SFINTELE  NOASTRE DATINI

Sub acest titlu așterne aduceri aminte din cartierul copilăriei sale, VOLNA, profesorul Vasile V. Haneș, stabilit în București, în numărul din decembrie 1939 al ziarului Gazeta Ialomițenilor, care apărea la București: “...Venea Crăciunul...Nămeții cât casa împotmoleau ulițele Volnei noastre. Prin cărări croite cu greu, treceam de la o curte la alta. O forfoteală continuă în toate casele, la noi și la vecini.

Cea dintâi manifestare caracteristică era tăiatul porcului. Guițările porcilor jertfiți făceau să răsune tot înconjurul. Fumul se înălța din curți și mirosul de pârleală răsbătea la depărtări. Asistam la această operație, dar nu se apropia nimeni de urechea sau șoricul porcului. Erau rezervate pentru ziua de Crăciun.

În noaptea ajunului începeau colindele (acum încep de la 1 decembrie și nici măcar colinde nu mai sunt – n.ns. N.Ț.). Cu zile înainte ne formam grupurile și ne alegeam tovarășii. Mamele ne pregăteau săculețele. Ne strângeam la câte unul din noi, ca să pornim la miezul nopții.

O, sfântă noapte, cu frigul ce ne intra în oase, cu gerul ce ne răgușea glasurile! Prin negura vremilor trecute, mi-apar chipurile lui Niculache, de peste drum, a lui Gheorghiță al lui Nea Barbu, al celor trei frați Nițu, Nae și Tare. Costică Pascal și Ioan de la Fetești, plecau la țară, să facă obiceiul creștinesc acasă. Rămâneam cei localnici, de pe strada Griviței. Mai bun decât toți, mai însuflețit și mai idealist, era fratele meu mai mic George (este vorba despre locotenentul de mai târziu George V. Haneș, căzut eroic în luptele de la Turtucaia, din august 1916 – n. ns. N.Ț.), care la rândul lui a organizat mai bine colindele de Crăciun. Fie-i memoria veșnică!...Noi știam cântecele noastre, destul de monotone, dar ne erau dragi, că erau ale noastre:

De când Domnul s-a născutu

Și pământul s-a făcutu...

Și din casă în casă, mai primiți, mai goniți, stârmoceam pe la ferestrele întunecate ale oamenilor până înspre ziuă.

În ajunul Crăciunului, venea rândul flăcăilor, cu colindele mari: Leroi, Doamne și Florile dalbe.

Biata mamă, femeie necăjită, cu copii pe care trebuia să-i crească, cu nevoi peste nevoi, pe care trebuia să le înfrângă, n-o auzeam cântând niciodatîă. Dar atunci, odată pe an, de ajunul Crăciunului, în mijlocul nostru, ne cânta, cu un glas înălțător, Florile dalbe... Ne uitam toți cu gura căscată la dânsa.

Acum, de mulți ani, nu mai e cine să ne mai cânte Florile dalbe, acasă, la Călărași...

În ziua de Crăciun începeau Stelele și Irozii. Pregătirea stelei se făcea mai de mult, cu un ciur mai vechi, cu hârtii colorate lucioase, cu ciucuri de hârtie, clopoței și poze cu moș Crăciun și Sfinți. Cântecele speciale, ca Steaua sus răsare, Adam dacă a greșit etc., le învățam de asemenea, mai de mult; și din trei crai, trebuia să fie unul să le știe fără poticneală, ca să se ia și ceilalți după el, după cum trebuia să se păstreze unul cu vocea nerăgușită de la colindul moș ajunului.

Câștigul de la stea era în bani, nu în covrigi, nuci și mere, ca la moș ajun, și deci, mai de preț, deși cel mai mare varia între 30 de bani și – foarte rara- o băncuță sau un leu.

Din timp însă ne pregăteam bicele pentru colindele din ajunul Anului Nou. Când eram cinci porneam îndată după amiază cu „Plugușorul”. Din grup, unul  ura din gură și suna clopoțelul; ceilalți, la depărtare, trozneau din bice:

Mâine anul se noiește...

Sub iluzia acestei înnoiri, se înălțau razele de speranțe și dorința de viață, căci vecinii ne primeau cu drag și cu voie bună.

Seara, ne luau locul cei mari și chiar bărbați însurați. De data aceasta, urările erau lungi, cu povestea lui Traian și a originii noastre pe aceste locuri, cu lauda pământului, cu nădejdile viitorului. Clopotele sunau gros, ca cele de la gâtul boilor, iar pe deasupra, apărea „buhaiul”, cu forma și sunetul lui caracteristic.

Chiar din timpul nopții, uneori, și a doua zi de dimineață, cel mai adesea, umblau unii cu „Vasilca”. Iar în dimineața Anului Nou, roiau copiii cu sorcova și cu urările sufletului lor curat.

Le contemplăm azi, rămânem pe gânduri și melancolia amintirilor ne învăluie sufletul.”

Despre „buhaiul” amintit de profesorul Vasile V. Haneș, scrie mai pe larg, în același număr al ziarului, D. Apolzan și el un călărășean stabilit în capitala țării: „Vor fi așteptând copii cu nerăbdare multe în timpul copilăriei lor, dar nu cred să aștepte ceva mai mult pe lume, așa cum așteaptă Crăciunul. Îi vezi deseori parcă au prins rădăcini în fața unor vitrine cu jucării, a sacilor cu nuci sau a șirurilor de covrigi înșirați în fața prăvăliilor. Ce să mai vorbesc de cei săraci, pe care cu greu îi deslipești de lângă o vitrină cu jucării, pe care ne le pot avea și când pleacă îi vezi întorcându-și capul spre ele scâncind și ștergându-și ochii umezi și nasul cu mânecuța unui paltonaș vechi și cârpit... Și Doamne! Ce greoi și încet venea Moș Crăciun, că ți se părea o viață de om, de la un an la altul. Astăzi, nici nu-ți dai bine seama când un Crăciun a trecut și când altul îți bate la ușă.

La Călărași, ca și aiurea, dorul de sărbătorile Crăciunului, îl mai potoleam noi, copii pe atunci, chiar cu vreo două, trei săptămâni înaintea sărbătorilor, făcând repetiții de Moș Ajun și de Colindul mare, iar pentru Anul Nou făcând diferite planuri.

Astfel, de Moș Ajun formam  corul „bărbătesc”, sexul slab era exclus fără milă, dormeam toți laolaltă și pe la orele 12 din noapte, ne sculam și, somnoroși cum eram, porneam cu „bună dimineața la Moș Ajun”. La Călărași nu era obiceiul să pornești cu Moș Ajunul pe la orele 8 seara, cum se obișnuiește prin alte părți, ci dinspre ziuă. În seara Crăciunului umblam tot cu corul, cântând „Sus boieri nu mai dormiți, vremea e să vă gătiți...” și alte cântece. De Anul Nou umblam de asemenea cu corul cântând „Anul Nou azi ne sosește...”.

Odată însă m-am retras din cor, englezește, și am hotărât cu alți prieteni, să umblăm cu plugușorul. Pentru atingerea acestui scop am întrebuințat toate mijloacele copilărești, ca să intrăm în posesia unei putine mici de brad, cu sau fără fund, pentru „buhai”. Greutatea de a căpăta o putinică era cu atât mai mare, cu cât în timpul iernii, mai toate sunt prinse cu câte ceva. Numai cu ajutorul bunicii, o femeie bună, bună de tot, în special cu copiii, am căpătat o putinică și o bășică de porc uscată. Bășica am dezumflat-o, am găurit-o la mijloc, cam cât vâri degetul mic și am întins-o bine, puțin cam umedă, pester gura putinii, prinzând-o cu cercul pe deasupra.

A doua chestiune, tot importantă, era aceea a părului de cal pentru căluș. Pentru acest lucru, ne-am dus de dimineață în barieră unde veneau căruțele de la țară, cu bucate; ne-am furișat binișor pe lângă ele și rând pe rând am smuls fiecare câte un smoc de păr din coadele cailor. Această operație nu era tocmai ușoară, mai întâi că, dacă te prindea țăranul, te biciuia de era vai de pielea ta, iar al doilea dacă nu erai prevăzător, te pocnea calul cu piciorul de nu-ți mai trebuia buhai toată viața...Și în fine, ultimele instrumente de care aveam nevoie era un bici împletit din sfoară de tei, terminat cu o pleasnă de mătase și un clopoțel pentru sunat.

Toate aceste instrumente fiind gata și verificate, făcurăm în seara Anului Nou, mai devreme la „marne” (cuvânt folosit și peste Dunăre, în Dobrogea, în sensul de margine – n.ns. N.Ț,) lângă noi, o repetiție generală: cu buhai, cu bici, cu clopot și cu hărmălaia de câini și copii din mahala și apoi, pe la orele 6 seara, am pornit „oficial” cu plugușorul.

Cu respirația tăiată de frica celor care ne vor bate în geam și a câinilor, eu, urmat de Lascăr, mă apropiam de fereastră și începeam:

„Aho! Aho! Copii și frați

Stați puțin și nu mânați

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul mi-ascultați

Mânați măi! Hăi! Hăi!...”

La această ultimă exclamare sunam și clopotul de mai multe ori. Lascăr la câțiva pași mai înapoi, ținea buhaiul strâns între genunchi, își uda din când în când mâinile cu apă, dintr-o sticlă, ce o purta în buzunar și trăgea de zor: bhu! bhu! bhu!... Ceilalți tovarăși erau în stradă și unul plesnea din bici, iar celălalt îl ajuta, după caz, lovind cu un băț pe latul ulucilor de scânduri, economisind astfel pleasna biciului.

