ORAȘUL CĂLĂRAȘI SUB OCUPAȚIE INAMICĂ.
TIFOSUL EXANTEMATIC ȘI CELE DOUĂ
MONUMENTE, APROAPE IDENTICE, RIDICATE
DE CAMARAZII GERMANI PENTRU SOLDAȚII
TURCI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
În vreme ce mii de
călărășeni dădeau suprema jertfă pe fronturile întregirii neamului românesc în
hotarele României Mari, cei rămași acasă aveau să suporte, pe lângă dorul de
cei plecați, rigorile regimului de ocupație, instalat din dimineața zilei de 27
noiembrie 1916, când trupele bulgare au intrat în oraș și până în noaptea de 11
– 12 noiembrie 1918, când trupele germane s-au retras „distrugând prin dinamitare calea ferată Călărași – Ciulnița, la curbe
și macazuri… comunicația telefonică, telegrafică și poștală, iar singurul
aliment pe care l-au lăsat era mălaiul de mei, pentru 10-12 zile.”[1]
În ceea ce
privește prioada de ocupație a orașului, dr. Pompei Gh. Samarian, o limitează
la data de 30 octombrie 1918 (de fapt noaptea de 29 spre 30 octombrie), când „nemții au fugit din Călărași; înainte de a
fugi au stricat tot ce mai rămăsease bun prin vechiul nostru spital ocupat de ei,
dar în sfârșit erau plecați.”[2] Probabil că dr. Samarian a
socotit pe stil vechi, iar în raportul primăriei data este pe stil nou. El
împarte această perioadă în trei epoci. Prima epocă, care începe la 27
noiembrie 1916 și ține până la 1 ianuarie 1917, este cea a ocupației bulgare.
La 31 decembrie 1916 jafurile și hoțiile care au caracterizat invazia
bulgarilor au încetat și au venit nemții „care
aveau să ne stoarcă până la ultima picătură, dar totdauna cu formă și cu
aparență de legalitate.”[3]
În intervalul de
la 30 august și până la 25 noiembrie 1916, când s-a ordonat evacuarea, orașul
și împrejurimile lui au primit 14 vizite ale aeroplanelor dușmane, fiind
bombardat de 18 ori cu șrapnele și obuze de 150 mm , care au adus pagube
însemnate unui număr de locuințe particulare și edificii publice.[4] Paltul administrativ „a primit 7 proiectile dărâmându-se una din
cele 3 cupole de la frontispiciu”[5],
a cărui restaurare nu se mai putea face în anul 1919 nici cu suma de 200.000
lei (să ne amintim că întreg Palatul costase mai puțin de 500.000 lei, sumă în
care intra și locuința prefectului).
Clădirea liceului Știrbei Vodă (astăzi
Gimnaziul Carol I) a fost lovită de obuze, dărâmându-se o aripă împreună cu
turla din colț, distrugere evaluată la suma de peste 150.000 lei, iar pagubele
produse locuințelor particulare se ridicau la peste 1 milion de lei.[6]
Un proiectil a
căzut în curtea Băncii Naționale de pe strada București (acolo unde astăzi este
locuința d-lui Gheorghe de la GIMART), distrugând dependințele băncii și o
parte a imobilelor din jur.[7]
Tot cu ocazia
bombardamentelor efectuate asupra orașului, după ocuparea Silistrei, cu
aeroplane și artilerie, au fost omorâți și răniți mai mulți locuitori.[8]
În paginile
următoare, prezentăm pe scurt, câteva din suferințele celor rămași în teritoriul ocupat de inamic. Referitor
la vexațiunile și imixtiunile armatelor de ocupație, în memoriul pe care Prefectura
județului Ialomița îl înainta Ministerului de Interne la 6 august 1919, se
arată că: „Acte de ofensă și batjocură
s-au adus Coroanei, Guvernului și funcționarilor. Parte din cei rămași au fost
înlocuiți, iar parte au fost înjurați, bătuți și arestați la comandatură pentru
că nu aveau putința să execute în termenul dat ordinele deoarece nu cunoșteau
limba.”[9]
Acest fapt este
confirmat și de raportul pe care Primăria orașului Călărași îl înainta
aceluiași minister la 28 ianuarie 1919, raport care menționa și arestarea lui
