CĂLĂRAȘIUL VĂZUT DE GEORGE ACSINTEANU

Născut la 13 iulie 1905 în satul în satul Panduri, comuna Frumușica, județul Ialomița, face școala primară în satul natal, după care urmează școala normală din Călărași, apoi Liceul „Matei Basarab” din București, Facultatea de Litere și Drept, Universitatea București și Cernăuți. A debutat în revista Ritmul vremii. A colaborat la Falanga, Universul literar, Gândirea, Vremea, Convorbiri literare, Clipa, Universul, Dimineața, Cultura poporului, Țara noastră, Ecoul, Orizonturi…A debutat editorial cu romanul Piatra neagră în 1930, prefațat de Liviu Rebreanu. În deceniul al patrulea a publicat mai multe volume de proză și versuri. A fost ucenic tinichigiu, tipograf, învățător, bibliotecar, redactor la Țara noastră, secretar literar la Radiodifuziune, servitor la o cârciumă din Călărași, atașat de presă, iar după 1944, văcar, referent tehnic la o gospodărie agricolă de stat și consilier juridic.

În ianuarie 1938, după 20 de ani de la absolvirea școlii normale se reîntoarce în Călărași, realizând reportajul „Călărași, orașul Bărăganului și al apelor”. Să vedem, împreună, cum a regăsit George Acsinteanu orașul copilăriei sale. Reportajul începe în „Gara amintirilor”, iar fostul elev al școlii normale scrie: „Nu m-am gândit niciodată că un oraș al muntelui sau al câmpiilor, poate să îmbătrânească, așa cum îmbătrânesc oamenii, păsările, florile.

Să fie, într-adevăr, o bătrânețe sinceră, o moarte lentă a inimii, sau numai o părere, un fals ochean al gândului prin care privim orașul nevăzut de multă vreme?

Oricum, după aproape 20 de ani de când n-am mai pus piciorul în târgul tristei și întunecatei mele copilării, Călărașii mi s-au părut astăzi cu obrazul crispat, adus de spate, trist și mohorât ca un moșneag bolnav. Chiar în clipa când am coborât din tren un sentiment ciudat mi-a străpuns sufletul. Nu-mi venea să cred dacă am ajuns pe peronul gării ce mi se păruse de atâtea ori, cu 20 de ani în urmă, un imens palat roșu, în care oamenii cu chipiuri tot roșii săvârșeau minuni, sau lângă o gară scundă, ca toate gările de pe Bărăgan, cu zidurile roase de vânt sau cu streșinile de țiglă mâncate de ploaie. Nu cumva greșisem drumul.

-                    Am ajuns la Călărași?

Vream să mă conving, să-mi spulber incertitudinea. Omul pe care l-am întrebat s-a uitat lung la mine, a zâmbit ciudat și a trecut mai departe, spre o poartă de scânduri, făcută în colțul de răsărit al clădirii, unde un funcționar în uniformă făcea controlul biletelor.”

După ce descrie încercarea de a vorbi cu cetățeanul amintit, fără a reuși, crezând că este mut, trece de funcționarul care controla biletele, arătându-i permisul de scriitor scrie: „M-am suit într-o birje trasă de doi cai albi, frumoși de-ți era mai mare dragul de ei și am început să privesc de o parte și alta a drumului.

-                    Ia stai, am oprit birjarul. Ce-i aici?

-                    Ce să hie? S-a uitat omul de pe capră, întrebător, la mine. Iaca, oraș ce să hie.

-                    De ce n-ai luat-o pe bulevard?

-                    E în reparație, ș-apoi ocoleam prea mult.

-                    Daaa?

-                    Vezi bine că așa…

Omul a dat bice cailor. Vream să-l mai întreb ceva, să-i spun că de la gară și până la marginea orașului, distanță de vreo 2 kilometri, era înainte o câmpie în fața unei cazărmi de piatră. Pe acest câmp jucam noi, din când în când, cu mingea, atunci când scăpam dintre zidurile școalei. L-am lăsat însă, în pace. Și acesta era un om cu care nu prea ași fi putut lega vorbă de doamne ajută.”

