miercuri, 12 iulie 2023

 

INUNDAȚII LA OLTENIȚA DE-A LUNGUL VREMII

 

Așezate la confluența Argeșului cu Dunărea, orașul și satul Oltenița au fost încă de la întemeiere, expuse inundațiilor, nenumărate fiind momentele când acestea au fost inundate de apele revărsate ale Dunării.

Primele vizite la Oltenița, ale lui Carol I, după sosirea sa în România, au legătură și cu inundațiile ce s-au abătut asupra orașului. Prima dintre aceste vizite a avut loc la 31 octombrie (12 noiembrie) 1866, când ”prințul Carol, însoțit de ministrul cultelor, Strat, călătorește la Oltenița, lângă Dunăre. Drumurile, în urma vremii rele, sunt într-o stare cum prințul n-a mai văzut niciodată până acum.” De aici, în după amiaza aceleiași zile a plecat la Călărași.

În ianuarie 1868, principele Carol I este prezent din nou la Olteniţa, vizită determinată de inundaţiile care au lovit oraşul. Aflăm acest lucru din mai multe documente. La 20 ianuarie 1868, comercianţii din Olteniţa trimit o scrisoare de mulţumire ministrului de interne, prefectului de Ilfov şi subprefectului plăşii Oltenita din care aflăm că: „cu ocaziunea debordării apelor Dunării şi Argeşului la portul Olteniţa, subscrişii comercianţi am avut o sumă mare de mărfuri, poposite pe malul Dunării (în lipsă de magazii şi şosea) care mărfuri erau expuse inundaţiei, încât puteam a le pierde. Domnule ministru, vă rugăm pe de o parte a exprima mulţumirea noastră D-lui Ciocârlan, prefectul de Ilfov, căruia s-a cerut ajutor din partea comisarului nostru de acolo, precum şi D-lui C. Pascal subprefect, care îndată au arătat mare energie, dând mijloacele administrative pentru scăparea mărfurilor în sumă de 4000 cântare”.

Câteva zile mai târziu, la 26 ianuarie 1868, „Monitorul Oficial” publică următoarele însemnări: „Îndată ce Înălţimea Sa Domnitorul a fost înştiinţat despre debordarea Dunării şi Argeşului, provenită de un dezgheţ pripit, a binevoit pe dată a da ordine prin telegraf ca toate autorităţile respective să ia măsurile cele mai eficace pentru apărarea locuitorilor ameninţaţi ai oraşului Olteniţa.

M.S. inspirat de Înalta Sa solicitudine voind a vedea în persoană întinderea dezastrului precum şi a pagubelor pricinuite şi a se convinge de eficacitatea măsurilor luate spre întâmpinarea răului, a pornit din capitală ieri, vineri, la 7 ½ ore de dimineaţă, însoţit de D. Donici, ministrul lucrărilor publice şi, după un drum foarte greu, a ajuns la Olteniţa la orele 1 după amiază.

Populaţia urbei, auzind de sosirea Domnitorului, a întâmpinat pe Înălţimea Sa cu semne de recunoştinţă şi cu demonstraţiuni adânc mişcătoare de entuziasm pentru prea iubitul Suveran care, într-un moment atât de nenorocit pentru o parte dintre ei, a binevoit a veni în persoană spre a le aduce mângâierea îngrijirii sale părinteşti.

Î.S., după o vizită scrupuloasă a locurilor inundate care cuprindea în oraş ca vreo 150 de case, a primit plângerile tuturor şi, cu generozitatea Sa obişnuită, a împărţit cu profesiune ajutoare băneşti celor mai atinşi de acea nenorocire.

Î.S., după informaţiunile luate, a aflat că vărsarea apelor n-a purces cu aceiaşi intensitate ca la 1861. M.S., urmat de binecuvântările populaţiei, a părăsit spre seară Olteniţa şi s-a întors noaptea în Capitală”.

A doua zi, pleca din Olteniţa către I.S. Principele Carol, Domnitorul Românilor, următoarea depeşă telegrafică: „De la suirea pe tronul României n-aţi cruţat nimic pentru a consola pe locuitorii ce în unele părţi ale ţării au fost bântuiţi de diferite calamităţi, foamete, inundaţie şi altele.

Mişcaţi de cel mai viu entuziasm că pentru a treia oară v-au văzut în mijlocul lor, locuitorii acestui oraş, nu se pot opri de a nu exprima cele mai vii mulţumiri pentru părinteştile îngrijiri ce arătaţi.

Prezintă Înălţimii Voastre şi ajutorul ce aţi făcut la cei bântuiţi de inundaţie a fost cel mai mare motiv de consolaţie.

Să trăiţi, Prea Înălţate Doamne! Să trăiască România, fericită sub Domnia Înălţimii Voastre. Primar D. Trătinescu”.

Prințul Carol al României. Foto: wikipedia.ro

Cu ocazia vizitei Domnitorului locuitorii inundaţi s-au plâns acestuia solicitând să li se dea locuri, pentru a fi scutiţi de inundaţii. La solicitarea Domnitorului, ministrul de interne Anton I. Ariton, a cercetat situaţia şi a prezentat Consiliului Miniştrilor un referat din care aflăm că în  ce priveşte cererea, cercetată de Consiliul local, Comitetul permanent Ilfov şi în cele din urmă şi de Ministerul Lucrărilor Publice, s-a întâmplat „anevoinţe în regularea satisfacerii cerinţei locuitorilor din cauza imposibilităţii de a li se putea da noi locuri în raport cu condiţiunile în care se găseşte oraşul Olteniţa. În urma unei petiţiuni ce s-a primit în cele din urmă, şi la Consiliul de Miniştri, ministrul de interne a mers la faţa locului, duminica trecută, la 25 ale lunii curente” şi după cercetarea făcută, s-a convins de împrejurările existente la faţa locului. 

După cele văzute la faţa locului şi consemnate în referat, Ministerul de Interne opina că în chestiunea respectivă, „spre precurmarea răului este de a se lua cât mai curând, prin Ministerul Lucrărilor Publice, măsurile necesare a se construi zăgaze sistematice făcute astfel ca să apere debordarea şi prin urmare venirea apelor spre acea parte; prin urmare dacă şi Domnia Voastră vă uniţi cu această opiniune, binevoiţi a hotărî măsura ce am onoare a vă propune”.

În şedinţa din 27 august 1868, Consiliul Miniştrilor luând în discuţie referatul amintit, nu împărtăşeşte cererea locuitorilor şi hotărăşte ca ministrul lucrărilor publice să ia grabnice măsuri pentru punerea în practică a părţii finale din referat.

Şi, întradevăr, după confirmarea Domnitorului, s-a trecut la punerea în practică a măsurii. Aflăm acest lucru din telegrama trimisă de olteniţeni Domnitorului la 12 septembrie 1868: „Este mult timp de când oraşul nostru Olteniţa deşi port însemnat, care varsă milioane în tezaurul public, el însă a fost abandonat, administraţia centrală niciodată nu s-a gândit că şi el are dreptul să aspire la vre-o îmbunătăţire.

