NOI DATE  DESPRE  FAMILIA ȚOPESCU – O FAMILIE DE CĂLĂRĂȘENI

                                             Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

Pe 10 februarie 2026 postam despre „Drama familiei Țopescu”. Despre „Topeștii – o familie de călărășeni”, despre „Felix Țopescu și succesele lui” și „De ce școala Țopescu?”, am postat materiale extinse în urmă cu câțiva ani pe pagina mea de Facebook și pe blogul istoriaregasita.blogspot.com.

Astăzi un nou material despre această celebră familie de călărășeni, cu accent pe întemeietorii familiei NICOLAE și TOLINA-ERATO ȚOPESCU. De ce întemeietorii? Pentru că așa cum rezultă din material Nicolae vine dintr-o familie care nu se numea Țopescu și poposește la Călărași, unde își întemeiază o familie, cu acest nume.

Cum a ajuns la Călărași? Ne spune chiar întemeietorul, care referindu-se la sosirea pe meleagurile călărășene, ne spune că a primit o telegramă, care-l întreba: „Primiți orașul Călărași?”

Dar să-l lăsăm chiar pe Nicolae Ţopescu să descrie cum a ajuns la Călăraşi, după primirea telegramei (Pământul din 6 iulie 1934) „în sala de bal dintr-un orăşel cu vii bogate pe dealurile din prejur, cu oameni joviali şi cu muzica ... simfonică a ciocănitorilor şi rostogolirilor de butoaie, în zi de toamnă fermecătoare.

Copil al muntelui şi dealului, cu verdeaţă şi ponoare, cu pădure şi dumbravă, mă văzui chemat în Bărăganul despre care ştiam doar ce a scris Odobescu şi ce învăţasem prin geografii: o câmpie întinsă fără pomi, plină cu bălării, de unde apa se scoate cu burduful de la adâncimi mari pentru potolirea setei oamenilor şi animalelor ce rătăcesc pe aici...

Situaţia însă nu-mi îngăduia refuzul şi forţa destinului trebuia împlinită....

O mare de zăpadă, un întins alb nesfârşit, ici-colo un fum rătăcit din vreo aşezare omenească pitulată undeva, gări singuratice, cu nici un fel de sălăşluire la spatele lor, mă duseră în tristeţe şi nostalgia locurilor pe unde trăisem de mic copil mă cuprinse fără zăbavă...

Coborât la destinaţie... nu era nici vânt, nici viscol, ci o vreme liniştită, tăcută, ca şi în alte părţi, oameni care mergeau încoace şi încolo, sănii cu clopoţei şi multe ciori cârâitoare pe sus. Va să zică se trăieşte omeneşte şi aici, pe Bărăgăn?”

Nicolae Țoapa, devenit Țopescu, nu și-a uitat niciodată originea gorjenească, dar nici gorjenii nu l-au uitat. (în acest sens veți vedea câteva extrase din ziarul Gorjeanul care apărea la Târgu Jiu, acolo unde astăzi este șefă a Arhivelor gorjene o călărășeancă de-a noastră VASILOIU PAULA CRISTINA, fostă Voinea). Precizez că după ce Nicolae a devenit Țopescu, în Albenii Gorjului apare și alți Țopești.

Dar cine era Nicolae Țopescu. S-a născut în comuna Albeni, județul Gorj, la 28 august 1877, într-o familie modestă, ca fiu al lui Ioan Țoapa (în alte documente apare și ca Țiopa) de 50 de ani, agricultor și soția sa Ioana, de 46 ani, de profesie casnică, așa cum erau majoritatea femeilor în acea vreme. A urmat școala primară în satul natal, după care a ajuns la Școala normală de institutori din București, pe care a absolvit-o în anul 1899, la examenul de capacitate pentru obținerea diplomei obținând nota 8,19. Așa cum rezultă din actul de naștere, numele familie nu era Țopescu. Cum a ajuns Nicolae să-și schimbe numele din Țoapa în cel de Țopescu nu am descoperit, dar când a ajuns la Călărași purta deja acest nume.

După terminarea școlii normale este repartizat pe postul de revizor școlar provizoriu la Drăgășani, în locul lui Ilie Marinescu. Aici îl va găsi telegrama prin care era chemat la Călărași, pentru a fi numit provizoriu la catedra de la școala nr. 1 de băieți, unde va fi numit definitiv din august 1903, după ce obținuse titlul definitiv în urma unui examen susținut la București, în luna mai același an. De precizat ar fi faptul că aceasta numire se întâmpla în timp ce Nicolae Țopescu ceruse să fie mutat de la școala nr. 1 de băieți din Călărași ca director la școala mixtă din Râmnicu Vâlcea, unde nu a mai ajuns.

 La moartea sa, în octombrie 1946, ziarul Ultima Oră îi face o prezentare din care, în afara unor greșeli venite din necunoașterea situației reale, rezultă personalitatea celui ce a întemeiat familia de călărășeni ȚOPESCU. Prima greșeală se referă la locul nașterii sale, fiind indicat satul Țopești din Gorj, sat fondat de strămoșii săi și al cărui nume exista atunci ca comună, iar astăzi, ca sat aparținător de orașul Tismana. Că informația este eronată o confirmă atât actul său ne naștere, cât și cel de căsătorie, dar și actul de deces al tatălui său, precum și faptul că numele de familie nu era Țopescu ci Țoapa.  Din articolul menționat reținem următoarele: „Diplomat în anul 1899 al școlii normale de institutori din București, este numit institutor la Călărași, unde după scurt timp, datorită muncii și priceperii sale este numit director al școlii primare de băieți nr. 2 (așa cum am precizat, inițial, a fost numit institutor la școala de băieți nr.1 și a mai fost institutor contabil la școala inferioară de meserii – n.ns), apoi revizor școlar al jud. Ialomița. În această calitate a desfășurat o activitate prodigioasă și pretutindeni își caută simpatii, astfel că în anul 1928 este ales deputat. De la 1928 la 1932, ca deputat, lucrează mult pentru bine orașului Călărași, obținând printre altele trecerea gimnaziului de fete la stat, înființarea claselor superioare extrabugetare, înființarea cursului superior al liceului de băieți, înființarea liceului de comerț, înființarea școlii de mecanici, etc.

În domeniul SOCIAL, a înființat Comitetul orășenesc pentru îmbrăcarea copiilor săraci din școli, a făcut cursuri de adulți pentru C.F.R.-știi călărășeni, a înființat societățile „Caritatea” și „Sprijinitorul” pentru ajutorarea infirmilor, a activat în Soc. Regală de geografie.

În domeniul cooperatist și economic a activat la Federala „Borcea”, Banca populară Unirea, Soc. Cooperatistă a funcționarilor, etc.

Activitatea literară: A scris articole de specialitate și cu caracter social la următoarele ziare și reviste: „Școala Română”, „Convorbiri didactice”, „Școala Ialomiței”, „De vorbă”, „Dreptatea Ialomiței”, „Drapelul Țăranului”, „Pământul”, etc. 

Pe tărâm cultural: membru al ateneului local și conferențiar, membru de la înființare al Ligii Culturale.

O activitate intensă, o muncă uriașă, un neobosit, un dezinteresat, preda cursuri gratuite și lucra în toate domeniile absolut gratuit. Fire bună, blândă și foarte generoasă. Un apostolat în slujba școlii și un părinte pentru ucenicii angajați la negustori și întreprinderi.”

