul 1888 va fi unul nefast pentru comandantul Flotilei Române, viața politică românească fiind zguduită de ceea ce în epocă s-a numit “Cazul colonelului Maican”, un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți geneali și care a dus în cele din urmă, chiar la demisia guvernului condus de Ion C. Brătianu. 
Generaul N.D.Maican “o fire simpatică și lipsit de răutate” – după opinia lui C. Bacalbașa, a fos inclus în scandal alături de fratele său D.D. Maican,” un om rău care nu cunoaște iertarea”. Aceștia au fost acuzați de corespondență pentru furnituri militare cu un oarecare Broadwel, cetățean american și însușirea unor sume necuvenite de bani. Cazul este tratat pe larg în lucrarea “File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări, oameni”, a generalului de brigadă prof. univ. dr. Adrian Stroea și col rez. Marin Ghinoiu.

Dacă despre col. D.D. Maican se spune că, cu banii însușiți, a cumpărat de la Sofia Solomon – fostă Ghica, precum și de la Ștefan Borănescu drepturile indivize de codevălmaș pentru cira 24.000 de hectare de pădure din zona Nehoiu-Buzău, acesta fiind condamnat la 1 an și trei luni închisoare și pierderea gradului militar, generalul N.D. Maican chiar dacă a fost condamnat și degradat, a fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat. 
Deși a fost schimbat de la comanda Flotilei cu col. Ioan Murgescu, pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare a fost supranumit ctitorul Marinei militare. Semnificative sub aspectul nevinovăției generalului sunt cele consemnate de contraamiralul Horia Măcelariu într-o scrisoare către comandorul Petre Popescu Deveselu, la 16 septembrie 1973 (publcată în revista “Marina română” nr. 2/2005 la rubrica “Restituiri”): “După războiul independenței, în care s-a distins creatorul Marinei Românești, generalul Nicolae Dumitrescu Maican, i s-a înscenat o cabală, a fost judecat, condamnat și degradat. Regele Carol I – rege constituțional, care știa că este nevinovat a uzat de prerogativa sa și l-a grațiat imediat. A luptat N. Dumitrescu Maican să i se revizuiască procesul și în clipa când i se admisese acest lucru, vine fatalitatea și moare într-un accident stupid. La înmormântare a venit întreg corpul ofițeresc de marină în cap cu secretarul general al Ministerului de Război (el ocupase în activitate acest înalt post). Soția sa, văzând această formă de reabilitare postumă a dat un țipăt și a leșinat. Adevărul și dreptatea au sosit prea târziu! Îmi spunea contraamiralul Negrescu: „Domnule, cine ți-o spune că Maican a fost un hoț, să nu-l crezi!” Marinarii de la conducere din timpul primului război mondial, pătrunși de adevăr, au dat unui vas capturat de la ruși, numele generalului degradat: N. Dumitrescu Maican”.
Ce căuta generalul Nicolae Dumitrescu Maican la Tonea în momentul accidentului? Probabil că aprobându-i-se revizuirea procesului, în așteptarea redeschiderii acestuia se destindea la conacul și moșia Tonea Harabolu în suprafață de 2850 hectare, pe care surorile sale și ale colonelului D.D. Maican, domnișoarele Maria și Violeta D. Maican o stăpâneau în indiviziune. Din cele 2850 hectare teren, 1358,5 hectare era cultivabil. Se adaugă la acestea 6,5 hectare conacul cu grădină și pomi fructiferi; 4 hectare armanul cu ateliere, grajd și magazii; 1,5 hectare armane cu magazii și locuințele personalului; 6 hectare armanul de la Căprăreasa; 21 hectare grădini de zarzavat între șosea și Borcea; 2,5 hectare drumuri, 100 hectare pădure, restul teren necultivabil adică bălți și teren inundabil. La o plimbare cu trăsura fiind, s-a produs accidentul stupid care i-a adus moartea la numai 57 de ani, fără a mai apuca rejudecarea procesului și repunerea în drepturi.

Generalul cu surorile lui la moșia de la Tonea

Scriam mai sus că nicaieri in materialele celor care s-au aplecat asupra biografiei generalului nu am gasit consemnat locul nașterii. În nr. 5, număr special – 2017, al revistei „Marina Română”, dedicat generalului Nicolae Dumitrescu Maican, dl. Comandor  rez. dr. Marian Moșneagu scrie că „s-a născut pe 15 mai 1846, la București”.

