vineri, 6 martie 2020


UN CĂLĂRĂȘEAN EPISCOP AL RÂMNICULUI ȘI NOULUI SEVERIN – SOFRONIE VULPESCU

Muzeul Dunării de Jos din Călărași a desemnat ca personalitate a  lunii februarie pe Sofronie Vulpescu, un călărășean care a urcat scările ierarhiei clericale, ajungând Episcop al Râmnicului și Noului Severin.
Sofronie Vulpescu s-a născut la 9 februarie 1856, în comuna Lupșanu, județul Ialomița (astăzi județul Călărași). Originile familiei Lupșanu sunt ardelene, „...în veacul al XVIII-lea niște baci ardeleni - ca mulți alții de altfel – și-au întemeiat în Bărăgan gospodărie trainică, rămânând aici în „drumul oilor” dintre munți și lunca Dunării, în satul Lupșanu! Erau din neamul Hulpe.
Vulpeștii din Lupșanu sunt de fel din Rășinari – Sibiu. Pe cei dintâiu, descălitori în Bărăgan, îi cunoaștem și cu nume călugărești: Antim Monahul, Dorotei Monahul, nume primite la trecerea lor în monahism la mănăstirile Cernica și Căldărușani, când au dăruit fiecare câte 600 de oi stăreției. Știm de asemenea că Dorotei Monahul se numea în mirenie Dobre Vulpe. A avut fiu pe Popa Stoica din Lupșanu, iar acesta pe Ștefan (în monahism Sofronie) și Marin (tatăl lui Train și Mihail Vulpescu, alte două mari personalități ale vieții muzicale românești – n.ns. N.Ț.) fost preot în comuna Lupșanu.”[1]
Ajuns preot în satul natal, Ștefan Vulpescu, „pierzându-și soția acum câțiva ani, a hotărât să se consacre clerului monahal și de curând a fost primit călugăr, sub numele de Ieromonahul Sofronie Vulpescu. Părintele Vulpescu a absolvit Seminarul central și acum urmează studiile la Facultatea de Teologie din București. Dânsul a mai fost numit „Spiritual” la Seminarul „Nifon”.”[2]
La 14 aprilie 1898, „protosinghelul Sofronie Vulpescu (fostul preot Ștefan Vulpescu din Lupșanu) a susținut cu mult succes teza de licență în Teologie, în fața juriului profesoral al Facultății de Teologie din București”.[3]
Teza s-a și tipărit într-o broșură de 108 pagini, titlul acesteia fiind: „Voința liberă a omului ca principiu al acțiunei morale”.
Același ziar ne informează că, „Sf. Sinod prin votul său din ziua de 6 mai a ales pe următorii candidați:
-         Arhimandritul Varlaam Răileanu – 13 voturi
-         Arhimandritul Veniamin Nițescu – 8 voturi
-         Protosinghelul Sofronie Vulpescu – 8 voturi
Din care guvernul roman va confirma unul care va fi hirotonisit în treapta de Arhiereu cu titlul de Craioveanu în locul alesului episcop de “Râmnic noul Severin” Atanasie Mironescu”.[4]
Alesul, în ziua de 5 mai 1913, va fi Sofronie Vulpescu, care era încă din 1909 arhiereu cu titlul de Craioveanul[5], iar din noiembrie 1912 a condus provizoriu eparhia olteană.[6]

Această alegere fusese intuită încă din 1898 de ziarul „Adevărul”, care prezentându-l pe Sofronie Vulpescu la rubrica „Un bucureștean pe zi”, scria: „Face parte din clerul mitropolitan și e unul din preoții noștri cu o serioasă cultură bisericească.
Teza sa de licență: „Voința liberă a omului” e o valoroasă și bine documentată lucrare, care poate fi citită cu folos atât de clerici cât și de laici.