De trei ori, Măria Ta, în cinci ani, acest oraş a fost inundat, pagube foarte simţitoare au suferit cetăţenii acestei urbe, cu toate acestea, astăzi inimile noastre s-au umplut de bucurie când au văzut că inginerii Statului, însoţiţi de antreprenori, au început lucrarea promisă de guvernul Măriei Voastre.

Măria ta, de câte ori piciorul Măriei Voastre străbate prin vre-o urbe, este peste putinţă ca acelei urbe să nu i se aline durerile sale; suntem recunoscători Măriei Voastre, pentru punerea digului spre apărarea oraşului contra inundaţiei, pentru facerea cheului care are să îmbunătăţească starea materială a acestui oraş, cât şi pentru şoseaua pe care au să se transporte toate produsele ce se exportă”.

Ziarul „Epoca” din 2 iunie 1897 ne informează că la Oltenița „Ploile continuă. Cheiul din portul Olteniței, care a fost construit în prevenirea celor mai mari ape, este inundat. Asemenea este inundat întreg portul. Orașul este în mare pericol din pricina Dunării și Argeșului, apele cărora s-au reunit; digul apărător este amenințat să fie distrus de furia apelor. Prăvăliile au fost închise; oamenii au fost scoși din administrație să lucreze pentru apărarea digului.”

Corespondentul special al ziarului Epoca din 4 iunie 1897, transmitea că: „ A sosit la Oltenița o companie de geniu care a început lucrările pentru apărarea orașului. Pericolul este iminent și cred că inundarea orașului este un lucru inevitabil din cauza întârzierii ajutoarelor. Panica în populație este idescriptibilă. Prăvăliile sunt închise. Locuitorii așteaptă dintr-un moment în altul debordarea apelor. Ploaia continuă, Argeșul curge furios și a rupt podul de la Herăști. Apele Dunării au crescut enorm și amenință să rupă digul orașului.

Moșia Chirnogi este înconjurată din toate părțile cu apă: 400 case sunt înecate, 80 dărâmate. Apa acoperă o întindere de 300 kilometri pătrați. Vapoarele vin până la malul moșiei Chirnogi, căci apele au aici o adâncime de 5 până la 6 metri”.

 După această știre, corespondentul transmite alta prin care anunță că: „Apele revărsate ale Argeșului cu cele ale Dunării s-au unit. Oltenița izolată; comunicațiile întrerupte, șoseaua Chirnogi fiind cu totul acoperită de apă. Dezastrul este colosal”.

„Adevărul” din 4 aprilie 1915, ne informează că la Oltenița „Lucrările la digul de apărare continuă, făcându-se un gard de nuiele în dosul căruia s-a depozitat bălegar și pământ.

Digul se prezintă totuși foarte slab și aceasta se poate vedea după urmele căruțelor care au cărat pământ pe coama digului și ale căror roți au intrat 40 de centimetri în corpul digului.

Foarte multă apă scurgându-se prin dig a inundat mai multe pogoane cu grâu, proprietatea d-nei Alimănișteanu și o mare parte din terenurile orașului, izvorând în același timp și apa în pivnițele biroului vamal, în vechea cantină a portului și în cârciuma d-lui Alex. Chioseaua din oraș.

Valurile Dunării ajutate de un vânt ce bate cu furie de la vest, de 18 ore, continuă să lovească în digul de apărare al moșiei Spanțov, la care lucrau vreo 300-400 oameni pentru a-l face mai rezistent.

Totuși digul n-a putut rezista decât până la orele 12 și 30 minute când a cedat rupându-se pe o distanță de peste 50 metri și acum drumul fiind liber, așa se revărsa cu furie peste semănăturile locuitorilor, amenințând să inunde și comunele Spanțov, Stancea și Clinciu care sunt pe vale.

A fost anunțat telegrafic Ministerul de Interne și d-l prefect al județului”.

O adevărată catastrofă s-a abătut asupra orașului în iarna-primăvara anului 1937. Sub titlul „Stația Oltenița amenințată de inundații”, ziarul „Adevărul” din 12 februarie 1937 scrie: „Telegrame din partea șefului stației Oltenița anunțând creșterea vertiginoasă a apelor Dunării, arată că linia ferată pe porțiunea de jos a portului este inundată și până ce apa să pătrundă în magazia și birourile stației nu a mai rămas decât o distanță de cel mult o jumătate de metru.

În fața acestei mari primejdii, șeful stației c ere direcțiunii generale C.F.R. să ordone trimiterea urgentă a unei locomotive, pentru evacuarea unui număr de 46  vagoane de marfă descoperite, care se găsesc în port. 

De asemenea, față de furia cu care apele Dunării se revarsă distrugând totul în calea lor, șeful stației cere dezlegare din partea forurilor superioare C.F.R. pentru evacuarea birourilor stației, a arhivei, a casei de bani și eventual demontarea aparatelor de telegraf, toate amenințate de puhoaie.

Câteva zile mai târziu, la 16 februarie 1937, din același ziar, aflăm că Portul Oltenița este complet sub apă și că ministrul de interne D. Iuca conduce personal operațiile de ajutorare. Ziarul consemnează că: „La Oltenița situația este din ce în ce îngrijorătoare. Apele Dunării continuă să crească și  astăzi la ora 12, după informațiile primite la Ministerul de interne, ele au atins cota de 7,82, față de cota 4 care este normală a Dunării în acest punct. Cea mai mare creștere a Dunării a fost semnalată în 1887, când apele au atins cota 7,84.

D. prefect Solacolu care a fost ieri la Oltenița a avut o conferință cu șefii autorităților locale și s-a început de azi dimineață să se înalțe digul de la chei cu 50 cm. Această nouă înălțare a cheiului va pune probabil la adăpost orașul și portul pentru o creștere a apelor până la cota 8,40. La aceste lucrări colaborează lucrători civili și soldați din armele geniului și pionierilor.

D. Iuca , ministru de interne a plecat la ora 1 și jumătate la Oltenița, însoțit de d. col. Solacolu, prefectul județului Ilfov, pentru a lua personal măsurile dictate de împrejurări. D. Iuca a telefonat azi dimineață la Oltenița și a cerut relațiuni. I s-a comunicat că apele au crescut în cursul dimineții cu încă zece centimetri și continuă să crească.

Față de această situație, d. ministru al internelor a luat contact cu conducătorii căilor ferate și în cursul dimineții au fost trimise la oltenița 150 de vagoane care vor fi puse la dispoziția locuitorilor în cazul în care populația din oraș ar fi nevoie să fie evacuată. Totuși autoritățile din Oltenița și-au exprimat astăzi optimismul în ce privește încetarea creșterii apelor, întrucât temperatura în cursul dimineții ridicându-se, este posibil ca zăpoarele de sloiuri din dreptul Silistrei se vor putea disloca și Dunărea își va relua cursul normal. Dacă însă aceste zăpoare vor rezista asalturilor blocurilor de gheață, care vin cu furie pe Dunăre, un dezastru nu va putea fi evitat.