Iată cum îl caracteriza o gazetă locală, în 1937, pe Nicolae Ţopescu: „...fruntaş al învăţământului ialomiţean, fost deputat, cunoscut pentru viaţa sa demnă, pentru munca sa neîntreruptă desfăşurată de mai bine de un pătrar de veac aici la noi, animator la Liga Culturală înainte şi după război...”, consilier comunal şi membru în Consiliul de colaborare al primăriei, în timpul primariatului lui Eugen Cialîc.

Ar mai fi de adăugat faptul că pentru activitatea sa a fost decorat de două ori de către rege. Prima dată cu medalia „Răsplata muncii pentru învățământ” clasa II-a, ca institutor și revizor școlar, cu 12 ani de serviciu și autor de cărți, în anul 1912 și a doua oară în anul 1929 când a primit „Steaua României” în gradul de Ofițer.

În anul 1902 se căsătorește cu cea pe care a cunoscut-o în școala normală de institutori, Tolina Grimani. Căsătoria a avut loc la București. Din actul de căsătorie nr. 958 din 2 august 1902, aflăm că Nicolae Țopescu avea 25 de ani, era de profesie institutor, de religie ortodoxă, născut în comuna Albeni (Gorj), ca fiu al lui Ion și Ioana Țoapa, domiciliat în Călărași, str. București nr. 20.

Universul din 11 octombrie 1946 scrie că: „Zilele trecute a fost înmormântat fostul institutor Nicolae Țopescu, fost ajutor de primar al orașului și fost deputat. Defunctul era unul din foștii absolvenți ai școlii speciale de institutori și a fost cunoscut ca un vrednic dascăl, care a pus în meseria sa, mult suflet și dezinteresare.”

Iar ziarul Ultima Oră, în articolul la care am făcut referire, scria: „Institutorul N. Țopescu din Călărași-Ialomița, ultimul din promoția absolvenților „Școlii Normale de Institutori București” a murit în urma unei scurte dar intense suferințe. Prin moartea acestuia orașul Călărași pierde pe unul din cei mai de seamă cetățeni…

A murit sărac și a fost condus la locul de veci de întreg orașul ca un ultim omagiu de recunoștință pentru cel care a fost Nicolae Țopescu. Școala unde a făcut apostolat (adică școala de băieți nr. 2-n.ns.) îi va purta numele”, ceea ce nu s-a întâmplat.

În anul 1902, Nicolae Țopescu –așa cum am amintit mai sus - se căsătorește cu cea pe care a cunoscut-o în Școala normală de institutori, Tolina Grimani. Căsătoria a avut loc la București. Din actul de căsătorie nr. 958 din 2 august 1902, aflăm că Nicolae Țopescu avea 25 de ani, era de profesie institutor, de religie ortodoxă, născut în comuna Albeni (Gorj), ca fiu al lui Ion și Ioana Țoapa și domicilia în Călărași, str. București nr. 20.

Mireasa, Tolina Grimani conform actului de căsătorie menționat -, era de religie ortodoxă, în vârstă de 22 ani, de profesie institutoare, născută în București, fiica lui Temistocle Grimani și al Eufrosinei Grimani, domiciliată în București, strada Luther nr. 21.

De menționat că tații ambilor miri erau decedați, al mirelui din 1893, iar al miresei din anul 1900, iar la căsătorie a asistat numai mama miresei. Nu s-a încheiat nici un act dotal.

Ceremonia căsătoriei s-a desfășurat în Palatul comunal din București, iar pe lângă mama miresei, au mai fost prezenți următorii martori: Gh. Ionescu, 42 ani, comerciant și Petre Drăgulescu, 32 ani, de profesie liber, ambii din București, din partea mirelui; Alexandru Ștefănescu, 40 de ani, de profesie liber și Gh. Jinga, 32 ani, de profesie funcționar, ambii din București, din partea miresei.

Aici intervine un dar. Așa cum scrie în actul de căsătorie, Tolina Țopescu (nume care nu am descoperit de unde vine, deoarece în actul de naștere scrie numai ERATO) avea 22 de ani și era născută în București, conform mențiunii că la dosarul de căsătorie s-a depus procesul-verbal nr. 7102/902 de vârsta soției făcut de acest oficiu, legalizat de judecătoria ocol 4 București.

Ce am descoperit ulterior mă face să-mi pun întrebarea dacă cei care făceau înregistrările în registre de născuți, căsătoriți, morți, făceau aceste înscrisuri în baza unor documente sau după ureche. Și, probabil, ca și mine, vă întrebați de ce? Pentru că extinzând cercetările am descoperit că aceste înregistrări nu aveau nici o legătură cu realitatea. Astfel, în registrul de născuți al comunei urbane Caracal, am descoperit actul nr. 163 din 14 iunie 1875 în care scrie negru pe alb: „Din anul una mie opt sute șapte zeci și cinci, luna iunie, ziua patru spre zece. Act de naștere al D-rei Erato, de religie ortodoxă, de sex feminin. Născută la unsprezece iunie curent, ora opt și un sfert antemeridian. Fiica D-lui Temistocle Grimani de ani patruzeci și doi și a D-nei Eufrosina de ani treizeci, ambii de religie ortodoxă, de profesiune comersanți și domiciliați în acest oraș”. Conform acestui act, la căsătorie Erato Grimani (și nu Tolina cum scrie în actul de căsătorie) avea 27 de ani, deci era mai mare decât Nicolae Țopescu cu 2 ani. Și greșelile nu se opresc aici. În anul 1874, când familia Grimani locuia în orașul Pitești, pe strada Egalității la nr. 380, a murit probabil, primul copil al familiei Lucia, la vârsta de un an și jumătate, de meningită, iar vârsta tatălui era de 35 de ani, față de 42 în anul următor. În anul următor 1876, când se naște un alt copil al acestora, Antoneta, Temistocle avea 38 de ani, iar Eufrosina 26 (în 1875 avea 30 de ani). În ceea ce privește originile italiene ale familiei – așa cum susțineau unii membrii ai acestei familii -, trebuie să spunem că în actul de naștere al copilei Antoneta, se specifică că Temistocle și Eufrosina Grimani erau supuși eleni, adică greci. Trei ani mai târziu, în 1879 se naște o altă fiică a celor doi, Elvira, Temistocle mai adăugase la vârstă doar  2 ani, având acum 40 de ani, iar Eufrosina dăduse înapoi cu un an, având acum 25 de ani. În 1881 când se naște probabil, ultimul copil al familiei, Angelica (cel puțin asta este situația cunoscută de noi), tatăl, Temistocle avea 41 de ani, iar mama, Eufrosina, 29 de ani. Ciudățenii documentare sau greșeli omenești? Greu de spus, așa cum greu de spus este de ce în unele documente persoana care face obiectul analizei noastre apare cu prenumele din actul de naștere Erato Grimani, iar în altele (certificatul de căsătorie, de exemplu) cu cel de Tolina. Acest prenume îl întâlnim cu deosebire după căsătorie.

