UN CĂLĂRĂȘEAN CTITOR AL MARINEI ROMÂNE

 

                                                  Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

În curtea școlii din satul Tonea, com. Modelu, se află un monument a cărui stare de conservare lasă mult de dorit, semn că nu se bucură de o atenție prea mare din partea autorităților locale. Monumentul, puțin cunoscut specialiștilor în domeniu, de vreme ce nimeni nu îl amintește in scrierile referitoare la viața și activitatea sa, a fost ridicat de colonelul Dimitrie Dumitrescu Maican în memoria fratelui său generalul de marina Nicolae Dumitrescu Maican.

Din inscripția săpată în soclul monumentului, al cărui text original a devenit, în parte, indescifrabil, dar care ne-a fost pus la dispoziție în forma inițală de către d-l Florin Rădulescu de la Muzel Municipal Călărași, cărui îi mulțumim pentru amabilitate, aflăm motivul ridicării:

“Acest monument ridicat de D.D.Maican în memoria reposatului seu frate N.D.Maican fost general de marină mort în aprilie 1903 în urma accidentului de trăsură întâmplat pe acest loc. Rugați-ve pentru el”. 

Dar cine erau cei doi Maican și de ce un monument la Tonea? 
Dimitrie Dumitrescu Maican s-a născut în anul 1843, sursele privind biografia acestuia nedezvăluind locul nașterii. A urmat Școala Militară de Ofițeri în București (1862-1864, ca șef de promoție). La absolvire este înaintat sublocotenent și repartizat în Regimentul de artilerie. A fost apoi avansat locotenent la 2 octombrie 1867, căpitan la 8 aprilie 1870, maior în 1874, locotenent-colonel în 1877 și colonel în 1882. Acesta din urmă este și anul când prin Decretul Regal nr. 147 din 22 ianuarie 1882, director al școlii de infanterie și cavalerie fiind, este numit director al școlii de aplicație de artilerie și geniu, în locul colonelului Eracle Arion, care este trecut director al școlii de război, continuând a îndeplini și funcția ce o ocupa.
A îndeplinit și alte funcții militare importante, între care amintim: comandant al Școlii de Ofițeri, comandant al Școlii Speciale de Artilerie, comandant al Regimentului 6 Artilerie și comandant al Brigăzii 2 Artilerie, aceasta din urmă fiind ultima funcție înainte de degradare, în urma implicării înr-un imens scandal de corupție, despre care vom mai aminti.

Nicolae Dumitrescu Maican, fratele celui dintâi, s-a născut în anul 1846, nici una din sursele autobiografice nedezvăluind locul nașterii, ca și în cazul fratelui său. La 17 ianuarie 1863, s-a prezentat la concursul organizat de Ministerul de Razboi pentru desemnarea candidaților care urmau să fie trimiși la o școală navală și a trecut cu succes probele. Prin Înalt Ordin de Zi cu nr. 824 dn 26 septembrie 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a aprobat să urmeze Școala Navală din Brest (Franța), fiind primul român care a absolvit această școală la 1 august 1865. După absolvire obține gradul de sublocotenent și i se acordă o bursă pentru încă doi ani în vederea specializării, pe care a făcut-o pe nava-școală de aplicație “Jean Bart”, cu care a vânturat mările și oceanele lumii.

În anul 1867, s-a întors în România fiind avansat la gradul de locotenent și activând în calitate de comandant al bastimentului “România”, singura navă de război a Flotilei Române.
În anul 1870, este înaintat la gradul de căpitan, iar un an mai târziu i se încredințează comanda navei “Ștefan cel Mare”.
La data de 1 ianuarie 1874 este avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată în funcția de comandant al Flotilei Române, funcție pe care a deținut-o numai până la 10 decembrie 1874. Este perioada în care au fost elaborate primele regulamente privind Marina Militară.
După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei Militare, la l aprilie 1877, maiorul N.D. Maican a fos numit pentru a doua oară comandantul Flotilei Române, iar la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat comanda bateriilor de coastă de la Calafat (16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm) care în cea mai mare parte erau încadrate cu marinari și comandate de ofițeri din flotila al cărei comandant fusese. Sub comanda sa, cele 8 baterii de coastă au obținut rezultate deosebite în timpul tragerilor de artilerie executate asupra Vidinului și au scufundat monitorul “Podgorice”. 