În momentul de față apa a pătruns prin spatele orășelului Oltenița, inundând marginile Olteniței sat. Dacă digul cheiului va putea fi înălțat și consolidat, se poate spera ca Oltenița oraș să scape de inundații. Altfel, întrucât ea se află mai jos situată decât cursul actual al Dunării, apa ar pătrunde în oraș până la o înălțime de aproape 4 metri, ceea ce ar echivala cu un dezastru…

În cercurile ministerului de interne se afirmă că guvernul, care este preocupat în mod continuu de această chestiune, va lua astăzi hotărârea să se trimită la fața locului câteva avioane, pentru a recunoaște situația și eventual a ajuta printr-un bombardament aerian la deblocarea zăporului de la Silistra”.


Direcția C.F.R. informa că: „Din cauza zăpezilor căzute vineri, apele Dunării în portul Oltenița au crescut în ultimele 24 de ore cu aproape un metru, trecând peste nivelul șinelor din port.

Nivelul apelor fiind mai jos ca acel al digului de apărare, pentru moment, cum anunță o telegramă a stației locale, nu este pericol ca orașul să fie inundat.

Unități militare de pontonieri și jandarmi lucrează în permanență la stăvilirea apelor, pentru a înlătura inundarea orașului întreg.

Linia curentă a portului de la km 80 plus 600 și km 81 plus 310 este inundată. Nici un tren de marfă nu mai poate intra în port. Din această cauză șeful stației a cerut să se oprească toate transporturile de mărfuri și coletărie pentru Oltenița port, cu destinația Turtucaia. Aceste transporturi se vor îndruma numai la Oltenița oraș, de unde destinatarii le vor încărca în căruțe și transporta mai departe în port, iar de aici transporturile vor fi trecute cu bărcile la Turtucaia.

Toate liniile, magaziile și birourile stației Oltenița-port fiind inundate, șeful stației a cerut direcțiunii generale C.F.R. dezlegare de ce trebuie să facă, în cazul unei evacuări a orașului.”


La 17 februarie 1937, ziarul „Adevărul” își informa cititorii că deocamdată pericolul inundării orașului Oltenița a fost înlăturat.

Din rapoartele primite de prefectul Solacolu, situația se prezenta astfel: „Dunărea curge liniștit, fără abundență de sloiuri de gheață. Apa nu s-a mai înălțat de azi dimineață cu nici un centimetru și continuă să se mențină la aceiași cotă de ieri. În această situație, autoritățile din Oltenița își exprimă speranța că pericolul inundării orașului este cel puțin pentru câteva zile înlăturat. Digul construit pe cheiul portului poate opri puhoaiele de apă, chiar dacă mai cresc cu 60 de centimetri. În cursul dimineții de azi armata a continuat să înalțe și consolideze digul.

Versiunea care a pătruns Capitală astăzi că populația orașului ar fi fost nevoită în cursul nopții să fie evacuată este inexactă”.

La 4 aprilie aflăm că Dunărea s-a revărsat în portul Oltenița: „Din cauza valurilor mari ale Dunării, provocate de o furtună puternică, care a durat câteva ceasuri în șir, malul de la extremitatea portului Oltenița unde se fac încărcări de piatră s-a surpat în toată lungimea lui. Apa pătrunzând peste chei, a surpat terasamentul celor două linii ferate. S-au cerut ajutoare urgente de echipe de lucrători speciali pentru oprirea apelor și refacerea liniilor. De asemenea, s-a cerut serviciului hidraulic de a pune la dispoziție 20 de vagoane blocuri de piatră pentru consolidarea malurilor”, dar lucrările mergeau greu pentru că apele veneau încă furioase și se revărsau în port.

De Sf. Gheorghe, la 23 aprilie vine știrea că „primejdia revărsării apelor Dunării este cu mult mai mare decât s-a crezut la început, întrucât apele continuă să surpe terasamentele liniei, făcându-le improprii. Măsurile de consolidare cu pietriș între blocuri, se dovedesc fără folos, până ce apele vor începe să se retragă. Valurile se revarsă furios și distrug totul în calea lor”.

În anul 1942 orașul Oltenița a fost din nou acoperit de ape, iar populația evacuată.

 În memoriile sale, publicate sub titlul „Cu Mareşalul până la moarte”, generalul Constantin Pantazi, fiul al oraşului Călărași, descrie cum, în calitatea sa de ministru de război, l-a însoţit pe mareşalul Ion Antonescu în vizita la Giurgiu şi Olteniţa: „În luna martie (anul 1942 – n.ns.) au fost mari inundaţii la Dunăre, provenite din dezgheţul afluenţilor Dunării şi al fluviului. Oraşele Giurgiu şi Olteniţa au fost acoperite de ape. Am însoţit pe Mareşal două zile consecutiv în inspecţii în aceste două oraşe şi am mers în Giurgiu cu barca până la primărie, care era încă pe uscat(…)

La Olteniţa, colonelul Gheorghiu Cristache, prefectul Ilfovului, se zbătea să menţină şi să întărească digul care apăra oraşul dinspre valea Argeşului, însă lupta lui a fost zadarnică. Totuşi, Mareşalul a fost bine impresionat de prezenţa şi activitatea autorităţilor la locul sinistrului” (comparativ cu Giurgiu, unde prefectul a fost demis, chiar dacă fusese coleg de şcoală cu mareşalul).

Olteniţa a mai fost supusă inundaţiilor, dar cele din primăvara anului 1942 au fost cele mai mari din istoria aşezării. Documentele de arhivă, care s-au păstrat, ne permit să reconstituim în linii mari, drama prin care a trecut oraşul şi locuitorii săi în primăvara anului 1942, când mare parte din bărbaţi erau concentraţi pe front.

La 13 februarie, la ordinul prefectului, primarul oraşului comunica că, în caz de inundaţii, dispune de un număr de 92 bărci, dar „După cota apelor Dunării, suntem departe de orice îngrijorare cota la Olteniţa fiind mică de 377 comparativ cu cea de la Giurgiu unde cota de 537 se datoreşte unui baraj de gheaţă aflător între Olteniţa şi Giurgiu”.

Că lucrurile erau serioase aflăm la 10 martie 1942, când prefectul comunică primarului că „„Direcţia generală a porturilor ne-a încunoştiinţat că apele Dunării vin mari şi întrec nivelul celor mai mari ape cunoscute până acum.

Vă rugăm să vă deplasaţi numaidecât la faţa locului pentru ca împreună cu D-l inginer şef al judeţului, D-l pretor şi delegatul Poliţiei oraşului Olteniţa să luaţi măsuri de salvare şi în special pentru retragerea oamenilor şi vitelor din regiunea ameninţată, lunca Dunării şi ducerea lor în siguranţă şi la adăpost”.

