SFINTELE  NOASTRE DATINI

Sub acest titlu așterne aduceri aminte din cartierul copilăriei sale, VOLNA, profesorul Vasile V. Haneș, stabilit în București, în numărul din decembrie 1939 al ziarului Gazeta Ialomițenilor, care apărea la București: “...Venea Crăciunul...Nămeții cât casa împotmoleau ulițele Volnei noastre. Prin cărări croite cu greu, treceam de la o curte la alta. O forfoteală continuă în toate casele, la noi și la vecini.

Cea dintâi manifestare caracteristică era tăiatul porcului. Guițările porcilor jertfiți făceau să răsune tot înconjurul. Fumul se înălța din curți și mirosul de pârleală răsbătea la depărtări. Asistam la această operație, dar nu se apropia nimeni de urechea sau șoricul porcului. Erau rezervate pentru ziua de Crăciun.

În noaptea ajunului începeau colindele (acum încep de la 1 decembrie și nici măcar colinde nu mai sunt – n.ns. N.Ț.). Cu zile înainte ne formam grupurile și ne alegeam tovarășii. Mamele ne pregăteau săculețele. Ne strângeam la câte unul din noi, ca să pornim la miezul nopții.

O, sfântă noapte, cu frigul ce ne intra în oase, cu gerul ce ne răgușea glasurile! Prin negura vremilor trecute, mi-apar chipurile lui Niculache, de peste drum, a lui Gheorghiță al lui Nea Barbu, al celor trei frați Nițu, Nae și Tare. Costică Pascal și Ioan de la Fetești, plecau la țară, să facă obiceiul creștinesc acasă. Rămâneam cei localnici, de pe strada Griviței. Mai bun decât toți, mai însuflețit și mai idealist, era fratele meu mai mic George (este vorba despre locotenentul de mai târziu George V. Haneș, căzut eroic în luptele de la Turtucaia, din august 1916 – n. ns. N.Ț.), care la rândul lui a organizat mai bine colindele de Crăciun. Fie-i memoria veșnică!...Noi știam cântecele noastre, destul de monotone, dar ne erau dragi, că erau ale noastre:

De când Domnul s-a născutu

Și pământul s-a făcutu...

Și din casă în casă, mai primiți, mai goniți, stârmoceam pe la ferestrele întunecate ale oamenilor până înspre ziuă.

În ajunul Crăciunului, venea rândul flăcăilor, cu colindele mari: Leroi, Doamne și Florile dalbe.

Biata mamă, femeie necăjită, cu copii pe care trebuia să-i crească, cu nevoi peste nevoi, pe care trebuia să le înfrângă, n-o auzeam cântând niciodatîă. Dar atunci, odată pe an, de ajunul Crăciunului, în mijlocul nostru, ne cânta, cu un glas înălțător, Florile dalbe... Ne uitam toți cu gura căscată la dânsa.

Acum, de mulți ani, nu mai e cine să ne mai cânte Florile dalbe, acasă, la Călărași...

În ziua de Crăciun începeau Stelele și Irozii. Pregătirea stelei se făcea mai de mult, cu un ciur mai vechi, cu hârtii colorate lucioase, cu ciucuri de hârtie, clopoței și poze cu moș Crăciun și Sfinți. Cântecele speciale, ca Steaua sus răsare, Adam dacă a greșit etc., le învățam de asemenea, mai de mult; și din trei crai, trebuia să fie unul să le știe fără poticneală, ca să se ia și ceilalți după el, după cum trebuia să se păstreze unul cu vocea nerăgușită de la colindul moș ajunului.

Câștigul de la stea era în bani, nu în covrigi, nuci și mere, ca la moș ajun, și deci, mai de preț, deși cel mai mare varia între 30 de bani și – foarte rara- o băncuță sau un leu.

Din timp însă ne pregăteam bicele pentru colindele din ajunul Anului Nou. Când eram cinci porneam îndată după amiază cu „Plugușorul”. Din grup, unul  ura din gură și suna clopoțelul; ceilalți, la depărtare, trozneau din bice:

Mâine anul se noiește...

Sub iluzia acestei înnoiri, se înălțau razele de speranțe și dorința de viață, căci vecinii ne primeau cu drag și cu voie bună.

Seara, ne luau locul cei mari și chiar bărbați însurați. De data aceasta, urările erau lungi, cu povestea lui Traian și a originii noastre pe aceste locuri, cu lauda pământului, cu nădejdile viitorului. Clopotele sunau gros, ca cele de la gâtul boilor, iar pe deasupra, apărea „buhaiul”, cu forma și sunetul lui caracteristic.

Chiar din timpul nopții, uneori, și a doua zi de dimineață, cel mai adesea, umblau unii cu „Vasilca”. Iar în dimineața Anului Nou, roiau copiii cu sorcova și cu urările sufletului lor curat.

Le contemplăm azi, rămânem pe gânduri și melancolia amintirilor ne învăluie sufletul.”

Despre „buhaiul” amintit de profesorul Vasile V. Haneș, scrie mai pe larg, în același număr al ziarului, D. Apolzan și el un călărășean stabilit în capitala țării: „Vor fi așteptând copii cu nerăbdare multe în timpul copilăriei lor, dar nu cred să aștepte ceva mai mult pe lume, așa cum așteaptă Crăciunul. Îi vezi deseori parcă au prins rădăcini în fața unor vitrine cu jucării, a sacilor cu nuci sau a șirurilor de covrigi înșirați în fața prăvăliilor. Ce să mai vorbesc de cei săraci, pe care cu greu îi deslipești de lângă o vitrină cu jucării, pe care ne le pot avea și când pleacă îi vezi întorcându-și capul spre ele scâncind și ștergându-și ochii umezi și nasul cu mânecuța unui paltonaș vechi și cârpit... Și Doamne! Ce greoi și încet venea Moș Crăciun, că ți se părea o viață de om, de la un an la altul. Astăzi, nici nu-ți dai bine seama când un Crăciun a trecut și când altul îți bate la ușă.