În ajunul trecerii armatei române de operații la sud de Dunăre, maiorul N.D. Maican, comandat al Flotilei, era numit șef al tuturor navelor românești de pe Dunăre, de la Turnu Severin la Turnu Măgurele. Cunoscut pentru experiența și capacitatea sa profesională i s-a încredințat misiunea de a studia posibilitățile de traversare a Dunării. În raportul pe care l-a înaintat Ministerului de Război, formula observații și propuneri judicioase de care s-a ținut seama pentru adoptarea celei mai adecvate soluții. Pentru activitatea sa, a fost decorat cu Ordinele “Steaua României” și “Coroana României”.

La 1 decembrie 1877 este avansat la gradul de locotenent colonel, iar la 8 aprilie 1879 i se încredințează pentru a treia oară comanda Flotilei Române, de această dată rămânând în funcție pentru o perioadă de 9 ani, până la 10 mai 1888, perioadă care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotilei maritime de război a României, după obținerea ieșirii la mare, în urma tratatului de pace de la Berlin din 1878.

Nicolae Dumitrescu Maican, având gradul de  locotenent colonel, a făcut parte în timpul războiului de independență, ca reprezentant al guvernului roman, din Comisiunea mixtă instituită pentru examinarea reclamațiunilor privitoare la bastimente, bărci etc. pe Dunăre, ivite cu ocaziunea trecerii armatei imperial ruse, alături de căpitanul de marina Dittmar, din partea autorității militare ruse

 În cei 9 ani cât a condus Flotila Română N.D. Maican a fost avansat la gradul de colonel (28 noiembrie 1880) și apoi general de brigadă la 1 iunie 1887 (Decret Regal nr. 1632 din 5 iunie 1887), dar a și militat pentru crearea unei flote militare la Dunăre și Mare, capabilă să apere frontierele pe apă ale Românei. Din Decretul Regal nr. 108 din 15 iunie 1887, aflăm că: “Generalul  N. Dumitrescu Maican, Comandantul corpului flotilei, atașat și însărcinat cu direcția ministerului de resbel prin decizia nr. 13 din 1886, urmând a-și relua comanda corpului său, încetează detașarea sa la 16 iunie 1887”.

Într-un raport din 2 august 1878 privind starea porturilor dobrogene, înaintat Ministerului de Război de lt. col. Ioan Murgescu, se face propunerea înzestrării Marinei Militare cu o navă pentru pregătirea echipajelor. Propunerea a rămas în atenția ministerului, iar la începutul anului 1881 s-a format chiar o comisie specială pentru dezbaterea problemei, prezidată chiar de col. N.D Maican. 
După studierea unor planuri, comisia a decis că era necesar un bric cu structură mixtă, care să fie propulsat cu vele dar și cu o mașină cu aburi auxiliară. Decizia fiind acceptată și de ministrul de război, generalul Slăniceanu, la 15 aprile 1881 se hotărăște trimiterea unei delegații pentru a lua legătura cu cele mai avansate șantiere navale, capabile să realizeze o asemenea navă. La 25 aprilie 1881, ministrul înaintează regelui Carol I un raport în care preciza că pentru construirea navelor necesare flotilei, între care și a velierului-școală, s-a considerat mai nimerit a se adresa unui stabiliment englez și solicita aprobarea deplasării în Anglia a doi delegați: colonelul N.D.Maican și căpitanul Ion Izvoranu de la Arsenalul Flotilei din Brăila. 
Întrunită la 6 august 1881, comisia, acum într-o componență modificată, care-l includea și pe cpt. Izvoranu, după ce analizează propunerile primite de la mai multe șantiere, decide acceptarea ofertei trimisă de firma Thames Iron Works, superioară din punct de vedere tehnic și calitativ celorlalte, chiar dacă oferta firmei Samuda Brothers era mai aceptabilă ca preț pentru bugetul sărac al țării. Diferențele de preț între cele două oferte erau explicate de către delegatul primei firme, într-o scrisoare trimisă col. N.D. Maican, din care reieșea că prețul final al firmei Thames Iron Works de 13.500 lire era o afacere foarte bună pentru statul român.
Toate detaliile fiind puse la punct, la 6 noiembrie 1881, reprezetantul Ministerului de Război, A. Berindei, și Arnold F. Hills, delegatul firmei engleze, semnau un contract pentru construcția unui bric de război pentru instruirea echipajelor, plus încă trei șalupe torpiloare. Durata construcției urma să fie de numai 7 luni de la semnarea contractului, iar construcția navelor urma să se realizeze sub supravegherea continuă a unei comisii trimisă pe șantier de guverul român, comisie ce avea dreptul să facă mici modificări la caietele de sarcini sau de a completa omisiunile fără ca pentru aceasta prețul inițial, ajuns în cele din urm la 13.450 lire engleze pentru bric, să fie modificat.
După ce la 31 ianuarie 1882 în prezența col. N.D. Maican a fost inaugurată Școala de Marină, la 12 august 1882, după un voiaj de 24 de zile, cu un echipaj alcătuit din marinari români și străini sub comanda maiorului Vasile Urseanu și a locotenentului Mărgărit Cătuneanu, bricul școală “Mircea” a intrat pentru prima dată în portul Galați, fiind întâmpinat cu entuziasm de populația locală și deschizând astfel o nouă eră în dezvoltarea Marinei Române. Acesta era prima navă școală a Marinei Române, care a rezistat până la 16 aprilie 1944, când a devenit istorie, în urma unui bombardament sovietic, fiind lovit de o bombă și incendiat. 

