UN
CĂLĂRĂȘEAN EPISCOP AL RÂMNICULUI ȘI NOULUI SEVERIN –
SOFRONIE VULPESCU
Muzeul Dunării de Jos
din Călărași a desemnat ca personalitate a
lunii februarie pe Sofronie Vulpescu, un călărășean care a urcat scările
ierarhiei clericale, ajungând Episcop al Râmnicului și Noului Severin.
Sofronie Vulpescu s-a
născut la 9 februarie 1856, în comuna Lupșanu, județul Ialomița (astăzi județul
Călărași). Originile familiei Lupșanu sunt ardelene, „...în veacul al XVIII-lea niște baci ardeleni - ca mulți alții de altfel
– și-au întemeiat în Bărăgan gospodărie trainică, rămânând aici în „drumul
oilor” dintre munți și lunca Dunării, în satul Lupșanu! Erau din neamul Hulpe.
Vulpeștii din Lupșanu sunt de fel din Rășinari – Sibiu.
Pe cei dintâiu, descălitori în Bărăgan, îi cunoaștem și cu nume călugărești:
Antim Monahul, Dorotei Monahul, nume primite la trecerea lor în monahism la
mănăstirile Cernica și Căldărușani, când au dăruit fiecare câte 600 de oi
stăreției. Știm de asemenea că Dorotei Monahul se numea în mirenie Dobre Vulpe.
A avut fiu pe Popa Stoica din Lupșanu, iar acesta pe Ștefan (în monahism
Sofronie) și Marin (tatăl lui Train și
Mihail Vulpescu, alte două mari personalități ale vieții muzicale românești –
n.ns. N.Ț.) fost preot în comuna
Lupșanu.”[1]
Ajuns preot în satul
natal, Ștefan Vulpescu, „pierzându-și
soția acum câțiva ani, a hotărât să se consacre clerului monahal și de curând a
fost primit călugăr, sub numele de Ieromonahul Sofronie Vulpescu. Părintele
Vulpescu a absolvit Seminarul central și acum urmează studiile la Facultatea de
Teologie din București. Dânsul a mai fost numit „Spiritual” la Seminarul „Nifon”.”[2]
La 14 aprilie 1898, „protosinghelul Sofronie Vulpescu (fostul
preot Ștefan Vulpescu din Lupșanu) a susținut cu mult succes teza de licență în
Teologie, în fața juriului profesoral al Facultății de Teologie din București”.[3]
Teza s-a și tipărit
într-o broșură de 108 pagini, titlul acesteia fiind: „Voința liberă a omului ca principiu al acțiunei morale”.
Același ziar ne
informează că, „Sf. Sinod prin votul său
din ziua de 6 mai a ales pe următorii candidați:
-
Arhimandritul
Varlaam Răileanu – 13 voturi
-
Arhimandritul
Veniamin Nițescu – 8 voturi
-
Protosinghelul
Sofronie Vulpescu – 8 voturi
Din
care guvernul roman va confirma unul care va fi hirotonisit în treapta de
Arhiereu cu titlul de Craioveanu în locul alesului episcop de “Râmnic noul
Severin” Atanasie Mironescu”.[4]
Alesul,
în ziua de 5 mai 1913, va fi Sofronie Vulpescu, care era încă din 1909 arhiereu
cu titlul de Craioveanul[5],
iar din noiembrie 1912 a condus provizoriu eparhia olteană.[6]
Această alegere fusese intuită încă din 1898 de ziarul „Adevărul”,
care prezentându-l pe Sofronie
Vulpescu la rubrica „Un bucureștean pe zi”, scria: „Face parte din clerul mitropolitan și e unul din preoții noștri cu o
serioasă cultură bisericească.
Teza sa de licență: „Voința liberă a
omului” e o valoroasă și bine documentată lucrare, care poate fi citită cu
folos atât de clerici cât și de laici.