N. Venculescu – judecătorul Ocolului I Călărași și a lui Gheorghe Micu –
administratorul financiar al județului, ținerea lor în arestul preventiv și
eliberarea numai „în urma mai multor
stăruințe.”[10]
Imediat după
ocupație, autoritatea militară a înlocuit funcționarii cu dezertorii fugiți de
pe front „care le făceau serviciile așa
cum cereu, dedându-se la tot felul de delațiuni, asuprind și torturând
populația cum le plăcea. În această operă de asuprire ei erau ajutați de
tălmaci, în majoritate evrei și diferiți supuși ai statelor centrale și care de
fapt erau conducătorii administrației. S-a mers până acolo încât ștampilele
administrației care aveau încrustată stema țării au fost pilite, iar acolo unde
această ștergere nu a fost posibilă pecetele românești au fost înlocuite cu
ștampile care purtau inscripția nemțească <<Burg Maister>>”.[11]
Această situație a
durat până la 1 aprilie 1917 când au fost repuse în funcțiune autoritățile
române, numindu-se persoane agreate de inamic și care înlesneau acestuia
exploatarea și umilirea populației. În memoriul amintit al Prefecturii se
subliniază că „au fost sfâșiate
steagurile tricolore de la primării și celelalte instituții, aruncându-se în
noroi stema țării, tablourile regelui și reginei, în fața locuitorilor, cărora
le spuneau că suntem o națiune de ticăloși care trebuie exterminată, că regele
și cu ceilalți oameni politici vor fi spânzurați, că de acum înainte România nu
mai există.”[12]
La Călărași,
imediat după invazia trupelor bulgare au fost instalate autorități
polițienești, chemându-se în serviciu oameni care nu fuseseră niciodată în
asemenea funcții și a fost constituit, încă din prima zi de invazie, un nou
consiliu comunal cu denumirea de Comisiune
interimară și de rechiziție, compus din persoane în majoritate străine.[13]
După instalarea în
oraș, autoritățile bulgare au dat ordin să li se prezinte „o listă de 13 persoane dintre notabilii orașului pentru a fi luați
ostatici”. Timp de 4 zile, s-a format o listă și în tot acest timp cei care
dădeau câte 2-3 mii de lei ofițerilor bulgari erau șterși de pe listă, li se
dădea drumul și în locul lor veneau alții, până când în cele din urmă această
listă s-a întocmit definitiv cuprinzând 13 dintre notabilitățile orașului și
anume: Ion B. Pizza, Zamfir Ionescu, Petcu Mazâlu, Costache Lupu, Gr. Ursan,
Ion Ghica Soare, Gh. Grebenea, Gr. Cristescu, Dobre Vasilescu, Marin Rădulescu,
C. Florescu, Nicolae Mateescu și Gh. Petruș, care „în ziua de 1 decembrie 1916 au fost transportați la Silistra, unde au
stat arestați în cazărmi și după o ședere de 5 zile au fost porniți la 6
decembrie 1916 pe jos la Șumla, fără a li se da nimic ca hrană și dormind prin
grajduri. De la Șumla au fost trimiși cu trenul la Stara Zagora și de aici la
Cazanlâc unde au stat 18 zile, fiind înapoiați în țară după 46 de zile, timp în
care au îndurat cele mai mari suferinți fiind întrebuințați la corvezi grele
care nu cadrau cu situația lor socială și dat fiind etatea la unii dintrânșii
destul de înaintată.”[14]
Primele două
săptămâni de ocupație, populația orașului a avut de suferit batjocura și
jafurile armatelor bulgare care nu au cruțat „nici avutul și nici onoarea cetățenilor și a familiilor lor rămași în
oraș, dealtfel destul de pașnici și supuși. Prăvăliile au fost devastate iar
mărfurile au fost încărcate și transportate la Silistra de unde erau pornite în
interiorul Bulgariei. De asemenea, au fost devastate casele ridicându-se
mobilier, lucruri din casă, rufărie și în general tot ce găseau încărcau în
căruțele coloanelor bulgare, care plecau astfel încărcate.