Dintr-un istoric al Școli de fete nr. 2, întocmit chiar de Erato Ţopescu (Grimani) ca directoare, aflăm următoarele: între cadrele didactice ce au servit la școală între anii 1898-1905 este înscrisă și Erato Grimani (căsătorită Țopescu) - normalistă, ceea ce arată că în anul 1903 aceasta era în Călărași și profesa la școala nr. 2 de fete. În anul școlar 1907-1908 funcționează ca detașată, iar în anii școlari 1908-1909 și 1909 – 1910 suplinește prin detașare pe M. Parhon. Revine la școala nr. 2 de fete în anul școlar 1911-1912 în locul Anei Ionescu care era și directoare, dar care va ieși la pensie, fiind sărbătorită de colegi printr-o masă comună, o serbare școlară și fotografiere în localul școlii (ce bine ar fi fost dacă aceste fotografii ar fi rămas și în arhiva școlii). La sărbătorire a luat parte și revizorul școlar Nicolae Țopescu ca și mulți părinți ai elevilor. În locul Anei Ionescu, de la 1 aprilie 1912 este numită directoare Erato Țopescu, care va rămâne în această funcție până la 1 septembrie 1938, când împlinind 35 de ani în învățământ dintre care 26 ani ca directoare, se pensionează cu girarea direcției școlii fiind  însărcinată inspectoarea școlară, învățătoare gr. I A. Mitrănescu.

La 11 mai 1907 Erato Țopescu solicita de la această şcoală procesele-verbale de inspecţii pentru a merge la definitivat. În anul  1908, Erato Ţopescu apare printre institutorii Şcolii nr. 2 de fete, dar era titulară la Școala nr. 1 de băieţi, de unde la 8 martie 1912, prin adresa cu nr. 2583 era înştiinţată chiar de către soţul său Nicolae Ţopescu – revizor şcolar – că: „Prin ordinul nr. 11451 din 27 februarie 1912... se transferă de onor Minister, după cerere, la şcoala de fete nr. 2 în locul vacant pe ziua de 1 aprilie 1912 (la 1 aprilie începea anul bugetar-n.ns.). Pe aceiaşi zi D-sa este numită directoare”,

În anii 1916 și 1917 școala nu a funcționat, mare parte a personalului didactic, printre care și directoare refugiindu-se în Moldova.

Prin decizia 105.833 din 29 octombrie 1920 a Ministerului Instrucțiunii, semnată pentru ministru de călărășeanul nostru Petre V. Haneș, la art. I se precizează că: „Se desărcinează, pe ziua de 1 noiembrie 1920, d-na Erato Țopescu, din funcția de directoare a școlii de fete nr. 2 din Călărași.” Probabil că această decizie nu s-a aplicat deoarece în istoricul școlii, pe care l-am amintit, Erato Țopescu apare în anul 1920 și următorii  ca dascăl și directoare a școlii, fără nici-o întrerupere de la numire și până la pensionare.

La 2 mai 1922 solicită revizorului școlar al județului Ialomița un concediu pentru ziua de 5 mai spre a lua parte ca delegată la Congresul Ligii Culturale care s-a ținut la Suceava, în Bucovina.

Deși nu se menționează în încercarea de monografie amintită, informațiile obținute de noi ne spun că în septembrie 1905, Erato Grimani era numită ca învățătoare la școala din comuna Ciulnița. Mișcările produse în învățământ în primii ani ai secolului XX, o plasează pe Erato Grimani în anul 1910 la școala din comuna Cocargea-Buliga de unde în septembrie trece în învățământul urban la școala de fete din Cernavodă. În anul următor, de la 1 septembrie 1911 este transferată de la școala de fete din Cernavodă la școala nr. 1 de băieți din Călărași, pentru ca mai apoi să fie transferată la școala nr. 2 de fete din același oraș.

Pentru că în cea mai mare parte a anilor de învățământ activitatea didactică a lui Erato Țopescu rămâne legată de Școala nr. 2 de fete, devenită mai târziu școala generală nr. 4 Călărași, înglobată Colegiului Naţional „Barbu Ştirbei” -, apoi parte componentă a Gimnaziului „Carol I”, astăzi restaurată de Consiliul Județean și devenită sediu al Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Călărași, în ziua de 16 septembrie 2002, aceasta a primit numele de „Şcoala Ţopescu”, dezvelindu-se şi o placă de marmură (albă și placa și scrisul, ca și în cazul lui Ștefan Bănică, ceea ce o face puțin lizibilă chiar și din apropiere) pe care scrie: ȘCOALA ȚOPESCU. ÎN ACEASTĂ ȘCOALĂ CONSTRUITĂ ÎN ANUL 1897 A PROFESAT TIMP DE 30 DE ANI (1908-1938) ERATO N. ȚOPESCU (GRIMANI) ASCENDENTĂ A CUNOSCUTULUI OM DE TELEVIZIUNE CRISTIAN ȚOPESCU. În faţa a numeroşi călărăşeni de toate vârstele și în prezența nepotului fostei directoare, cunoscutul comentator de televiziune Cristian Țopescu, s-au rostit atunci cuvinte elogioase la adresa familiei Ţopescu.

Dintr-un raport al directoarei reiese că localul şcolii, construit după planurile ing. Zamfirescu, în anul 1897, „ca înfăţişare e falnic şi distins”, iar curtea şcolii era „plantată cu diferiţi pomi fructiferi”, servind ca loc de recreaţie, dar şi pentru locuinţa direcţiunii. Din acelaşi raport aflăm că, la 4 octombrie 1916, ora 4 p.m. a căzut în apropierea bisericii din Volna prima bombă trasă de bulgari, de la Silistra, urmată de altele, care au distrus diferite edificii din centrul oraşului, şcoala nefiind lovită. Din cauza bombardamentelor locuinţa şi localul au rămas fără pază, iar directoarea, împreună cu copiii, s-au refugiat la Mircea Vodă, apoi la Călăraşii Vechi, de unde la 14 octombrie 1916 au plecat spre Brăila şi, în final, la Vaslui, de unde se vor întoarce după război. După ocuparea oraşului, localul de şcoală a devenit spital de răniţi, iar locuinţa directorului „a fost devastată de bandele bulgare, spărgând de la fiecare uşă o tăblie prin care au intrat, luând îmbrăcămintea şi tot ce au găsit mai de preţ”. După sosirea în oraş a germanilor, la 6 decembrie 1916, localul a fost transformat în lagăr, iar locuinţa în cancelarie pentru ofiţeri, păzită de santinele.

„La 9 septembrie 1918 – scrie Erato Ţopescu – întorcându-mă cu soţul meu şi copiii la căminul mult dorit, după care suspinasem 2 ani în pribegie şi lipsă, am găsit încă pe unul dintre conducătorii lagărului, caporalul german Zabel – institutor în Frankfurt pe Maine, care ne-a ajutat în găsirea unor obiecte casnice şi şcolare. La 2 octombrie 1918, am început din nou cursurile”.

Sugestive pentru modul cum se prezenta şcoala şi despre activitatea directoarei sunt cuvintele înscrise în registrul de inspecţii de cei care i-au călcat pragul. După ce la 28 noiembrie 1932, şcoala era vizitată de Episcopul Gherontie al Tomisului, la 24 mai 1936, cu prilejul semicentenarului liceului „Ştirbei Vodă”, era vizitată de Aurelian Bentoiu – subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei şi de dr. Constantin Angelescu – ministrul Instrucţiunii Publice, care a notat: „Am rămas pe deplin mulţumit de modul cum se prezintă şcoala din toate punctele de vedere. Exprim mulţumirile mele atât d-nei directoare, cât şi întregului corp didactic pentru munca ce depun şi frumoasele rezultate... Deplină admiraţie pentru cum se prezintă şcoala.”