„Se sting prietenii copilăriei” este următorul capitol al reportajului, din care aflăm că: „Am ajuns în mijlocul orașului, acolo unde se ridică cele două palate impunătoare: lăcașul Liceului Știrbey-Vodă și Prefectura județului. După ce am plătit taxa birjarului am stat o clipă nedumerit în inima târgului. Unde să mă duc mai întâi? La Hotel? La liceu, unde auzisem că-i director, Guțulescu, un coleg mai vârstnic, un om de serioasă pregătire intelectuală sau la Palatul Justiției, unde știam că am un  foarte bun prieten cu care mi-am împletit câțiva ani din întunecata mea copilărie, pe procurorul Lazăr Belcin? Debitul de tutun din fața mea m-a atras mai mult. M-am decis. Am cumpărat un pachet de țigări și toate ziarele care apar în localitate. Am trecut apoi la o cafenea unde am cerut un schwartz. Am aprins o țigare și am început să citesc gazetele. De cum am deschis unul din ziare, o fotografie mi-a atras atenția. Îmi părea cunoscută. Foarte cunoscută. Portretul zâmbea la mine ca o primăvară vie. Am citit rândurile de dedesubt: Ing. Grigore Popescu-Ialomița. Colegul Grigore a murit?...În sufletul meu am simțit parcă înțepătura adâncă a unui stilet. Și el a zburat? Copilul acela cu ochii mereu strălucitori și cu necontenit surâs de bunătate în colțul gurii s-a desprins și el din lut spre marele nepătruns?

Călărași! Călărași!

Cât de trist și de bătrân îmi pari astăzi, după 20 de ani! Cât de sobru ești în iarnă, în această iarnă gri ca în poemele lui Bacovia! Parcă ai fi un vast mormânt. În tine s-a stins bunul Popărăscu, boemul și neîntrecutul nostru profesor de muzică. În tine a închis ochii frumoși, poetul fin, ca o palidă rază de stea, Catu Ionescu-Cumletus. În tine s-a sbuciumat și a adormit, somn fără trezire, prietenul Grigore…

Cu aceste gânduri amare mi-am aruncat privirile asupra articolului care însoțea fotografia surâzătoare a lui Grigore. Articolul era semnat de prietenul Lazăr. L-am citit. L-am sorbit cu plâns interior. Cât de simțit și de sincer era strigătul prietenului Belcin.

„…Te-ai stins pe neașteptate Grigore…în ziua înhumării tale, cerul, spre care ai năzuit cu gândul și cu inima, și-a dezvelit fața și te-a primit, cu raze furate de la soarele care încălzește fără deosebire pe toți. A fost, pentru cine a văzut, cel mai prețios omagiu cuvenit sufletului tău, cheltuit generos, pentru toți cărora ai vrut să le adaugi o părticică de bine. Au picat puține lacrimi peste bulgării care ți-au durat casă de veșnicie, unde doarme trupul dăruit morții. Dar au fost lacrimi sincere.”

Intrând în capitolul „Pe malul Borcei, apa turbure ca viața”, scriitorul ne spune că: „Am lăsat ziarul pe masă. Am plătit consumația și am plecat. Unde? La prieteni? Nu. M-am dus întâi să-mi risipesc gândurile, tristețile pe malul Borcei. Zăpada care acoperise orașul și malurile apei se topise. Apa brațului Borcea și a bălților inundate era turbure. M-am uitat de pe țărm în portul ce părea pustiu, spre balta, infinit de apă, spre Silistra, cetate înfiptă în dealul de dincolo de Dunăre, spre nepătrunsul câmpiilor și al apelor. Toate locurile acestea de care eram legat cândva prin lumină de primăvară, prin zile senine de toamnă, sau prin nopți fermecate de lună, prin bucurii și suferinți de copil singur, prin jocuri și muncă, mi se păreau acum atât de stranii, atât de reci. Cât de frumoase erau altădată aceste locuri și cât de negre mi s-au părut azi! N-am mai putut să le privesc. Nu știu de ce. Am plecat spre tribunal să-l văd pe prietenul Belcin. Un cameriei m-a oprit la ușe.

-         Pe cine căutați?

Eram să-i răspund: „pe Lazăr, pe prietenul meu Lazăr.” Mi-am dat seama însă, că sunt într-un lăcaș rigid al dreptății. Am rostit sec:

-         Pe Domnul Procuror Belcin.

-         Poftiți.

Am intrat sfios. Lazăr lucra la un birou cu nasul vârât în hârtii. Am șoptit:

-         Bine v-am găsit Domnule Procuror.

-         Un cap de om al câmpiei și al soarelui, cu străluciri puternice în ochi, izbucni:

-         Ce faci, măi băiatule?