Noaptea și ziua aceste armate formate din bande,
cutreierau orașul intrând din casă în casă și în prăvălii, devastând totul și
distrugând ceea ce nu puteau ridica, iar cetățenii întâlniți în drumul lor pe
străzi erau bătuți și jefuiți de tot ce aveau asupra lor, și toate acestea se
petreceau sub ochii ofițerilor și ai administrației bulgare, astfel încât
populația orașului a fost lăsată fără apărare, majoritatea fugind în afară din
oraș și pe unde puteau ca să-și salveze viața și onoarea familiilor lor.”[15]
La 10 decembrie
1916, s-a instalat în oraș administrația germană. Caracterizând această
perioadă, rapoartele primăriei Călărași menționează că: „De la data ocupațiunii, autoritățile germane s-au substituit în locul
celor române, care de fapt deși existau în parte, însă era o administrație
auxiliară celei germane, singura în drept a dispune, și prin acest sistem s-a
înlăturat cu totul autoritatea noastră și ca o consecință și posibilitatea
satisfacerii intereselor generale românești”[16],
iar prefectul Gh. Drăghici, în Expunerea prezentată în fața Consiliului
General al județului Ialomița, la 15 octombrie 1919, arăta că: „Erau așa de necinstiți și lacomi, că vitele
rechiziționate le plăteau și cu 70-80 lei bucata, când valorau 700-800 lei. La
perchezițiile ce făceau și care erau foarte dese, confiscau scoarțe, preșuri,
covoare, țesături de lână, sub motiv că sunt făcute din materiale prohibite,
iar sumele de bani ce plăteau locuitorilor pentru vitele rechiziționate, le
luau înapoi în felul următor: Fiecare șef de post avea un carnet în care scria
numele și suma ce s-a plătit fiecărui locuitor și după câtva timp, acest
locuitor era amendat, fie că câinele n-a fost legat, fie că a lătrat sau omul
n-a ieșit la timp la corvoadă și alte multe motive.
Încasarea amenzii se făcea fără chitanță și imediat. Dacă
cel amendat n-avea suma și n-avea nici o avere ca să i-o ridice, era forțat
de a se împrumuta la bancă, iar banca
populară era obligată a-l împrumuta, astfel s-a plătit rechizițiile făcute și
prea puțini au scăpat dacă nu li s-a luat
tot ce li s-a plătit.”[17]
Referitor la
rechiziții, în raportul înaintat de primăria orașului Călărași, la 28 ianuarie
1919, Ministerului de Interne se arată că „se
făceau atât prin organele instituite de inamic din ai săi, cât și prin autoritățile
noastre polițienești și comunale, care erau la dispoziția lor. Toate obiectele
rechiziționate se luau în primire de armata germană, iar de prin case se ridica
tot ce se putea. Cerealele erau ridicate în lipsa proprietarului, iar agenții
germani însărcinați cu rechizițiile treceau numai ceea ce credeau și la prețuri
care deși erau derizorii nu erau cel puțin achitate, ci li se dădeau mici
aconturi”[18],
iar în memoriul Prefecturii adresat aceluiași minister, la 6 februarie 1919, se
confirmau cele subliniate în raportul Primăriei, menționându-se că „n-a existat nici o formă ci numai bunul plac
al armatei de ocupație. În acest mod arbitrar s-au ridicat 70 % din vitele
rămase, din cereale, lucruri din casă, obiecte de îmbrăcăminte, alimente. Toate
localurile de primării și de școli au fost golite de mobilier și în ele s-au
încartiruit soldați și, după nevoi, au fost transformate când în spitale, când
în grajduri. S-au rechiziționat clădiri particulare pentru care nu s-a plătit
nici un ban. Cu bisericile s-a procedat la fel, în plus s-au luat toate
clopotele, toate odoarele și toată zestrea de argintărie, aramă și alamă”.[19]
În Călărași, autoritățile germane au ridicat clopotele de la cele 4 biserici. „Catedrala orașului a fost transformată în
locaș de rugăciune a armatelor turcești, iar mai în urmă a celor germane –
se arată în raportul primăriei -, astfel
că nu s-au cruțat nici avutul bisericilor și nici credința cetățenilor”.[20]
Comisia de constatare și evaluare a pagubelor suferite de bisericile din oraș
constata, în anul 1920, că: „la biserica
Sf. Nicolae, catedrala orașului s-a luat de către armatele inamice un clopot
mare, în greutate de 310 kg și un clopoțel mic din altar. De la biserica
filială din Măgureni un clopot în greutate de 29 kg. De la biserica Sf.