Deşi s-a deplasat la faţa locului, primarul constata „nivelul crescut al apelor fără însă a fi ameninţător şi concluziona că chestiunea inundaţiilor e departe de a fi ameninţătoare”.

Pentru că situaţia era destul de îngrijorătoare, a fost întocmit un plan de evacuare a populaţiei şi bunurilor în situaţia unei eventuale inundaţii. Din planul respectiv aflăm că erau expuse inundaţiei satul Stupinele de la comuna Chirnogi, Olteniţa urbană şi Olteniţa rurală şi satul Clăteşti de la comuna Mitreni. Sunt stabilite locurile de evacuare, mijloacele cu care se face evacuare şi modalitatea de evacuare.

Întrucât apa era în continuă creştere, la 12 martie Direcţiunea Hidraulică din Ministerul Aerului şi Marinei comunica primarului oraşului Olteniţa că: „apele Dunării la Giurgiu au ajuns la cota 847 cu 0,80 cm mai mult peste cotele cunoscute şi cum între Giurgiu şi Olteniţa avem un baraj de gheţuri, la ruperea lui apa venind în mare cantitate, nivelul apei de la Giurgiu faţă de Olteniţa fiind cu 1,50 m mai ridicat, vă rugăm să binevoiţi a lua urgente măsuri pentru asigurarea şi consolidarea digurilor ce apără oraşul atât de la vest cât şi digul paralel cu Dunărea ce merge până la Mânăstirea, deoarece vor fi expuse la inundaţii”.

Două zile mai târziu, la 14 martie ora 18,00, primarul comunica prefectului că: „Apele continuă a fi în creştere cu 30 cm de azi dimineaţă ora 6,00, atingând cota 831.(…) Un aeroplan a făcut recunoaşteri în lungul Dunării aruncând 4 bombe la zăporul dintre Olteniţa şi Giurgiu, fără nici un rezultat, deşi ar fi trebuit în josul Dunării”. În oraş începuse construirea unui dig în faţa morii „Dunărea” şi a morii ţărăneşti „Calomfirescu”, unde diferenţa de nivel putea înlesni pătrunderea apelor în oraş. Abatorul şi moara „Dunărea” erau inundate, iar în gară erau la dispoziţia cetăţenilor pentru evacuare 70 vagoane descoperite şi se aştepta sosirea a 50 vagoane acoperite.

În ziua de 16 martie 1942, primarul dr. C. Sava comunica comandantului Garnizoanei Olteniţa că: „ameninţările inundaţiilor ne pun în stare de alarmă, urmând a încunoştiinţa populaţia pentru evacuare şi a lua măsurile pentru consolidarea digurilor”, iar pe prefect că: „situaţia gravă se menţine, cota apelor fiind tot în creştere atingând cifra de 848, deci cu 9 cm faţă de cota de ieri seară la ora 20,00.(…) Populaţia a fost încunoştiinţată pentru evacuare, luându-se măsurile ordonate de dv. pentru ca evacuarea să se facă în ordine, la cel dintâi semn de alarmă ce va fi prin tragerea clopotelor”.

În aceiaşi zi, primarul solicita şefului Poliţiei să dispună executarea următoarelor dispoziţiuni: „să se bată toba, ca locuitorii să fie pregătiţi din timp, pentru evacuarea locuinţelor, mai ales a celor de pe străzile 23 Aprilie şi C.A. Roseti, care sunt în prima linie, cele mai expuse; toţi locuitorii să-şi împacheteze avutul lor, ce va rămâne în casă şi va fi pus sub paza armatei. Îşi vor lua cu dânşii strictul necesar de îmbrăcăminte, precum şi alimente ca grâu, porumb, păsări, porci; fiecare familie, cu menţiunea numărului de persoane, îşi va indica localitatea unde se va refugia, fie la comunele Mitreni – Curcani şi cele învecinate cu ele, având la dispoziţia lor vagoanele C.F.R. ce-i va transporta la cele două staţii: Valea Roşie şi Curcani; la fiecare extremitate de stradă ce traversează cele două străzi: 23 Aprilie şi C.A. Roseti să fie postate câte două bărci, care la semnul de alarmă dat, barcagii să se puie la dispoziţia sinistraţilor, ajutând la salvarea lor”.

La ora 17,00 a zilei de 16 martie 1942, primarul înştiinţa pe prefect că: „Evacuarea a început în parte de ieri 15 martie a.c. şi continuă şi azi, de aceia are au căruţe transportându-şi avutul lor în comunele învecinate unde au rude; obligativitatea evacuării ne pune în situaţia de a rămâne oraşul fără braţe de muncă şi fără căruţe, absolut necesare la consolidarea digului; pentru remediere s-a intervenit la Pretură de a se rechiziţiona 200 căruţe din comunele învecinate, care vor veni încărcate cu pământ şi bălegar, iar după descărcare vor servi pentru transportul evacuaţilor”. Primarul solicita expedierea de urgenţă a 1000 de saci şi informa că la ora 15,30 un aeroplan a evoluat în lungul Dunării, iar cota apelor Dunării este de 852, cu tendinţă de uşoară creştere.

Conform Ordonanţei nr. 8 din 17 martie cu privire la evacuare, ordinea de evacuare începea cu primele trei străzi paralele cu digul şi anume 23 Aprilie, C.A. Roseti şi D. Trătinescu, iar comandantul unităţilor militare sosite în localitate împreună cu şeful Poliţiei trebuia să organizeze echipe militare, însoţite de subcomisari şi comandantul gardienilor, „care să se ducă din casă în casă obligând pe locuitori a-şi încărca tot avutul lor în căruţele sosite din plasa Olteniţa în acest scop, transportându-le la Gară, unde garnitura de tren, cu vagoane acoperite şi descoperite pentru animale e sub presiune”.

Conform situaţiilor întocmite de Primărie au fost evacuate un număr de 691 familii cu 2442 suflete, după cum urmează: la Ulmeni 209 familii cu 561 suflete, la Mitreni 36 familii cu 149 suflete; la Valea Roşie 22 familii cu 124 suflete; la Curcani 288 familii cu 1050 suflete; la Luica 22 familii cu 86 suflete şi la Budeşti 114 familii cu 472 suflete.

Pentru locuitorii oraşului o problemă delicată era aceea a apei de băut, motiv pentru care primarul îl informa pe prefect că singura soluţie ar fi de a se interveni la Direcţiunea C.F.R. de a trimite staţiei Olteniţa zilnic 3 vagoane cisterne cu capacitatea de 15.000 litri fiecare cu apă potabilă pentru alimentarea populaţiei.