La Călărași, ca și aiurea, dorul de sărbătorile Crăciunului, îl mai potoleam noi, copii pe atunci, chiar cu vreo două, trei săptămâni înaintea sărbătorilor, făcând repetiții de Moș Ajun și de Colindul mare, iar pentru Anul Nou făcând diferite planuri.

Astfel, de Moș Ajun formam  corul „bărbătesc”, sexul slab era exclus fără milă, dormeam toți laolaltă și pe la orele 12 din noapte, ne sculam și, somnoroși cum eram, porneam cu „bună dimineața la Moș Ajun”. La Călărași nu era obiceiul să pornești cu Moș Ajunul pe la orele 8 seara, cum se obișnuiește prin alte părți, ci dinspre ziuă. În seara Crăciunului umblam tot cu corul, cântând „Sus boieri nu mai dormiți, vremea e să vă gătiți...” și alte cântece. De Anul Nou umblam de asemenea cu corul cântând „Anul Nou azi ne sosește...”.

Odată însă m-am retras din cor, englezește, și am hotărât cu alți prieteni, să umblăm cu plugușorul. Pentru atingerea acestui scop am întrebuințat toate mijloacele copilărești, ca să intrăm în posesia unei putine mici de brad, cu sau fără fund, pentru „buhai”. Greutatea de a căpăta o putinică era cu atât mai mare, cu cât în timpul iernii, mai toate sunt prinse cu câte ceva. Numai cu ajutorul bunicii, o femeie bună, bună de tot, în special cu copiii, am căpătat o putinică și o bășică de porc uscată. Bășica am dezumflat-o, am găurit-o la mijloc, cam cât vâri degetul mic și am întins-o bine, puțin cam umedă, pester gura putinii, prinzând-o cu cercul pe deasupra.

A doua chestiune, tot importantă, era aceea a părului de cal pentru căluș. Pentru acest lucru, ne-am dus de dimineață în barieră unde veneau căruțele de la țară, cu bucate; ne-am furișat binișor pe lângă ele și rând pe rând am smuls fiecare câte un smoc de păr din coadele cailor. Această operație nu era tocmai ușoară, mai întâi că, dacă te prindea țăranul, te biciuia de era vai de pielea ta, iar al doilea dacă nu erai prevăzător, te pocnea calul cu piciorul de nu-ți mai trebuia buhai toată viața...Și în fine, ultimele instrumente de care aveam nevoie era un bici împletit din sfoară de tei, terminat cu o pleasnă de mătase și un clopoțel pentru sunat.

Toate aceste instrumente fiind gata și verificate, făcurăm în seara Anului Nou, mai devreme la „marne” (cuvânt folosit și peste Dunăre, în Dobrogea, în sensul de margine – n.ns. N.Ț,) lângă noi, o repetiție generală: cu buhai, cu bici, cu clopot și cu hărmălaia de câini și copii din mahala și apoi, pe la orele 6 seara, am pornit „oficial” cu plugușorul.

Cu respirația tăiată de frica celor care ne vor bate în geam și a câinilor, eu, urmat de Lascăr, mă apropiam de fereastră și începeam:

„Aho! Aho! Copii și frați

Stați puțin și nu mânați

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul mi-ascultați

Mânați măi! Hăi! Hăi!...”

La această ultimă exclamare sunam și clopotul de mai multe ori. Lascăr la câțiva pași mai înapoi, ținea buhaiul strâns între genunchi, își uda din când în când mâinile cu apă, dintr-o sticlă, ce o purta în buzunar și trăgea de zor: bhu! bhu! bhu!... Ceilalți tovarăși erau în stradă și unul plesnea din bici, iar celălalt îl ajuta, după caz, lovind cu un băț pe latul ulucilor de scânduri, economisind astfel pleasna biciului.

La un negustor din Volna n-am avut succes, căci ne-a luat cam repede:

-         Ia spălați putina măi! de aici...

Lascăr, cu putinica (buhaiul) la subsuoară, își întoarse capul, cu corp cu tot ca lupul, și-i răspunse:

- Da ce s-o mai spălăm dom-le?... d-ta nu vezi că-i spălată?...

- Haide! Haide! Ștergeți-o că pe urmă..

- Că pe urmă ce? ruginesc cercurile?...întrebă Lazăr, însă de astă dată întrebarea o pusese de la poartă și asta mai mult pentru siguranța buhaiului, decât pentru pielea lui.

...Către miezul nopții ne-am întors acasă înghețați și frânți de oboseală, c-un săcotei cu trei sau patru sute de nuci, câțiva lei și pe deasupra cu putinica dogită....

Așa petreceam noi sărbătorile pe vremuri, numai într-un rîs și voie bună.

Astăzi Crăciunul îți dă mai mult prilej de nostalgie sburându-ți gândul la buhai, la bici, la săculețul cu nuci, la cismulițele tale cu potcoave anume puse pentru ghețușul de la „marne” și de pe Borcea; la gura sobei unde strânși în jurul ei cu alți copii, în zilele de viforniță, ne încălzeam picioarele înghețate și apoi încingeam o Baba oarba, un Ineluș învârtecuș și câte alte jocuri...”