Inteligent și sârguitor cum este, protosinghelul Sofronie Vulpescu e menit să urce cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericești.[7]
Instalarea noului episcop s-a făcut în ziua de 8 iunie 1913, la București. Iată cum a surprins ziarul „Adevărul”[8] acest moment: „Azi dimineață, la orele 11 și 45 minute a avut loc solemnitatea investirii noului episcop al Râmnicului Noului Severin, Sofronie Vulpescu.
Solemnitatea a avut loc la palat, în sala tronului, în prezența clerului, miniștrilor, membrilor parlamentului, a magistraților superiori și a tuturor șefilor autorităților.  
La orele 11 și jumătate la Mitropolie, s-a format cortegiul, care a pornit la palat.
 Înaintea cortegiului, în trăsură, se afla d C. Solomonescu, directorul prefecturei Capitalei. Urma apoi, un escadron din reg. 3 roșiori, trăsura regală în care au luat loc mitropolitul primat Conon Ar. Donici și Pimen mitropolitul Moldovei, a doua trăsură regală, în care a luat loc noul episcop. Ambele trăsuri erau escortate de câte doi maiori din artilerie. Urmau trăsurile cu protoiereii Capitalei, după care cortegiul se închidea cu un pluton de cavalerie.
De la Mitropolie, cortegiul a parcurs străzile: Bulevardul Maria, Splaiul Brâncoveanu, Calea Rahovei, str. Carol și Calea Victoriei până la palat.
La intrarea cortegiului în curtea palatului, garda a ieșit prezentând arma și muzica a intonat „Spre rugăciune”. 
SOLEMNITATEA DE LA PALAT
Mitropoliții și noul episcop, au fost întâmpinați de către aghiotantul, maior Anghelescu, care i-a condus în salonul de primire.
Au asistat la această solemnitate: d-nii miniștri Titu Maiorescu, Take Ionescu, Al. Bădărău, C. Dissescu, N. Xenopol, M. Cantacuzino, general Hîrjeu, Al. Marghiloman și C. Arion.
Episcopii Nifon al Dunării de Jos, Deonisie al Buzăului, Theodosie al Romanului, Nicodem al Hușilor, Calist al Argeșului, arhiereul Valerian, arhimandritul Scriban, directorul Seminarului Central, arhiereul Bartolomeu Băcăoanul, ad-tratorul Casei Bisericii arhimandritul Dionisie, starețul mănăstirii Sinaia, preotul Popescu Moșonia, Dobrovici din partea consiliului superior de agricultură, Bagdat, cei doi protoerei și eclesiarhi ai eparhiei Rîmnicului, general Costescu, comandor Gratzovky, membrii Consistoriului superior bisericesc, I. Kalinderu, Bansset, etc., etc.
La orele 12, au intrat în salonul de primire, regele, însoțit de principele Ferdinand și de principele Carol. Regele s-a suit pe tron, având la stânga pe principele Ferdinand.
În urmă, generalul adjuutant și doi aghiotanți regali, au condus în sala de ceremonie, până în fața tronului, pe episcopul Rîmnicului Noului Severin, care era îmbrăcat în mantia episcopală. În urma acestuia se aflau arhidiaconii mitropoliei, care purtau cârja episcopală.
Generalul adjutant, a anunțat pe noul episcop, după care mitropolitul primat a luat cârja din mâinile arhidiaconului și a remis-o suveranului. D.C. Dissescu citește diploma prin care recomandă pe noul ales.
Regele a ținut o cuvântare prin care felicită pe noul ales și totodată îi încredințează cârja episcopală.
DISCURSUL NOULUI EPISCOP
După ce a primit cârja din mâna suveranului, episcopul Sofronie al Rîmnicului, a ținut următoarea cuvântare:
SIRE,
Cu adâncă smerenie și puternică emoțiune sufletească, primesc din augusta mână a Majestăței Voastre, toiagul păstoral, semnul puterii episcopale pentru povățuirea duhovnicească, la bun liman a drept credincioșilor creștini din de Dumnezeu păzita eparhie a Rîmnicului Noul Severin.