La un negustor din Volna n-am avut succes, căci ne-a luat cam repede:

-         Ia spălați putina măi! de aici...

Lascăr, cu putinica (buhaiul) la subsuoară, își întoarse capul, cu corp cu tot ca lupul, și-i răspunse:

- Da ce s-o mai spălăm dom-le?... d-ta nu vezi că-i spălată?...

- Haide! Haide! Ștergeți-o că pe urmă..

- Că pe urmă ce? ruginesc cercurile?...întrebă Lazăr, însă de astă dată întrebarea o pusese de la poartă și asta mai mult pentru siguranța buhaiului, decât pentru pielea lui.

...Către miezul nopții ne-am întors acasă înghețați și frânți de oboseală, c-un săcotei cu trei sau patru sute de nuci, câțiva lei și pe deasupra cu putinica dogită....

Așa petreceam noi sărbătorile pe vremuri, numai într-un rîs și voie bună.

Astăzi Crăciunul îți dă mai mult prilej de nostalgie sburându-ți gândul la buhai, la bici, la săculețul cu nuci, la cismulițele tale cu potcoave anume puse pentru ghețușul de la „marne” și de pe Borcea; la gura sobei unde strânși în jurul ei cu alți copii, în zilele de viforniță, ne încălzeam picioarele înghețate și apoi încingeam o Baba oarba, un Ineluș învârtecuș și câte alte jocuri...”

În „România. Cum era până la 1918. I. România Munteană”, Nicolae Iorga, care a vizitat în nenumărate rânduri oraşul nostru, aşterne cuvinte frumoase despre Călăraşi: "...Strada Mare (strada pe care se află vechiul sediu al primăriei –n.ns.N.Ţ.) se desfăşură largă, cu case dintre care multe au două rânduri şi o înfăţişare plăcută. Aici şi în alte părţi ale orăşelului zâmbesc trecătorului vile gospodăreşti, despărţite de stradă prin cochete grădini de flori”.
Una dintre aceste vile, care au încântat ochii marelui istoric (chiar daca nu se afla pe Strada mare), a fost în mod sigur şi clădirea care astăzi adăposteşte Direcţia pentru Cultură a judeţului Călăraşi, clădire restaurată graţie eforturilor depuse de directorul instituţiei, profesorul Sorin Danciu. Dincolo de faptul că este prima şi singura clădire de patrimoniu din municipiul Călăraşi , restaurată, cel puțin la exterior, în totalitate, trebuie spus că această clădire, care a aparţinut unei familii de seamă a oraşului nostru, are o istorie foarte interesantă.
În septembrie 1921 îşi deschidea porţile la Călăraşi, şcoala primară nr. 3 de fete, care neavând local propriu, funcţiona cu două clase în localul şcolii de fete nr. 1(sediul acesteia era în continuarea clădirii ce adăposteșe în prezent Cinema 3 D, fosta Casă de Cultură) şi cu o clasă în localul şcolii de fete nr. 2 (Școala 4 de mai târziu, apoi Școala Țopescu).
Doi ani mai târziu, la 24 aprilie 1923, primarul Călăraşiului primea o scrisoare de la Ecaterina I. Medigreceanu şi Petre Balaciu „copii şi moştenitori ai defuncţilor Ana şi Marinache Popescu, în amintirea regretaţilor noştri părinţi şi în dorinţa de a continua opera lor de ajutor şi binefacere am hotărât de a dărui în plină proprietate comunei Călăraşi, casele noastre părinteşti cu tot terenul lor, situate în oraşul Călăraşi, strada Mihai Viteazu nr. 11; acest dar îl facem fără nici o rezervă pentru noi moştenitorii, dar cu următoarele condiţiuni, în ce priveşte întrebuinţarea lui:
Având în vedere că este construcţie relativ nouă (conform inventarului din anul 1948, clădirea a fost construită în anul 1887), situată în partea centrală a oraşului, cu camere numeroase şi spaţioase, dorim ca imobilul să servească fie ca local de bibliotecă a oraşului, fie ca local pentru instalarea unei şcoli profesionale de fete (în continuare, primarul oraşului, Atanase Popescu Ulmu, care ştia că şcoala primară nr. 3 de fete nu are local propriu, a adăugat: "sau şcoală primară de fete" - n.ns.N.Ţ. ); de asemenea am mai dori ca corpul principal al clădirei, să servească în mod real la destinaţiunea lui, pentru personalul direcţiei sau de serviciu rezervându-se celelalte încăperi."

 Inventarul în care este înscrisă clădirea scolii de fete nr. 3

Semnatarii scrisorii solicitau ca în termen de 15 zile Primăria să se pronunţe, pentru a putea proceda la întocmirea actului de donaţie.
Clădirea, emblematică pentru orașul nostru, atunci dar și astăzi, o fost gazdă pentru regele Carol I, aflat în vizită la Călărași, în anul 1890. Aflăm acest lucru de la fostul director al gimnaziului „Ştirbei Vodă”, care-şi amintea peste ani: „În anul 1890 s-a făcut pregătire mare în oraşul Călăraşi şi judeţul Ialomiţa. Majestatea Sa Regele Carol I venea pentru prima dată în oraşul Călăraşi (în calitate de Rege, deoarece mai fusese la Călăraşi în 1866 –n.ns.N.Ţ.). Trecea prin Călăraşi, pentru ca apoi prin satul Dudeşti, să treacă la Cernavodă, ca să puie piatra fundamentală a podului de peste Dunăre. În octombrie 1890, Majestatea Sa a sosit la Călăraşi şi a fost găzduit într-o cameră, aranjată turceşte, a caselor marelui proprietar Marinache Popescu, tatăl lui Leon Popescu, fostul proprietar al teatrului liric”. (din Bucureşti –n.ns.)
Atanase Popescu Ulmu nu a stat mult pe gânduri şi în calitate de preşedinte al Comisiei Interimare a oraşului Călăraşi, în ziua de 28 aprilie 1923, a convocat pe membrii acesteia în şedinţă extraordinară aducându-le la cunoștință “donaţiunea pe care moştenitorii defunctului Marinache Popescu voiesc a o face comunei, constând din imobilul situat în oraşul Călăraşi str. Mihai Viteazu nr. 11 (astăzi, 13 decembrie – n.ns. N.Ţ.), colţ cu str,. Griviţa, pentru local de şcoală primară” şi că „moştenitorii defunctului Marinache Popescu , fost mare proprietar în acest oraş, în dragostea ce au avut şi au pentru oraşul Călăraşi, unde şi-au făcut copilăria şi în amintirea iubitului lor părinte, voiesc ca să doneze imobilul descris mai sus, pentru a servi ca local de şcoală, care să poarte numele de „Şcoala primară de fete Marinache Popescu”. Le reaminteşte că „defuncta Ana M. Popescu, mama moştenitorilor, pe când era în viaţă, a construit şi dăruit de asemenea un local de şcoală primară, pentru băieţi, care poartă numele „Şcoala primară de băieţi Ana M. Popescu” (în anul 1905, Ana M. Popescu a donat primăriei terenul situat pe strada Ştirbei Vodă (astăzi Progresul) colţ cu strada Călărăşilor (azi, Pompieri) şi suma de 50.000 lei, pe care , în anii 1906-1907, s-a construit şcoala amintită. - n.ns.N.Ţ.), iar astăzi copiii şi moştenitorii numiţilor defuncţi, vin să completeze operele de ajutor şi binefacere începute de numita defunctă...”
Luând act de cele prezentate, Comisiunea Interimară “acceptă donaţiunea pe care o fac moştenitorii def. Ana şi Marinache Popescu, donaţiune care consistă din casele părinteşti situate în oraşul Călăraşi, str. Mihai Viteazu nr. 11, colţ cu str. Griviţa, cu tot terenul lor, cu condiţiunea ca să servească ca local de şcoală primară de fete” şi-l autoriza pe preşedinte să-i asigure de „recunoştinţa pe care cetăţenii oraşului Călăraşi, o vor păstra veşnic donatorilor, fiind una din puţinele familii din acest oraş, care prin ajutorul dat au contribuit la completarea localurilor de şcoli, de care învăţământul primar a avut şi are încă atâta nevoie”.
Odată donaţia acceptată, la 20 iunie 1923, cei doi donatori, domiciliaţi în Bucureşti, de comun acord, întocmesc actul de donaţie, autentificat la Tribunalul Ilfov – secţia Notariat, la nr. 14.447 şi transcris la Tribunalul Ialomiţa din Călăraşi sub nr. 4458 din 3 iulie 1923. Imobilul a fost luat în primire de către Atanase Popescu Ulmu, iar de la acea dată, aici a funcţionat şcoala primară de fete nr. 3 “Ana şi Marinache Popescu”.
Din procesul – verbal încheiat de membrii Comitetului şcolar, care formau comisia de constatare şi verificare a averii şcolii, la 15 decembrie 1946, aflăm că „această donaţie s-a făcut la intervenţia şi stăruinţa depusă în Moldova, la Huşi, în timpul pribegiei, de către fraţii Atanase Popescu-Ulmu, fost primar în Călăraşi, C. Sa Preot Sofie Popescu, actual preot în Călăraşi şi preşedinte al acestui comitet şcolar şi a defunctului diacon Alex. Dobrescu, fost profesor şi deputat, prieteni cu unii din moştenitorii localului”.
La 25 octombrie 1923, donaţiunea era aprobată şi de Ministerul de Interne.
Câteva luni mai târziu, la 16 februarie 1924, preşedintele Comisiei Interimare se adresa ministrului Instrucţiunii. După ce-i face cunoscută lipsa de localuri de şcoli şi gestul celor doi moştenitori scrie că „este una din cele mai mari şi mai solide case din oraş, a cărui valoare se ridică azi la peste 1 milion de lei ...Acest local a fost amenajat de primărie, făcându-i reparaţiunile de care a avut nevoie şi în el s-a instalat şcoala de fete nr. 3, care şi-a început cursurile la timp.
Pentru această faptă, comuna prin mine, a mulţumit donatorilor şi neavând alt mijloc să răsplătească aşa cum se cuvine dragostea ce D-na Ecaterina I. Medigreceanu şi D-l Petre Balaciu, au avut şi au pentru şcoală, mă adresez cu rugămintea la Domnia Voastră, Domnule Ministru, să binevoiţi a-i avea în vedere pentru ca să li se acorde aceiaşi răsplată, care s-a acordat de D-Voastră, tuturor acelora care contribuiesc prin asemenea donaţiuni la completarea localurilor de şcoli, de care învăţământul are încă atâta nevoie”.
La 27 mai 1924, de la minister se comunica că „în urma recomandării D-lui Ministru al Instrucţiunii, M.S. Regele, a binevoit să confere prin Înaltul Decret nr. 1579 din 1924 medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ” cl. I, Dnei Ecaterina Medigreceanu şi Dlui Petre Balaciu”. Trimitea şi brevetele cu rugămintea de a fi înmânate celor doi.
De asemeea, în semn de rcunoștință față de actul întreprins de moștenitori și pentru a păstra în memoria călărășenilor amintirea celui ce construise imobilul, în ședința din 26 septembrie 1925, Consiliul local al orașului Călărași hotăra ca strada Spitalului să poarte denumirea de strada Marinache Popescu (subl.ns. N.Ț.).
Se pot scrie multe despre evoluţia clădirii, despre reparaţiile pe care le-a suferit, dar vom mai aminti numai un moment, petrecut în anul 1928.
După ce s-au făcut fotografiile „scumpilor donatori Ana şi Marinache Popescu”, care au fost expuse în sala cea mare a şcolii, donatorii erau inştiinţaţi că în ziua de 18 octombrie 1928, “am hotărât să facem un parastas pentru pomenirea prea fericiţilor Ana şi Marinache Popescu, părinţii D-Voastră, în numele cărora aţi donat localul acestei şcoale.
În numele Comitetului Şcolar, avem onoarea să vă rugăm respectuos să binevoiţi a lua şi D-Voastră sau delegatul D-Voastră parte la această solemnitate, care va avea loc în biserica Catedrală (Sfântul Nicolae –n.ns. N.Ţ.) în acea zi ora 11 dimineaţa”.
Din Slobozia Clinceni, unul din moştenitori, D.M. Popescu mulţumea din suflet, se scuza că nu poate veni, dar asigura comitetul că „la prima venire în Călăraşi îmi voi permite a vă vizita şi a vă mulţumi pentru iniţiativa lăudabilă luată”.
Ecaterina Medigreceanu, domiciliată în strada Dionisie 63, Bucureşti, scria la 13 octombrie 1928: „Vă mulţumesc pentru invitaţia D-Voastră la parastasul părinţilor mei. Regret însă că din cauza sănătăţii mele nu pot veni ca să asist la această ceremonie. Cu toate că voi fi departe, gândul şi sufletul meu vor fi cu D-Voastră. Vă trimit prin mandat poştal 1000 (una mie) lei pentru parastas. (se păstrează cuponul mandatului –n.ns. N.Ţ.). Salutări distinse”.
La parastasul organizat şi prin contribuţia elevelor, au luat parte autorităţile locale, corpul didactic al şcolii şi elevele. S-a făcut şi o procesiune la mormântul foştilor proprietari, cu elevele şcolii.
Am ales pentru încheiere finalul dării de seamă a comitetului şcolar din anul 1928, care aducea laude „marilor noştri donatori, Ana şi Marinache Popescu şi a fiilor lor care au făcut donaţia în numele părinţilor răposaţi. Dumnezeu să-i fericească pe cei morţi aşezându-i în corturile drepţilor şi să îndulcească viaţa fiilor adânc recunoscători şi vrednici ai lor urmaşi”.