Același lucru putem spune și cu privire la locul decesului, nici unul dintre cei care s-au aplecat asupra vieții generalului nedând un răspuns exact în această privință. Unii au luat de bun ceea ce scrie pe monumentul de la Tonea, însușindu-și ideea că acolo a murit, alții, plecând de la faptul că a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Galați, au considerat că a murit la Galați. 

Aceste date neclare din biografia generalului m-au determinat să aprofundez cercetarea documentelor si a lucrărilor apărute în epocă, iar cele descoperite infirmă presupunerile de până în prezent, stabilind cu exactitate atât locul nașterii, cât și al decesului.

Astfel, pictorul Constantin Predeleanu, atunci când vorbește despre unele așezări din județul Ialomița și oamenii de vază ai acestor așezări, amintește și pe „…Ceaușu Ene, care a fost unul dintre cei mai distinși apărători și bravu din acele timpuri.  Acesta a avut ca fii pe bărbații demni de toată cinstea ca Dimitrie, Iordan și Stancu și o fiică măritată în București , după Vasile Pescaru, numit și vornic.  

Dumitru Ene însă mai în urmă luă și numele de Maican deși din poporu, însă omu vrednic de respect. Dânsul a ținut un timp îndelungat cu arendă moșia Călărașii vechi și întemeierea lui. Mai târziu însă, când orașul de astăzi Călărașii noi (Lichireștii de atunci) se formă, Dumitru Ene cu toți frații și familia, s-a permutat aici, ajutând cu bani la răscumpărarea și emanciparea orașului, împreună cu alți bărbați de asemenea idee și simțăminte.

Dumitru Ene Maicanu, părintele coloneilor de astăzi Dumitru și Nicolae Maicanu, care făcu mare onoare atât țării cât și locului nașterii lor, Călărașii Vechi (subl.ns.N.Ț.), a știut să dea educațiune copiilor săi după îndemnul mult regretatului Nicolae Ipătescu, care a luat parte la revoluțiunea din 1848(…)”.

De altfel, în lista celor care cer să fie împrumutați pe zălog, pentru a ajuta la cumpărarea de locuri de casă și în acest fel la grăbirea eliberării orașului Călărași, primul este Dumitru Ene, care solicită un împrumut de 5.000 lei, garantând cu o prăvălie care valora 15.000 lei. 
Tot C. Predeleanu ne spune că: „…partea orașului, numită astăzi Volna, s-a format prin venirea de prin satele învecinate și stabilirea a mai multor familii, precum d-nu Dumitru Ene din Călărașii Vechi.” 
Cele scrise de Constantin Predeleanu sunt confirmate și de dr. Pompei Gh. Samarian, primul istoric al Călărașiului, care scrie că primii cumpărători de locuri de casă în noul oraș Călărași, ce urma să se ridice după planul ing. Scarlat Popovici, „au fost Dumitru Ene, Ilie Ioniță, Iordan Ene, Marin Voicu, toți din Călărașii Vechi.” și că „Un cartier nou se creia în susul carantinei, cartierul Volnașilor, adică al acelora care se așezau aici de-a dreptul ca proprietari (…)” 
Dumitru Ene a fost și prezident al magistraturii orașului Știrbei în perioada anterioară anului 1864, iar pe lt. col. Dimitrie Dumitrescu Maican îl găsim ca membru în Consiliul General al județului Ialomița în anii 1880 - 1881, când s-a pus piatra de temelie a clădirilor ce au adăpostit școlile nr. 1 și 2 de baieți. 

Originea călărășeană a fraților Maican este confirmată și de fostul căpitan al portului Călărași Ioan Măcărescu, absolvent al Școlii copiilor de marină de la Galați și marinar pe bricul Mircea încă de la primul voiaj al acestuia, înființată chiar de colonelul Nicolae Dumitrescu Maican.  Iată ce scria acesta, în articolul Semicentenarele marinei, publicat în “Glasul Bărăganului” din 15 august 1933: “Comandantul flotilei după războiul independenței 1877/78, a fost numit colonelul Nicolae Dumitrescu Maican , călărășean, persoană capabilă, energic și impunător, care a reușit ca în anul 1882 să înființeze la Galați o școală a copiilor de Marină pentru formarea de cadre și să se comande un vas școală în Anglia, care a sosit în țară în primele zile ale lunii august 1882”.