Inteligent și sârguitor cum este, protosinghelul
Sofronie Vulpescu e menit să urce cele mai înalte trepte ale ierarhiei
bisericești.”[7]
Instalarea noului episcop s-a făcut în ziua de 8 iunie
1913, la București. Iată cum a surprins ziarul „Adevărul”[8]
acest moment: „Azi dimineață, la orele 11
și 45 minute a avut loc solemnitatea investirii noului episcop al Râmnicului
Noului Severin, Sofronie Vulpescu.
Solemnitatea a avut loc la palat, în
sala tronului, în prezența clerului, miniștrilor, membrilor parlamentului, a
magistraților superiori și a tuturor șefilor autorităților.
La orele 11 și jumătate la Mitropolie,
s-a format cortegiul, care a pornit la palat.
Înaintea cortegiului, în trăsură, se afla d C.
Solomonescu, directorul prefecturei Capitalei. Urma apoi, un escadron din reg.
3 roșiori, trăsura regală în care au luat loc mitropolitul primat Conon Ar.
Donici și Pimen mitropolitul Moldovei, a doua trăsură regală, în care a luat
loc noul episcop. Ambele trăsuri erau escortate de câte doi maiori din
artilerie. Urmau trăsurile cu protoiereii Capitalei, după care cortegiul se
închidea cu un pluton de cavalerie.
De la Mitropolie, cortegiul a parcurs
străzile: Bulevardul Maria, Splaiul Brâncoveanu, Calea Rahovei, str. Carol și
Calea Victoriei până la palat.
La intrarea cortegiului în curtea
palatului, garda a ieșit prezentând arma și muzica a intonat „Spre
rugăciune”.
SOLEMNITATEA DE LA PALAT
Mitropoliții și noul episcop, au fost întâmpinați
de către aghiotantul, maior Anghelescu, care i-a condus în salonul de primire.
Au asistat la această solemnitate:
d-nii miniștri Titu Maiorescu, Take Ionescu, Al. Bădărău, C. Dissescu, N.
Xenopol, M. Cantacuzino, general Hîrjeu, Al. Marghiloman și C. Arion.
Episcopii Nifon al Dunării de Jos,
Deonisie al Buzăului, Theodosie al Romanului, Nicodem al Hușilor, Calist al
Argeșului, arhiereul Valerian, arhimandritul Scriban, directorul Seminarului
Central, arhiereul Bartolomeu Băcăoanul, ad-tratorul Casei Bisericii
arhimandritul Dionisie, starețul mănăstirii Sinaia, preotul Popescu Moșonia,
Dobrovici din partea consiliului superior de agricultură, Bagdat, cei doi
protoerei și eclesiarhi ai eparhiei Rîmnicului, general Costescu, comandor
Gratzovky, membrii Consistoriului superior bisericesc, I. Kalinderu, Bansset,
etc., etc.
La orele 12, au intrat în salonul de
primire, regele, însoțit de principele Ferdinand și de principele Carol. Regele
s-a suit pe tron, având la stânga pe principele Ferdinand.
În urmă, generalul adjuutant și doi
aghiotanți regali, au condus în sala de ceremonie, până în fața tronului, pe
episcopul Rîmnicului Noului Severin, care era îmbrăcat în mantia episcopală. În
urma acestuia se aflau arhidiaconii mitropoliei, care purtau cârja episcopală.
Generalul adjutant, a anunțat pe noul
episcop, după care mitropolitul primat a luat cârja din mâinile arhidiaconului
și a remis-o suveranului. D.C. Dissescu citește diploma prin care recomandă pe
noul ales.
Regele a ținut o cuvântare prin care felicită
pe noul ales și totodată îi încredințează cârja episcopală.
DISCURSUL NOULUI EPISCOP
După ce a primit cârja din mâna suveranului,
episcopul Sofronie al Rîmnicului, a ținut următoarea cuvântare:
SIRE,
Cu
adâncă smerenie și puternică emoțiune sufletească, primesc din augusta mână a
Majestăței Voastre, toiagul păstoral, semnul puterii episcopale pentru
povățuirea duhovnicească, la bun liman a drept credincioșilor creștini din de
Dumnezeu păzita eparhie a Rîmnicului Noul Severin.