Ne-am îmbrățișat frățește. Lazăr nu se schimbase. Rămăsese același copil, din care țâșneau efluvii de viață, de iubire, de înflăcărare.

-         Măi băiatule, ne-ai uitat cu totul în orașul acesta de provincie.

N-am vrut să-i mai aduc aminte nici de bătrânețea târgului său și nici de Grigore. Am început să-mi încălzesc și eu simțirea lângă robusta lui putere de trăire.

-         Ai venit de mult?

-         Acum o oră.

-         Hai prin oraș, tocmai terminasem treburile.

-         Haide.

Când am coborât scările tribunalului ne-a ieșit în cale un alt prieten, Eugen Cialîc, un neobosit însuflețitor al scrisului bărăgănean.

-        Heee, uite domnule, lume nouă. Să știi că se dărâmă Călărașiul din temelii.

Prietenul nostru, robust ca un maciste, necontenit viu și, cum spune el, cu „fo mie de chesti” în servieta cât toate zilele de sub braț, ne-a luat mai mult pe sus.

-        Haideți măi băieți să mâncați la mine, cu toate că e vineri. Vă dau post, da nu face nimic. Merge și postul cu „fo 10 păhăruțe de vin”.

-        Întâi să vizităm orașul, l-am rugat eu.

-        Aprob, zâmbi Eugen, mai cu seamă că vom lua în centru și „fo două țuici”.

Și așa au ajuns „Pe strada orașului cu amintiri” unde: „Am luat-o încet la braț câte-ș trei, pe strada principală. Această arteră a Călărașilor până în fața Palatului Comunal e mai mult o stradă a librăriilor. Prăvăliile în care se desfac cărțile de școală și cele literare sunt aproape legate una de alta.(și astăzi mai avem în oraș o singură librărie de carte, și aia aproape invizibilă, lângă Liceul Mihai Eminescu – n.ns.). De la palatul comunal înainte spre piața alimentară a orașului se întind renumitele cârciumi călărășene și cafenele în care cetățenii urbei își varsă amarul, își omoară timpul sau își rumegă bârfelile. Dintre toate viciile lor cafeaua și tablele par să fie cele două mai mari pasiuni importate, fără îndoială de la Silistra, de peste Dunăre. Călărașii au și un parc frumos amenajat pe malul Borcei, lângă port. În această grădină publică, în nopți de primăvară sau zilele calde de toamnă, în preajma deschiderii școalelor, tinerii și elevii de liceu își plimbă pe alei dragostea sau cântecul provincial, care de multe ori denaturează în răcnet. În mijlocul parcului se ridică ghebos și tare șubred Teatrul Popular, pe a cărui scenă totuși au ținut conferințe mulți dintre scriitorii și intelectualii noștri de seamă sau au dat spectacole trupe de actori reputați ai teatrelor din Capitală.

- Ei, ce zici domnule, mă strânse de braț prietenul Eugen, s-a schimbat orașul nostru? Ce părere ai?

Eram să-i spun sincer impresia pe care mi-a făcut-o târgul după atâta amar de vreme. La ce bun? L-aș fi mâhnit. Și apoi de unde știam eu că nu era decât o părere. Poate că orașul acesta care mi s-a părut atât de ruginit și de întunecat, să aibă viața lui trăită discret, în adânc; o viață mai mult spirituală, reprezentată de altfel prin cele câteva societăți de cultură și cele câteva ziare care apar în localitate. Despre instituțiile de cultură mi-a vorbit Belcin, în tot drumul nostru, prin oraș, cu o deosebită înflăcărare.

Afară de cele două licee, unul de băieți și altul de fete, mai sunt în Călărași nenumărate alte școli. Apoi societatea corală Freamătul  care poartă azi numele întemeietorului ei „Popărăscu”, desfășoară o vie activitate pe tărâmul muzicii. Liga Culturală condusă de avocatul și cărturarul Mitică Ranetescu, se dovedește din zi în zi mai mult, un nestins focar de răspândire a luminii spirituale și a frumosului. Sub auspiciile acestei instituții ca și sub îndemnul „Ateneului popular Ialomița”, fondat de Grigore Popescu și condus astăzi de scriitorul Lazăr Belcin, s-au organizat șezători literare la care au citit scriitori de seamă din București, s-au dat concerte, festivaluri, s-au desfășurat diferite manifestări culturale”.