Atunci când am postat materialul  intitulat „Țopeștii – o familie de călărășeni”, am amintit și despre Felix Țopescu cu referire la articolul intitulat „Un Călărășean, ambasador al României. Locotenentul Felix Țopescu”, scris de profesorul Nicolae Popescu Vaidomir și găzduit de ziarul „Năzuința” din 14 august 1937.

Nu voi reproduce conținutul articolului respectiv, care poate fi citit de cei interesați, din extrasul pe care îl postez.

Urmare acestui articol, părinții lui Felix Țopescu, Erato și Nicolae Țopescu au adresat profesorului Nicolae Popescu Vaidomir o scrisoare de mulțumire, care a fost găzduită de același ziar, în numărul din 9 septembrie 1937. Iată conținutul scrisorii:

 “Stimate Domnule Vaidomir,

Dacă viața ne-a adus și unele necazuri, ea ne-a rezervat însă, ca o compensație, și multe bucurii.

Și pentru unele și pentru altele, lacrimele ne-au fost mărturie a mulțumirii noastre către Cel de Sus, pentru tot ce ne-a hărăzit. Acest crez am căutat să-l insuflăm și iubiților noștri copii (Esmeralda, Felix și fratele său, Valentin – n.ns.).

Articolul atât de simțit și de real în constatările lui, ce-ați scris în Năzuința ne-a umplut sufletul de acea mireasmă binefăcătoare și ne-a recompensat de emoțiile ce am avut anul acesta, timp de 4 luni de când el, pe meleaguri străine, expunându-și viața, s-a străduit să ducă fala armatei noastre, cum și pe aceea a Țării și județului unde a văzut lumina zilei.

Este adevărat ceea ce mărturisiți că numai cine a trăit, mai mult ori mai puțin, în afara hotarelor scumpei noastre Țări, poate aprecia emoția ce simte când se ridică tricolorul român și se cântă Imnul regal, la triumful avut de un reprezentant al ei, față de puternicile națiuni ale Europei.

Un ministru plenipotențiar al nostru, spunea că echipa de călărie română, a făcut Țării o propagandă pe care el nu o poate face în 10 ani de zile. (Câți din miniștrii șterși și inculți de astăzi, ar recunoaște acest lucru despre un sportiv care face propagandă României cu mult peste ce fac ei, dacă fac ceva - n.ns.).

Dacă mândria noastră ca părinți este mare, ea trebuie să fie îndoită pentru Neamul și Țara noastră, care prin unii din reprezentanții ei, dovedesc puterea de viață, tenacitatea și curajul de a înfrunta strălucita organizare a națiunilor mari, dovedind – cum splendid, o spune, într-un articol ad-hoc, marele nostru profesor, d. Iorga – „că pot fi învinse”.

Negreșit lupta a fost grea și s-a dat  în condițiuni neegale, dar succesul echipei și al fiului nostru, s-a datorat – și la Londra și la Paris, Bruxelles, Berlin, Munchen etc. – mai ales sufletului sau materialului uman superior altor nații cu o tehnică și mijloace formidabile.

Expresiunea mândriei ce exprimați din partea orașului și județului nostru, o împărtășim pe de-a-ntregul și noi.

De aceea, înainte ca fiul nostru să vă poată mulțumi personal, el fiind în drum spre Țară, ne-am permis să vă mulțumim noi pentru splendidele d-vs cuvinte ce ne-ați adresat nouă și lui, pornite dintr-o inimă de adevărat român, expuse cu talentul ce vă e propriu și cu sinceritatea ce vă onorează.

Inimile noastre de părinți au simțit – citind articolul d-vs – tresăltarea înduioșătoare de care aveau nevoie și ridică cu smerenie glasul către Atotputernicul să vă dea d-vs și familiei sănătate și mulțumire deplină în viață.

                                                                E. și N. ȚOPESCU

Călărași, 20 august 1937.”

Despre Felix Țopescu aș mai adăuga câteva informații, transmise chiar de fiul său Cristian Țopescu, care într-o scrisoare adresată, cu mulți ani în urmă, domnului Mihail Ionescu de la Muzeul Dunării de Jos, căruia îi era recunoscător „pentru că v-ați gândit la tatăl meu pentru a i se perpetua amintirea în muzeul din Călărași, orașul său natal” îi trimitea o prezentare a activității din care voi aminti următoarele: „funcțiile îndeplinite voluntar în cadrul Federației Române de Călărie: secretar general – 6 luni; membru al Biroului Federal – 12 ani; președinte al Colegiului Antrenorilor – 7 ani; membru al Colegiului Arbitrilor – 10 ani, Președinte al Comisiei de propagandă – 10 ani, membru al Comitetului federal – 12 ani.

În copilărie, împreună cu alți copii din mahalaua Volnei, urmărea lecțiile de călărie și evoluțiile spectaculoase ale escadroanelor Regimentului 5 Călărași. Acolo a înțeles de câtă generozitate este capabil un cal față de om. Contactul cu șaua l-a avut într-o vacanță petrecută la crescătoria de cai de la Jigălia, unde tatăl colegului său de liceu Nicu Berha (devenit și el mai târziu cavalerist) era doctor veterinar și le îngăduia să călărească atât cât le poftea inima.

În 1961, la Călărași, după cel de-al 135-lea concurs al carierei sale, Felix Țopescu s-a retras din viața sportiva, predând ștafeta(cravașa) lui Cristian pentru a o duce mai departe.”

Aș mai adăuga că după schimbarea de regim de după război, Felix Țopescu a trecut la Ministerul de Interne, devenind ofițer de miliție, iar conform ziarului Gorjeanul (care urmărea activitatea conjudețeanului lor Nicolae Țopescu – abonat la ziar - și a fiului său Felix) din 15 noiembrie 1944 „Bine-cunoscutul ofițer de cavalerie, d. maior Felix N. Țopescu, fiul conjudețeanului nostru Nic. Țopescu din Călărașii Ialomiței, a fost numit atașat militar al României la Moscova”.

În afara celor doi fii, care au îmbrățișat cariera militară, primul copil al familie Țopescu a fost o fată Esmeralda-Elvira, născută în Călărași, la 8 februarie 1903. Aceasta a îmbrățișat aceiași carieră didactică ca și părinții săi. În urma examenului de capacitate cu candidații care au dreptul să fie numiți în învățământ, din sesiunea anului 1929, la obiectul științe naturale cu specialitate secundară Igiena, la 1 septembrie același an este numită cu titlu provizoriu la catedra nr. 11 de științe naturale de la Liceul de fete din Hotin, dar nu rămâne mult aici, deoarece prin decizia ministrului Instrucțiunii Publice și Cultelor nr. 182.648 din 21 decembrie 1929, „D-șoara Esmeralda Țopescu, profesoară titulară la liceul de fete din Hotin, se deleagă în mod provizoriu, cu începere de la 1 ianuarie 1930, cu girarea direcțiunii gimnaziului de fete din Călărași, județul Ialomița, în locul d-șoarei Z. Teodorof, a cărei delegație încetează pe aceiași dată.”