Paraschiva un clopot de 385 kg, iar de la biserica Sf. Împărați s-a ridicat de
armatele de ocupație două clopote în greutate de 467 kg. Pentru toate acestea
s-a dat un bon, de către armatele germane, cu care protoieria a încasat de la
Administrația financiară Ialomița, suma de 1191 lei, socotită a 1 leu kg.”[21]
În vederea
relaxării sistemului de rechiziții, prefectul județului Ialomița, I.C. Filitti,
adresa Comandantului german de etapă o scrisoare prin care-i făcea cunoscut că „am intervenit prin adresă oficială, către
comandatura districtului rugând să se aducă, dacă se poate, oareșcare îndulcire
cu privire la rechizițiile prin case” și-l ruga să considere că proviziile
de hrană care se găsesc la particulari „au
fost strânse cu mari greutăți și cu mari cheltuieli pentru a asigura hrana unor
familii numeroase, și că judecând cu atenție și socotind numărul membrilor
familiilor, cantitățile nu sunt mari, mai ales că nu se știe pe cât timp
trebuie să ajungă.”[22]
Aceasta, deoarece
autoritățile germane, prin agenții lor speciali, făceau controale în oraș și la
cei la care găseau produse alimentare erau confiscate, sub pretext că nu au
voie a se aproviziona mai mult decât li se dă permite pe cartelă. Aceste
alimente confiscate erau luate de militarii germani și împachetate în lădițe,
ce se expediau la familiile lor, „căci
fiecare soldat avea nu numai dreptul, dar și abligația de a trimite cel puțin 4
lădițe cu alimente lunar, pentru ai lui de acasă, contrar pierdea dreptul la
permisie și prin acest procedeu expediau zilnic, vagoane întregi cu alimente
luate din casele populației călărășene.”[23]
Aceste măsuri au
avut ca efect faptul că la un moment dat, populația a fost lipsită de produse alimentare
și, în consecință bolile inerente foametei, au secerat o mulțime de vieți
omenești, în special copii.
Populația era
scoasă la corvezi și dusă pe șantierele de muncă, iar prin oraș în zilele de
corvezi era o adevărată panică deoarece „militarii
germani umblau din casă în casă și pe străzi și adunau lumea, fără a ține
câtuși de puțin cont de situația sau etatea fiecăruia.”[24]
Printr-un ordin al Comandaturii germane
din 8 noiembrie 1917, primarul era obligat să pună la dipoziție „40 de muncitori stațiunei Călărași (Gara de
Nord) pentru a se face joncțiunea drumului de fier cu magazinul militar.
Komandatura etapelor va pedepsi aspru populația civilă, dacă numărul indicat de
muncitori nu va fi pus la dispozițiunea companiei Drumului de fier 77, întrucât
această joncțiune trebuie să fie terminată înainte de începerea iernii.”[25]
Un alt exemplu
elocvent în acest sens, menționat în raportul amintit al primăriei, este cel
prin care „elevii liceului Știrbei Vodă
au fost scoși, din ordinul Comandaturii germane, la muncă în baltă pentru
tăiere de stuf și la paza vitelor ce le aveau rechiziționate; această măsură a
fost luată nu pentru că ar fi fost o necesitate, din lipsă de brațe, ci mai
mult ca o ofensă adusă Instituției, deoarece părinții elevilor s-au obligat
să-i înlocuiască prin oameni de muncă plătiți de dânșii, însă li s-a refuzat
propunerea sub amenințarea să fie ridicați cu forța iar părinții lor amendați
și pedepsiți cu închisoarea. Cu această ocazie unul din profesori protestând a
fost bruscat și amenințat de autoritățile germane să fie trimis în Moldova, ca
instigator.”[26]
Statisticile
întocmite de Primăria orașului Călărași la cererea Comandaturii etapei locale
germane, scot în evidență faptul că tot ce era de origine umană, animală sau
materială intra în sfera de interese a ocupantului. Nu au fost cruțate nici
bunurile care făceau parte din patrimoniul național. Semnificativ în acest sens
este un ordin în care se menționa că „Muzeul
german din Munich vrea să aibă o moară de apă completă, împreună cu clădirea;
până la 1.XI.1917 se va comunica dacă există în periferia orașului Călărași
vreo moară de apă în funcțiune”.[27]
De asemenea, mari cantități de arhivă au fost distruse (în cele două
sptămâni de ocupație bulgară au fost distruse registrele de stare civilă ale
tuturor localităților prin care aceștia au trecut), iar arhive considerate mai
importante erau încărcate și expediate în Germania.
Se pot adăuga
suferințelor provocate de armatele bulgare, germane, austriece și turcești,
crimele, violurile, silniciile, precum și jafurile și distrugerile provocate de
armata rusă în retragere, armată care a aruncat în aer toate gările și
instalațiile de prin gări, a ars și furat toate produsele și materialele
manutanței din Călărași, a ars și distrus clădirea depozitului de subzistență
cu toate bunurile aflate în ea.