La 26 martie, primarul se adresa şefului Gării Olteniţa înştiinţându-l că generalul Florescu, primarul general al capitalei a comunicat că „cisternele care au alimentat oraşul cu apă până în prezent nu vor mai veni cu începere din ziua de 27 martie 1942”, şi-l ruga să intervină telefonic sau telegrafic la Direcţia Generală a C.F.R. „spre a aproba ca pe lângă cei 15.000 litri apă care se trimit oraşului din propria Dvs. iniţiativă să se sporească numărul vagoanelor cisternă la cel puţin 3 a câte 15.000 litri fiecare zilnic, cantitate care după părerea noastră ar putea acoperi în parte nevoile oraşului, urmând ca după retragerea apelor de la uzină să se urgenteze reparaţiunile astfel ca în minimum de timp să se repună în funcţiune întreaga instalaţiune de apă”.

Pentru a rezolva problema primarul se adresa direct Ing. șef Păunescu, subdirector general al C.F.R.: „După cum ştiţi şi Dv. urgia nemiloasă a sortit ca puhoaiele de apă să ne inunde ¾ din suprafaţa oraşului Olteniţa, distrugând aproape 700 locuinţe, cu tot avutul lor, lăsându-i abătuţi, dezorientaţi şi numai cu nădejdea în Cel de Sus.

Prin această cruntă nenorocire şi avutul comunei a fost înghiţit de valul apelor. Uzina de apă, o avere de milioane, a fost complet inundată, iar oraşul rămas cu desăvârşire lipsit de apă potabilă şi deci încă o nenorocire suprapusă celorlalte. Lipsa apei, constituie pentru orice fiinţă, o suferinţă insuportabilă.(…)

O îngrijorare, destul de grea şi apăsătoare, ne obligă ca să apelăm la sufletul Dvs. , ca începutul Dvs. de bine să-şi continue opera până la sfârşitul suferinţei noastre, cu aceiaşi bunăvoinţă de până acum„ şi solicita ca transportul cisternelor cu apă să fie scutit de plata taxelor, care ar fi costat oraşul 225.000 lei pe lună, sumă greu de suportat în asemenea condiţii. La 13 aprilie sosea răspunsul că transportul apei potabile destinate populaţiei se va face gratuit.

Inundaţiile au produs şi victime. La 26 martie primarul îl informa pe prefect că „pe lângă cele două victime ale inundaţiilor, astăzi s-a mai găsit cadavrul femeii Dumitra Iancu Neicu de 60 ani, care şi-a găsit moartea prin prăbuşirea casei inundate”.

La 29 martie 1942, Prefectura Ilfov înştiinţa pe primar că mareşalul Antonescu a ordonat ca parte din locuitorii săraci, care au avut de suferit din cauza inundaţiilor să fie ajutaţi, în această categorie fiind incluşi: „cei aflaţi pe front, văduvele şi orfanii de război, invalizii de război, locuitorii săraci care au fost mobilizaţi, bătrânii şi femeile sărace, locuitorii care nu au fost mobilizaţi din cauze independente de voinţa lor care sunt săraci, au bună purtare şi s-au dovedit a fi buni gospodari încât azi merită ajutor din partea statului”.

Iată lista întocmită de primărie cu locuitorii inundaţi şi care merita ajutaţi, pe străzi: C.A.Roseti – 143, D. Trătinescu – 69, Traian – 43, Alex. Ghica – 50, C. Alimăneşteanu – 19, Carol I – 18, Cuza Vodă – 7, Mihai Bravu – 13, Regele Mihai I – 19, I.H. Rădulescu – 51, Petre Sfetescu – 23, Bulev. Eterior – 9, Piaţa Mercur – 8, Ferdinand – 17, Iancu Slăvescu – 10, I.G. Duca – 7, General Manu – 5 şi 23 Aprlie  - 89.

Situaţia nu se îmbunătăţise nici la începutul lunii mai, noul primar lt. Col. D. Băiculescu comunicând Prefecturii judeţului Ilfov că: „Dunărea şi Argeşul în creştere. Apa a pătruns în oraş ajungând până la Şcoala de Menaj inclusiv, la 50 m de hala de carne, iar în cartierul sinistrat se umblă cu barca”.

Am dat ordin pentru evacuarea cartierelor inundate, la populaţie, animale şi bagajele de mână a locuitorilor, în barăcile nemţeşti şi în cartierul Atârnaţi.

Şcoala de menaj va fi evacuată provizoriu pentru 1-2 zile la Gimnaziul din localitate unde s-a aranjat dormitorul.

S-au aşezat bărci la toate intersecţiile de străzi cu barcagii de serviciu, pentru a interveni la nevoie.

S-a dat ordin poliţiei pentru controlul evacuării locuitorilor şi a animalelor din cartierele ameninţate, iar prin garnizoană se va face siguranţa de zi şi noapte a avutului cetăţenilor, precum şi paza pe străzi.

Dintr-o situaţie întocmită de primărie la 6 iunie 1942, aflăm că în urma inundaţiilor au fost complet dărâmate un număr de 234 case, un număr de 225 necesitau reparaţii radicale, iar 239 reparaţii simple.

Pentru a veni în sprijinul populaţiei au fost lansate apeluri pentru colecte publice. Spre exemplu, la 22 iunie 1942, prefectura comunica primăriei că au fost colectate cantităţi de cereale, care găseau depozitate astfel: la comuna Frăsinet – 32 dal. porumb, la com. Brătianu – 114 dal. de porumb din care 32 stricat şi 62 dal. de grâu, iar la comuna Pârlita 18 dal. porumb şi 108,50 dal. grâu.

Şi în oraşul Olteniţa au fost făcute două colecte publice. La prima s-au strâns din donaţii pentru ajutorarea sinistraţilor suma de 189.300 lei, iar a doua a fost făcută pentru achiziţionarea de ajutoare în scopul refacerii caselor celor inundaţi strângându-se suma de 717.000 lei.

















sâmbătă, 8 iulie 2023

 

CĂLĂRAȘIUL VĂZUT DE GEORGE ACSINTEANU


Născut la 13 iulie 1905 în satul în satul Panduri, comuna Frumușica, județul Ialomița, face școala primară în satul natal, după care urmează școala normală din Călărași, apoi Liceul „Matei Basarab” din București, Facultatea de Litere și Drept, Universitatea București și Cernăuți. A debutat în revista Ritmul vremii. A colaborat la Falanga, Universul literar, Gândirea, Vremea, Convorbiri literare, Clipa, Universul, Dimineața, Cultura poporului, Țara noastră, Ecoul, Orizonturi…A debutat editorial cu romanul Piatra neagră în 1930, prefațat de Liviu Rebreanu. În deceniul al patrulea a publicat mai multe volume de proză și versuri. A fost ucenic tinichigiu, tipograf, învățător, bibliotecar, redactor la Țara noastră, secretar literar la Radiodifuziune, servitor la o cârciumă din Călărași, atașat de presă, iar după 1944, văcar, referent tehnic la o gospodărie agricolă de stat și consilier juridic.