12 FEBRUARIE 1915 – SE ÎNFIINŢEAZĂ CRUCEA ROŞIE LA CĂLĂRAŞI

Zăpada care a căzut la finele lunii ianuarie şi pe parcursul lunii februarie 2012 în judeţul Călăraşi a adus în prim plan şi Crucea Roşie călărăşeană, cu acuze de politizare a acesteia, acuze determinate, se pare, de anul electoral 2012 şi alegerile ce vor avea loc în acest an.

Dar cum nu acesta este subiectul pe care ne-am propus să-l abordăm, pentru cei interesaţi de istoria acestei instituţii, vom aduce în prim plan începuturile Crucii Roşii la Călăraşi, începuturi care se plasează în februarie 1915.

Societatea Crucea Roşie din România a luat fiinţă  la 4 iulie 1876, începându-şi activitatea în actualul sediu al Spitalului Colţea din Bucureşti, primul preşedinte fiind Prinţul Dimitrie Ghica. Prin statutul adoptat, femeile nu puteau face parte din conducerea societăţii, motiv pentru care, în 1906, acestea au pus bazele Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor din România, având ca primă preşedintă pe Irina Câmpineanu. Cele două societăţi au activat în paralel până în anul 1915, când Adunarea generală a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a aprobat fuziunea celor două societăţi. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărui patronaj se afla Crucea Roşie, a adresat românilor următorul mesaj – adevărat testament peste timp al acestei instituţii, care nu şi-a întrerupt niciodată activitatea: Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste.

În acelaşi an, lua fiinţă şi Filiala Călăraşi a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a României. Aflăm acest lucru din darea de seamă de activitatea societăţii de la 10 februarie 1915 până la 1 mai 1916, unde se precizează că aceasta (Filiala Călăraşi) a luat fiinţă în urma convocării publice provocată de dl prefect al judeţului Ialomiţa, în ziua de 12 februarie 1915.

La şedinţa de constituire, desfăşurată în sala Curţii cu Juri din Palatul Administrativ (sala de şedinţe, de la parter, a instituţiei Prefectului) şi prezidată de medicul primar al judeţului, dr. Buda Dăscălescu, prefectul judeţului Mihail Berceanu şi căpitanul Vrâncescu, au participat un număr de 48 membri fondatori, între care amintim doamnele: Moldova Buricescu (soţie de viitor prefect), ing. Pellian (soţia arhitectului şef al oraşului), Ţopescu (bunica lui Cristian Ţopescu, directoare a şcolii nr. 2 de fete), Atena Gh. Demetrescu (soţie de primar), dr. Buda (soţia doctorului Buda), Berceanu (soţia prefectului în funcţie), Vrâncescu ş.a. Au luat cuvântul prefectul judeţului, medicul maior Panaitescu şi dr. Buda Dăscălescu, care a dat citire statutelor Societăţii Crucea Roşie a Doamnelor. Fiind pătrunse de importanţa şi marea misiune în timpurile de faţă a unei filiale a Societăţii Crucea Roşie a Doamnelor în oraşul Călăraşi, am declarat în unanimitate constituită Societatea Crucea Roşie a Doamnelor filiala Călăraşi, se consemnează în procesul-verbal din 12 ferbuarie 1915. Trebuie precizat că, deşi conform statutului societatea era a doamnelor, avea printre membrii şi bărbaţi.

Se mai preciza că membrele societăţii sunt toate doamnele şi toţi domnii care au aderat la acest proces – verbal semnând şi toţi acei domni sau doamne care vor mai adera pe viitor, plătind taxa de cel puţin 5 lei anual şi conformându-se statutelor.

Întrunite în adunare generală, în sala Consiliului Judeţean din Palatul Administrativ, în ziua de 20 februarie 1915, cele 48 membre fondatoare au ales prin vot secret, comitetul de conducere al societăţii, format din: Sevasta M. Berceanu (26 voturi), Sofia Al. Bădulescu (40 voturi), Corina Sima Niculescu (34 voturi), Aspasia Colonel Negrutzi (32 voturi), Moldova Buricescu – profesoară (33 voturi), Matilda Căpitan Vrâncescu (25 voturi), Margareta Stanciu (26 voturi), Diamantina Gh. Manolescu (20 voturi), Atena Gh. Demetrescu-institutoare (19 voturi), Elena Eugen Ionescu Munte 18 voturi), Alexandrina Lt. Colonel Buciumeanu (14 voturi) şi Lucreţia M. Ioan (12 voturi). Şedinţa a fost condusă de colonelul G. Negrutzi – comandantul Garnizoanei Călăraşi, ca preşedinte al şedinţei, asistat de prefectul judeţului Mihail Berceanu, medicul doctor Buda, ca membrii, iar ca secretar al şedinţei a fost directorul Prefecturii - Nicolae Ioan.

La propunerea prefectului se aprobă prin aclamare numirea în Comitetul Doamnelor şi a şase domni nemobilizabili care să dea tot concursul necesar comitetului ales spre a-şi putea îndeplini misiunea.  Aceştia erau: Vasile N. Stanciu – profesor şi avocat, fost coleg al lui Nicolae Iorga la Şcoala Normală din Iaşi, preşedinte al secţiei locale a Ligii Culturale; inginerul Niculcea; Gh. Demetrescu – avocat, fost primar; inginer Niculescu de la CFR; căpitanul Vrâncescu şi directorul filialei locale a Băcnii Naţionale, A. Daniel. În cuvântul său prefectul a mulţumit pentru simpatia arătată doamnei Berceanu amintind că va fi cu tot sufletul în serviciul societăţii Crucea Roşie.