Pășind spre această înaltă învrednicire la care glasul națiunei m-a chemat, mă simt cuprins de grea răspundere față de Dumnezeu, față de Majestatea Voastră și față de Țară, care m-a cinstit cu această înaltă vrednicie. Puindu-mi încă nădejdea numai în Domnul și având înaintea ochilor mei strălucitele pilde pline de fapte mărețe și înălțare ale antecesorilor mei, grija de răspundere nu se micșorează.
Și într-adevăr,
SIRE
Dumnezeu m-a rânduit să păstrez și să întăresc credința, să însuflețesc și să înmulțesc dragostea, către tot ce e creștinesc și Românesc, într-acea parte a țării noastre, al cărei pământ și trecut nouă tuturor ne e scump.
De acest colț al Patriei noastre, sunt legate cele mai mari și mai sfinte evenimente din trecutul nostru istoric, național și bisericesc.
Aici s-au plămădit și s-au închegat lucruri, care au hotărât de soarta și viitorul neamului nostru. De aci au răsărit cele mai alese și distinse figuri istorice, atât pe tărâmul bisericesc cât și național.
Întemeierea celor mai vechi episcopii a țărei, înființarea celor dintâi mănăstiri, tipăriturile celor mai vechi tipografii, pentru tălmăcirea sfintelor scripturi în graiul strămoșesc, alături de faptele eroice și cu mișcările de redeșteptare și dezrobire de sub jugul strain, făcuse din acest colțișor de pământ, idorul cel mai scump al tuturor românilor. Tot acestei laturi a țării i-a fost păstrată cinstea, acum 36 de ani, să primească în sânul ei pe fostul Domnitor și acum actualul Rege, ca de aici să vestească Europei, prin bubuitul tunului, că poporul roman dorește să trăiască liber și neatârnat.
Iată atâtea fapte săvârșite de inimi mari și suflete alese care s-au jertfit pentru binele norodului și propășirea sfintei noastre Biserici.
A păstra pomenirea tuturor acestor fapte, a le propovădui viitorimei, cu nestrămutatul gând, a le imita și aplica la nevoile de acum, e de datoria noastră a tuturor. Un popor care nu tine la trecutul lui și la învățămintele ce poate lega din el, e un popor menit să meargă spre slăvire.
Întru ceea ce mă privește, făgăduiesc solemn că voi păstra această scumpă visterie, datorită în parte muncii și strădaniei înfățișătorilor bisericii din această latură, și voi face din ea steagul ce trebuie să-mi călăuzească pașii în greaua misiune ce mă așteaptă.
Așa să-mi ajute Dumnezeu! Sfârșesc rugând pe bunul Dumnezeu să dăruiască Majestăței Voastre, zile bune și îndelungate, viață pașnică și sănătate, pentru binele bisericii și fericirea iubitului nostru popor.
Să trăiască Majestatea Sa Regina, buna și înțeleapta noastră Suverană.
Să trăiască Altețele Lor Regale, principia Ferdinand și Maria și întreaga Augusta Dinastie.
Să trăiască, să crească și să înflorească țara și neamul Românesc.
După terminarea solemnității, regele și principii s-au retras.

ÎNAPOIEREA CORTEGIULUI LA MITROPOLIE
La orele 12 și jumătate, când se terminase solemnitatea investirei, s-a format din nou cortegiul, care s-a înapoiat la mitropolie. În fruntea cortegiului d. C. Solomonescu, un pluton de cavalerie, trăsurile cu episcopii, trăsura regală cu mitropolitul primat și mitropolitul Pimen al Moldovei, o altă trăsură regală cu noul episcop și d. C. Dissescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice, arhidiaconii cu cârja episcopală și trăsurile cu protoereii Capitalei.
SERVICIUL RELIGIOS
La Mitropolie s-a oficiat apoi, un serviciu religios, la care au luat parte toate persoanele de mai sus.