 La 6 iunie 1931, s-a căsătorit cu lt. Horia C. L. Nicolaide, căsătorie care s-a desfăcut prin sentința de divorț cu nr. 46 din 3 aprilie 1947 a Tribunalului Ialomița, Secția I-a. La 22 noiembrie același an s-a căsătorit la Brăila cu Ștefan Mircescu, de care divorțează prin actul nr. 2 din 4 ianuarie 1960.

De-a lungul anilor familia Țopescu a locuit la diverse adrese, pe strada București, Valter Mărăcineanu, Dobrogei, Sf. Nicolae, iar un număr însemnat de ani în locuința directoarei aflată în curtea Școlii de fete nr. 2, pe strada Ștefan cel Mare nr. 3(5). Acest lucru va înceta în anul 1928, atunci când Nicolae Țopescu a obținut de la primărie un loc de casă în noul cartier creat prin planul de sistematizare al orașului, pe terenul din fața Regimentului 20 Obuziere, numit astăzi Cartierul Gării, pe strada Mărășești nr. 3, devenită ulterior Constantin Banu, apoi Nicolae Bălcescu, loc pe care își va construi o casă după planurile arhitectului Leon Scărlătescu, casă care există și astăzi (vezi foto din 17 februarie 2026) și pe care ați văzut-o în postări ale domnului Constantin Tudor, fiind situată între casa familiei Negoiță și casa celor de la IZOCON, situată pe bulevardul Gării colț cu strada Nicolae Bălcescu.

Dintr-o postare mai veche a D-lui Constantin Tudor am reținut că această casă a fost „vândută de Felix Țopescu în anul 1957 lui Mircea Cristescu, un alt călărășean vestit, care încânta publicul la fiecare Bâlci cu acrobațiile lui la Zidul Morții. După 1990 fosta casă a Familiei Țopescu intră în posesia lui Dorel Enescu, patronul fostei firme ECAS Călărași, care o consolidează după planurile originale”. La vremea postării casa se găsea în proprietatea familiei Amzaru, o altă familie de călărășeni foarte cunoscuți în orașul de pe Borcea, iar în prezent, pare a fi nelocuită. 

                                                                            Actul de căsătorie

 

                                 Actul de naștere Erato Țopescu

Actul de naștere Nicolae Țoapa

                                                       Școala nr. 1 de băieți

                               

                                                      Școala nr. 2 de băieți

                                                                       Școala nr. 2 de fete

                                            Locuința directoarei Școlii nr. 2 de fete

                                   Planul cartierelor B și C cu locul de casă al lui Nicolae Țopescu

                                                                      Planul cu locul de casă

                                                         Cererea pentru construirea casei

                                                     Casa Țopescu la 17 februarie 2026

 

DEMERSURI PENTRU CONSTRUCȚIA PALATULUI ADMINISTRATIV

ȘI JUDECĂTORESC DIN CĂLĂRAȘI

                                                                                               Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

Joi, 15 ianuarie 2026, s-a redeschis Palatul Administrativ și de Justiție, aripa dinspre strada București, devenită după restaurare Palat socio-cultural care va adăposti Palatului Copiilor din Călărași. S-a scris și s-a vorbit foarte mult, în perioada premergătoare redeschiderii și după, despre această bijuterie arhitecturală a municipiului Călărași, despre demersurile întreprinse pentru reabilitare, care au durat câțiva ani și au avut un final fericit. Ce nu s-a spus este faptul că acest palat nu s-a născut din neant, peste noapte, chinurile facerii acestuia durând câțiva ani de zile, situație aproape similară cu cea din perioada reabilitării. Sigur, el a fost construit în circa un an și jumătate, datorită seriozității inginerului Giusepe Ciconi și arhitectului Alexandru Săvulescu, care a supravegheat lucrarea, dar până s-a hotărât începerea lucrărilor au trecut câțiva ani, dovadă că societatea românească a acelor vremuri nu era departe de cea de astăzi. Dincolo de unele controverse, apărute după redeschidere, inerente într-o societate care aleargă după senzațional, vă invit să vă înarmați cu puțină răbdare și să luați la cunoștință de demersurile făcute de administrația județului Ialomița de atunci, pe parcursul a cinci ani, pentru ca într-un final, orașul să fie înzestrat cu o asemenea capodoperă arhitecturală.

O primă informație despre construirea palatului o avem din anul 1890, când în ședința Camerei din 15 ianuarie, deputatul Gr. Chrissenghi, citește și depune la biroul Camerei „un proiect de lege prin care să se autorizeze consiliul județean din Ialomița a contracta un împrumut de peste 400.000 mii lei pentru construirea unui palat administrativ și judecătoresc la Călărași.”(o lege pentru un împrumut asemănător fusese votată încă din 1887, dar împrumutul nu a mai fost efectuat)  Deși a cerut urgență, aceasta solicitare a fost refuzată de Cameră, proiectul fiind trimis direct la secțiuni. Solicitarea a fost totuși aprobată, de vreme ce Universul din 5 septembrie 1890, ne informează că  „Casa de economii și consemnațiuni a încuviințat, sâmbăta trecută, realizarea împrumutului de 400.000 lei cu dobândă de 6 și jumătate la sută, pentru construirea unui palat de justiție și administrativ în orașul Călărași, cum și a unei cazărmi de călărași. Lucrările acestor construcțiuni vor începe în primăvara anului viitor.”

Ialomițeanul din 24 februarie 1891 după ce scrie că: „Chestiunea facerii planurilor palatului administrativ și judecătoresc s-a tranșat de Comitetul permanent. Acesta găsind că s-au înscris un număr suficient de arhitecți ca să concureze la facerea planurilor, a dispus să se țină concurs pentru facerea lor. S-a decis ca planurile să fie depuse la Comitet până la 1 aprilie viitor”, la 19 mai 1891 scrie că planul palatului de justiție și administrativ a rămas a se face de D. arhitect Săvulescu, pentru suma de 3000 lei. La 22 iulie se va ține licitație pentru darea în antrepriză a acestor lucrări.

La 7 iulie ziarul nota: „Am arătat într-un număr trecut că Comitetul permanent a convenit cu arhitectul A. Săvulescu din București, ca să elaboreze planul palatului de justiție și administrativ, acordându-i o sumă de 3000 lei.

Suntem informați că tot el va supraveghea executarea planului plătindu-i-se 2% din valoarea devizului, în condițiile ca d-sa să viziteze de două ori cel puțin pe lună clădirea în timpul executării și să aibă pe șantier o persoană competentă, în permanență, care să privegheze execuțiunea.”

În Voința Națională din 30 iulie 1891, citim că: „licitația ce era să se țină la 22 iulie pentru construirea palatului administrativ și judecătoresc din Călărași, s-a amânat pentru 26 august (și aceasta, din lipsă de concurenți, s-a amânat pentru ziua de 30 septembrie – n.ns.), deoarece planurile nu au sosit la Călărași decât în ajunul zilei de 22 iulie, așa că nici un concurent nu le-a putut studia și apoi ele nici nu erau aprobate de serviciul superior tehnic de pe lângă ministerul lucrărilor publice.” Ziarul Ialomițeanul mai menționa și lipsa de concurenți

La 11 decembrie 1891, Voința națională preluând din ziarul local Aurora, scrie că, în sfârșit,: „La 2 decembrie s-a ținut la Călărași, licitație pentru darea în întreprindere a construirii palatului administrativ din localitate, lucrare al cărei cost se urcă la suma de 345.000 lei.