La scurtă vreme de la sosire, după armare, sub comanda col. N.D.Maican, bricul Mircea a ieșit în mare în primul său marș de instrucție, navigând până la Constanța, de unde după efectuarea mai multor manevre, s-a întors la Galați (la acest voiaj a participat și viitorul căpitan al Portului Călătrași Ioan Macarescu, care descrie voiajul în articolul la care fac referire mai tîrziu).
În toamna anului 1882, au intrat în dotarea Flotilei Române șalupele de poliție “Rahova”, “Opanez”, “Smârdan”, “Poterașul”, “Sentinela”, “Vegheatorul”, “Grănicerul”, “Pandurul”, puitorul de mine “Alexandru cel Bun” și torpiloarele “Șoimul” și “Vulturul”, înfăptuindu-se astfel primul program de dotare cu nave a Flotilei din perioada postbelică. 
Din păcate, anul 1888 va fi unul nefast pentru comandantul Flotilei Române, viața politică românească fiind zguduită de ceea ce în epocă s-a numit “Cazul colonelului Maican”, un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți geneali și care a dus în cele din urmă, chiar la demisia guvernului condus de Ion C. Brătianu. 
Generaul N.D.Maican “o fire simpatică și lipsit de răutate” – după opinia lui C. Bacalbașa, a fos inclus în scandal alături de fratele său D.D. Maican,” un om rău care nu cunoaște iertarea”. Aceștia au fost acuzați de corespondență pentru furnituri militare cu un oarecare Broadwel, cetățean american și însușirea unor sume necuvenite de bani. Cazul este tratat pe larg în lucrarea “File din istoria artileriei. Fapte, întâmplări, oameni”, a generalului de brigadă prof. univ. dr. Adrian Stroea și col rez. Marin Ghinoiu.