Pășind
spre această înaltă învrednicire la care glasul națiunei m-a chemat, mă simt
cuprins de grea răspundere față de Dumnezeu, față de Majestatea Voastră și față
de Țară, care m-a cinstit cu această înaltă vrednicie. Puindu-mi încă nădejdea
numai în Domnul și având înaintea ochilor mei strălucitele pilde pline de fapte
mărețe și înălțare ale antecesorilor mei, grija de răspundere nu se micșorează.
Și
într-adevăr,
SIRE
Dumnezeu
m-a rânduit să păstrez și să întăresc credința, să însuflețesc și să înmulțesc
dragostea, către tot ce e creștinesc și Românesc, într-acea parte a țării
noastre, al cărei pământ și trecut nouă tuturor ne e scump.
De
acest colț al Patriei noastre, sunt legate cele mai mari și mai sfinte
evenimente din trecutul nostru istoric, național și bisericesc.
Aici s-au plămădit și s-au
închegat lucruri, care au hotărât de soarta și viitorul neamului nostru. De aci
au răsărit cele mai alese și distinse figuri istorice, atât pe tărâmul
bisericesc cât și național.
Întemeierea celor mai vechi
episcopii a țărei, înființarea celor dintâi mănăstiri, tipăriturile celor mai
vechi tipografii, pentru tălmăcirea sfintelor scripturi în graiul strămoșesc,
alături de faptele eroice și cu mișcările de redeșteptare și dezrobire de sub
jugul strain, făcuse din acest colțișor de pământ, idorul cel mai scump al
tuturor românilor. Tot acestei laturi a țării i-a fost păstrată cinstea, acum
36 de ani, să primească în sânul ei pe fostul Domnitor și acum actualul Rege,
ca de aici să vestească Europei, prin bubuitul tunului, că poporul roman
dorește să trăiască liber și neatârnat.
Iată atâtea fapte săvârșite de
inimi mari și suflete alese care s-au jertfit pentru binele norodului și
propășirea sfintei noastre Biserici.
A păstra pomenirea tuturor
acestor fapte, a le propovădui viitorimei, cu nestrămutatul gând, a le imita și
aplica la nevoile de acum, e de datoria noastră a tuturor. Un popor care nu
tine la trecutul lui și la învățămintele ce poate lega din el, e un popor menit
să meargă spre slăvire.
Întru ceea ce mă privește,
făgăduiesc solemn că voi păstra această scumpă visterie, datorită în parte
muncii și strădaniei înfățișătorilor bisericii din această latură, și voi face
din ea steagul ce trebuie să-mi călăuzească pașii în greaua misiune ce mă
așteaptă.
Așa să-mi ajute Dumnezeu! Sfârșesc
rugând pe bunul Dumnezeu să dăruiască Majestăței Voastre, zile bune și
îndelungate, viață pașnică și sănătate, pentru binele bisericii și fericirea
iubitului nostru popor.
Să trăiască Majestatea Sa
Regina, buna și înțeleapta noastră Suverană.
Să trăiască Altețele Lor
Regale, principia Ferdinand și Maria și întreaga Augusta Dinastie.
Să trăiască, să crească și să
înflorească țara și neamul Românesc.
După
terminarea solemnității, regele și principii s-au retras.
ÎNAPOIEREA CORTEGIULUI LA MITROPOLIE
La
orele 12 și jumătate, când se terminase solemnitatea investirei, s-a format din
nou cortegiul, care s-a înapoiat la mitropolie. În fruntea cortegiului d. C.
Solomonescu, un pluton de cavalerie, trăsurile cu episcopii, trăsura regală cu
mitropolitul primat și mitropolitul Pimen al Moldovei, o altă trăsură regală cu
noul episcop și d. C. Dissescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice,
arhidiaconii cu cârja episcopală și trăsurile cu protoereii Capitalei.