Între membrele societăţii care au participat la vot s-au aflat, între altele,  doamnele: avocat Echisciolu, Ciconi, Colonel Măncescu, G.V. Constantinescu, Protopop Dobre, Inginer Pellianu, Preot Iancu Popescu, Fatma Boni, Apfelbaum, Wolf, Grunberg, Inginer Săndulescu ş.a.

 Întrunit în şedinţă la 24 februarie 1915, comitetul ales şi-a desemnat responsabilităţile, după cum urmează: preşedinte – Sevasta Prefect M. Berceanu şi vicepreşedinte – Diamantina Gh. Manolescu. Ca secretari au fost aleşi Gheorghe Demetrescu - avocat şi Atena Gh. Demetrescu, care urmau să ia în primire de la Prefectură toată corespondenţa ce se referă la Crucea Roşie şi va continua cu centrala, relativ la misiunea societăţii. Casier al societăţii a fost desemnat directorul Băncii Naţionale locale, urmând să preia de la Prefectură toate sumele adunate pentru Crucea Roşie şi să le depună la bancă pe numele societăţii. Căpitanul Vrâncescu era numit delegat permanent şi reprezentant al Filialei Călăraşi, în toate chestiunile de gospodărie. Tot în această şedinţă se hotăra că Filiala Călăraşi, se va administra exact după statutele oficiale ale societăţii Crucea Roşie a Doamnelor a cărei filială este în Bucureşti.

Între timp Aspasia Colonel Negrutzi a demisionat din comitet, iar Matilda Căpitan Vrâncescu a decedat. În locul acestora a fost cooptată în comitet Lucreţia N. Ioan.

Primul gând al celor ce conduceau Societatea de Cruce Roşie călărăşeană, imediat după constituire, a fost realizarea unui fond cât mai mare cu ajutorul căruia să-şi poată îndeplini misiunea. Pentru aceasta filiala călărăşeană a emis 43 liste de subscripţie, realizându-se un fond de 12.800 lei. Adăugând la această sumă venitul strâns din cotizaţii şi colecta organizată în bâlciul de Sf. Maria, alte venituri provenite din colecta din ziua de 10 mai 1915, de la matineu, bal şi al unei serbări şcolare s-a ajuns la un activ de 17.279, 50 lei, la data de 25 aprilie 1916.

Lista celor care au donat diverse sume de bani pentru Crucea Roşie din Călăraşi cuprinde 98 de persoane fizice şi juridice, dintre care amintim pe: Mihail Cantacuzino, senator, fost ministru – 3000 lei; Prefectura Ialomiţa – 2000 lei; Mihail Berceanu, prefectul judeţului – 800 lei; Ed. De Reineck – 750 lei; C. Niculescu – 500 lei; Gh. Şi N. Sumbasacu – 300 lei; Dna şi dl Seceleanu – 200 lei; Dna manolescu – 200 lei; Asociaţia femeilor israelite – 150 lei; Ion Poenaru Bordea – senator, N. Guţulescu – deputat, Cercul Studenţilor Ialomiţeni, Marius Roşca – deputat, Banca populară Albina din Cuza Vodă, Banca Dunărea, Prefectura judeţului Ialomiţa, cu câte 100 de lei.

Din darea de seamă mai aflăm că: Faţă cu cerinţele de spitalizare în oraşul Călăraşi a Comitetului Central Sanitar care a vizitat oraşul în 4 mai 1915, s-a hotărât ca filiala Călăraşi să organizeze pentru timp de campanie un spital al său propriu, cu 100 de paturi instalate în localul liceului Ştirbei Vodă, precum şi organizarea unei infirmerii la debarcaderul portului oraşului Călăraşi.

Referitor la preocupările prioritare: colectarea unui fond cât mai mare şi organizarea spitalului şi a infirmeriei, în darea de seamă se menţionează: Prima preocupare, filiala Călăraşi şi-a îmndeplinit-o aproape complet, deşi s-ar putea obiecta cu uşurinţă de cineva străin de împrejurările locale că nu s-a făcut destul.

A doua preocupare: organizarea de fapt a spitalului, nu s-a putut începe decât mai târziu întrucât era condiţionată de existenţa unui fond bănesc şi de mărimea lui. Astăzi fondul existând, nimic nu ne împiedică ca într-un timp mai scurt decât orice presupunere, materialul spitalicesc necesar filialei Călăraşi să se procure şi organizarea să fie astfel definitivă.

Pentru atingerea acestui scop membrele şi membrii filialei, membrele şi membrii comitetului, precum şi toţi oamenii de bine, sunt rugaţi a ne da tot sprijinul lor pentru ca în cel mai scurt timp posibil să putem transforma disponibilul în efecte de spital. Numai cu modul acesta se poate desminţi de la început orice aprecieri nejustificate asupra activităţii filialei noastre.

De asemenea, un număr de 13 membre ale filialei au urmat cursuri practice de infirmerie la spitalul judeţean sub conducerea dr. Pompei Gh. Samarian şi a dr. Panaitescu. Considerând însă, că numărul acestora trebuie să fie cel puţin de trei ori mai mare, adică la înălţimea trebuinţelor spitalelor ce a organizat Comitetul Regional în oraşul Călăraşi, comitetul se adresa şi altor doamne din localitate de a urma aceste cursuri.

Documentele de arhivă care s-au păstrat (din nefericire nu s-a păstrat arhiva societăţii), scot în evidenţă faptul că Filiala Călăraşi a Societăţii de Cruce Roşie s-a aflat în permanenţă în prim plan, atât în timp de război, cât şi în timp de pace, intervenind pentru îngrijirea şi salvarea răniţilor, sprijinirea populaţiei refugiate sau a celei care a suferit de pe urma calamităţilor, protejarea sănătăţii şi vieţii oamenilor, educaţia sanitară a populaţiei, într-un cuvânt prevenirea şi alinarea suferinţei umane în orice împrejurare.

În diverse locuri din țară, în cursul acestui an au fost organizate manifestări ce se înscriu pe linia împlinirii a 100 de ani de la bătăliile care au dus la realizarea idealului national: ROMÂNIA MARE. Deși pe teritoriul județului nostru nu s-au purtat atunci astfel de bătălii, județul nostru a dat și el eroii lui, între care cel mai cunoscut a fost Constantin Musat, asemănat cu Eroina de la Jiu. Dacă Eroinei de la Jiu i-au fost dedicate un lanț întreg de manifestări, la noi autoritățile locale și județene nu au avut timp de așa ceva, având, probabil, alte priorități, decât cinstirea eroilor. În schimb, am văzut fel de fel de spectacole care, vezi Doamne!, au făcut parte din programul dedicat Centenarului.

Pentru că ne aflăm în ajun de Centenar, postez un material despre eroul grenadier Constantin Musat, expresia cea mai vie a vitejiei și eroismului de care au dat dovadă ostașii românii în vara anului 1917, în luptele purtate pentru realizarea idealului national. Intrat în nemurire în urma eroismului dovedit în zilele de foc din vara anului 1917, eroul grănicer – caporalul Constantin Mușat a fost proslăvit prin numeroase scrieri în versuri sau proză, în pagini dintre cele mai emoționante, iar chipul celui ce simbolizează eroismul ostașilor români căzuți pentru realizarea idealului național, a fost eternizat, în bronz sau granit, în busturi și monumente ridicate în Bușteni, Brăila, Bârlad și în satul Floroaica, com. Vîlcelele, jud. Călărași, acolo unde greșit, mulți plasează locul nașterii sale.