Continuând reportajul scriitorul trece la „Întâmplări cu poeți, șefi de gară și birjari” și scrie:

 „ - Apropos, să vă spun o întâmplare din timpul șezătorii, îmi vorbi cu hohot de râs Eugen Cialîc, în timp ce ne așezasem la o masă, într-unul din  localurile străzii principale, ca să luăm cele „fo două țuici”.

Atât pe mine cât și pe Lazăr ne-a mirat deocamdată râsul sănătos al prietenului Cialîc.

-         De ce râzi măi omule? De ce ți-ai adus aminte?

-  Să vezi, continuă el să râdă în hohote. În ziua când organizasem șezătoarea literară eu și Belcin, fierbeam ca un cazan al Satanei nu altceva. În ceea ce mă privește îmi pierdusem de tot capul. În sala teatrului se adunase toată elita orașului. NU mai puteai să răsufli. Teatrul era arhiplin. Pentru că n-avusesem timp să primesc confrații în gara Ciulnița și să-i aducem cu trenul la Călărași, ca să nu se suie din greșeală în trenul de Slobozia, cum s-a mai întâmplat și cu alți scriitori, l-am rugat la telefon pe șeful gării din Ciulnița, să primească el pe d-nii scriitori și să-i îndrumeze la trenul de Călărași. Șeful mi-a promis solemn. Eram doar foarte buni prieteni. Când a sosit trenul în gara Călărași, m-am uitat eu pe peron, în stânga, în dreapta. Nici urmă de scriitor din București. Ce-i de făcut? Lumea aștepta în sală, îmi venea să mă spânzur sau să mă arunc în Borcea. Noroc că n-aveam funie la mine și nici Borcea nu era aproape. După ce m-am mai uitat încă odată atent, pe peron, am dat fuga la telefon. Am cerut pe șeful gării Ciulnița. El mi-a răspuns imediat.

- Bine mă omule, ce mi-ai făcut?

-  Ce ți-am făcut nene Cialîc, vai de capul meu?

Șeful gării a ezitat o clipă. Apoi cu un ton bosumflat mi-a răspuns scurt.

- Apăi, dragă nene Cialîc, să mă cam slăbești cu scriitorii tăi. Eu am ieșit pe peron, dar n-am știut care sunt scriitorii ăia, că tu nu mi-ai spus ce uniformă poartă!

Bietul om credea că și scriitorii poartă uniformă ca el sau ca militarii pentru că de, aveau ca președinte un general. Eugen Cialîc vorbea cu o înflăcărare de nereținut, așa cum vorbește el întotdeauna.

-        Să vezi mă neică, ce s-a mai întâmplat apoi cu poetul Radu Gyr, cu iubitul nostru Răducu. După ce scriitorii mi-au făcut această farsă, dându-se mai târziu jos din tren, eu am pus la dispoziția fiecăruia câte o trăsură. Radu Gyr s-a urcat într-una cu cai bălani. Înainte de a porni, el îi întinse birjarului un geamantan în care avea cărți; firește cărți de ale lui.

-        Uite, domnule birjar, ai grijă de acest geamantan. În el am eu toată opera mea.

-        Ce aveți, domnule scriitor?

-        Opera mea, domnule.

Birjarul luă geamantanul, se uită lung la el, îl pipăi cu atenție, se mai uită încă odată la domnul scriitor, mai mângâie geamantanul cu mâna stâng pentru că în dreapta ținea hățurile, apoi zise cu oarecare teamă:

- Domnule scriitor, dacă nu vă supărați, spuneți-mi și mie, se sparge asta a Dvs.

Poetul izbucnind în râs, îi spuse că nu se sparge.

Atunci birjarul, răsuflând din adâncul pieptului de mulțumire, puse geamantanul în fața lui și-și trânti picioarele pe opera scriitorului.

În sală, ce crezi că s-a întâmplat? Radu Gyr a avut în seara aceea cel mai frumos succes. I-a purtat birjarul noroc…Heee, dar e târziu mă neică, ai că ne așteaptă nevasta, cu postul, la masă”. 

Urmează întâlnirea cu „Omul cu trandafirul viu”. Când au părăsit localul unde luase nu „fo două țuici” ci „fo cinci țuici” trece prin fața lor „un domn bine îmbrăcat, cu un foarte frumos trandafir la butonieră.

-         Cine e ăsta? întrebai eu fără să vreau.