SERVICIUL
RELIGIOS
La
Mitropolie s-a oficiat apoi, un serviciu religios, la care au luat parte toate
persoanele de mai sus.
RECEPȚIA
În
urmă, după terminarea serviciului religios, mitropoliții, episcopii, noul
episcop al Rîmnicului, d. C. Dissescu și un mare număr de membrii ai
consistoriului superior bisericesc, au trecut în palatul Mitropoliei, unde a
avut loc recepția.
S-a
servit șampanie, cu care prilej, episcopul Sofronie al Rîmnicului, a ținut
următoarea cuvântare:
Înalt Prea Sfințite
Stăpâne,
Domnule Ministru, și
Cinstită asistență,
Cu
vrerea lui Dumnezeu celui de Treime proslăvit,
fuseiu ales acum două zile, Episcop al Eparhiei “Rîmnicului - Noul Severin”, iar azi urmând strămoșescul
obicei, am primit toiagul pastoral din Augusta mână a
Majestăței
Sale Regelui, capul suveranității noastre naționale.
Evenimentul
acesta, cel mai însemnat din viața
mea, m-a zguduit până în adâncul sufletului. Și
aceasta pentru cuvântul
că de
acum înainte nu mai sunt al meu,
nu mai trăiesc pentru mine, ci sunt și
trebuie să trăiesc
pentru alții, pentru duhovniceștii
mei fii din dreapta Oltului, cărora le voi închina toată strădania
și
osteneala mea.
A
fost mare mila și îndurarea Atotputernicului
Dumnezeu cu mine, nevrednica lui slugă, și
tot p-atâta de mari trebuiesc să fie
luptele și
sforțările
mele ca să umblu în căile
Domnului.
În
toată
trezia cugetului meu, conștient de toate aceste greutăți
ale noii vrednicii cu care sunt investit azi, și cu
totul lăsat în darul lui Dumnezeu, pășesc
cu curaj și cu inima în calea ce mi s-a deschis.
Iar
acum datoria conștiinței mă
obligă să mulțumesc
cu cea mai vie recunoștință
tuturor protectorilor și binefăcătorilor
mei, începând cu Înalt Prea Sfințitul
meu Stăpân, Mitropolitul Primat, căruia
după cum
am declarat și la alegerea mea, îi voi păstra
un nemărginit
devotament pentru osteneala data cu prilejul alegerii și
investiturei mele; d-lui ministru al cultelor, eminentului jurisconsult și neîntrecutului
bărbat
de stat, alesului fiu al Sfintei noastre Biserici, îi voi păstra
cea mai aleasă stimă și
sinceră
iubire, unite cu devotamentul meu neștirbit,
pentru sprijinul întreg
ce mi-a dat în
toată
vremea vieții mele, de când m-am învrednicit a-l cunoaște.
Atât
Înalt Prea Sfinției Voastre cât și
Domniei Voastre d-le ministru, amândoi
înfățișători
ai puterii bisericești, vă făgăduiesc
tot sprijinul meu sincer și patriotic pentru desăvârșirea
în fapte a tuturor acelor
nevoi pentru binele Bisericii și al patriei noastre.
Voi fi slugă credincioasă și
devotată a
neamului și țării
mele.
Mulțumesc
asemenea tuturor acelora ce s-au ostenit și m-au
înconjurat cu dragostea lor în aceste zile prea de însemnătate
din viața
mea.
Mă voi
ruga în toată viața
mea pentru binele sufletesc și trupesc al tuturor,
în primul loc pentru al
Majestăței
Sale Regelui, scumpul și înțeleptul
nostru Suveran, făuritorul României moderne, pentru al
Majestății
Sale Regina, muma orfanilor și a orbilor din țara
aceasta, cum și a întregii
familii Regale.
Pentru
toți
aceștia,
vă rog
să
strigăm: Să trăiască mulți
ani!