RECEPȚIA
În urmă, după terminarea serviciului religios, mitropoliții, episcopii, noul episcop al Rîmnicului, d. C. Dissescu și un mare număr de membrii ai consistoriului superior bisericesc, au trecut în palatul Mitropoliei, unde a avut loc recepția.
S-a servit șampanie, cu care prilej, episcopul Sofronie al Rîmnicului, a ținut următoarea cuvântare:
Înalt Prea Sfințite Stăpâne,
Domnule Ministru, și
Cinstită asistență,
Cu vrerea lui Dumnezeu celui de Treime proslăvit, fuseiu ales acum două zile, Episcop al Eparhiei Rîmnicului - Noul Severin, iar azi urmând strămoșescul obicei, am primit toiagul pastoral din Augusta mână a Majestăței Sale Regelui, capul suveranității noastre naționale.
Evenimentul acesta, cel mai însemnat din viața mea, m-a zguduit până în adâncul sufletului. Și aceasta pentru cuvântul că de acum înainte nu mai sunt al meu, nu mai trăiesc pentru mine, ci sunt și trebuie să trăiesc pentru alții, pentru duhovniceștii mei fii din dreapta Oltului, cărora le voi închina toată strădania și osteneala mea.
A fost mare mila și îndurarea Atotputernicului Dumnezeu cu mine, nevrednica lui slugă, și tot p-atâta de mari trebuiesc să fie luptele și sforțările mele ca să umblu în căile Domnului.
În toată trezia cugetului meu, conștient de toate aceste greutăți ale noii vrednicii cu care sunt investit azi, și cu totul lăsat în darul lui Dumnezeu, pășesc cu curaj și cu inima în calea ce mi s-a deschis.
Iar acum datoria conștiinței mă obligă să mulțumesc cu cea mai vie recunoștință tuturor protectorilor și binefăcătorilor mei, începând cu Înalt Prea Sfințitul meu Stăpân, Mitropolitul Primat, căruia după cum am declarat și la alegerea mea, îi voi păstra un nemărginit devotament pentru osteneala data cu prilejul alegerii și investiturei mele; d-lui ministru al cultelor, eminentului jurisconsult și neîntrecutului bărbat de stat, alesului fiu al Sfintei noastre Biserici, îi voi păstra cea mai aleasă stimă și sinceră iubire, unite cu devotamentul meu neștirbit, pentru sprijinul întreg ce mi-a dat în toată vremea vieții mele, de când m-am învrednicit a-l cunoaște.
Atât Înalt Prea Sfinției Voastre cât și Domniei Voastre d-le ministru, amândoi înfățișători ai puterii bisericești, vă făgăduiesc tot sprijinul meu sincer și patriotic pentru desăvârșirea în fapte a tuturor acelor nevoi pentru binele Bisericii și al patriei noastre. Voi fi slugă credincioasă și devotată a neamului și țării mele.
Mulțumesc asemenea tuturor acelora ce s-au ostenit și m-au înconjurat cu dragostea lor în aceste zile prea de însemnătate din viața mea.
Mă voi ruga în toată viața mea pentru binele sufletesc și trupesc al tuturor, în primul loc pentru al Majestăței Sale Regelui, scumpul și înțeleptul nostru Suveran, făuritorul României moderne, pentru al Majestății Sale Regina, muma orfanilor și a orbilor din țara aceasta, cum și a întregii familii Regale.
Pentru toți aceștia, vă rog să strigăm: Să trăiască mulți ani!
MITROPOLITUL PRIMAT a răspuns mulțumindu-i pentru cuvintele elogioase ce i-a adresat și felicitându-l.
Înaltul prelat a arătat apoi cât este de grea sarcina de a păstori în eparhia Rîmnicului și își exprimă credința că noul ales va ști să se achite cu bine de toate îndatoririle.
D.C. DISSESCU felicită de asemenea pe noul episcop”.