În ianuarie 1938, după 20 de ani de la absolvirea școlii normale se reîntoarce în Călărași, realizând reportajul „Călărași, orașul Bărăganului și al apelor”. Să vedem, împreună, cum a regăsit George Acsinteanu orașul copilăriei sale. Reportajul începe în „Gara amintirilor”, iar fostul elev al școlii normale scrie: „Nu m-am gândit niciodată că un oraș al muntelui sau al câmpiilor, poate să îmbătrânească, așa cum îmbătrânesc oamenii, păsările, florile.

Să fie, într-adevăr, o bătrânețe sinceră, o moarte lentă a inimii, sau numai o părere, un fals ochean al gândului prin care privim orașul nevăzut de multă vreme?

Oricum, după aproape 20 de ani de când n-am mai pus piciorul în târgul tristei și întunecatei mele copilării, Călărașii mi s-au părut astăzi cu obrazul crispat, adus de spate, trist și mohorât ca un moșneag bolnav. Chiar în clipa când am coborât din tren un sentiment ciudat mi-a străpuns sufletul. Nu-mi venea să cred dacă am ajuns pe peronul gării ce mi se păruse de atâtea ori, cu 20 de ani în urmă, un imens palat roșu, în care oamenii cu chipiuri tot roșii săvârșeau minuni, sau lângă o gară scundă, ca toate gările de pe Bărăgan, cu zidurile roase de vânt sau cu streșinile de țiglă mâncate de ploaie. Nu cumva greșisem drumul.

-                    Am ajuns la Călărași?

Vream să mă conving, să-mi spulber incertitudinea. Omul pe care l-am întrebat s-a uitat lung la mine, a zâmbit ciudat și a trecut mai departe, spre o poartă de scânduri, făcută în colțul de răsărit al clădirii, unde un funcționar în uniformă făcea controlul biletelor.”

După ce descrie încercarea de a vorbi cu cetățeanul amintit, fără a reuși, crezând că este mut, trece de funcționarul care controla biletele, arătându-i permisul de scriitor scrie: „M-am suit într-o birje trasă de doi cai albi, frumoși de-ți era mai mare dragul de ei și am început să privesc de o parte și alta a drumului.

-                    Ia stai, am oprit birjarul. Ce-i aici?



-                    Ce să hie? S-a uitat omul de pe capră, întrebător, la mine. Iaca, oraș ce să hie.

-                    De ce n-ai luat-o pe bulevard?

-                    E în reparație, ș-apoi ocoleam prea mult.

-                    Daaa?

-                    Vezi bine că așa…

Omul a dat bice cailor. Vream să-l mai întreb ceva, să-i spun că de la gară și până la marginea orașului, distanță de vreo 2 kilometri, era înainte o câmpie în fața unei cazărmi de piatră. Pe acest câmp jucam noi, din când în când, cu mingea, atunci când scăpam dintre zidurile școalei. L-am lăsat însă, în pace. Și acesta era un om cu care nu prea ași fi putut lega vorbă de doamne ajută.”

Se sting prietenii copilăriei” este următorul capitol al reportajului, din care aflăm că: „Am ajuns în mijlocul orașului, acolo unde se ridică cele două palate impunătoare: lăcașul Liceului Știrbey-Vodă și Prefectura județului. După ce am plătit taxa birjarului am stat o clipă nedumerit în inima târgului. Unde să mă duc mai întâi? La Hotel? La liceu, unde auzisem că-i director, Guțulescu, un coleg mai vârstnic, un om de serioasă pregătire intelectuală sau la Palatul Justiției, unde știam că am un  foarte bun prieten cu care mi-am împletit câțiva ani din întunecata mea copilărie, pe procurorul Lazăr Belcin? Debitul de tutun din fața mea m-a atras mai mult. M-am decis. Am cumpărat un pachet de țigări și toate ziarele care apar în localitate. Am trecut apoi la o cafenea unde am cerut un schwartz. Am aprins o țigare și am început să citesc gazetele. De cum am deschis unul din ziare, o fotografie mi-a atras atenția. Îmi părea cunoscută. Foarte cunoscută. Portretul zâmbea la mine ca o primăvară vie. Am citit rândurile de dedesubt: Ing. Grigore Popescu-Ialomița. Colegul Grigore a murit?...În sufletul meu am simțit parcă înțepătura adâncă a unui stilet. Și el a zburat? Copilul acela cu ochii mereu strălucitori și cu necontenit surâs de bunătate în colțul gurii s-a desprins și el din lut spre marele nepătruns?

Călărași! Călărași!

Cât de trist și de bătrân îmi pari astăzi, după 20 de ani! Cât de sobru ești în iarnă, în această iarnă gri ca în poemele lui Bacovia! Parcă ai fi un vast mormânt. În tine s-a stins bunul Popărăscu, boemul și neîntrecutul nostru profesor de muzică. În tine a închis ochii frumoși, poetul fin, ca o palidă rază de stea, Catu Ionescu-Cumletus. În tine s-a sbuciumat și a adormit, somn fără trezire, prietenul Grigore…

Cu aceste gânduri amare mi-am aruncat privirile asupra articolului care însoțea fotografia surâzătoare a lui Grigore. Articolul era semnat de prietenul Lazăr. L-am citit. L-am sorbit cu plâns interior. Cât de simțit și de sincer era strigătul prietenului Belcin.

„…Te-ai stins pe neașteptate Grigore…în ziua înhumării tale, cerul, spre care ai năzuit cu gândul și cu inima, și-a dezvelit fața și te-a primit, cu raze furate de la soarele care încălzește fără deosebire pe toți. A fost, pentru cine a văzut, cel mai prețios omagiu cuvenit sufletului tău, cheltuit generos, pentru toți cărora ai vrut să le adaugi o părticică de bine. Au picat puține lacrimi peste bulgării care ți-au durat casă de veșnicie, unde doarme trupul dăruit morții. Dar au fost lacrimi sincere.”

Intrând în capitolul „Pe malul Borcei, apa turbure ca viața”, scriitorul ne spune că: „Am lăsat ziarul pe masă. Am plătit consumația și am plecat. Unde? La prieteni? Nu. M-am dus întâi să-mi risipesc gândurile, tristețile pe malul Borcei. Zăpada care acoperise orașul și malurile apei se topise. Apa brațului Borcea și a bălților inundate era turbure. M-am uitat de pe țărm în portul ce părea pustiu, spre balta, infinit de apă, spre Silistra, cetate înfiptă în dealul de dincolo de Dunăre, spre nepătrunsul câmpiilor și al apelor. Toate locurile acestea de care eram legat cândva prin lumină de primăvară, prin zile senine de toamnă, sau prin nopți fermecate de lună, prin bucurii și suferinți de copil singur, prin jocuri și muncă, mi se păreau acum atât de stranii, atât de reci. Cât de frumoase erau altădată aceste locuri și cât de negre mi s-au părut azi! N-am mai putut să le privesc. Nu știu de ce. Am plecat spre tribunal să-l văd pe prietenul Belcin. Un cameriei m-a oprit la ușe.


-         Pe cine căutați?