Întrucât eroismul și faptele de arme ale bravului erou sunt cunoscute (A luptat in Defileul Predeal din jurul Brasovului si in zona Caineni (judetul Valcea), locul unde a murit si generalul David Praporgescu. A fost transferat apoi la o unitate de pe frontul din Moldova. In decembrie 1916, caporalul Musat a fost grav ranit in luptele din zona Muntilor Vrancei, la Rapa Rosie, fiindu-i amputat bratul stang, la Spitalul Militar din Iasi. Desi devenise invalid de razboi, caporalul Musat a refuzat sa fie clasat și a cerut sa fie trimis din nou pe front si sa arunce grenade cu bratul drept. In confruntarile armate de la Oituz (8-22 august 1917), caporalul Musat si-a pierdut viata eroic la data de 14 august 1917, in timp ce arunca o grenada cu singura mână care-i mai rămăsese.), vom încerca să lămurim unele aspecte neclare din biografia sa.
Pornind de la inadvertențele care s-au strecurat în biografia eroului, în diferitele studii și articole ce i-au fost dedicate, am pornit pe urmele sale, studiind documentele de arhivă, pentru a lumina unele puncte neclare ale biografei sale.
Primul lucru care se impune a fi clarificat este acela al locului nașterii eroului, acesta variind de la un studiu la altul. Astfel nu sunt puțini cei care consideră că eroul s-a născut în comuna Crucea (astăzi Vîlcelele), județul Călărași, mai precis în satul Floroaica. Această eroare apare și în „starea civilă a eroului caporal Constantin Mușat” întocmită de organele de mobilizare ale armatei.
Primul document asupra căruia am să mă opresc, pentru că dă peste cap multe din presupusele „adevăruri” referitoare la caporalul Constantin Mușat este un articol scris de profesorul Petre R. Petrescu, în martie 1939, într-un ziar editat de ialomițenii (la acea vreme Călărașii erau reședința județului Ialomița) stabiliți în capitala țării: „Gazeta ialomițenilor”. Ce l-a determinat pe profesor să se oprească asupra grenadierului Constantin Mușat? Un articol scris în numărul anterior al ziarului de căre prof. Ion F. Buricescu (născut în comuna Borcea, de astăzi), în care acesta arată că „se vorbeșe despre vitejia acestui grenadier în diferite împrejurări solemne, adesea fără să i se știe măcar numele, după cum nu i se cunosc precis nici faptele, deși el a intrat în legendă și când, desigur, lumea cunoaște și statuia care-l reprezintă aruncând grenade.”
După ce-l compară cu Ecaterina Teodoroiu, I.F. Buricescu mărturiseșe că numai înâmplător a aflat acum câțiva ani că eroul a fost ialomițean din comuna Crucea, fără să fi avut însă putința să controleze cât adevăr cuprinde această afirmație.
Servindu-se de unele elemente puse la dispoziție de fratele său, colonelul Drago F. Buricescu (acesta a fost comandantul Regimentului 2 Grăniceri Cernavodă, din care a făcut parte și caporalul Constantin Mușat), acesta se simte dator să le comunice conjudețenilor săi ialomițeni că grenadierul Constantin Mușat, care ar fi din comuna Manasia (aici există un bust al grenadierului, ridicat în perioada interbelică, păstrat până în ziua de astăzi și foarte bine îngrijit de autorități)) și nu din Crucea, precum crezuse „a luptat vitejește chiar de la începutul războiului”, cum și-a pierdut brațul, cum pentru hotărârea lui de a lupta mai departe, a fost citat prin „Înalt ordin de zi”, pentru ca în finalul articolului, gândindu-se la ce a făcut Gorjul și Tg. Jiu pentru Eroina de la Jiu, să pună următoarea întrebare: „De ce oare capitala județului Ialomița nu ar fi pus la loc de cinste, în locul statuei unui soldat anonim (se referea la monumentul ridicat în cinstea eroilor din primul război mondial, în fața Bisericii Catedrale din Călărași) chipul glorios și simbolic al grenadierulu Mușat Constantin.”
Acest lucru n-a devenit realitate niciodată pentru capitala fostului județ Ialomița, orașul Călărași, chiar dacă unele încercări au existat. Astfel, la 20 februarie 1942, primarul orașului Călărași, Eugen Cialîc se adresa lui M. Văgăunescu – primarul municipiului Bacău: „Am luat cunoștință prin comunicările d-lui Dr. P. Samarian (personalitate călărășeană, născut la Bacău), fostul Director al Spitalului local (între timp se pensionase, stabilindu-se în București) că Dvs. aveți cunoștință de locul unde sunt înhumate rămășițele eroului ialomițean Grenadierul Mușat, căruia în calitate de reprezenant al soc. „Cultul Eroilor” i-ați dat până în prezent întreaga cinstire.
De asemenea, D-sa ne informează că sunteți în situația de a ne putea da întreg concursul necesar pentru aducerea în localitate a acestor sfinte rămășițe, care așezate într-un mausoleu special construit, să amintească celor de astăzi și vitorimii despre eroismul și jertfa ostașului ialomițean.”
La 2 martie 1942, sosea de la Bacău, răspunsul primarului: „Osemintele eroului grenadier Mușat, originar din județul Dvs. se află în Cimitirul Eroilor din comuna Bogdănești, jud. Bacău, lângă comuna Oituz, la 15-16 km vest de gara Onești.
Acolo se află sub atenta priveghere a populaței locale, care-i cunosc vitejescu sfârșit pe câmpul de onoare, iar Dl Constantin Vasiliu, fost primar, deputat și învățător dn acea comună (Bogdănești) îi poartă de grijă, așteptând conform înțelegerei ce are cu noi ca oricând să stea la dispoziție pentru oricine i se prezintă în această chestiune.
Regret că n-a fost timpul potrivit ca înainte de scumpetea și evenimetele de azi să se fi făcut tot ceea ce se cuvenea pentru un asfel de erou între eroi, fiu al frumosului Dvs. județ.
Când am avut ocaziunea am vorbit și D-lui General Georgescu în această chestiune, regretatului camarad căpitan Petrescu Miron și părerea mea ar fi ca să-l așezați într-un sarcofaj (de tipul celui zis de la muzeul din Constanța), sub o cupolă -deschisă- totul lucrat în ciment și piatră cioplită de Oituz, după modelul ce puteți afla în broșurile de la Societatea Cultul Eroilor București, iar în localitate (la preotul din comuna Oituz); se poate afla un meșter Groza, ardelean, specialist în asemenea lucrări.”
Problema a fost discutată și în ședința Consiliului de colaborare al orașului Călărași din 27 martie 1942, când s-a stabilit că  „Va trebui ca rămășițele pământești ale Eroului Ialomiței, să fie aduse și așezate cu toată cinstirea într-un mausoleu (construcția acestuia era prinsă în planul de lucrări al primărei pe anul 1942), spre pilda generațiilor viitoare.”
Dacă mausoleul nu s-a putut realiza atunci, pentru păstrarea veșnică a amintirii eroului grenadier, caporalul Constantin Mușat și pe meleagurile Călărașiului, al cărui fiu este considerat, chiar dacă nu s-a născut aici, i s-a ridicat un binemeritat monument, în satul Floroaica, comuna Vîlcelele, care a fost dezvelit în ziua de 30 octombrie 1994. Bustul eroului, operă a sculptorului Florin Mustea, de la Studioul de Arte Plastice al Armatei este din bronz, iar soclul statuii din beton mozaicat. Realizarea monumentului a fost posibilă datorită eforturilor unui fiu al satului Floroaica, regretatul colonel rez. farmacist Dumitru Răducan (care nici în fața celor mai evidente probe – pe care I le-am prezentat  și de existent cărora era conștient - nu concepea apartenența lui C. Mușat altei localități decât Floroaica) și sprijinului primit din partea Ministerului de Interne, de la organele administrației publice locale și a numeroșilor sponsori, militari sau civili, care au susținut financiar ridicarea monumentului. În ziua de 28 mai 1998, ziua cinstirii eroilor neamului românesc, pe soclul monumentului au fost montate crucea și placa omagială pe care sunt imortalizate numele fiilor satului jertfiți pe altarul datoriei militare în războaiele din 1916-1918 și 1941-1945, placă realizată prin contribuția aceluiași om de suflet, col. rez. farmacist Dumitru Răducan.
Pentru a înlătura acele afirmații ce mai dăinuiau în jurul figurii eroului, „putând astfel să împiedice chiar pe cel mai conștiincios istoric, atunci când ar fi vorba de acesta să-l fixeze în adevăratul mediu care l-a produs și l-a dat națiunii ca pe cea mai scumpă ofrandă și ca să ilustreze cele spuse, prof. Petre R. Petrescu amintește un caz petrecut la câțiva ani după război, caz care, desigur, a făcut circuit în opinia publică și care întîlnindu-se cu altele, de aceiași factură de nebulozitate a putut crea acele nedumeriri în jurul eroului, asemănătoare cu cele menționate de dl profesor Buricescu.
La un liceu de frunte din Capitala Țării, se ținea o serbare. Se adusese o statuetă frumoasă din bronz, reprezentând pe grenadierul Mușat. Asistau: profesori, public, sute de elevi. Directorul vorbeșe despre faptele mărețe ale eroului. Toată lumea ochi spre statuie și numai urechi spre adevărul istoric descris de vorbitor. Doar jertfele războiului erau încă proaspete. Am auzit atunci bine, cum s-a spus că Mușat era din județul Vaslui. De nu s-ar fi spus acest lucru, n-aș fi zis nimic. Eroul este al neamului și o afirmare falsă asupra obârșiei nu-i micșora deloc lumina faptelor lui vitejești.”
Afirmațiile, care nu corespundeau adevărului, nu l-au lăsat indiferent pe prof. Petre R. Petrescu. Imediat după serbare, în prezența unui alt ialomițean, prof. Gh. Popescu, acesta i-a spus vorbitorului că „Mușat nu-i din Vaslui, ci din județul Ialomița, din satul Smârdan, azi Voevodul Mihai, sat depinzând de comuna mea natală (Ciocănești-n.ns. N.Ț.) și că mi-a fost elev în cursul primar, la școala din satul Bogata, aproape de Smîrdan. Mi-am împlinit, pentru moment, o datorie, spunând aceasta, chiar numai în cerc foare restrâns, între 3 persoane. Ceilalți rămăseseră cu o falsă idee despe obârșia eroului.
Am vorbit, mai târziu, despre acest caz, întâmplător, când mai ales câte o ocazie îmi dicta să subliniez vreo afirmație, că adevărul istoric nu-i redat totdeauna cu toată scrupulozitatea, dar, ca să aud că nici în Ialomița nu se știe până acum, de cei în drept, ialomițeni, de unde este Mușat, nu mi-am putut închipui (Constatarea prof. Petrescu ese la fel de valabilă și asăzi. Dacă am face un sondaj de opinie printre autăritățile județene și locale, cu privire la unele nume de eroi călărășeni, cu siguranță mulți ar da din umeri - n.ns. N.Ț.). Și n-aș fi intervenit nici de data aceasta dacă n-aș fi văzut articolul d-lui Buricescu și, dacă, mai ales n-aș fi fost sesizat de râvna d-sale de a se restabli adevărul.” – conchidea supărat profesrul Petrescu. Supărarea venea și din faptul că profesorul I.F.Buricescu nu era o persoană oarecare, ci un profesor cunoscut, cu lucrări publicate, fost director a Liceului „Știrbei Vodă” din Călărași, fost primar al orașului și prefect al județului.