S-au prezentat numai domnii I. Ștefănescu din București și Ștefan Nicolau, ambii asociați, care au depus o garanție de 17.250 lei. La deschiderea ofertei s-a constatat că singurii licitatori au oferit un scăzământ de 1,25 la sută sub deviz, cerând să li se acorde a aduce piatra necesară clădirii din țară, iar nu de la Rusciuk, cum prevedea caietul de sarcini.

Rumoarea publică în orașul Călărași e contra modului cum consiliul general al județului Ialomița a întocmit condițiile acestei licitații. Pentru a se înlătura toate svonurile puse în circulație în sarcina consilierilor județeni, ar trebui ca rezultatul licitației să nu se aprobe și să se publice o nouă licitație”, iar la 15 decembrie 1891 ziarul scria: „Ni se comunică că se fac mari stăruințe, de către mai mulți membri din administrația județului Ialomița, ca să se aprobe rezultatul licitației ținută zilele trecute pentru construirea palatului administrativ din Călărași.

S-ar comite o adevărată călcare de lege, dacă s-ar aproba această licitație, făcută în niște condițiuni cu totul anormale și care dau drept oricui să considere întemeiate zvonurile ce circulă, că administrația are interes de a obține această licitație. Așteptăm să vedem ce rezoluție va lua ministerul.”

Câteva zile mai târziu, la 24 decembrie 18912, ziarul scrie că: „Ministerul de interne încă nu s-a rostit asupra rezultatului licitației ținută la Călărași, pentru construirea palatului administrativ din acel oraș. Și cu toate acestea, credem că este deja timpul ca să se termine odată cu această afacere.

De almintreli,  repetăm că această licitație n-ar trebui să se aprobe. Mai întâi garanția depusă de licitatori nu este suficientă și apoi d. licitator Ștefănescu n-a mai executat niciodată o asemenea lucrare, astfel că nu prezintă destule garanții că lucrarea în chestiune va fi bine executată. D. ministru de interne ar trebui să țină seama de toate acestea.”

Precizăm că toate cele menționate mai sus se întâmplau înainte ca terenul pe care urma să se construiască palatul să fie cumpărat, deoarece abia la 12 februarie 1892, ziarul Voința Națională scrie că: „Consiliul județean Ialomița este autorizat să cumpere, pe prețul de 20.000 lei locul, proprietate a comunei Călărași, situat pe Piața Carol I, spre a servi la construirea palatului administrativ și de justiție.”

Referitor la ceea ce ceruse ziarul Voința Națională și anume anularea licitației, la 16 februarie 1892, ziarul local Ialomițeanul scrie că „Ministerul de Interne a infirmat rezultatul licitației ținută în ziua de 2 decembrie 1891, pentru construirea palatului administrativ și de justiție în reședința județului. Motivul: devizele au fost făcute pe o sumă exagerată, astfel că singură lucrarea palatului ar absorbi întreaga sumă a împrumutului de 400.000 lei, ce este destinată prin lege și pentru construirea unei cazărmi de călărași și pentru plata terenului pe care urmează a se face construcțiunea.

Ministerul, prin mijlocirea D-lui prefect Arion, a pus în vedere comitetului permanent ca să ceară D-lui arhitect Săvulescu a se conforma încheierii comitetului, la care și D-sa a aderat în scris și a reface planurile și devizele pe cifra de 250.000 lei. Numai în aceste condițiuni Ministerul va putea da aprobarea sa.”

La 1 noiembrie 1892, același ziar local ne informează că în ședința din 27 octombrie 1892, Consiliul județean a prevăzut în bugetul cheltuielilor la „Cheltuieli diverse”, suma de 320.000 lei pentru construirea palatului administrativ și judecătoresc, iar la 20 decembrie 1892 ziarul nota că: „Aflăm cu plăcere că ministerul de interne se ocupă în prezent cu examinarea proiectelor construirii palatului administrativ și de justiție din Călărași, în care scop a cerut mai multe informațiuni Comitetului permanent de Ialomița”.

Cu o zi înainte, la 19 decembrie 1892, ziarul local Luptătorul, scria că: „În urma intervenției reprezentanților județului Ialomița s-au activat studiile relative la construcția palatului administrativ și judecătoresc din Călărași.

Planul s-a aprobat de consiliul tehnic, iar pe de altă parte d. prim ministru L. Catargiu a cerut d-lui prefect de Ialomița dosarul relativ la această lucrare, să vadă care-i cauza întârzierii începerii lucrării.

Cauza să i-o spunem noi D-lui prim ministru. D. exprefect Arion nu se interesa decât de ce i se recomanda de vre-un favorit sau favorită, care se gândeau cu totul la altceva decât la lucrări de interes general.”

La 7 februarie 1893, ziarul local Ialomițeanul scrie că Consiliul județean va fi convocat în sesiune extraordinară, luna viitoare, pentru a proceda la câteva viramente de fonduri și a vota o sumă suplimentară reclamată de modificările aduse proiectului și planului palatului administrativ – judecătoresc ce este a se construi la Călărași.

Luptătorul din 14 martie 1893 și Ialomițeanul din 9 mai anunță că licitația pentru palatul administrativ ce este a se construi pe locul județului din Piața Carol I, se va ține în ziua de 20 mai a.c., în sala comitetului permanent, în Călărași. Și ziarul Constituționalul din 20 și 24 mai 1893 anunță aceiași licitație, valoarea lucrării după deviz fiind de 413.998 lei și 98 de bani.

La 23 mai Ialomițeanul scrie că licitația anunțată s-a ținut, dar neprezentându-se nici un concurent, s-a amânat pentru ziua de 24 iulie 1893.

Nici de această dată nu s-a prezentat nici un concurent, așa că Universul din 12 septembrie 1893, la rubrica licitațiuni, anunță depunerea documentației până la 29 septembrie curent, la comitetul permanent al județului Ialomița, pentru construcția unui palat administrativ și de justiție în Călărași, iar Constituționalul din 12 octombrie și Timpul din 14 octombrie 1893 anunță că licitația anunțată prin publicațiunea 2354 de la 26 iulie 1893 s-a amânat pentru ziua de 10 decembrie 1893.

La 31 octombrie 1893 Ialomițeanul scrie că din cauză că toți concurenții la construirea palatului administrativ au găsit devizul acestei lucrări prea scăzut și la mai multe licitații cea mai avantajoasă ofertă a fost cu 4 la sută peste deviz, consiliul județean, în vedere de a grăbi construcția palatului, a autorizat Comitetul permanent să poată contracta lucrarea până la maximum 4 la sută peste deviz.

Timpul din 13 ianuarie 1894 ne informează că „Din cauză că în ziua de 10 decembrie curent, când s-a ținut licitația pentru darea în antrepriză a construcțiunei unui palat administrativ și de justiție în Călărași, nu s-a putut obține nici un rezultat din cauza lipsei de concurenți, comitetul permanent prin deciziunea nr. 2709 din acea zi, a dispus a se ține o nouă licitațiune la 26 februarie 1894.”