Instalarea noului episcop, la Râmnicu Vâlcea, a avut loc în ziua de 16 iunie 1913. Conform celor consemnate de ziarul „Adevărul”[9], „La solemnitate au asistat numeroase personalități din oraș și județ precum și d. ministru al cultelor și instrucțiunii publice, C. Dissescu.
După ce s-a oficiat un te deum la episcopie, d. ministru Dissescu a citit decretul regal de numire a episcopului Sofronie Vulpescu la episcopatul Râmnicului și Noului Severin.
Noul episcop a rostit o cuvântare. După aceea d. ministru Dissescu a ținut următorul discurs:
Prea sfințite,
 Serbarea de azi făcută cu prilejul punerii P.S. Tale pe scaunul episcopal n-adaugă nimic la puterea ce ni s-a dat, putere divină prin Arhierie, putere de suveranitate națională prin alegerea făcută în persoana P.S. Tale ca episcop de către popor, prin glasul marelui colegiu electoral și prin încredințarea cârjei pastorale de către M.S. Regele. Procedura solemnității de azi are de scop numai consacrarea legalității sacerdotale din punctul de vedere al raportului bisericii cu statul.
Acum dăm un semn extern vieții voastre bisericești, pentru că în organizația noastră bisericească, preotul nu este numai un sacerdot, dar și o funcție socială. P.S. Voastră nu reprezentați numai filozofia religioasă, unită cu morala vieții în acțiune, ideile de cinste cărora le dați un trup, dar și o idee de naționalitate întocmai ca și preoții timpurilor antice.
Acest îndoit caracter al misiunii Voastre a fost spre binele românilor în toate timpurile și peste tot locul ideia creștină astfel înțeleasă a păstrat naționalitățile creștine sub domniile cele mai autocrate, creștine sau păgâne.
Deoasebita solemnitate a alegerei P.S. Tale ca episcop al celei mai istorice chiriarhii din România a fost unanim recunoscută și cu drept cuvânt. Această însemnătate o dau împrejurările care au adus criza religioasă, neliniștile și tulburările din biserica noastră, precum și însușirile personalității P.S. Tale. Criza și neliniștea se datorește mai multor cauze. E bine să le caracterizăm pentru că cunoscându-le, le putem îndepărta pentru totdeauna, principalele dintrânsele îmi par a fi:
1. Modernismul căruia datorim conflictul dintre biserică și știință, confundându-le una cu alta. Eroare adâncă, căci religia și știința au terenul, au câmpul de dezvoltare deosebită: Una preamărește în destinarea sentimentelor sufletești, cealaltă descoperirea adevărului prin raționamenmt, simț și experiență. Cine caută religia în știință sau știința în religie, cade în confuzie și în scepticism;
2. Luptele personale datorite în mare parte năzuinței de monopolizare și inspirației divine. Ipocrizie, arivism sau convicție sinceră, este aici un fapt care trebuie arătat și dezaprobat, căci el conduce la patricidul moral mult mai periculos decât cel material, căci elementele lui se găsesc într-o luptă fără sfârșit.
Mare este meritul femeilor române care, înțelegând periodul crizei religioase, au întemeiat asociația bisericii ortodoxe române. Activitatea lor merită desigur toată aprobarea. Tot ce face este bine, dar cred de a mea datorie de a spune personal și ca ministru al cultelor că atât cât fac și cât timp vor face numai atât, cât spun statutele societății, scopul ei nu poate fi atins.
Biserica, religia nu se împuternicesc și nu se apără cu lefuri și școli laice. Trebuiește o inițiere la religie nu numai prin practica cultului dar și prin studiul metafizic al dogmei bazat pe vocațiune. Trebuie mărit cercul trebuințelor spirituale. La întrebarea ce se punea de un bun creștin, în Franța, unui mare obraz bisericesc. „De când a stabilit credința?” acesta a răspuns cu mult spirit: De când s-a înlocuit cuvântul credo cu cuvântul credit” Mare dreptate a avut interlocuitorul meu, căci trebuințele spirituale, idealurile mari nu se fac ca cele economice, umplând buzunarele, mărind capitalurile băncilor fie și populare – și făcând apel la activitatea financiară a preoților.