Cât privește locul morții, pornind de la textul înscris pe monument, am considerat și eu ca și alți cercetători ai vieții generalului, că decesul s-a produs la locul accidentului, dar cercetând registrele de stare civilă ale comunei Tonea și ale orașului Călărași din anii 1902-1903, am constatat că decesul generalului nu a fost înregistrat în acestea. Atunci, plecând de la inf0rmația că a fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Galați, am verificat dacă decesul s-a produs tot acolo și în registrul starii civile pentru morti pe anul 1902, de la Primaria orașului Galați, am găsit înscris următorul proces-verbal: „Astăzi, anul una mie nouă sute doi, luna martie, în douăzeci și nouă, Înaintea noastră ofițer al stării civile, comuna Galați, ni s-au prezentat pașaportul nr. 17 din 28 martie a.c. eliberat de Primăria comunei București, împreună cu corpul defunctului Nicolae D. Maican, în etate de 57 ani, născut în comuna Călărașii Vechi (subl.ns. N.Ț.), județul Ialomița, cu domiciliul în aceiași comună, mort în București, la 28 martie 1902, de boală fractură complicată a membrului inferior drept, septicemie consecutivă, după cum se constată din certificatul medicului verificator Dl Doctor Orleanu.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal.
Ofițer /ss/indescifrabil” . Procesul-verbal confirmă că generalul a murit la București unde probabil, a fost transportat după accidentul de trăsură produs la moșia de la Tonea și întărește odată mai mult că generalul de marină Nicolae Dumitrescu Maican s-a născut la Călărașii Vechi.

Informația de mai sus este confirmată și de ziarul “Adevărul” din 29 martie 1902: “Astăzi a încetat din viață, în urma unui accident de trăsură care I s-a întâmplat acum câteva zile, generalul maican. Răposatul general a murit într-un sanatoriu din Capitală, unde se afla în cură, după ce i se amputase un picior. Diseasră cadavrul generalului Maican va fi transportat la galați, unde se va face înmormântarea”.

Două zile mai târziu, 31 martie 1902, același ziar consemna următoarea informație: “Galați, 29 martie – Cu trenul de azi dimineață a fost adus aci corpul ex-generalului Maican, mort, după cum se știe, în urma unui accident, care a necesitat o operație la picior și a unei pneumonii. Sicriul a fost depus pe un frumos catafalc în biserica catedrală și înconjurat de flori. Pereții catedralei sunt cerniți. Numeroși cunoscuți ai defunctului au venit să-i dea ultimul adio. Mâine la ora 3 p.m. are loc înmormântarea”.

Despre înmormântare, ziarul “Adevărul” din 1 aprilie 1902, scrie: “Astăzi a avut loc înmormântarea ex-generalului Maican. Corpul decedatului a fost ridicat și depus în carul funebru de ofițeri de marina. Mulți plângeau. Carul a fost urmat de mebrii corpului consular, ofițeri superiori de toate armele și o mare mulțime de lume. Nenumărate coroane acopereau dricul.”
Nașterea fraților Maican la Călărașii Vechi constituie încă un argument al prezenței lor în zonă, ca proprietari de teren. Cât privește afirmația că generalul se afla la moșia surorilor sale de la Tonea, este necesară precizarea că și cei doi frați Maican erau proprietari de teren la Tonea și de aici putem trage concluzia că generalul se afla la propia moșie. In “Lista cu exproprierile făcute din moșiile locale în baza Decretului-Lege nr. 3697 din 1918”, D.D. Maican este trecut cu suprafața de 2246 ha ș 80 ari, iar Matilda N.D. Maican (soția generalului?) cu 1110 ½ ha. Mai mult, chiar pe o fotografie care înfățișează conacul de la Tonea, citim: „Casa grl Maican comuna Tonea – (Ialomița)”.
Despre prezența în viața locală a zonei, a Maicanilor, aflăm și din descrierea comunei Tonea, consemnată de învățătorul Ștefan Popescu, de unde aflăm că moșia „Tonea (aproape 6000 pog.) este proprietatea a d. frați Maican”, iar școala (care din 5 noiembrie 2017 poartă numele generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican) situată în partea de miazăzi a satului și care „a fost deschisă în anul 1860 și a funcționat numai în timpul iernii până în anul 1866, de la care dată și până în anul 1870 a funcționat în tot timpul anului, iar de la această dată și până în 1880 a fost închisă din cauză că n-a avut local, la această dată s-a deschis într-o casă particulară și a funcționat până în 1883, când iarăși a fos închisă tot din cauza localului; iar în anul 1884 luna octombrie s-a deschis în actualul local care este proprieatea comunei și care s-a putut clădi prin stăruința și ajutorul material al d. proprietari (frații Maican –n.ns. N.Ț.) și al d. I. Guțulescu arendaș”.  Colonelul Dimitrie Dumitrescu Maican era și proprietar al moșiei Bora și al podului pe vase dintre Slobozia și Bora, peste râul Ialomița.