Valoarea lucrării după deviz era tot de 413.998 lei și 98 bani.

Ialomițeanul din 6 martie 1894, ne informează că la 26 februarie 1894 s-a ținut a cincea licitație de dare în antrepriză a construcției palatului administrativ și de justiție în Călărași. Lucrarea s-a adjudecat asupra lui G.D. Ciconi, inginer și antreprenor de lucrări publice, cu prețul din oferta sa de lei 3 bani 75 la % peste deviz. Lucrările au fost înaintate spre aprobare la Ministerul de Interne.

Toată lumea așteaptă cu o vie nerăbdare aprobarea licitației, care datează de 2 ani aproape, spre a se putea începe lucrările chiar în cursul acestui an. Se știe că la licitațiile anterioare, ofertele cele mai avantajoase au fost cu prețul de 4 la sută peste deviz.

Dar, pentru că la noi există întotdeauna un dar, același ziar în ziua de 14 aprilie 1894 anunță că „Ministerul de Interne n-a aprobat licitația pentru construirea palatului administrativ și de justiție din oraș. Se știe că această mare lucrare se adjudecase asupra d-lui Ciconi cu 3,75 % peste deviz. Ministerul a răspuns că este gata să aprobe contractul cu d. Ciconi dacă acesta consimte să facă lucrarea cu suma cuprinsă în deviz fără nici o urcare.

Acum se așteaptă sosirea d-lui Ciconi, și dacă d-lui nu va consimți să renunțe la fracțiunea despre care e vorba și care în total însumează aproape 15.000 lei, atunci va fi nevoie să se țină noi licitații pentru această lucrare.

Noi regretăm întârzierea care se face, fie din orice cauză. Județul nu câștigă nimic din aceste întârzieri, din contră, el pierde pe fiecare an o diferență între procentele care le ia la capitalul depus și acelea care le plătește la capitalul împrumutat și ar fi fost bine ca lucrarea să fi început pentru ca județul să economisească chiriile autorităților pe care le plătește astăzi.”

Aceiași informație o găsim și în Adevărul din 21 aprilie 1894.

Constituționalul din 31 mai 1894, Timpul din 4 iunie 1894 și Universul din 17 iunie 1894 făceau cunoscut că: „Redeschizându-se conform încheierii comitetului permanent nr. 1307 de la 23 mai curent, licitațiunea pentru darea în antrepriză a construcțiunei unui palat administrativ și de justiție în Călărași, se aduce la cunoștință generală că această licitațiune se va ține înaintea acestui comitet în camera sa de ședințe, în ziua de 10 august 1894, ora 4 p.m.”

La 3 iulie 1894 Ialomițeanul anunța că ing. Petre Radovici, care a condus lucrările de alimentare cu apă a orașului Focșani, a venit în Călărași ca să cerceteze condițiile și caietele de sarcini pentru construirea palatului administrativ și de justiție, a cărei licitație va fi în 10 august 1894. (Sosirea ing. Petru Radovici la Călărași nu a fost zadarnică, deoarece el va fi cel care va întocmi planul de nivelment al orașului).

Câteva zile mai târziu același ziar își exprima speranța că ministerul va reveni asupra deciziei prin care respinsese adjudecarea construirii palatului administrativ din oraș și va aproba lucrarea asupra d-lui Ciconi, adjudecată cu prețul devizului, privind pe județ noile taxe votate de cameră în virtutea legii maximului, asupra materialului ce se va aduce pentru lucrare.

Ialomițeanul din 14 august 1894 anunță că la licitația din 10 august nu s-a prezentat nici un concurent, lucrarea fiind adjudecată de inginerul Ciconi cu 3 lei și 75 bani peste deviz, dar actele nu s-au aprobat încă de minister.

Două săptămâni mai târziu sunt motive de mare bucurie. La 28 august ziarul Ialomițeanul anunță că: „Ministerul a aprobat, în sfârșit, întreprinderea construcției palatului administrativ, asupra d-lui Ciconi, cu prețul de 3,75 % peste deviz.

Îndată ce antreprenorul va fi încunoștiințat formal, el va începe adunarea materialului. Pentru facerea cărămizii, d-l Ciconi a hotărât să aducă italieni, speciali în această industrie.”

Odată lucrarea aprobată, la 25 septembrie 1894 Ialomițeanul scrie că „Dl Ciconi, antreprenorul construirii palatului administrativ, a început a face lucrările pregătitoare pentru această mare construcție. În primăvara viitoare se speră că se va începe și construcția palatului.” Aceleași informații erau furnizate și de ziarul Universul din 30 septembrie 1894.

Trecuseră 5 ani și 2 luni de când deputatul Gr. Chrissenghi a depus în cameră proiectul de lege pentru împrumutul menționat la început și aproape patru ani de la prima licitație din 22 iulie 1891 și la 25 martie 1895, Ialomițeanul scrie că ”Lucrările pentru construirea palatului administrativ și de justiție din Călărași, au început de o săptămână și se continuă cu multă activitate și în condițiuni cât se poate de bune. Săpăturile pentru temelie se fac cu multă îngrijire. Va fi cea mai frumoasă podoabă a orașului Călărași.”

La 28 mai 1895, același ziar scrie că palatul administrativ și de justiție a cărui construcție s-a dat d-lui G. D. Ciconi pe suma de 360.000 lei, se lucrează cu multă activitate în toate direcțiile. În curând va avea loc inaugurarea punerii pietrei fundamentale a acestui măreț edificiu.

Înainte de a se pune piatra de temelie a palatului, la 4 iunie 1895, ziarul Ialomițeanul scrie că sistemul de încălzire la palatul de justiție, pe timp de iarnă, ar fi tot cel primitiv, cu sobe. Pentru că mai era timp, ruga pe cei în drept să revină asupra proiectului și să decidă ca încălzitul să se facă prin calorifere. O mică diferență de preț în plus n-ar fi nimic față de avantajele acestui sistem, atât din punct de vedere igienic cât și ca economie de servitori, risipa lemnelor, a cărbunilor și altele.

Cu o zi înainte de inaugurarea lucrărilor, la 10 iunie 1895, Consiliul județean ruga pe prefect ca între chestiunile de care se va ocupa consiliul ce fusese convocat să pună și pe aceea a încălzirii palatului cu sistem caloriferic.  Și, într-adevăr, în sesiunea din 10 iunie, consilierii și-au dat votul pentru introducerea caloriferului în palat în locul sobelor.

Consituționalul din 13 iunie 1895 își informa cititorii că: „Ieri dimineață (în realitate, alaltăieri 11 iunie-n.ns) s-a inaugurat cu o frumoasă ceremonie punerea pietrei fundamentale a palatului administrativ și de justiție din Călărași.

Ceremonia a fost prezidată de d. M. Deșliu, secretarul general al ministerului de interne.

Față erau toate autoritățile civile și militare și o mulțime enormă de cetățeni. După terminarea serviciului divin, d. Deșliu a pronunțat un discurs splendid, la care a răspuns dl deputat Anghel Nicolau”.

La începutul lunii iulie 1895, lucrările de construcția palatului se activau pe fiecare zi, antreprenorul Ciconi dându-și toate silințele ca în toamnă să fie gata cu acoperiș chiar, pentru ca peste iarnă să continue lucrările în interior.