De perioada
ocupației se leagă și prezența la Călărași a soldaților turci, în cinstea
cărora au fost ridicate de germani două monumente aproape identice. Dar să-l
lăsăm pe dr. Samarian să ne lămurească ce s-a întâmplat cu soldații turcii de
la Călărași. Acesta scrie că: „Nemții au
venit la Călărași odată cu turcii; primii s-au instalat în cazarma artileriei,
iar turcii, în cazarma infanteriei.”[28]
Dacă de soldații nemți se ocupa un
sanitar de-al lor, „Cu turcii a mers
altfel; n-au apucat să se aranjeze bine în cazarma infanteriei și au și început
să curgă bolnavii, în câteva zile s-a umplut tot spitalul; culcați cari pe
paturi, cari pe jos, prin saloane, pe coridoare, prin rezerve, pretutindeni
erau numai turci. Cei febrili sau suspecți ca contagioși erau izolați în
pavilionul din stânga spitalului.
Primirea lor în spital se făcea fără ca medicul să mai
fie întrebat; erau aduși cu grămada; unii din ei au fost înregistrați, dar
majoritatea au rămas neînregistrați. În acest chip ni se afirmă că au trecut
prin spitalul nostru sute și sute de bolnavi turci, dar din toți nu găsim
înregistrați decât 82.
Toți erau vizitați și îngrijiți de D-rul Alexescu; venia
din când în când și un medic sau farmacist turc, care cerceta pe bolnavi, fără
a se amesteca în tratamentul prescris. Medicamentele, pansamentele și hrana
tuturor acestor bolnavi a fost date la noi.
Pentru că numărul bolnavilor turci era copleșitor de
mare, pe de altă parte pentru că printre ei erau mulți febrili cu simptome
suspecte și dat fiind murdăria și extrema mizerie în care zăcea, nemții au
început să fie îngrijorați. Și atunci au apelat tot la un specialist.
La 21 ianuarie 1917, primarul orașului
d-l Daniel anunță: <<Spitalul va fi vizitat de un d-n profesor medic
german, asistat fiind de o persoană de la Comandamentul German și de d-l B.
Herman, secretarul comunei, și vă rugăm a-i face onorurile cuvenite>>.
Profesorul care ne vizita era d-rul
Kultz care a și dignosticat tifosul exantematic printre turci și atunci s-a
hotărât să se facă spital deosebit printre ei în școala de meserii. Profesorul
Kultz a revenit în localitate mai târziu, în aprilie și a rămas ca medic al
spitalului până la fuga nemților.
Școala de
meserii
La 31 ianuarie s-a dat ordin și s-a
obligat primăria să aranjeze școala de meserii și să furnizeze 40 de saltele de
paie, 20 de perne, 2 sobe,
15 becuri electrice și o bucătăreasă care să gătească pentru 100 de inși.
Rechizițiile de saltele și cuverturi pentru turci trebuiau făcute din casele
refugiaților. La 3 februarie 1917, toți bolnavii turci sunt trecuți în noul
spital de la școala de meserii. Cu această ocazie s-au luat turcește din magazia
spitalului nostru: 100 fețe de pernă, 70 de cerșafuri, 50 de șervete, 30 de
pături de lână înfățate cu 30 de cerșafuri și 31 de halate.
S-a
încheiat un act – un proces-verbal – când s-au luat aceste efecte, dar când a
fost vorba de iscălit, turcii s-au răzgândit și n-au vrut să-l mai semneze.
Dar,
deși se mutase, toată rufăria spitalului turcesc se spăla tot la noi,
adăugându-se în acest scop o spălătoreasă suplimentară. Acest aranjament a
durat până la 21 martie 1917, de când turcii au început să-și spele singuri
rufele.
Ivindu-se
tifosul exantematic printre ei, în curând nu i-a mai încăput nici școala de
meserii și a fost nevoie să fie transformată în spital turcesc pentru
exantematici și casa d-nei Anghel Nicolau; iar când epidemia s-a întins printre
toți turcii, a fost nevoie ca toată cazarma infanteriei să fie transformată
într-un vast lazaret.
Și
erau mulți turci în localitate; numai din reg. 15 erau 4758; din aceștia au
rămas în localitate peste 2 mii, îngropați în trei cimitire, morți de tifos
exantematic. (dr. Samarian nu ne spune unde au fost aceste
trei cimitire-n.ns. N.Ț.)
Turcii
au stat în Călărași până la 20 aprilie 1918, când au fost porniți spre Odesa.”[29]
Epidemia de tifos exantematic
este tratată de dr. Pompei Gh. Samarian separat. Iată ce scrie acesta: “Cu venirea turcilor ne-a venit și tifosul
exantematic.