Tocmai pentru restabilirea adevărului, profesorul dă în continuare noi date din biografia eroului, scriind: „În anul 1917, cam prin aprilie,vine pe la mine, în Huși în teritoriul liber al Moldovei, unde eram refugiat din Durostor, cu familia, un tânăr soldat, în haine de grănicer. Era Mușat Constantin. Aflase, se vede, tot de pe la vreun ialomițean, căci erau mulți la Huși, că sunt în orașul menționat. Mi-a povestit câte ceva din viața de până atunci, deoarece nu ne văzusem de mult, de prin 1905 și după ce mi-a arătat cum a ajuns fără un braț, că e hotărât să lupte mai departe – era în perioada de refacere a oastei noastre – mi-a dat o carte poștală ce purta chipul lui de ostaș, cu mustățile groscioare și ascuțite la vârfuri, scriind pe dosul ei: <<Iubitului meu profesor Petre Petrescu, ca amintire.>>
De o statură mijlocie, pieptos, cu vorba hotărâtă și deschis la suflet, așa cum l-am cunoscut în 1902, când mi-a fost elev și când avea numai 12 ani. Eram atunci, la începutul carierei de învățător în satul Bogata, comuna Rasa. La școala din Bogata (școală care cu ceva ani în urmă a primit numele eroului, dar care astăzi nemaifiind frecventată de elevi, a devenit una din multele clădiri de școală din județul Călărași și din Romania, care sunt abandonate și nu va mai trece mult pană va deveni o ruină – n.ns.N.Ț.) veneau și câțiva copii din satul vecin, Smârdan, deoarece în acest sat nu se înființase încă școală. În acel an școlar 1902-1903, Mușat a fost elev în clasa a V-a, ultima clasă a cursului primar. El a absolvit școala, prin examen înaintea unei comisiuni în iunie 1903, cu media 8,65 și a fost elogiat de toată comisiunea. Ca elev mai mare, el mi-a fost de un neprețuit ajutor în unele rosturi școlare, căci datorită sârguinței sale, spiritului de supunere, de ascultare, îi puteam încredința unele servicii mai grele. Era un vrednic conducător al celorlalți, impunându-li-se prin calități deosebite, prin evidente trăsături de caracter, care, mai târziu aveau să se afirme și în cel mai greu moment de încercare a puterii omenești: în lupta pentru existența neamului și a patriei.
Iată cum feciorul de plugari neaoși din satul Smârdan, azi Voevodul Mhai, din jud. Ialomița, devine grenadierul Mușat Constantin, înscris printre eroii cei mari, constituind mândrie a neamului și, precum spune dl profesor Buricescu: și un motiv de mândrie pentru Ialomițeni, pentru că dacă județul nostru n-ar fi contribuit decât prin eroica și glorioasa purtare a lui Mușat la înfăptuirea idealului național și încă ar fi prea mult, mult de tot.”
După citirea articolului scris de profesorul Petre R. Petrescu, am pornit la cercetarea documentelor pentru a verifica corectitudinea afirmațiilor sale. Astfel, referitor la locul nașterii eroului, într-un tabel întocmit de primăria comunei Crucea, în anul 1920, cuprinzând militarii dispăruți și morți în războiul 1916-1918, la nr. crt. 5 este înscris caporalul Constantin Mușat din Regimentul 2 Găniceri, născut la 10 septembrie 1890, în comuna Domnești, plasa Sabarul, județul Ilfov.

O altă afirmație care nu corespunde realității am găsit-o în lucrarea prof. Ioan Scurtu, „Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi”, unde la paginile 146-152 se afirmă „Când a venit vremea concentrărilor Constantin Mușat și-a luat ziua bună de la nevastă și de la cei patru copii și a plecat la oaste.”
În același tabel, amintit mai sus, la rubrica „Dacă a fost sau nu căsătorit” scrie „Nu”, iar la rubrica „Numărul urmașilor pe care-i întreține ca părinți, soție, copii minori etc.” scrie: „Nu întreține pe nimeni, mai are trei frați mai mari.” Aceiași informație o găsim și în tabelul pe care la 24 mai 1916, Comitetul județean al Casei de sprijin „Familia Luptătorilor” îl trimite comunei Crucea. Tot aici se menționează că are ca proprietate 3 pogoane de pământ de cultură, fiind concentrat la Grăniceri. Mai avea un loc de casă, izlaz și una mașină de cusut, avere în valoare de 50 lei, iar la rubrica „Dacă are părinți și daca aceștia sunt în stare de a munci” scrie: „Mamă care poate munci și nu are pământ, vie, avere etc.” Că eroul este, însă, legat atât de satul Floroaica, cât și de satul Smârdan rezultă și din faptul că este înscris atât în Cartea de aur, care are înscriși eroii din campania 1916-1918 a satului Floroaica, cât și în cea a satului Smârdan.
Faptul că eroul caporal Constantin Mușat s-a născut la Domnești - Ilfov, este confirmat și de registrul matricol din anul 1900-1901 al școlii din satul Bogata, comuna Rasa (astăzi comuna Grădiștea, județul Călărași), singurul care se mai păstra în anul 2001, când am poposit noi la această școală. În respectivul registru, la nr. matricol 29 este înscris elevul Constantin Mușat, fiul lui Ivan Mușat, plugar și al Chirei Mușat, născut în comuna Domnești-Ilfov, clasat al treilea între cei unsprezece elevi ai clasei, cu media generală 8,40, ceea ce confirmă aprecierile învățătorului său.
Din spusele învățătorului aflăm că viitorul grenadier a terminat școala în anul 1903, când încă mai era în satul Smârdan. Cum a ajuns Constantin Mușat și familia sa din satul Domnești – Ilfov, în satul Smârdan, comuna Ciocănești, la sfârșitul secolului al XIX-lea, documentele care s-au păstrat nu amintesc, dar mai mult ca sigur această mutare este legată de înființarea satelor noi după Războiul de Independență și primirea unor loturi de pământ de către cei care se așezau în aceste sate, printre care se află și satul Smârdan. Cum satul Smârdan a luat ființă în anul 1892, iar printre locuitorii împroprietăriți aici cea mai mare pondere au avut-o domneștenii, sigur eroul nostru a sosit la Smârdan când avea 2 ani sau 3 ani și a rămas aici până în anul 1906 când, tatăl său murind, s-a mutat în satul Floroaica, comuna Crucea, acesta fiind ultimul său domiciliu.
La scurtă vreme după mutarea în satul Floroaica, Consantin Mușat pleacă la București penru a învăța meseria de croitor. Acest lucru este confirmat și de menționarea mașinii de cusut între bunurile deținute ca avere, dar și de faptul că în „Tabelul cu comercianții și meseriașii de marcat pe anul financiar 1910/1911” din satul Ciocănești Mihai Vodă (viitorul sat Floroaica), la nr.crt. 10 este înscris croitorul Costică Ivan Mușat.
La 1 noiembrie 1911, Constatin Mușat a fost înmatriculat la Cercul de recrutare Ialomița din Călărași, în registrul cu tinerii contingentului 1912, fiind repartizat mai întâi, la Regimentul de Infanterie Matei Basarab – Dobrogea și apoi la Regimentul 2 Grăniceri din Cernavodă, în ale cărui scripe se afla și în momentul tragicului său sfârșit. Dacă lucrurile ar fi decurs normal, la 1 noiembrie 1914 ar fi urmat să fie lăsat la vatră și să se întoarcă acasă. Izbucnirea războiului i-a schimbat însă cursul vieții, transformându-l mai apoi într-un erou despre care au învățat la școală generații după generații de elevi.
Deși se întâmpla cu ceva ani în urmă, atunci când am scris acest material am plecat de la faptul că uneori, din graba de a spune lucruri ce ni se par extraordinare, trecem peste altele ce par mărunte, la prima vedere, dar care ascund în spatele lor esențialul. Am făcut-o însă și pentru a îndrepta unele erori strecurate în anumite studii sau articole referitoare la viața grenadierului Consantin Mușat.
Am mai făcut acest lucru și dintr-o dorință ce s-a născut pe parcursul căutărilor mele, când m-am confruntat, din nefericire, cu aceiași problemă care-l supărase și pe profesorul Petre R. Petrescu: dezinteresul unora (în cazul de față chiar dascăli) față de istoria neamului în general, de cea locală, în special. Și toate acestea într-o perioadă când se pare că avem datoria de a scrie și vorbi cât mai mult despre eroii neamului, despre cei cu al căror sânge a fost scris certificatul de naștere al poporului nostru, despre cei care „sunt zestrea de neprețuit a poporului din ființa căruia am fost zămisliți, pentru că ei, precum geniile, sunt eternizați de istorie și de Dumnezeu. De aceea, fără eroi e noapte și frig în istorie. Cine nu-și prețuiește eroii nu se prețuiește pe sine. A nu le cinsti memoria cum se cuvine e un mare și neiertător păcat. Chiar blasfemie. Cu ei începe istoria, existența și viețuirea noastră ce nu se vor sfârși niciodată.”
Ș acum, voi explica de ce este necesar acest lucru. Aflând că eroul Constantin Mușat a învățat la școala din satul Bogata, primul meu gând a fost de a mă deplasa la respectiva școală pentru a verifica informațiile. Am ajuns întâi la școala din satul Rasa, unde director era chiar profesorul de istorie. În loc să fie interesat de subiectul discuției, directorul ne-a expediat foarte scurt, la școala din satul Bogata unde urma să găsim documentele pe care le căutam. Nici măcar din curiozitate, având în vedere specialitatea sa, nu a mai întrebat nimic. Ceea ce aveam să înâlnesc la școala din satul Bogata m-a pus, pur și simplu, pe gânduri și acum nu mă mai mir de ceea ce se întâmplă cu predarea istoriei în școală. Aici, directoarea școlii care era și învățătoarea tuturor copiilor din clasele I-IV, nu auzise încă de eroul fără o mână, aruncătorul de grenade Constantin Mușat, cel care în urmă cu un secol și ceva își plimbase pașii prin școala pe care o conducea. În loc să-și facă un titlu de mândrie din aceasta, care să ducă la organizarea unui colț omagial dedicat eroului, la atribuirea numelui acestuia școlii în care a învățat (am reușit acest lucru noi, cu sprijnul primarului Alexandru Boboc și a protopopului de Călărași, Eugen Barz, ceva mai târziu), diriguitori școlii din comună ca și cei de la Inspectoratul Școlar din acea veme au rămas impasibili la sesizările noastre.
Trist, dar adevărat, mai ales când mai găsești încă în școli, în cazul nostru chiar școala în care a învățat eroul, dascăli care n–au auzit că în istoria românilor, la loc de cinste se situează și caporalul erou Constantin Mușat, cel pe care ialomițenii interbelici îl comparau cu Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu.