MITROPOLITUL
PRIMAT a răspuns mulțumindu-i pentru cuvintele elogioase ce i-a adresat și
felicitându-l.
Înaltul
prelat a arătat apoi cât este de grea sarcina de a păstori în eparhia
Rîmnicului și își exprimă credința că noul ales va ști să se achite cu bine de
toate îndatoririle.
D.C.
DISSESCU felicită de asemenea pe noul episcop”.
Instalarea noului episcop, la Râmnicu Vâlcea, a avut loc
în ziua de 16 iunie 1913. Conform celor consemnate de ziarul „Adevărul”[9],
„La solemnitate au asistat numeroase
personalități din oraș și județ precum și d. ministru al cultelor și
instrucțiunii publice, C. Dissescu.
După ce s-a oficiat un te deum la
episcopie, d. ministru Dissescu a citit decretul regal de numire a episcopului
Sofronie Vulpescu la episcopatul Râmnicului și Noului Severin.
Noul episcop a rostit o cuvântare. După
aceea d. ministru Dissescu a ținut următorul discurs:
Prea sfințite,
Serbarea de azi făcută cu prilejul
punerii P.S. Tale pe scaunul episcopal n-adaugă nimic la puterea
ce ni s-a dat, putere divină prin Arhierie, putere de suveranitate națională prin alegerea făcută în persoana P.S. Tale ca episcop de către popor, prin
glasul marelui colegiu electoral și prin încredințarea cârjei pastorale de către M.S. Regele. Procedura solemnității de
azi are de scop numai consacrarea legalității sacerdotale din punctul de vedere
al raportului bisericii cu statul.
Acum dăm un semn extern vieții voastre bisericești, pentru că în organizația noastră bisericească, preotul nu este numai un sacerdot, dar și o funcție socială. P.S. Voastră nu reprezentați numai filozofia
religioasă, unită cu morala vieții în acțiune, ideile de
cinste cărora le dați un trup, dar și o idee de naționalitate întocmai ca și preoții timpurilor antice.
Acest îndoit caracter al misiunii Voastre a fost spre
binele românilor în toate timpurile și peste tot locul ideia creștină astfel înțeleasă a păstrat naționalitățile creștine sub domniile cele mai autocrate, creștine sau păgâne.
Deoasebita solemnitate a alegerei P.S. Tale ca episcop al
celei mai istorice chiriarhii din România a fost unanim recunoscută și cu drept cuvânt. Această însemnătate o dau împrejurările care au adus
criza religioasă, neliniștile și tulburările din biserica noastră, precum și însușirile personalității P.S. Tale. Criza și neliniștea se datorește mai multor
cauze. E bine să le caracterizăm pentru că cunoscându-le, le putem îndepărta pentru totdeauna, principalele dintrânsele îmi par a fi:
1. Modernismul căruia datorim
conflictul dintre biserică și știință, confundându-le una cu alta.
Eroare adâncă, căci religia și știința au terenul, au câmpul de dezvoltare deosebită: Una preamărește în destinarea sentimentelor sufletești, cealaltă descoperirea adevărului prin raționamenmt, simț și experiență. Cine
caută religia în știință sau știința în religie, cade în confuzie și în scepticism;
2. Luptele personale datorite în
mare parte năzuinței de monopolizare și inspirației divine.
Ipocrizie, arivism sau convicție sinceră, este aici un fapt care trebuie arătat și dezaprobat, căci el conduce la
patricidul moral mult mai periculos decât cel material, căci elementele lui se găsesc într-o luptă fără sfârșit.
Mare este meritul
femeilor române care, înțelegând periodul crizei
religioase, au întemeiat asociația bisericii
ortodoxe române. Activitatea lor
merită desigur toată aprobarea. Tot ce face este bine, dar cred de a mea
datorie de a spune personal și ca ministru al cultelor că atât cât fac și cât timp vor face numai atât, cât spun statutele
societății, scopul ei nu poate fi atins.