De
la început, în ianuarie 1917, a intrat în Călărași un regiment de turci cu 4750
de oameni, cantonați în cazarma regimentului 23 inf. Aduși pentru a fi
instruiți și antrenați, erau într-un hal de mizerie de nedescris; fără
uniforme, cu hainele și rufăria cu care au putut pleca de la casele lor,
zdrențăroși, mai mult goi, plini doar de păduchi, ofereau un teren minunat
pentru ivirea și dezvoltarea tifosului.
De
cum au venit au început să cadă bolnavi, de diferite boli și bolnavii erau
aduși la spitalul nostru; la sfârșitul lui ianuarie erau vre-o 80 de turci la
pat, pe săli, prin reserve, pe jos, pretutindeni; d-rul Alexescu, medicul
spitalului care îngrijea de toți, speriat de atâta mizerie și păducherie, scria
primăriei la 31 ianuarie, rugând să se ia măsuri ca băile spitalului să
funcționeze în fiecare zi, s-au aglomerat prea mulți “bolnavi turci și sunt
plini de insecte”
Despre tifos exantematic încă nu se
știa. Bolnavii febrili erau izolați în pavilionul din stânga spitalului și
ținuți ca suspecți de febră tifoidă, cum însă mortalitatea era prea mare și
cazurile de febră tifică tot mai multe, boala devine suspectă și se dă alarma.
Pe
de altă parte, nemții, urmărind să pună mâna pe spitalul nostru numai pentru
trebuințele bolnavilor lor, înființează pentru turci un spital nou în “Școala
de meserii” și în ziua de 3 februarie 1917 toți bolnavii turci sunt trecuți în
noul local.
În
câteva zile, Școala de meserii devine neîncăpătoare pentru bolnavi și se
rechizițonează și casa d-nei Nicolau, care servea pentru izolarea cazurilor mai
grele.
Numai
acum se bagă de seamă că e vorba de tifos exantematic.
De
la început epidemia a luat un caracter foarte grav, cu o mortalitate foarte
mare. Tot regimentul turc s-a contaminat și localul regimentului 23, unde erau
cantonați, a fost transformat într-un vast lazaret de exantematici.
Procentul
mortalităței trebuie să fi fost de peste 50%, dacă tinem seama că s-au
înființat în localitate 3 cimitire turcești; pe de altă parte medical turc, la
plecarea turcilor din localitate, în aprilie 1919, ni-a declarant că lasă peste
două mii de morți în Călărași”.[30]
Temându-se ca boala să nu se
extindă și la populația civilă, autoritățile au luat măsuri, dar - scrie dr.
Samarian -: “…cu toate măsurile ce se
luau, nu era cu putință ca populația civilă să fie ferită. Încartiruirile
forțate, promiscuitatea dintre soldații turci și mahalagii, pe de altă parte
lipsurile de tot felul, erau tot atâte condițiuni prielnice continuărei și
întinderei boalei printre civili. Și pentru că epidemia se întindea, trecând de
la soldații turcii la populația civilă din oraș și satele învecinate, la 6
aprilie 1917, Comandatura germană dă următorul ordin:
“Se
va atrage atențiunea în mod imperios populației civile ca orice contact
cu turcii să fie evitat, întrucât nici tifosul exantematic, nici vărsatul care
s-a ivit nu s-au stins de loc.
Poliția în toate cazurile va dispoza ca
nici un negustor sau țigan să vândă ceva turcilor, întrucât s-a dovedit că și
banii lor în hârtie au din anumite considerațiuni păduchi(?!).
Dacă epidemia va străbate și în
populația civilă, atunci stingerea epidemiei nu mai e posibilă.
Poliția trebuie să închidă orice
prăvălie din apropierea cazărmei.”
ss. Winkelman
Din acest ordin rezultă în mod absolut
clar că nemții însăși recunosc că tifosul exantematic ca și variola exista
numai printre soldații turci, că populația civilă încă nu era contaminată, căci
ce alt înțeles poate avea fraza: „Dacă epidemia va străbate și în populația
civilă, atunci stingerea epidemiei nu mai este posibilă.”
La 10 aprilie 1917, nemții au vrut să
facă un spital special pentru exantematici și au hotărât în acest scop casa
D-lui Gh. Manolescu, din str. București 111; mai pe urmă spitalul nostru urmând
a rămâne în întregime nemților și pentru civili făcându-se spitalul comunal s-a
renunțat la casa D-lui Manolescu; aci s-a instalat, după câtva timp,
prizonierii algerieni.