Dacă despre col. D.D. Maican se spune că, cu banii însușiți, a cumpărat de la Sofia Solomon – fostă Ghica, precum și de la Ștefan Borănescu drepturile indivize de codevălmaș pentru cira 24.000 de hectare de pădure din zona Nehoiu-Buzău, acesta fiind condamnat la 1 an și trei luni închisoare și pierderea gradului militar, generalul N.D. Maican chiar dacă a fost condamnat și degradat, a fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat. 
Deși a fost schimbat de la comanda Flotilei cu col. Ioan Murgescu, pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare a fost supranumit ctitorul Marinei militare. Semnificative sub aspectul nevinovăției generalului sunt cele consemnate de contraamiralul Horia Măcelariu într-o scrisoare către comandorul Petre Popescu Deveselu, la 16 septembrie 1973 (publcată în revista “Marina română” nr. 2/2005 la rubrica “Restituiri”): “După războiul independenței, în care s-a distins creatorul Marinei Românești, generalul Nicolae Dumitrescu Maican, i s-a înscenat o cabală, a fost judecat, condamnat și degradat. Regele Carol I – rege constituțional, care știa că este nevinovat a uzat de prerogativa sa și l-a grațiat imediat. A luptat N. Dumitrescu Maican să i se revizuiască procesul și în clipa când i se admisese acest lucru, vine fatalitatea și moare într-un accident stupid. La înmormântare a venit întreg corpul ofițeresc de marină în cap cu secretarul general al Ministerului de Război (el ocupase în activitate acest înalt post). Soția sa, văzând această formă de reabilitare postumă a dat un țipăt și a leșinat. Adevărul și dreptatea au sosit prea târziu! Îmi spunea contraamiralul Negrescu: „Domnule, cine ți-o spune că Maican a fost un hoț, să nu-l crezi!” Marinarii de la conducere din timpul primului război mondial, pătrunși de adevăr, au dat unui vas capturat de la ruși, numele generalului degradat: N. Dumitrescu Maican”.
Ce căuta generalul Nicolae Dumitrescu Maican la Tonea în momentul accidentului? Probabil că aprobându-i-se revizuirea procesului, în așteptarea redeschiderii acestuia se destindea la conacul și moșia Tonea Harabolu în suprafață de 2850 hectare, pe care surorile sale și ale colonelului D.D. Maican, domnișoarele Maria și Violeta D. Maican o stăpâneau în indiviziune. Din cele 2850 hectare teren, 1358,5 hectare era cultivabil. Se adaugă la acestea 6,5 hectare conacul cu grădină și pomi fructiferi; 4 hectare armanul cu ateliere, grajd și magazii; 1,5 hectare armane cu magazii și locuințele personalului; 6 hectare armanul de la Căprăreasa; 21 hectare grădini de zarzavat între șosea și Borcea; 2,5 hectare drumuri, 100 hectare pădure, restul teren necultivabil adică bălți și teren inundabil. La o plimbare cu trăsura fiind, s-a produs accidentul stupid care i-a adus moartea la numai 57 de ani, fără a mai apuca rejudecarea procesului și repunerea în drepturi.

Generalul cu surorile lui la moșia de la Tonea

Scriam mai sus că nicaieri in materialele celor care s-au aplecat asupra biografiei generalului nu am gasit consemnat locul nașterii. În nr. 5, număr special – 2017, al revistei „Marina Română”, dedicat generalului Nicolae Dumitrescu Maican, dl. Comandor  rez. dr. Marian Moșneagu scrie că „s-a născut pe 15 mai 1846, la București”.

Același lucru putem spune și cu privire la locul decesului, nici unul dintre cei care s-au aplecat asupra vieții generalului nedând un răspuns exact în această privință. Unii au luat de bun ceea ce scrie pe monumentul de la Tonea, însușindu-și ideea că acolo a murit, alții, plecând de la faptul că a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Galați, au considerat că a murit la Galați. 

Aceste date neclare din biografia generalului m-au determinat să aprofundez cercetarea documentelor si a lucrărilor apărute în epocă, iar cele descoperite infirmă presupunerile de până în prezent, stabilind cu exactitate atât locul nașterii, cât și al decesului.

Astfel, pictorul Constantin Predeleanu, atunci când vorbește despre unele așezări din județul Ialomița și oamenii de vază ai acestor așezări, amintește și pe „…Ceaușu Ene, care a fost unul dintre cei mai distinși apărători și bravu din acele timpuri.  Acesta a avut ca fii pe bărbații demni de toată cinstea ca Dimitrie, Iordan și Stancu și o fiică măritată în București , după Vasile Pescaru, numit și vornic.  