De altfel, în Monitorul Oficial nr. 40 din 24 mai (5 iunie) 1883, găsim următoarea consemnare: “Domnul colonel D. Dimitrescu- Maican, proprietarul moșiei Tonea din județul Ialomița, oferind locul necesar pentru construirea unui local de școală și primărie și un ajutor de 40 galbeni, ministerul exprimă mulțumirile sale pentru această lăudabilă faptă”.

Demn de amintit ar fi și faptul că Ana Marinache Popescu, mama primului realizator de film românesc, Leon Popescu, cea care a construit alături de soțul său clădirea ce adăpostește astăzi Direcția pentru Cultură a județului Călărași și în care a dormit regele Carol I atunci când a vizitat orașul Călărași în 1890, dar care a și donat locul și suma de 50.000 lei din care s-a construit școala nr. 1 de băieți „Ana Marinache Popescu” (Școala de la Pompieri cum este descrisă de cei care au învîțat în respectiva clădire), este sora fraților Maican.

Duminica, 5 noiembrie 2017, în fața școlii din satul Tonea, în organizarea Statului Major al Forțelor Navale, Flotilei de Dunare și Academiei Navale din Constanța, cu sprijinul primăriei comunei Modelu, a avut loc ceremonia de omagiere a generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican, prilej cu care școala primară din satul Tonea a primit numele generalului, iar în interiorul școlii a fost amenajat un “Colț al marinarului”. (postez și câteva imagini de la evenimentul al cărui principal artizan a fost Domnul comandor de flotila Săvulescu Marian).) Și totul a pornit de la o postare a mea pe facebook, despre monumental generalului. Ulterior am fost contactat de Domnul Comandor de flotilă (din 27 noiembrie 2020 contraamiral de flotilă) Săvulescu Marian din cadrul Statului Major al Forțelor Navale și Doamna Mariana Păvăloiu de la Academia Forțelor Navale, cu care am avut o întâlnire la sediul Arhivelor Naționale Călărași. Atunci am pus la cale evenimentul din 5 noiembrie 2017, care s-a bucurat de prezența trupelor Forțelor Navale Române, dar și a autorităților locale și județene, precum și a nepoatelor generalului, care au venit special pentru acest moment din Franța.

Domnul Comandor SĂVULESCU MARIAN

Dacă despre marinari, pe care-i caracterizează cinstea și onoarea, putem spune că și-au respectat promisiunile: elevii au fost duși în excursie și au văzut vapoare, iar în primele zile ale lui noiembrie 2018, au revenit la școala din Tonea, despre administrația comunei Modelu pe a cărei rază teritorială se află monumental nu putem spune același lucru, starea acestuia neschimbându-se cu nimic, mai mult chiar acesta continuând să se deterioreze.

Având în vedere că avem astăzi, străzi cu nume de flori, plante, animale, păsări, etc., dar mai puțin de personalități ale locului, iar în epocă exista la Tonea „Drumul D. Maican” și „Drumul General Maican” nu pot decât să repet din nou ceea ce domnul comandor dr. (r) Marian Moșneagu scrie în articolul la care am făcut mai sus referire: „Ca o ironie a sorții, în prezent nicio navă a Forțelor Navale și nicăieri în România nu există încă o stradă care să-i preamărească meritele celui care, în cei 14 ani de mandat, a făcut ca Flotila să crească de la 4 nave cu un efectiv de 200 de oameni la 22 de nave cu 1500 de oameni, instruiți în diverse specialități, înființase o școală de cadre, un arsenal pentru reparații la Galați și portul militar de la Țiglina” și să propun ca atât la Călărașii Vechi unde s-a născut, cât și în municipiul Călărași unde s-a mutat familia, dar și la Tonea unde și-a găsit tragicul sfârșit, una dintre străzi să poarte numele generalului, iar în locul crucii din vârful monumentului ori în alt loc unde se va considera că este bine, prin efortul conjugat al autorităților locale și al strănepoatelor acestuia, să fie amplasat un bust al generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican. Pentru că, de atunci și până în present, nu s-a întâmplat nimic, reiterez acea propunre, poate aude cineva. Și, de ce nu, poate în fiecare an de Ziua Marinei, la monumental generalului și nu la Crucea Grănicerilor să se depună coroane și jerbe de flori.