Biserica, religia
nu se împuternicesc și nu se apără cu lefuri și școli laice. Trebuiește o inițiere la religie nu
numai prin practica cultului dar și prin studiul metafizic al dogmei bazat pe vocațiune. Trebuie mărit cercul trebuințelor spirituale. La
întrebarea ce se punea de un bun creștin, în Franța, unui mare obraz bisericesc. „De când a stabilit credința?” acesta a răspuns cu mult
spirit: “De când s-a înlocuit cuvântul credo cu cuvântul credit” Mare
dreptate a avut interlocuitorul meu, căci trebuințele spirituale, idealurile
mari nu se fac ca cele economice, umplând buzunarele, mărind capitalurile băncilor – fie și populare – și făcând apel la
activitatea financiară a preoților.
Nu, idealurile mari
se fac și satisfac prin înavuțirea conștiinței, a fondului nostru lăuntric.
Admir poporul român
plin de energie și de rezerve de energie, acest popor care ne dă impozitul banului,
al sângelui și tot personalul bisericesc secular și monahal. Dar întreb: de ce copiii așa zisei clase
dominante nu merg în școlile bisericești și nu se fac
apostoli ai sacerdotului ortodox.
Nu mă opresc de a spune
că până nu voi vedea pe
mamele de la ortodoxia română dându-și copiii lor
bisericii ca preoți, eu nu văd realizarea scopului ortodoxiei. Este bine ce fac, dar să facă și mai mult prin
copiii lor.(Aplauze puternice)
Vorbeam adineaori
de meritele personalităței P.S. Tale. Unul din cele mai de căpetenie îmi pare energia și dezgustul ce aveți pentru tot ce
este echivoc.
O legendă veche celtică ne spune că sufletul
stejarilor bătrâni a trecut în cei ce au format dosa preoțească.
Văzând azi nu numai la noi, dar și în celelalte țări firea încovoioasă, supusă și echivocă a unor obraze
bisericești, am crede că legenda celtică este o superstiție greșită. Nu este așa pentru că în biserica română de mir sau monahală numeroase obraze întrunesc pietatea cu energia și hotărârea.
Sunteți dintre aceștia și proba cea mai
puternică o găsesc în trecutul activității P.S.
Tale. P.S. Ta întotdeauna ai înțeles că în biserica noastră arhiereul,
episcopul, mitropolitul sunt nu numai un ce contemplativ, dar și un organ de acțiune.
Când biserica sau
naționalitatea românilor de ori și unde au fost amenințate nu v-ați dat nici în dreapta nici în stânga și ați luptat, iar
criticile – O, Doamne! cine nu
este criticat și calomniat, mai cu seamă când face bine – v-au lăsat indiferent și bine ați făcut, căci nepăsător trebuie să fie omul și la slavă și la treabă.
Mi-aduc aminte de
un cuvânt al lui Victor Hugo zis la 1893: „Niciodată ca anul acesta
n-am fost mai criticat pentru greșelile ce am făcut și cu toate acestea niciodată nu m-am simțit mai bine”. Așa mi-am zis și eu de multe ori. ” Rog pe P.S. Ta să nu uite aceste
cuvinte și să le pronunțe măcar pentru ziua când a fost ales episcop.
Continuați Prea Sfințite de a vă aduce aminte că chietismul, acel
obicei de a te confunda în dulcețile vieții tale proprii
dezinteresându-te de ce se
petrece în jurul tău, este o erezie creștină, cu alte cuvinte
un păcat de care trebuie să fugim.
Nu mă îndoiesc Prea Sfințite că cu ajutorul
clerului care v-a întâmpinat cu atâta
entuziasm, plin de speranță și al autorităților civile veți îndeplini un întreg program pentru mărirea vieții bisericești și monahale.
Sfaturi? Ce sfaturi
mai bune putem da decât cel cuprins în sfânta Evanghelie citită adineauri. Sfatul
dat de Domnul Isus Cristos bunului păstor. Reamintește-ți cuvântul Mântuitorului: „Eu
cunosc pe Tatăl, precum și Tatăl mă cunoaște pe mine”.