Despre executarea lucrării și recepția acesteia ați aflat din postările domnului prof. dr. Constantin Tudor.

 După ce la 6 iulie 1896, Constituționalul anunța că: „Județul Ialomița a fost autorizat a contracta de la Casa de depuneri și consemnațiuni, sau de oriunde va găsi, în condițiunile și cu procentele cu care împrumută acea casă, un împrumut în sumă de 30.000 lei, spre a servi la plata totală a costului lucrărilor de construcțiune a palatului administrativ și de justiție din orașul Călărași și a spitalului rural de plasă de la Slobozia”, Universul din 19 noiembrie 1896 anunța că: „Consiliul general al județului Ialomița a votat un credit de 90.000 lei pentru a termina plata construcțiunei noului palat administrativ din Călărași.”

La 6 mai 1897, „prof. Kneisel a inaugurat printr-un concert frumoasa sală a Curții cu Jurați din palatul administrativ din Călărași. Concertul a fost foarte reușit și nici nu ne îndoiam să fie altfel, când d-sa a executat câteva bucăți pe vioară cu  fermecătorul lui arcuș”, după cum scria Universul din 6 mai 1897.

Și pentru ca tabloul din jurul palatului să fie complet, Gazeta Ialomiței din 5 aprilie 1898 scrie că: „Consiliul județean a votat un fond de 5.000 lei pentru lucrările de plantare, amenajare și construire de șoseluțe de pietriș în marea curte a Palatului județului. Această spațioasă curte, care astăzi este lipsită de orice plantație și prezintă un câmp sterp și neestetic, va fi transformată în câțiva ani, într-o frumoasă grădină, cu arbori și flori, care să mulțumească pe deplin ochiul vizitatorului, astfel cum – mulțumită stăruințelor d-lui Dr. Dumitrescu – Brăila – s-a făcut din curtea Spitalului, care astăzi este o adevărată podoabă.

S-a și luat măsuri să se mărginească cu borduri de piatră locurile destinate plantărilor și să se pregătească terenul  cu pământ adus din afară sau luat de pe locurile mai ridicate ale grădinii. Grădinarul județului (funcțiune care este înscrisă în buget de când s-a început plantarea curții spitalului) conduce împreună cu personalul tehnic al județului, lucrările din curtea palatului”.

Și pentru că palatul nu avea încă împrejmuire, la 19 decembrie 1910, ziarul local Liberalul anunța că „în ziua de 14 ianuarie 1911, se va ține licitație publică, în cancelaria Prefecturii județului Ialomița, pentru darea în antrepriză a construcției împrejmuirii Palatului Administrativ, cu oferte închise și fără drept de supraoferte.

Valoarea lucrărilor după devizul întocmit de serviciul tehnic este de 39.900 lei, din care 26.000lei valoarea grilajului de fier, iar lei 13.000 construcțiunea stâlpilor de la porți și a soclului de zidărie.”

O altă problemă care trebuia rezolvată era aceea a mobilierului. În Gazeta Ialomiței din 5 aprilie 1898, găsim un articol intitulat chiar „Mobilierul Palatului” din care spicuim: „Consiliul județean judecând că cu fondurile ordinare nu se poate înzestra palatul cu mobilierul de care are trebuință, a autorizat contractarea unui împrumut de 90.000 lei din care lei 30.000 i-a afectat la mobilizarea palatului cu mobilier.

Împrumutul s-a realizat și pe baza lui D. Prefect a adus cestiunea în deliberarea consiliului județean pentru a decide asupra modului cum să se procure mobilierul pentru palat.

Explicațiunile date în cauză de d. Prefect, în ședința de la 1 noiembrie 1897, sunt cam următoarele: După construcțiunea palatului administrativ și judecătoresc din acest oraș consiliul județean a destinat fonduri cu care să se înființeze mobilier la acest palat.

Saloanele care trebuie din nou și complet mobilate sunt: a) Sala de ședințe a consiliului județean; b) sala de ședințe a curții cu jurați; c) sala de ședințe a Tribunalului; d0 cabinetul prefectului; e) sala de deliberare a Tribunalului; f) cabinetul președintelui de Tribunal.”

În continuare prefectul explică modalitățile de procurare a mobilierului și greutățile întâmpinate, iar în final, „Consiliul deliberând asupra propunerilor d-lui Prefect a dispus următoarele:

1) A autorizat cumpărarea mobilierului prin bună învoială.

2) A instituit o comisiune compusă din d. Prefect al județului, d. consilier G. C. Gheorghiu și d. Inginer al județului, care să cumpere acest mobilier.

Pentru executarea votului consiliului județean, Comisiunea a mers în București și s-a pus în relațiuni cu mai multe case de comerț, care furnizează astfel de obiecte și a găsit că d. S. Emanuel, care posedă un mare magazin de mobile în Calea Victoriei nr. 67, prezintă mai multe avantaje pentru județ și garanții suficiente că va furniza mobilierul, articolele de tapițerii și decorațiuni, în condițiuni satisfăcătoare, căci d-sa a mai avut astfel de furnituri la Stat și județe pe care le-a îndeplinit în mod conștiincios.

D. Emanuel, după ce și-a format devizele și desenele mobilei, s-a prezentat la prefectură în luna decembrie, aducând mostre de stofă și piele care să se întrebuințeze la draperii și scaune. După aceste devize costul furniturii se ridică la suma de lei 25.800.

Comisiunea însă, secondată și de d. M. Ghețu – președintele consiliului județean, după ce a stabilit definitiv devizele, forma și dimensiunile diferitelor foraje și materialele care să e întrebuințeze, pe care le-a sigilat, a intrat în tratări cu d. Emanuel asupra prețului și după lungi discuțiuni a convenit a face o reducere din prețurile devizului cu zece la %, rămânând de plată lei 23.220.

Termenul în care se va confecționa a se da și preda mobilele, s-a fixat până la 1 mai 1898.

D. Emanuel, îndată după semnarea contractului, a și construit estradele de lemn din saloanele pentru ședințele consiliului și pentru ședințele Tribunalului.

Aflăm că în luna aprilie, mobilierul va fi gata și se va instala la palat.”

Și, într-adevăr, ziarul Adevărul din 30 aprilie 1898 scrie că: „… săptămâna trecută, comisiunea însărcinată cu comanda mobilierului palatului administrativ, a făcut recepția mobilierului deja sosit și instalat. Mobila este de o construcție solidă, lucrată din stejar masiv și îmbrăcată cu postav și piele.

Întreg mobilierul e cât se poate de frumos și cei cunoscători îi asigură o durabilitate lungă.

Palatul administrativ e vizitat des și anume pentru mobilier”.

DĂ DOAMNE CA ȘI DUPĂ ACEASTĂ RESTAURARE PALATUL SĂ DEVINĂ UN LOC DE VIZITAT PENTRU CEI CARE TREC PRIN CĂLĂRAȘI, iar dincolo de toate controversele iscate PALATUL SĂ RĂMÂNĂ O MÂNDRIE PENTRU NOI CĂLĂRĂȘENII.

 Atașez câteva extrase din presa vremii cu privire la Palatul administrativ și judecătoresc și 2-3 fotografii din perioada anterioară reabilitării, pentru a vedea în ce stare ajunsese palatul.