Nu, idealurile mari se fac și satisfac prin înavuțirea conștiinței, a fondului nostru lăuntric.
Admir poporul român plin de energie și de rezerve de energie, acest popor care ne dă impozitul banului, al sângelui și tot personalul bisericesc secular și monahal. Dar întreb: de ce copiii așa zisei clase dominante nu merg în școlile bisericești și nu se fac apostoli ai sacerdotului ortodox.
Nu mă opresc de a spune că până nu voi vedea pe mamele de la ortodoxia română dându-și copiii lor bisericii ca preoți, eu nu văd realizarea scopului ortodoxiei. Este bine ce fac, dar să facă și mai mult prin copiii lor.(Aplauze puternice)
Vorbeam adineaori de meritele personalităței P.S. Tale. Unul din cele mai de căpetenie îmi pare energia și dezgustul ce aveți pentru tot ce este echivoc.
O legendă veche celtică ne spune că sufletul stejarilor bătrâni a trecut în cei ce au format dosa preoțească.
Văzând azi nu numai la noi, dar și în celelalte țări firea încovoioasă, supusă și echivocă a unor obraze bisericești, am crede că legenda celtică este o superstiție greșită. Nu este așa pentru că în biserica română de mir sau monahală numeroase obraze întrunesc pietatea cu energia și hotărârea.
Sunteți dintre aceștia și proba cea mai puternică o găsesc în trecutul activității P.S. Tale. P.S. Ta întotdeauna ai înțeles că în biserica noastră arhiereul, episcopul, mitropolitul sunt nu numai un ce contemplativ, dar și un organ de acțiune.
Când biserica sau naționalitatea românilor de ori și unde au fost amenințate nu v-ați dat nici în dreapta nici în stânga și ați luptat, iar criticile O, Doamne! cine nu este criticat și calomniat, mai cu seamă când face bine v-au lăsat indiferent și bine ați făcut, căci nepăsător trebuie să fie omul și la slavă și la treabă.
Mi-aduc aminte de un cuvânt al lui Victor Hugo zis la 1893: „Niciodată ca anul acesta n-am fost mai criticat pentru greșelile ce am făcut și cu toate acestea niciodată nu m-am simțit mai bine. Așa mi-am zis și eu de multe ori. ” Rog pe P.S. Ta să nu uite aceste cuvinte și să le pronunțe măcar pentru ziua când a fost ales episcop.
Continuați Prea Sfințite de a vă aduce aminte că chietismul, acel obicei de a te confunda în dulcețile vieții tale proprii dezinteresându-te de ce se petrece în jurul tău, este o erezie creștină, cu alte cuvinte un păcat de care trebuie să fugim.
Nu mă îndoiesc Prea Sfințite că cu ajutorul clerului care v-a întâmpinat cu atâta entuziasm, plin de speranță și al autorităților civile veți îndeplini un întreg program pentru mărirea vieții bisericești și monahale.
Sfaturi? Ce sfaturi mai bune putem da decât cel cuprins în sfânta Evanghelie citită adineauri. Sfatul dat de Domnul Isus Cristos bunului păstor. Reamintește-ți cuvântul Mântuitorului: „Eu cunosc pe Tatăl, precum și Tatăl mă cunoaște pe mine”.
Misiunea pe care o aveți e mare și sfântă, pentru că episcopatul este Evanghelia în funcțiune de viața individuală și socială. Dacă toți preoții au putere de regenerare prin îndeplinirea Sf. Mister al botezului, aveți cum zice cu drept cuvânt Sf. Epizarie și Hrisostoru, o putere creatoare: aceea de a face preoți, care sunt sarea și lumina pământului.
În timpurile de luptă în care trăim, nouă cei din lumea din afară ne puteți face un mare bine făcând legătură de pace între cetățeni.