Misiunea pe care o
aveți e mare și sfântă, pentru că episcopatul este
Evanghelia în funcțiune de viața individuală și socială. Dacă toți preoții au putere de
regenerare prin îndeplinirea Sf. Mister al botezului, aveți cum zice cu drept
cuvânt Sf. Epizarie și Hrisostoru, o
putere creatoare: aceea de a face preoți, care sunt sarea și lumina pământului.
În timpurile de
luptă în care trăim, nouă cei din lumea din
afară ne puteți face un mare bine făcând legătură de pace între cetățeni.
Nu mă îndoiesc că, de va fi nevoie, la timp, veți zice, după cuvântul evangheliei: „Dau vouă și pacea și viața mea”, având pildă pe marii ierarhi
care au păstorit de pe scaunul Olteniei. Așa fiind, veți mări viața noastră bisericească și națională.
La urmă s-a expediat o telegramă regelui, semnată de
kinistrul cultelor.”
Ca episcop, Sofronie
Vulpescu a activat până la 19 mai 1917. Atunci când germanii au ocupat Oltenia,
el nu s-a retras, așa cum au făcut autoritățile, în capitala Moldovei, dar nu a
rămas nici la Episcopie, „sperând că își
va putea păstra funcția atunci când lucrurile se vor fi liniștit, sub noua
autoritate de ocupație. Gestul său a fost sancționat atât de germani, care l-au
arestat și i-au impus domiciliu forțat la Cheia, Peștera Ialomicioarei și
Căldărușani, dar și de mitropolitul Conon. Acesta scria la 18 septembrie 1917
despre Sofronie că „încă din toamna trecută, fără permisiunea noastră canonică,
sau vreun concediu în regulă, după mai multe luni de zile lipsind din scaunul
său, (...) acum a fost luat ca ostatic (...). Lipsește și vicarul, P.S. Alexie
Craioveanul, respins de însuși Sofronie a locui împreună acolo, însă acesta s-a
strămutat la Iași (...)”. În dizgrația autorităților germane și acuzat de
mitropolit și fruntașii politici români, demisia era pentru Sofronie singura
opțiune”.[10]
În timpul primului
război mondial, Episcopul Sofronie Vulpescu, pe lângă faptul că a primit preoți
și mireni cu familiile lor, refugiați din Transilvania, a alcătuit și o
mișcătoare rugăciune, pentru a încuraja soldații pe front, rugăciune care se citea de
preoți în biserici.[11]
„Episcopul Sofronie avea o fire curioasă, moștenită poate de la cine
știe ce strămoș. Așa-s mocanii, oameni cutezători, spun tot adevărul, lovesc în
plin cu tăișul sabiei și vorbei. Oameni dintr-o bucată. Au dinți de șarpe când
nu le convine un lucru. Or, acest fel de a fi nu se potrivea cu smerenia cerută
de cinul călugăresc. Cum s-ar fi putut împăca îndârjirea aceasta mocănească,
dacică, cu asuprirea vrăjmașului năvălitor în țară în toamna anului 1916? Când
mergea pe drum îi scuipa, îi ocăra în gura mare. Așa era Sofronie. Nu-și putea
stăpâni ura împotriva lor. Purtarea aceasta nu putea rămâne fără urmări
neplăcute pentru el, oricât de vlădică ar fi fost.
Arestat în închisoarea de sub Cercul Militar din
București, ținut sub regim aspru la întuneric o lună și jumătate, apoi exilat
la Peștera Ialomicioarei, unde a trăit într-o cumplită lipsă și mizerie.
Istorisesc monahii de acolo că într-un apus de soare,
desnădăjduit de situația în care se afla, ar fi încercat să se arunce în
prăpastie de pe stânca din partea de răsărit a schitului și că întâmplător, l-a
împiedicat un monah de la acest gest nenorocit.