DATE NOI DESPRE CATASTROFA ȘALUPEI  “TELEORMAN”  ȘI GROAZNICA NENOROCIRE DIN PORTUL CĂLĂRAȘI

Nemulțumit de informațiile găsite cu privire la catastrofa șalupei „Teleorman” și ridicarea Crucii din Parcul Central în memoria grănicerilor înecați (și nu „Crucea Marinarilor”, cum greșit este percepută crucea respectivă), am încercat – așa cum fac cu toate evenimentele mai puțin clare din istoria Călărașiului – să depistez noi informații și în momentul când am intrat în posesia acestora, am publicat materialul în ziarul „Actualitatea de Călărași”, apoi l-am postat pe pagina de facebook, după care a fost publicat și în numărul special al revistei „Marina Română”, dedicat generalului Nicolae Dumitrescu Maican, în noiembrie 2017. Cum informațiile pe care le-am găsit și care au stat la baza materialului publicat, nu m-au mulțumit, deoarece și atunci ca și astăzi ziariștii „furau” informațiile din zbor și le publicau, de cele mai multe după o sumară verificare, am continuat să caut noi informații, care să clarifice, cel puțin numărul exact al celor înecați, pentru că în ceea ce privește scufundarea șalupei, lucrurile erau cât de cât clare.

Exemplific cele de mai sus prin ceea ce a consemnat Ștefan Matache la momentul respectiv în ziarul „Voința Națională”. Dacă în numărul  de vineri 2 noiembrie 1912 ne informează pe scurt despre scufundarea șalupei „Teleorman”, a doau zi sâmbătă 3 noiembrie sub titlul „Groaznica nenorocire din Portul Călărași”, scrie despre „Cum s-a scufundat șalupa Sentinela”, carea avea pe bord 56 de oameni din care au scăpat 8: „2 plutonieri, 3 marinari din echipaj și 3 soldați grăniceri. Restul și-au aflat moartea ăn valuri în mai puțin de 2 minute cât a durat scufundarea șalupei”.

Ziaristul reproduce și o „Convorbire cu soldatul Lazăr”: „Vădit emoționat, cu hainele și bocancii uzi încă, Lazăr Gheorghe, soldat grănicer, povestește cum a scăpat. Nu știe cum s-a răsturnat șalupa. Își dă bine seama însă că fiind azvârlit cu putere în apă, a trecut pe sub șalupă și deși nu știe să înaote, a fost scos la suprafață de puterea curentului. Revenindu-și în fire și-a descheiat mantaua și și-a rupt copcile de la gulerul tunicii. Apropiindu-se una din bărcile salvatoare, s-a agățat și s-a suit în ea”. 

Recent, am descoperit în ziarul „Deșteptarea Ialomiței”, ziar local, informații mult mai aproape de adevăr despre evenimentul amintit, necuprinse în alte surse, asta și pentru că ziariștii respectivi fiind chiar din Călărași, după ce au dat și ei date neclare, au continuat investigațiile pentru a oferi cititorilor informații noi cât mai apropiate de situația reală. Sigur, ideal ar fi fost dacă am fi avut documentația întocmită de comisia de anchetă, dar aceasta dacă există, ar trebui să existe în arhivele militare. Am fi aflat poate și de ce căpitanul Portului Călărași ,Ion Rugină, membru în comisia de anchetă, dă cifra de 130 soldați îmbarcați pe șalupă din care 101 s-au înecat. Cum nu avem această documentație ne mulțumim cu ceea ce ne oferă ziariștii acelei perioade.

Extras din Registrul istoric al Căpităniei Portului Călărași

Iată ce scrie ziarul „Deșteptarea Ialomiței” din 1 noiembrie 1912, sub titlul „O mare nenorocire națională. 49 de soldați înecați în Borcea”: „Miercuri la ora 1 și 45 minute, șalupa Teleorman a încărcat 48 soldați grăniceri ce veneau din județul Prahova să înlocuiască pe soldații liberați și a plecat din portul Călărași spre a-i transporta la Ostrov. Șalupa era comandată de plutonierul Talpeș. În șalupă mai erau un funcționar al pescăriei și trei soldați de marină. Șalupa fiind foarte mică, era supraîncărcată și oamenii abia puteau sta în genunchi, lipiți unul de altul. (Conform d-lui comandor dr. Marian Moșneagu, șalupa torpiloare avea un deplasament de 32 tone, o lungime de 20,9 m, lățimea de 3 metri și un pescaj de 1,40 m.)

Când șalupa a voit să urmeze curba pe care o face canalul Borcea, după ce iese din port, la oscilațiile ei, oamenii care nu mai călătoriseră pe apă, temându-se să nu se înece, au trecut de la o margine la alta, adică când șalupa s-a aplecat spre stânga, oamenii s-au împins spre dreapta și când șalupa s-a lăsat spre dreapta, oamenii s-au dus spre stânga. Șalupa nemaiputând să-și reia echilibrul din cauză că în acel moment greutatea oamenilor era mai toată pe stânga, șalupa s-a răsturnat, târând cu dânsa spre fundul apei pe soldați, armele și ranițele lor... Soldații grăniceri erau toți niște tineri voinici și frumoși. Ei au fost văzuți trecând prin oraș dimineața când veneau de la gară și când au trecut pe strada principală a orașului, toți care-i vedeau admirau ținuta și frumusețea lor. Se știe că la grăniceri și la jandarmerie se aleg numai soldații cei mai inteligenți, care au făcut un an instrucție la regimentele de infanterie.”

În continuare, suntem informați că s-au înecat 45 soldați grăniceri, cărora le dă și numele și trei soldați marinari al căror nume nu-l aflaseră încă, mecanicul  șalupei și două ajutoare ale sale, un total de 51 persoane, fiind salvați plutonierul de grăniceri Udroiu Ion, comandantul șalupei Talpeș Constantin, soldații de marină Dragomir Neculae și Arion Petre, precum și fostul funcționar de la pescăriile statului Stancu Ispas.

Mai aflăm că mecanicului șalupei i s-a agățat de gât un soldat și chiar dacă a înotat până aproape de debarcader, neprimind nici un ajutor, s-au înecat amândoi, iar 14 ranițe care pluteau pe apă au fost scoase la mal.

Imediat ce această știre s-a aflat în oraș, toate autoritățile în frunte cu prefectul Al Negutz – Demetrescu și un mare număr de public au alergat pe chei. Toată ziua, până noaptea târziu, grupe de oameni au staționat pe străzi discutând și comentând nenorocirea întâmplată.

Ziariștii de la gazeta amintită au continuat documentarea și în numărul din 6 noiembrie sub titlul „Catastrofa din Portul Călărași. Victimele catastrofei – Înmormântarea lor – Răspunderile”, ne oferă noi informații: „Sâmbătă  (3 noiembrie 1912 – n.ns. N.Ț.) au fost transportate la cimitirul orașului 15 dintre victimele catastrofei provocată de scufundarea șalupei Teleorman, în ziua de 31 octombrie 1912.

Aceste cadavre erau așezate pe două mari catafalcuri improvizate pe chei și îmbrăcate în negru. Cele 15 cadavre erau puse pe acestre catafalcuri, în coșciuge îmbrăcate în pânză albă. Femeile și populația din oraș acoperiseră aceste coșciuge cu flori și coroane.

Cheiul și împrejurimile erau pline de lume. Împrejurul catafalcurilor era o gardă compusă din soldați de toate armele, aflați în oraș, precum infanterie, artilerie, cavalerie și grăniceri. Corpul ofițeresc era reprezentat prin toți șefii și ofițerii de la cele trei regimente, precum și ofițerii de grăniceri împreună cu comandantul lor d-l locotenent colonel Ștefănescu.

La serviciul religios au luat parte toți preoții din oraș în cap cu protoiereul județului Sf. Sa Părintele N. Alexandrescu, bătrânul preot Tache Bădulescu, Preotul Iancu Popescu, Preotul Sofie Popescu, Preotul Dumitru Dobrescu, Preotul Vasile Nanculescu, Preotul Marin Dumitrescu.