Dumitru Ene însă mai în urmă luă și numele de Maican deși din poporu, însă omu vrednic de respect. Dânsul a ținut un timp îndelungat cu arendă moșia Călărașii vechi și întemeierea lui. Mai târziu însă, când orașul de astăzi Călărașii noi (Lichireștii de atunci) se formă, Dumitru Ene cu toți frații și familia, s-a permutat aici, ajutând cu bani la răscumpărarea și emanciparea orașului, împreună cu alți bărbați de asemenea idee și simțăminte.

Dumitru Ene Maicanu, părintele coloneilor de astăzi Dumitru și Nicolae Maicanu, care făcu mare onoare atât țării cât și locului nașterii lor, Călărașii Vechi (subl.ns.N.Ț.), a știut să dea educațiune copiilor săi după îndemnul mult regretatului Nicolae Ipătescu, care a luat parte la revoluțiunea din 1848(…)”.

De altfel, în lista celor care cer să fie împrumutați pe zălog, pentru a ajuta la cumpărarea de locuri de casă și în acest fel la grăbirea eliberării orașului Călărași, primul este Dumitru Ene, care solicită un împrumut de 5.000 lei, garantând cu o prăvălie care valora 15.000 lei. 
Tot C. Predeleanu ne spune că: „…partea orașului, numită astăzi Volna, s-a format prin venirea de prin satele învecinate și stabilirea a mai multor familii, precum d-nu Dumitru Ene din Călărașii Vechi.” 
Cele scrise de Constantin Predeleanu sunt confirmate și de dr. Pompei Gh. Samarian, primul istoric al Călărașiului, care scrie că primii cumpărători de locuri de casă în noul oraș Călărași, ce urma să se ridice după planul ing. Scarlat Popovici, „au fost Dumitru Ene, Ilie Ioniță, Iordan Ene, Marin Voicu, toți din Călărașii Vechi.” și că „Un cartier nou se creia în susul carantinei, cartierul Volnașilor, adică al acelora care se așezau aici de-a dreptul ca proprietari (…)” 
Dumitru Ene a fost și prezident al magistraturii orașului Știrbei în perioada anterioară anului 1864, iar pe lt. col. Dimitrie Dumitrescu Maican îl găsim ca membru în Consiliul General al județului Ialomița în anii 1880 - 1881, când s-a pus piatra de temelie a clădirilor ce au adăpostit școlile nr. 1 și 2 de baieți. 

Originea călărășeană a fraților Maican este confirmată și de fostul căpitan al portului Călărași Ioan Măcărescu, absolvent al Școlii copiilor de marină de la Galați și marinar pe bricul Mircea încă de la primul voiaj al acestuia, înființată chiar de colonelul Nicolae Dumitrescu Maican.  Iată ce scria acesta, în articolul Semicentenarele marinei, publicat în “Glasul Bărăganului” din 15 august 1933: “Comandantul flotilei după războiul independenței 1877/78, a fost numit colonelul Nicolae Dumitrescu Maican , călărășean, persoană capabilă, energic și impunător, care a reușit ca în anul 1882 să înființeze la Galați o școală a copiilor de Marină pentru formarea de cadre și să se comande un vas școală în Anglia, care a sosit în țară în primele zile ale lunii august 1882”.

Cât privește locul morții, pornind de la textul înscris pe monument, am considerat și eu ca și alți cercetători ai vieții generalului, că decesul s-a produs la locul accidentului, dar cercetând registrele de stare civilă ale comunei Tonea și ale orașului Călărași din anii 1902-1903, am constatat că decesul generalului nu a fost înregistrat în acestea. Atunci, plecând de la inf0rmația că a fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Galați, am verificat dacă decesul s-a produs tot acolo și în registrul starii civile pentru morti pe anul 1902, de la Primaria orașului Galați, am găsit înscris următorul proces-verbal: „Astăzi, anul una mie nouă sute doi, luna martie, în douăzeci și nouă, Înaintea noastră ofițer al stării civile, comuna Galați, ni s-au prezentat pașaportul nr. 17 din 28 martie a.c. eliberat de Primăria comunei București, împreună cu corpul defunctului Nicolae D. Maican, în etate de 57 ani, născut în comuna Călărașii Vechi (subl.ns. N.Ț.), județul Ialomița, cu domiciliul în aceiași comună, mort în București, la 28 martie 1902, de boală fractură complicată a membrului inferior drept, septicemie consecutivă, după cum se constată din certificatul medicului verificator Dl Doctor Orleanu.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal.
Ofițer /ss/indescifrabil” . Procesul-verbal confirmă că generalul a murit la București unde probabil, a fost transportat după accidentul de trăsură produs la moșia de la Tonea și întărește odată mai mult că generalul de marină Nicolae Dumitrescu Maican s-a născut la Călărașii Vechi.