Nu mă îndoiesc că, de va fi nevoie, la timp, veți zice, după cuvântul evangheliei: „Dau vouă și pacea și viața mea”, având pildă pe marii ierarhi care au păstorit de pe scaunul Olteniei. Așa fiind, veți mări viața noastră bisericească și națională.
La urmă s-a expediat o telegramă regelui, semnată de kinistrul cultelor.”
Ca episcop, Sofronie Vulpescu a activat până la 19 mai 1917. Atunci când germanii au ocupat Oltenia, el nu s-a retras, așa cum au făcut autoritățile, în capitala Moldovei, dar nu a rămas nici la Episcopie, „sperând că își va putea păstra funcția atunci când lucrurile se vor fi liniștit, sub noua autoritate de ocupație. Gestul său a fost sancționat atât de germani, care l-au arestat și i-au impus domiciliu forțat la Cheia, Peștera Ialomicioarei și Căldărușani, dar și de mitropolitul Conon. Acesta scria la 18 septembrie 1917 despre Sofronie că „încă din toamna trecută, fără permisiunea noastră canonică, sau vreun concediu în regulă, după mai multe luni de zile lipsind din scaunul său, (...) acum a fost luat ca ostatic (...). Lipsește și vicarul, P.S. Alexie Craioveanul, respins de însuși Sofronie a locui împreună acolo, însă acesta s-a strămutat la Iași (...)”. În dizgrația autorităților germane și acuzat de mitropolit și fruntașii politici români, demisia era pentru Sofronie singura opțiune”.[10]
În timpul primului război mondial, Episcopul Sofronie Vulpescu, pe lângă faptul că a primit preoți și mireni cu familiile lor, refugiați din Transilvania, a alcătuit și o mișcătoare rugăciune, pentru a încuraja  soldații pe front, rugăciune care se citea de preoți în biserici.[11]
Episcopul Sofronie avea o fire curioasă, moștenită poate de la cine știe ce strămoș. Așa-s mocanii, oameni cutezători, spun tot adevărul, lovesc în plin cu tăișul sabiei și vorbei. Oameni dintr-o bucată. Au dinți de șarpe când nu le convine un lucru. Or, acest fel de a fi nu se potrivea cu smerenia cerută de cinul călugăresc. Cum s-ar fi putut împăca îndârjirea aceasta mocănească, dacică, cu asuprirea vrăjmașului năvălitor în țară în toamna anului 1916? Când mergea pe drum îi scuipa, îi ocăra în gura mare. Așa era Sofronie. Nu-și putea stăpâni ura împotriva lor. Purtarea aceasta nu putea rămâne fără urmări neplăcute pentru el, oricât de vlădică ar fi fost.
Arestat în închisoarea de sub Cercul Militar din București, ținut sub regim aspru la întuneric o lună și jumătate, apoi exilat la Peștera Ialomicioarei, unde a trăit într-o cumplită lipsă și mizerie.
Istorisesc monahii de acolo că într-un apus de soare, desnădăjduit de situația în care se afla, ar fi încercat să se arunce în prăpastie de pe stânca din partea de răsărit a schitului și că întâmplător, l-a împiedicat un monah de la acest gest nenorocit.
 Reîntors la peșteră a adunat sfatul celor câțiva călugări, ajungând la concluzia să scrie mareșalului Mackensen, ceea ce a și făcut, în termenii următori:
Domnule Mareșal,
Reprezentați forța armatei germane în România ocupată. Pentru un popor ca românii nu este frumos să fim socotiți absolut robi. Noi care suntem duși în surghiun nu suntem ostatici de război; dar dacă Excelența Voastră socotește astfel și cum eu episcop de Râmnic sunt sechestrat aici la Peștera Ialomicioarei, deasupra Sinaiei și într-o situație de nedescris ca suferință, vă rog deci dați una din aceste două căi pe care vi le cer; dacă vina mea pentru care sufăr este așa de mare, prefer ori să fiu decapitat aici unde sunt, ori să fiu deportat în Germania. Mai ușor pot suferi pe pământ străin decât pe pământ românesc.”