Cadavrele sunt ale următoarelor victime, a căror identitate a fost stabilită de autoritățile militare: mecanicul șalupei Căpitănescu, grănicerii Arsu Ilie, Voicu Florea, Drăghiciu Gheorghe, Dumitru Gheorghe, Manea Mihaiu, Brăescu Gheorghe, Neculăeaș Iancu, Ștefan Constantin, Pârvu Ion, Pănoiu Ion, Guță Ion, Surugiu Constantin, Gheorghe Dumitru și Calciu Vasile”.

Pe coșciuge erau coroanele aduse din partea următoarelor autorități și societăți: Ministerul de Război, a Ministerului de Finanțe, a Prefecturii județului Ialomița, a Poliției orașului Călărași, a Primăriei orașului Călărași, a Garnizoanei Călărași, a meseriașilor din Călărași, a Marinei Militare, a școlii de meserii din Călărași, a elevilor Gimnaziului Știrbei Vodă, a magistraților din Călărași, a ofițerilor din Călărași, a trupei soldaților din Călărași, a companiei a III-a de grăniceri din Predeal, a comercianților din Călărași, a Ligii Culturale – secția Călărași, a ofițerilor de rezervă, a baroului avocaților, a Navigației Fluviale Române, a căpitanilor vaselor comerciale, a funcționarilor din Grefa Tribunalului Ialomița.

După terminarea serviciului divin, colonelul Negrutzi – comandantul Garnizoanei locale a rostit „o mișcătoare cuvântare adresată camarazilor, spunând că victimele au murit făcându-și datoria pentru Patrie”.

Apoi a vorbit locot. colonel Boboc, reprezentantul Ministerului de Război, „salutând pe morți și rugând pe Dumnezeu ca țărâna Patriei, pentru care s-au jertfit, să le fie ușoară”.

A vorbit de asemenea comandantul companiei de grăniceri din Predeal, companie care avea între victime 21 de soldați și directorul Prefecturii, Al. Nițescu.

Coșciugele au fost puse în trei care funebre special făcute, îmbrăcate în negru și trase de câte șase cai, precedate de preoți și de corul gimnaziului local. Erau urmate de corpul ofițerilor din garnizoană, primarul orașului și consiliul comunal, directorul Prefecturii, magistrații Tribunalului, funcționarii Grefei Tribunalului, ai Prefecturii, ai primăriei și o mare mulțime de locuitori ai orașului și nu numai.

„Cortegiul a umplut întreaga stradă Știrbei Vodă de o lungime aproximativă de patru sute de metri. Apoi, după public, venea muzica militară, un pluton de grăniceri comandat de locotenentul Vlad Victor, două companii de infanterie, sub comanda d-lor căpitani Ionescu și Floreșteanu, un escadron de călărași comandat de d-l căpitan Rusu și o baterie de artilerie sub comanda d-lui căpitan Erbiceanu.

Cortegiul parcurge străzile Știrbei Vodă (astăzi, 1 decembrie 1918),” Slobozia, București și Eliade Rădulescu până la cimitir, unde în partea dinspre răsărit sunt săpate mai multe gropi (Când vremea se va mai ameliora va trebui să fac o explorare a cimitirului în zona menționată, pentru a descoperi locul unde au fost îngropați – n.ns. N.Ț.). S-au pus câte patru coșciuge într-o groapă, câte două unul peste altul. Cadavrul mecanicului s-a îngropat singur într-o groapă deosebită. Cadavrele ce se vor mai găsi vor fi îngropate pe rând, fără alt ceremonial, decât rugăciunea preoților.

În privința răspunderilor scufundării șalupei, aflăm că o comisiune formată din amiralul Barbieri, colonelul Negrutzi – comandantul Garnizoanei locale, comandorul Siropol, căpitanul Ciornei, căpitanul Portului Rugină Ion, locotenent colonelul Ștefănescu – comandantul Corpului de grăniceri și căpitanul Chiriac – comisarul regal al Corpului 5 de armată, cercetează cauzele.

Ziariștii locali, pun răspunderea scufundării asupra comandantului șalupei, plutonierul Talpeș Constantin, pornind de la o declarație a comandorului Siropol – comandantul Navigației Fluviale, ofițer de marină competent să judece asemenea responsabilități: „Eu, am rămas foarte puternic impresionat de nenorocirea care ne-a lovit și am venit aici să fac anchetă mai mult din punct de vedere tehnic. Am supus pe toți supraviețuitorii la interogatorii și din explicațiile lor nu ar rezulta decât că șeful vasului, lipsit de cunoștințele tehnice necesare, a primit pe vas prea mulți oameni fără să-și dea socoteală că strică echilibrul șalupei.

Cu toate că tonajul „Teleormanului” e considerabil, însă neavând pe fundul vasului cărbuni sau altă greutate și plecând pe canal cu o supraîncărcare pe covertă, contrabalansarea trebuia să devină puternică și scufundarea vasului a fost ușoară.

Plutonierul Talpeș, când a fost întrebat de mine, cum a putut primi așa mulți oameni pe o șalupă, care ca construcție e făcută numai pentru 14 – 15 persoane, mi-a răspuns că așa s-a procedat și în trecut.

El, se vede, nu și-a dat seama că dacă au trecut de dimineață 60 de oameni, pe de o parte erau în fundul vasului, cantități mai mari de cărbuni, iar partea superioară a vasului nu era așa de mult încărcată”.

Din același număr al ziarului aflăm că șalupa a fost ridicată la suprafață luni pe la orele 3 d.a. și că după ce s-a pompat apa dintrânsa s-a găsit jos în șalupă trei cadavre dintre care două ale unor soldați grăniceri și unul al unui soldat de marină ce servea de focar al șalupei, acesta din urmă având și semne de arsuri pe corp. În șalupă s-au mai găsit șase arme, patru ranițe și o sabie a plutonierului de grăniceri Udroiu.

În afara celor trei amintiți, au mai fost scoși doi soldați, care au fost înmormântați duminică 4 noiembrie, astfel că totalul cadavrelor ajunsese la 20.

Pe șalupă s-au aflat 5 soldați marinari, din care s-au salvat doi: Arion Petre și Dragomir Nicolae, iar trei s-au înecat: Nicolae Petre, Chirieac Ion și Oprea Petre.

S-au înecat 45 soldați grăniceri, un caporal grănicer, plutonierul Udroiu Ion și cei trei soldați marinari, în total cincizeci (50), atâția câți sunt înscriși și pe cele  trei plăci ale monumentului. Ziarul dă numele acestora: A-Floarei Constantin, Cassaru Ion, Cruceru Ion, Petre A-Lizicăi, Popescu Constantin, Catană Constantin, Grigoraș Nicolae, Trandafir Ion, Sârbu Ion, Voicu Florea, Pană Vasile, Guzgă Nicolae, Enache Ion, Nicolăeș Iancu, A-Petrei Toader, Surugiu Constantin,  Fânaru Petre, Mitrea Neculae, Popovici Gheorghe, Calciu Vasile, Savu Nicolae, Mirică Dumitru, Ghiță Ion, Lazăr Gheorghe, Tudorache Ion, Constantin Ion, Georgescu Simion, Neamu Nicolae, Pănoiu Ion, Săndulescu Petre, Gheorghe Dumitru, Potârcă Ion, Pupăză Constantin, Manea Mihaiu, Panait Gheorghe, Sarapan Constantin, Pănoiu Ion, Dumitru Gheorghe, Zimțea Ion, Poli Natal, Ene Ion, Brăescu Gheorghe, Drăghici Gheorghe, Arsu Ilie, Voicu Alexandru, plutonierul Udroiu Ion, total 47 grăniceri și trei marinari menționați mai sus.

Numele militarilor înecați consemnate de ziarul Adevărul din 2 noiembrie 1912 

Ziariștii de la „Deșteptarea Ialomiței” preiau și ceea ce au consemnat cei de la „Epoca” în numărul din 3 noiembrie 1912: „Nu a trecut șase săptămâni de la nenorocitul accident al șalupei „Trotușul” (scufundată la Hârșova, la 17 septembrie 1912 – n.ns. N.Ț.) și a trebuit să înregistrăm un al doilea asemenea accident cu șalupa „Teleorman”.

Accidentele acestea au costat viețile a peste 60 de ofițeri și soldați, ele constituiesc o adevărată nenorocire și nu pot fi nici uitate, nici scuzate. Este ceva de îndreptat probabil în conducerea flotei noastre militare, fiindcă nici accidentul șalupei „Trotușul”, nici acela al șalupei „Teleorman” nu s-au petrecut în condițiuni ce ar putea să justifice invocarea fatalității.

De altfel, pentru scufundarea șalupei „Teleorman” ancheta făcută de ofițerii superiori constată, după cum spun ziarele, absoluta nepricepere a conducătorului șalupei care după ce a scufundat vasul și a ucis patruzeci și opt (acum se constată că sunt 50 –D.N.L.) de oameni a avut grijă să se salveze pe sine.

Da, sunt zguduitoare sinistrele acestea, în care am pierdut o sumă de bravi și distinși ofițeri și cincizeci de soldați. Am putea să vărsăm valuri de cerneală deplângând pierderea lor, dar nici lacrimile nici accentele sfâșietoare nu îndreaptă răul și trebuie să ne dăm seama că este un rău care se impune să fie imediat îndreptat, dacă nu voim să înregistrăm alte noi accidente.

Cele trei plăci ale monumentului pe care sunt inscripționate numele militarilor înecați

Bine, este îngrozitor să ne găsim în această stare ca să nu putem face cu siguranță transportarea trupelor cu vasele marinei noastre de război, nici măcar în apele noastre.”