Informația de mai sus este confirmată și de ziarul “Adevărul” din 29 martie 1902: “Astăzi a încetat din viață, în urma unui accident de trăsură care I s-a întâmplat acum câteva zile, generalul maican. Răposatul general a murit într-un sanatoriu din Capitală, unde se afla în cură, după ce i se amputase un picior. Diseasră cadavrul generalului Maican va fi transportat la galați, unde se va face înmormântarea”.

Două zile mai târziu, 31 martie 1902, același ziar consemna următoarea informație: “Galați, 29 martie – Cu trenul de azi dimineață a fost adus aci corpul ex-generalului Maican, mort, după cum se știe, în urma unui accident, care a necesitat o operație la picior și a unei pneumonii. Sicriul a fost depus pe un frumos catafalc în biserica catedrală și înconjurat de flori. Pereții catedralei sunt cerniți. Numeroși cunoscuți ai defunctului au venit să-i dea ultimul adio. Mâine la ora 3 p.m. are loc înmormântarea”.

Despre înmormântare, ziarul “Adevărul” din 1 aprilie 1902, scrie: “Astăzi a avut loc înmormântarea ex-generalului Maican. Corpul decedatului a fost ridicat și depus în carul funebru de ofițeri de marina. Mulți plângeau. Carul a fost urmat de mebrii corpului consular, ofițeri superiori de toate armele și o mare mulțime de lume. Nenumărate coroane acopereau dricul.”
Nașterea fraților Maican la Călărașii Vechi constituie încă un argument al prezenței lor în zonă, ca proprietari de teren. Cât privește afirmația că generalul se afla la moșia surorilor sale de la Tonea, este necesară precizarea că și cei doi frați Maican erau proprietari de teren la Tonea și de aici putem trage concluzia că generalul se afla la propia moșie. In “Lista cu exproprierile făcute din moșiile locale în baza Decretului-Lege nr. 3697 din 1918”, D.D. Maican este trecut cu suprafața de 2246 ha ș 80 ari, iar Matilda N.D. Maican (soția generalului?) cu 1110 ½ ha. Mai mult, chiar pe o fotografie care înfățișează conacul de la Tonea, citim: „Casa grl Maican comuna Tonea – (Ialomița)”.
Despre prezența în viața locală a zonei, a Maicanilor, aflăm și din descrierea comunei Tonea, consemnată de învățătorul Ștefan Popescu, de unde aflăm că moșia „Tonea (aproape 6000 pog.) este proprietatea a d. frați Maican”, iar școala (care din 5 noiembrie 2017 poartă numele generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican) situată în partea de miazăzi a satului și care „a fost deschisă în anul 1860 și a funcționat numai în timpul iernii până în anul 1866, de la care dată și până în anul 1870 a funcționat în tot timpul anului, iar de la această dată și până în 1880 a fost închisă din cauză că n-a avut local, la această dată s-a deschis într-o casă particulară și a funcționat până în 1883, când iarăși a fos închisă tot din cauza localului; iar în anul 1884 luna octombrie s-a deschis în actualul local care este proprieatea comunei și care s-a putut clădi prin stăruința și ajutorul material al d. proprietari (frații Maican –n.ns. N.Ț.) și al d. I. Guțulescu arendaș”.  Colonelul Dimitrie Dumitrescu Maican era și proprietar al moșiei Bora și al podului pe vase dintre Slobozia și Bora, peste râul Ialomița.