La această scrisoare feldmareșalul Mackensen i-a răspuns personal:
„Prea Sfinte,
Alegeți-vă dincoace între Carpați și Dunăre un loc fix și potrivit cu situația P.S. Voastre, în apropiere de observațiunile germane pentru o hrană mai bună, lângă persoane cunoscute și voia de a vă lua vechea ocupație cu scrieri bisericești. Nu am cunoștință de sechestrarea P.S. Voastre.”
La acest răspuns, episcopul Sofronie și-a ales mănăstirea Căldărușani. Neînțelegându-se însă cu fostul mitropolit Ghenadie, care era acolo – poate tot din cauza felului său de a fi –s-a mutat în București la nepotul său, preotul Marin Vulpescu de la biserica Crețulescu; iar cu ocazia primelor schimburi de ostatici între români și germani, a izbutit să treacă în Moldova, prin mijlocirea profesorului universitar Dragomir Demetrescu.
Acolo nu i s-a permis să mai participe la ședințele senatului – episcopii sunt senatori de drept – ba a fost chiar sfătuit să-și dea demisia, ceea ce a și făcut, cu condiția să fie numit arhiereu – locotenent pe viață la o episcopie din Moldova. A primit aprobarea demisiei, fără obținerea numirei. Cu toate protestele sale, a rămas în această situație până la 10 septembrie 1923, când a decedat, fiind înmormântat la mănăstirea Cernica.
Faptul că nu s-a retras în Moldova, cât și ocrotirea acordată de Mackensen, felul său de a fi, au contribuit la pierderea scaunului său episcopal.[12] Cele de mai sus provin din comunicarea preotului Marin Vulpescu din București).
Cât a stat la Râmnicu Vâlcea ca episcop, Sofronie Vulpescu a înființat o tipografie în care a tipărit de câteva ori Calendarul Bisericii Ortodoxe Române, pe care mai apoi l-a scos neîntrerupt timp de 20 de ani. A dat la lumină și unele broșuri ca: Viața și opera lui Emanuel Kant, Viața Sf. Ecaterina și Ștefan, Viața Sf. Nicolae, Luther și o nouă ediție a Noului Testament.[13]






[1] Preot Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului. Temnițe și lagăre, vol. II, Tipografia “Vremea”, 1940, p. 346
[2] “Ialomițeanul”, anul VII, nr. 12 din 27 martie 1894
[3] “Gazeta Ialomiței“, anul III, nr. 17 din 10 mai 1898
[4] Ibidem.
[5] Ciprian-Marius Sîrbu, Episcopii Râmnicului și viața politică românească în perioada 1858-1918, în “Buridava”, nr. 10/2012, p. 163
[6] Preot dr. Laurențiu Rădoi, Chipuri de preoți vâlceni în primul război mondial (1916-1918), în “Misiunea”, nr. 2/2015, p. 125
[7] “Adevărul”, anul XI, nr. 3196 din 9 iunie 1898
[8] “Adevărul”, anul XXVI, nr. 8494 din 8 mai 1913
[9]Adevărul”, anul XXVI, nr. 8535 din 18 iunie 1913
[10] Ciprian-Marius Sârbu, art. cit, p. 168-169
[11] Preot dr. Laurențiu Rădoi, art. cit.
[12] Preot Grigore N. Popescu, op. cit., p. 347-348
[13] Pr. Prof. dr. Nicolae Bălașa, Activitatea culturală a Episcopului Râmnicului de-a lungul vremii, în „Renașterea”, nr. 1/2003, p. 14.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

  CIMITIRUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI SOVIETICI DIN COMUNA BUDEȘTI   În materialul nostru despre Lagărul de prizonieri nr. 7 Budești am amin...