Eram să-i răspund: „pe Lazăr, pe prietenul meu Lazăr.” Mi-am dat seama însă, că sunt într-un lăcaș rigid al dreptății. Am rostit sec:

-         Pe Domnul Procuror Belcin.

-         Poftiți.

Am intrat sfios. Lazăr lucra la un birou cu nasul vârât în hârtii. Am șoptit:

-         Bine v-am găsit Domnule Procuror.

-         Un cap de om al câmpiei și al soarelui, cu străluciri puternice în ochi, izbucni:

-         Ce faci, măi băiatule?

Ne-am îmbrățișat frățește. Lazăr nu se schimbase. Rămăsese același copil, din care țâșneau efluvii de viață, de iubire, de înflăcărare.

-         Măi băiatule, ne-ai uitat cu totul în orașul acesta de provincie.

N-am vrut să-i mai aduc aminte nici de bătrânețea târgului său și nici de Grigore. Am început să-mi încălzesc și eu simțirea lângă robusta lui putere de trăire.

-         Ai venit de mult?

-         Acum o oră.

-         Hai prin oraș, tocmai terminasem treburile.

-         Haide.

Când am coborât scările tribunalului ne-a ieșit în cale un alt prieten, Eugen Cialîc, un neobosit însuflețitor al scrisului bărăgănean.

-        Heee, uite domnule, lume nouă. Să știi că se dărâmă Călărașiul din temelii.

Prietenul nostru, robust ca un maciste, necontenit viu și, cum spune el, cu „fo mie de chesti” în servieta cât toate zilele de sub braț, ne-a luat mai mult pe sus.

-        Haideți măi băieți să mâncați la mine, cu toate că e vineri. Vă dau post, da nu face nimic. Merge și postul cu „fo 10 păhăruțe de vin”.

-        Întâi să vizităm orașul, l-am rugat eu.

-        Aprob, zâmbi Eugen, mai cu seamă că vom lua în centru și „fo două țuici”.


Și așa au ajuns „Pe strada orașului cu amintiri” unde: „Am luat-o încet la braț câte-ș trei, pe strada principală. Această arteră a Călărașilor până în fața Palatului Comunal e mai mult o stradă a librăriilor. Prăvăliile în care se desfac cărțile de școală și cele literare sunt aproape legate una de alta.(și astăzi mai avem în oraș o singură librărie de carte, și aia aproape invizibilă, lângă Liceul Mihai Eminescu – n.ns.). De la palatul comunal înainte spre piața alimentară a orașului se întind renumitele cârciumi călărășene și cafenele în care cetățenii urbei își varsă amarul, își omoară timpul sau își rumegă bârfelile. Dintre toate viciile lor cafeaua și tablele par să fie cele două mai mari pasiuni importate, fără îndoială de la Silistra, de peste Dunăre. Călărașii au și un parc frumos amenajat pe malul Borcei, lângă port. În această grădină publică, în nopți de primăvară sau zilele calde de toamnă, în preajma deschiderii școalelor, tinerii și elevii de liceu își plimbă pe alei dragostea sau cântecul provincial, care de multe ori denaturează în răcnet. În mijlocul parcului se ridică ghebos și tare șubred Teatrul Popular, pe a cărui scenă totuși au ținut conferințe mulți dintre scriitorii și intelectualii noștri de seamă sau au dat spectacole trupe de actori reputați ai teatrelor din Capitală.

- Ei, ce zici domnule, mă strânse de braț prietenul Eugen, s-a schimbat orașul nostru? Ce părere ai?

Eram să-i spun sincer impresia pe care mi-a făcut-o târgul după atâta amar de vreme. La ce bun? L-aș fi mâhnit. Și apoi de unde știam eu că nu era decât o părere. Poate că orașul acesta care mi s-a părut atât de ruginit și de întunecat, să aibă viața lui trăită discret, în adânc; o viață mai mult spirituală, reprezentată de altfel prin cele câteva societăți de cultură și cele câteva ziare care apar în localitate. Despre instituțiile de cultură mi-a vorbit Belcin, în tot drumul nostru, prin oraș, cu o deosebită înflăcărare.

Afară de cele două licee, unul de băieți și altul de fete, mai sunt în Călărași nenumărate alte școli. Apoi societatea corală Freamătul  care poartă azi numele întemeietorului ei „Popărăscu”, desfășoară o vie activitate pe tărâmul muzicii. Liga Culturală condusă de avocatul și cărturarul Mitică Ranetescu, se dovedește din zi în zi mai mult, un nestins focar de răspândire a luminii spirituale și a frumosului. Sub auspiciile acestei instituții ca și sub îndemnul „Ateneului popular Ialomița”, fondat de Grigore Popescu și condus astăzi de scriitorul Lazăr Belcin, s-au organizat șezători literare la care au citit scriitori de seamă din București, s-au dat concerte, festivaluri, s-au desfășurat diferite manifestări culturale”.

Continuând reportajul scriitorul trece la „Întâmplări cu poeți, șefi de gară și birjari” și scrie:

 - Apropos, să vă spun o întâmplare din timpul șezătorii, îmi vorbi cu hohot de râs Eugen Cialîc, în timp ce ne așezasem la o masă, într-unul din  localurile străzii principale, ca să luăm cele „fo două țuici”.

Atât pe mine cât și pe Lazăr ne-a mirat deocamdată râsul sănătos al prietenului Cialîc.

-         De ce râzi măi omule? De ce ți-ai adus aminte?

-  Să vezi, continuă el să râdă în hohote. În ziua când organizasem șezătoarea literară eu și Belcin, fierbeam ca un cazan al Satanei nu altceva. În ceea ce mă privește îmi pierdusem de tot capul. În sala teatrului se adunase toată elita orașului. NU mai puteai să răsufli. Teatrul era arhiplin. Pentru că n-avusesem timp să primesc confrații în gara Ciulnița și să-i aducem cu trenul la Călărași, ca să nu se suie din greșeală în trenul de Slobozia, cum s-a mai întâmplat și cu alți scriitori, l-am rugat la telefon pe șeful gării din Ciulnița, să primească el pe d-nii scriitori și să-i îndrumeze la trenul de Călărași. Șeful mi-a promis solemn. Eram doar foarte buni prieteni. Când a sosit trenul în gara Călărași, m-am uitat eu pe peron, în stânga, în dreapta. Nici urmă de scriitor din București. Ce-i de făcut? Lumea aștepta în sală, îmi venea să mă spânzur sau să mă arunc în Borcea. Noroc că n-aveam funie la mine și nici Borcea nu era aproape. După ce m-am mai uitat încă odată atent, pe peron, am dat fuga la telefon. Am cerut pe șeful gării Ciulnița. El mi-a răspuns imediat.

- Bine mă omule, ce mi-ai făcut?

-  Ce ți-am făcut nene Cialîc, vai de capul meu?

Șeful gării a ezitat o clipă. Apoi cu un ton bosumflat mi-a răspuns scurt.