Reîntors la
peșteră a adunat sfatul celor câțiva călugări, ajungând la concluzia să scrie
mareșalului Mackensen, ceea ce a și făcut, în termenii următori:
„Domnule
Mareșal,
Reprezentați forța armatei germane
în România ocupată. Pentru un popor ca românii nu este frumos să fim socotiți absolut robi. Noi
care suntem duși în surghiun nu
suntem ostatici de război; dar dacă Excelența Voastră socotește astfel și cum eu episcop de Râmnic sunt sechestrat aici la Peștera Ialomicioarei,
deasupra Sinaiei și într-o situație de nedescris ca
suferință, vă rog deci dați una din aceste două căi pe care vi le
cer; dacă vina mea pentru care sufăr este așa de mare, prefer
ori să fiu decapitat aici unde sunt, ori să fiu deportat în Germania. Mai ușor pot suferi pe pământ străin decât pe pământ românesc.”
La această scrisoare feldmareșalul Mackensen i-a răspuns
personal:
„Prea
Sfinte,
Alegeți-vă dincoace între Carpați și Dunăre un
loc fix și potrivit cu situația P.S.
Voastre, în
apropiere de observațiunile germane pentru o hrană mai
bună, lângă
persoane cunoscute și voia de a vă lua
vechea ocupație cu scrieri bisericești. Nu
am cunoștință de sechestrarea P.S. Voastre.”
La acest răspuns, episcopul Sofronie și-a ales mănăstirea
Căldărușani. Neînțelegându-se însă cu fostul mitropolit Ghenadie, care era
acolo – poate tot din cauza felului său de a fi –s-a mutat în București la
nepotul său, preotul Marin Vulpescu de la biserica Crețulescu; iar cu ocazia
primelor schimburi de ostatici între români și germani, a izbutit să treacă în
Moldova, prin mijlocirea profesorului universitar Dragomir Demetrescu.
Acolo nu i s-a permis să mai participe la ședințele
senatului – episcopii sunt senatori de drept – ba a fost chiar sfătuit să-și
dea demisia, ceea ce a și făcut, cu condiția să fie numit arhiereu – locotenent
pe viață la o episcopie din Moldova. A primit aprobarea demisiei, fără
obținerea numirei. Cu toate protestele sale, a rămas în această situație până
la 10 septembrie 1923, când a decedat, fiind înmormântat la mănăstirea Cernica.
Faptul că nu s-a retras în Moldova, cât și ocrotirea acordată
de Mackensen, felul său de a fi, au contribuit la pierderea scaunului său
episcopal.”[12]
Cele de mai sus provin din comunicarea preotului Marin Vulpescu din București).
Cât a stat la Râmnicu
Vâlcea ca episcop, Sofronie Vulpescu a înființat o tipografie în care a tipărit
de câteva ori Calendarul Bisericii
Ortodoxe Române, pe care mai apoi l-a scos neîntrerupt timp de 20 de ani. A
dat la lumină și unele broșuri ca: Viața
și opera lui Emanuel Kant, Viața Sf.
Ecaterina și Ștefan, Viața Sf.
Nicolae, Luther și o nouă ediție
a Noului Testament.[13]
[1]
Preot Grigore N. Popescu, Preoțimea
română și întregirea neamului. Temnițe și lagăre, vol. II, Tipografia “Vremea”,
1940, p. 346
[4] Ibidem.
[5] Ciprian-Marius Sîrbu, Episcopii Râmnicului și viața politică
românească în perioada 1858-1918, în “Buridava”, nr. 10/2012, p. 163
[6] Preot dr. Laurențiu Rădoi, Chipuri de preoți vâlceni în primul război
mondial (1916-1918), în “Misiunea”, nr. 2/2015, p. 125
[13] Pr. Prof. dr. Nicolae Bălașa, Activitatea culturală a Episcopului
Râmnicului de-a lungul vremii, în „Renașterea”, nr. 1/2003, p. 14.