- Cum, nu-l cunoști, îmi răspunse tot râzând și mai mult plin de viață amicul Eugen, care se îmbujorase și el la față mai ceva decât trandafirul din pieptul omului care trecuse prin fața noastră. E colegul Jean P. Manolescu, omul cu trandafirul viu.

În trăsură Eugen ne povesti apoi cu lux de amănunte cum reușește acest avocat să-și țină- trandafirul câte două săptămâni proaspăt la butonieră.

- Să vedeți fraților, noi toți colegii lui Manolescu ne mirăm: „mă, ce-i cu omul ăsta? Are el o întreagă seră de trandafiri acasă de pune câte unul în fiecare zi la butonieră, sau e pur și simplu un vrăjitor care ține floarea vie cu farmece”. Nici un nici alta. Să vedeți ingeniozitate. Într-o zi îl opresc pe sălile tribunalului.

- Mă Jeane, de unde ai tu atâția trandafiri?

El duse degetul la gură misterios.

- Taină, Eugen.

Eu nici una nici două îi dau reverul la o parte. El strigă disperat:

-         Încet barbarule că mi-l spargi.

Eu nu mă las.

-         Vreau să-l văd, altfel să știi că ți-l rup.

El cu o mutră nenorocită de condamnat la moarte, îngână:

-         Bine mă barbarule, uită-te, dar te juri că nu mai spui la alții?

- Jur, am zis eu. Apoi m-am uitat în buzunarul hainei. Ce credeți mă fraților că am descoperit? Lângă butonieră, în buzunar domnul Jean P. Manolescu avea o eprubetă cu apă în care ținea coada trandafirului ca să nu se usuce. Iată de ce nu-i murea niciodată floarea din piept, acestui donjuan al orașului nostru.”

A urmat masa și o noapte petrecută conform obiceiului pământului la Eugen Cialîc acasă, apoi a doua vizita în „Piața cu cherhanale, pește viu și lăutari” situată chiar pe malul Borcei, unde: „De sus, pornind chiar din capătul străzii ce vine grăbită din oraș, se întinde un drum pe ale cărui margini sunt ridicate, de o parte și alta, cherhanale în formă de colibe. Aici, pescarii cu sau fără bărbi, aduc peștele de jos din baltă, într-un fel de tărgi. Atât mărunțișul cât și peștii mai mărișori (coloșii sunt aruncați pe ciment în cherhana) sunt răsturnați pe tarabe. Pe lângă mirosul caracteristic pescăriilor, noianul de argint viu din acest loc, în care se desface comoara bălții, îți farmecă privirea. Vrând, nevrând, chiar dacă n-ai coborât în piață să cumperi ci numai să te plimbi, să privești, te amesteci și tu în gloata clienților. Și, ca să fii în atmosferă, cât ai zice „baboi”, te-ai pomenit cu un kilogram de pește viu în mână. Unde să-l duci? Unde ai putea să-l duci mai bine, decât la grătar.

Sus, pe mal, paralel cu mersul apei, făcând cruce cu drumul pieței, se ridică primitoare câteva cârciumi, cum numai în Călărași poți găsi. De cum ai ajuns în fața uneia din ele un băiețaș te și întâmpină:

-         Să trăiți coane. Cum vreți să vi-l facem? Saramură, prăjit, la proțap?

Firește că-i dai pachetul și te așezi la o masă. Chiar dacă n-ai avut timp să-i spui cum vrei să ți-l pregătească, maestrul știe gustul clientului matinal. Îți trântește, la iuțeală, o ciorbă de crap de-ți vine să dai cu căciula în câini. Apoi când ți-aduce felul al doilea, iată că se prezintă și bateria; iar după ea,  faraonii. Când baragladinele ți-or zice la ureche „De pe Ialomița” uiți că ai venit în Călărași numai pentru o zi…

Dacă se întâmplă să te abați prin acest târg pe vremea bâlciului, de Sfânta Maria, atunci într-adevăr trăiești viața din plin a orașului de pe malul Borcei. Atunci, și numai atunci, după cum spun prietenii Belcin și Cialîc, stăpânii adevărați ai Călărașilor sunt BACHUS, PAN și EPICUR – filozoful, nu cum a trăit și a propovăduit în viață, ci așa cum l-au prezentat adversarii și prietenii lui, adică „porcul de Epicur”.

Finalul reportajului se încheie pe „Câmpia fără țărm” același tren luându-l din aceiași gară cu pereții roși de vânt și cu streșinile mâncate de ploaie.