De altfel, în Monitorul Oficial nr. 40 din 24 mai (5 iunie) 1883, găsim următoarea consemnare: “Domnul colonel D. Dimitrescu- Maican, proprietarul moșiei Tonea din județul Ialomița, oferind locul necesar pentru construirea unui local de școală și primărie și un ajutor de 40 galbeni, ministerul exprimă mulțumirile sale pentru această lăudabilă faptă”.

Demn de amintit ar fi și faptul că Ana Marinache Popescu, mama primului realizator de film românesc, Leon Popescu, cea care a construit alături de soțul său clădirea ce adăpostește astăzi Direcția pentru Cultură a județului Călărași și în care a dormit regele Carol I atunci când a vizitat orașul Călărași în 1890, dar care a și donat locul și suma de 50.000 lei din care s-a construit școala nr. 1 de băieți „Ana Marinache Popescu” (Școala de la Pompieri cum este descrisă de cei care au învîțat în respectiva clădire), este sora fraților Maican.

Duminica, 5 noiembrie 2017, în fața școlii din satul Tonea, în organizarea Statului Major al Forțelor Navale, Flotilei de Dunare și Academiei Navale din Constanța, cu sprijinul primăriei comunei Modelu, a avut loc ceremonia de omagiere a generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican, prilej cu care școala primară din satul Tonea a primit numele generalului, iar în interiorul școlii a fost amenajat un “Colț al marinarului”. (postez și câteva imagini de la evenimentul al cărui principal artizan a fost Domnul comandor de flotila Săvulescu Marian).) Și totul a pornit de la o postare a mea pe facebook, despre monumental generalului. Ulterior am fost contactat de Domnul Comandor de flotilă (din 27 noiembrie 2020 contraamiral de flotilă) Săvulescu Marian din cadrul Statului Major al Forțelor Navale și Doamna Mariana Păvăloiu de la Academia Forțelor Navale, cu care am avut o întâlnire la sediul Arhivelor Naționale Călărași. Atunci am pus la cale evenimentul din 5 noiembrie 2017, care s-a bucurat de prezența trupelor Forțelor Navale Române, dar și a autorităților locale și județene, precum și a nepoatelor generalului, care au venit special pentru acest moment din Franța.

Domnul Comandor SĂVULESCU MARIAN

Dacă despre marinari, pe care-i caracterizează cinstea și onoarea, putem spune că și-au respectat promisiunile: elevii au fost duși în excursie și au văzut vapoare, iar în primele zile ale lui noiembrie 2018, au revenit la școala din Tonea, despre administrația comunei Modelu pe a cărei rază teritorială se află monumental nu putem spune același lucru, starea acestuia neschimbându-se cu nimic, mai mult chiar acesta continuând să se deterioreze.

Având în vedere că avem astăzi, străzi cu nume de flori, plante, animale, păsări, etc., dar mai puțin de personalități ale locului, iar în epocă exista la Tonea „Drumul D. Maican” și „Drumul General Maican” nu pot decât să repet din nou ceea ce domnul comandor dr. (r) Marian Moșneagu scrie în articolul la care am făcut mai sus referire: „Ca o ironie a sorții, în prezent nicio navă a Forțelor Navale și nicăieri în România nu există încă o stradă care să-i preamărească meritele celui care, în cei 14 ani de mandat, a făcut ca Flotila să crească de la 4 nave cu un efectiv de 200 de oameni la 22 de nave cu 1500 de oameni, instruiți în diverse specialități, înființase o școală de cadre, un arsenal pentru reparații la Galați și portul militar de la Țiglina” și să propun ca atât la Călărașii Vechi unde s-a născut, cât și în municipiul Călărași unde s-a mutat familia, dar și la Tonea unde și-a găsit tragicul sfârșit, una dintre străzi să poarte numele generalului, iar în locul crucii din vârful monumentului ori în alt loc unde se va considera că este bine, prin efortul conjugat al autorităților locale și al strănepoatelor acestuia, să fie amplasat un bust al generalului de marină Nicolae Dumitrescu Maican. Pentru că, de atunci și până în present, nu s-a întâmplat nimic, reiterez acea propunre, poate aude cineva. Și, de ce nu, poate în fiecare an de Ziua Marinei, la monumental generalului și nu la Crucea Grănicerilor să se depună coroane și jerbe de flori.