- Apăi, dragă nene Cialîc, să mă cam slăbești cu scriitorii tăi. Eu am ieșit pe peron, dar n-am știut care sunt scriitorii ăia, că tu nu mi-ai spus ce uniformă poartă!

Bietul om credea că și scriitorii poartă uniformă ca el sau ca militarii pentru că de, aveau ca președinte un general. Eugen Cialîc vorbea cu o înflăcărare de nereținut, așa cum vorbește el întotdeauna.

-        Să vezi mă neică, ce s-a mai întâmplat apoi cu poetul Radu Gyr, cu iubitul nostru Răducu. După ce scriitorii mi-au făcut această farsă, dându-se mai târziu jos din tren, eu am pus la dispoziția fiecăruia câte o trăsură. Radu Gyr s-a urcat într-una cu cai bălani. Înainte de a porni, el îi întinse birjarului un geamantan în care avea cărți; firește cărți de ale lui.

-        Uite, domnule birjar, ai grijă de acest geamantan. În el am eu toată opera mea.

-        Ce aveți, domnule scriitor?

-        Opera mea, domnule.

Birjarul luă geamantanul, se uită lung la el, îl pipăi cu atenție, se mai uită încă odată la domnul scriitor, mai mângâie geamantanul cu mâna stâng pentru că în dreapta ținea hățurile, apoi zise cu oarecare teamă:

- Domnule scriitor, dacă nu vă supărați, spuneți-mi și mie, se sparge asta a Dvs.

Poetul izbucnind în râs, îi spuse că nu se sparge.

Atunci birjarul, răsuflând din adâncul pieptului de mulțumire, puse geamantanul în fața lui și-și trânti picioarele pe opera scriitorului.

În sală, ce crezi că s-a întâmplat? Radu Gyr a avut în seara aceea cel mai frumos succes. I-a purtat birjarul noroc…Heee, dar e târziu mă neică, ai că ne așteaptă nevasta, cu postul, la masă”. 

Urmează întâlnirea cu „Omul cu trandafirul viu”. Când au părăsit localul unde luase nu „fo două țuici” ci „fo cinci țuici” trece prin fața lor „un domn bine îmbrăcat, cu un foarte frumos trandafir la butonieră.

-         Cine e ăsta? întrebai eu fără să vreau.

- Cum, nu-l cunoști, îmi răspunse tot râzând și mai mult plin de viață amicul Eugen, care se îmbujorase și el la față mai ceva decât trandafirul din pieptul omului care trecuse prin fața noastră. E colegul Jean P. Manolescu, omul cu trandafirul viu.

În trăsură Eugen ne povesti apoi cu lux de amănunte cum reușește acest avocat să-și țină- trandafirul câte două săptămâni proaspăt la butonieră.

- Să vedeți fraților, noi toți colegii lui Manolescu ne mirăm: „mă, ce-i cu omul ăsta? Are el o întreagă seră de trandafiri acasă de pune câte unul în fiecare zi la butonieră, sau e pur și simplu un vrăjitor care ține floarea vie cu farmece”. Nici un nici alta. Să vedeți ingeniozitate. Într-o zi îl opresc pe sălile tribunalului.

- Mă Jeane, de unde ai tu atâția trandafiri?

El duse degetul la gură misterios.

- Taină, Eugen.

Eu nici una nici două îi dau reverul la o parte. El strigă disperat:

-         Încet barbarule că mi-l spargi.

Eu nu mă las.

-         Vreau să-l văd, altfel să știi că ți-l rup.

El cu o mutră nenorocită de condamnat la moarte, îngână:

-         Bine mă barbarule, uită-te, dar te juri că nu mai spui la alții?

- Jur, am zis eu. Apoi m-am uitat în buzunarul hainei. Ce credeți mă fraților că am descoperit? Lângă butonieră, în buzunar domnul Jean P. Manolescu avea o eprubetă cu apă în care ținea coada trandafirului ca să nu se usuce. Iată de ce nu-i murea niciodată floarea din piept, acestui donjuan al orașului nostru.”


A urmat masa și o noapte petrecută conform obiceiului pământului la Eugen Cialîc acasă, apoi a doua vizita în „Piața cu cherhanale, pește viu și lăutari” situată chiar pe malul Borcei, unde: „De sus, pornind chiar din capătul străzii ce vine grăbită din oraș, se întinde un drum pe ale cărui margini sunt ridicate, de o parte și alta, cherhanale în formă de colibe. Aici, pescarii cu sau fără bărbi, aduc peștele de jos din baltă, într-un fel de tărgi. Atât mărunțișul cât și peștii mai mărișori (coloșii sunt aruncați pe ciment în cherhana) sunt răsturnați pe tarabe. Pe lângă mirosul caracteristic pescăriilor, noianul de argint viu din acest loc, în care se desface comoara bălții, îți farmecă privirea. Vrând, nevrând, chiar dacă n-ai coborât în piață să cumperi ci numai să te plimbi, să privești, te amesteci și tu în gloata clienților. Și, ca să fii în atmosferă, cât ai zice „baboi”, te-ai pomenit cu un kilogram de pește viu în mână. Unde să-l duci? Unde ai putea să-l duci mai bine, decât la grătar.




Sus, pe mal, paralel cu mersul apei, făcând cruce cu drumul pieței, se ridică primitoare câteva cârciumi, cum numai în Călărași poți găsi. De cum ai ajuns în fața uneia din ele un băiețaș te și întâmpină:

-         Să trăiți coane. Cum vreți să vi-l facem? Saramură, prăjit, la proțap?

Firește că-i dai pachetul și te așezi la o masă. Chiar dacă n-ai avut timp să-i spui cum vrei să ți-l pregătească, maestrul știe gustul clientului matinal. Îți trântește, la iuțeală, o ciorbă de crap de-ți vine să dai cu căciula în câini. Apoi când ți-aduce felul al doilea, iată că se prezintă și bateria; iar după ea,  faraonii. Când baragladinele ți-or zice la ureche „De pe Ialomița” uiți că ai venit în Călărași numai pentru o zi…

Dacă se întâmplă să te abați prin acest târg pe vremea bâlciului, de Sfânta Maria, atunci într-adevăr trăiești viața din plin a orașului de pe malul Borcei. Atunci, și numai atunci, după cum spun prietenii Belcin și Cialîc, stăpânii adevărați ai Călărașilor sunt BACHUS, PAN și EPICUR – filozoful, nu cum a trăit și a propovăduit în viață, ci așa cum l-au prezentat adversarii și prietenii lui, adică „porcul de Epicur”.

Finalul reportajului se încheie pe „Câmpia fără țărm” același tren luându-l din aceiași gară cu pereții roși de vânt și cu streșinile mâncate de ploaie.



  CIMITIRUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI SOVIETICI DIN COMUNA BUDEȘTI   În materialul nostru despre Lagărul de prizonieri nr. 7 Budești am amin...