Printre turci epidemia făcea ravagii
îngrozitoare, morții se îngropau în fiecare zi cu zecile.
Ajutoare nu prea aveau: erau îngrijiți
de un medic ajutor Felix și de 2 medici prizonieri români, D-rul Sepeanu și
d-rul Golberger (sau Goldenberg) Berman.
Acești medici locuiau în oraș (str.
Mihai Cantacuzino 140 și 152) și în fiecare zi poliția trebuia să puie la
dispoziție trăsuri pentru a se duce până la spitalul turc, de la cazarma
infanteriei.”
Dr.
Samarian, pe baza documentelor pe care le-a consultat, deoarece în timpul
ocupației a fost evacuat în Moldova, de unde s-a întors la 1 aprilie 1918, ne
spune că epidemia s-a întins și la nemți și la populația civilă, situația
devenind și mai critică la un anumit moment.
Turcii au plecat din Călărași
la sfârșitul lunii aprilie 1918, moment în care spitalul comunal a fost mutat
la școala de meserii unde fusese spitalul turcesc.
“După plecarea nemților – scrie Dr. Samarian – mi-am reluat spitalul și, cu ajutorul filialei Crucii Roșii din
Călărași care mi-a dat la 31 decembrie 1918, mult material spitalicesc, am
putut organiza spitalul ca să putem face față epidemiei ce lua proporții tot
mai mari”.
Epidemia de tifos exantematic
în orașul Călărași a fost declarată stinsă, în luna august 1919.
Așa cum am menționat, pentru
înmormântarea miilor de soldați turci decimați de tifosul exantematic, dr.
Samarian ne spune că au fost create trei cimitire, fără a menționa unde anume.
Aceste cimitire nu sunt semnalate nici pe planurile orașului din perioada ce a
urmat primului război mondial, dar pentru soldații turci din Regimentul de
Infanterie de rezervă nr. 15, care au fost decimați de tifos, nemții au ridicat
două monumente aproape identice, unul pe strada Măgura, în spatele cazărmii
Inspectoratului pentru Situații de Urgență și unul pe strada Oborului, la
intrarea în cimitirul musulman actual. Probabil că acolo unde au fost ridicate
monumentele sunt două din cele trei cimitire menționate de dr. Samarian.
Pe acest plan sunt menționate cimitirele
catolic și evreesc
Pe acest
plan, din anul 1927, sunt marcate cruci și lângă cimitirul catolic,
În spațiul ocupat astăzi de case de locuit
Ambele monumente au câte o inscripție în
limbile română, germană și turcă. Dacă în cazul monumentului de pe strada
Măgura textul inscripției, în cele trei limbi, este înscris pe o singură placă,
în cazul monumentului de pe strada Obor, textul este scris în fiecare limbă, pe
câte o placă separată.
Monumentul din strada Măgura
Placa amplasată pe monumentul din strada
Măgura
RIDICAT ÎN ANUL 1918
DE CĂTRE CAMARAZII GERMANI
SOLDAȚILOR DIN REGIMENTUL
OTOMAN DE INFANTERIE
DE REZERVĂ NR. 15
CARI SE ODIHNESC ACI
de pe strada Oborului
de pe monumentul din strada Oborului
RIDICAT ÎN ANUL 1918
DE CĂTRE CAMARAZII
GERMANI SOLDAȚILOR
DIN REGIMENTUL OTOMAN
DE INFANTERIE DE
REZERVĂ NR. 15
CARI SE ODIHNESC ACI
Placa scrisa în limba germană, de pe
monumentul din strada Oborului
Placa scrisă în limba
turcă de pe monumentul din strada Oborului
Și ar mai fi ceva: Cimitirul de
pe strada Obor a fost obținut de musulmani abia în anul 1947, iar în documentele
respective nu se face nici o mențiune cu privire la faptul că acolo ar fi fost
înmormântați soldați turci.
La 2 ianuarie 1947, Comunitatea
Musulmană din Călărași-Ialomița, se adresa Primarului orașului Călărași[31]:
"Subsemnații reprezentanți ai
Comunității Musulmane din acest oraș recunoscut de onor Ministerul Cultelor cu
nr. 39020/946 și ai Muftiatului din orașul Constanța cu decizia nr. 978/776 din
16/9/1946, prin care ne-a fost recunoscută conducerea noastră ca Persoană
Morală, cu onoare vă aducem la cunoștință următoarele: Comunitatea noastră
Musulmană numără până la 500 membri și în acest oraș noi nu avem un Cimitir
unde să ne înmormântăm și noi morții nostri.
În
acest oraș se află un Cimitir care sub numele de Cimitir catolic stă
neîntrebuințat de nimeni. Cu onoare vă rugăm să binevoiți a ne aproba ca în
acel Cimitir noi să putem înmormânta pe acei ce ne-au fost dragi.
În
credința că ne veți satisfice doleanțele noastre, vă mulțumim anticipat.
Cu
troată stima”
Președinte /ss/ S. Hassan Secretar /ss/ N.
Hiatibaglu
Adresa a fost repartizată Biroului Bunuri, care a întocmit următorul referat[32]:
„Ne-am transportat, împreună cu
reprezentanții Comunității Musulmane, cum și cu D-l Rabin, la cimitirul
Catolic, aflat în vecinătatea cimitirului mozaic, constatând că cimitirul
catolic este abandonat, morții nu mai sunt înmormântați de circa 20 ani, iar crucile
de la morminte doborâte, ceea ce denotă că rudele decedaților nu mai sunt în
localitate sau nu îngrijesc mormintele.
Terenul în cauză este de circa 1 pogon
, având 4-5 morminte.
Cum, Comunitatea Musulmană nu are
cimitir în localitate, iar morții
SUNT
ÎNMORMÂNTAȚI LA CIMITIRUL DE ANIMALE (aflat unde este astăzi
Cimitirul Ortodox Sf. Gheorghe și Cimitirul Eroilor Sovietici – n.ns. N.Ț.), cererea acelei comunități este pe deplin
justă.
În
caz dacă s-ar mai ivi catolici morți în oraș, aceștia ar putea fi înmormântați
în cimitirul ortodox.
În
consecință, propun să se cedeze pentru cimitirul musulman acest teren, cu
condiția ca mormintele catolice să nu fie distruse, iar cimitirul să fie
îngrădit.
Șeful
Bir. Bunuri B.C. Litvineanu”
La 13 ianuarie 1947, Primăria
transmite Comunității Musulmane din Călărași că: “…în urma cercetărilor făcute de Biroul Bunurilor, constatându-se că
cimitirul catolic din localitate este abandonat, am aprobat ca cimitirul în
cauză să fie folosit de Comunitatea Musulmană din Călărași, pentru
înmormântarea decedaților.
Cele
câteva morminte ale catolicilor, nu vor fi desființate și îngrijite de paznicii
cimitirului.
De
asemeni, cimitirul va fi împrejmuit.
Pe
viitor catolicii decedați se vor înmormânta la cimitirul ortodox.
PRIMAR, Șeful Bir. Bunuri,
ȘT. BÂTLAN B.C. Litvineanu”[33]
Privind astăzi la zona
respectivă și comparând situația actuală cu cea de planurile perioadei
interbelice a secolului trecut constatăm următoarele: cimitirul evreesc ocupă o
suprafață comună cu curtea unui cetățean, cu intrare prin strada Oborului, intrare
străjuită de o poartă de tablă încuiată cu un mare lacăt; cimitirul catolic nu
mai există; cimitirul musulman ocupă locul fostului cimitir catolic și se află
într-o debandadă greu de descris; spațiul din planul anului 1927, pe care o
parte este însemnată cu cruci, este ocupat astăzi de case până în strada
Dobrogea.
Cimitirul evreesc
Intrarea în Cimitirul evreesc
Cimitirul musulman
Casele care ocupă spatiul de la cimitirul
musulman până în strada Dobrogea
[2]
Dr. Pompei Gh. Samarian, Orașul Călărași în timpul ocupațiunei
străine. 27 noiembrie 1916-20 octombrie 1918, Tipografia “CULTURA”,
București, 1919, p. 38
[10]
Arhivele Naționale Călărași. Fond
Primăria orașului Călărași, dos. 32/1919, f. 7-10. Faptul este confirmat și de
M.D. Chivulescu, ajutor de judecător pe lângă Ocolul Călărași I Rural, în
referatul întocmit la solicitarea
Ministerului Justiției, referat păstrat la Arhivele Naționale Ialomița, fond
Prefectura județului Ialomița, dos. 14/1919, f. 1-6.
[21]
Arhivele Naționale Călărași. Fond
Primăria orașului Călărași, dos. 24/1920, f. 8; dos. 44/1920, f. 8-9
[22] I.C. Filitti: Jurnal (VI) (Editat de Georgeta Penelea- Filitti), în Revista
istorică, serie nouă, tom 3, nr. 9-10, septembrie – octombrie 1992, p. 1016
[28] Dr. Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 9
