PLANUL DE AMENAJARE

 A ORAŞULUI DIN ANUL 1928

                                                                                         

După Marea Unire din  1918, populaţia oraşului a crescut astfel că s-a simţit nevoia extinderii acestuia, dincolo de raza exterioară stabilită încă de la sfârșitul secolului XIX. Invalizii care au luptat pe front, dar și urmașii celor căzuți pentru înfptuirea marelui ideal, văduvele şi orfanii de război, cei demobilizaţi şi funcţionarii aşteptau să fie împroprietăriţi cu locuri de casă, aşa cum li se promisese.

Planul orașului înainte de extindere

In conformitate cu dispoziţiile art. 69 din legea pentru unificare administrativă, comunele erau datoare ca în termen de 4 ani de la promulgarea legii, să stabilească dacă aveau întocmite planurile de sistematizare, şi dacă nu, după importanţa şi mijloacele de care dispuneau, să întocmească „un plan general de sistematizare, care să aibă în vedere satisfacerea tuturor trebuinţelor de ordin edilitar, ca alinierea străzilor, deschideri şi înfiinţări de străzi şi pieţe, alimentare cu apă, iluminat, pavarea, înfiinţări de grădini, parcuri, plantaţiuni, mijloacele pentru transportarea populaţiei în comune, locuinţe ieftine, etc.”

Planul de sistematizare şi parcelare a terenurilor din oraşul Călăraşi, destinate împroprietăririi celor menţionaţi a fost întocmit, aprobat de Consiliul comunal şi apoi de Consiliul tehnic superior la 24 martie 1925 şi prin Înaltul Decret Regal nr. 2036 la 17 iunie 1925.

Deși fuse aprobat, cum am menționat, Ministerul de Interne cerea ca acest plan să fie votat din nou de consiliul comunal, trimis pentru cercetare la Consiliul superior administrativ şi apoi după aceea devenea definitiv. Aşa se face că la 13 iunie 1928, primăria trimite Consiliului superior administrativ, planul de sistematizare al oraşului însoţit de “Memoriul asupra întocmirii planului de amenajare a oraşului Călăraşi şi a parcelării noilor cartiere pentru împroprietărirea demobilizaţilor, văduvelor, orfanilor de război şi funcţionarilor”.

Declanşarea parcelării oraşului a creat şi probleme deoarece, aşa cum îl informa ing. Săndulescu pe primarul oraşului, la 3 mai 1928: „În cuprinsul razei oraşului proprietarii de terenuri cu suprafeţe mari, îşi parcelează acele terenuri în locuri de casă pe care le vând, deschid străzi după cum le convine pentru parcelare, fără nici o normă, fără a le pune în concordanţă cu planul de sistematizare al oraşului, fără a le da lărgimea prevăzută de regulamentul comunal şi fără a face formalităţile prevăzute de art. 5 din regulamentul de construcţiuni şi alinieri.

Pe multe din acele locuri, s-au clădit case fără a se obţine autorizaţia cuvenită de la primărie.”

Pentru exemplificare, nominaliza şi proprietarii: Elena V. Dimos, Toma Stăncescu, Temistocle Ştefănescu şi Cluceru şi solicita primarului  să dispună să se oprească orice asemenea parcelări şi construcţii şi să fie daţi judecăţii, iar făptuitorii să fie obligaţi a desfiinţa construcţiile făcute.

Mai împăciuitor primarul decidea să se aştepte întocmirea regulamentului, până atunci persoanele vizate urmând să fie notificate.

Memoriul se deschide cu motivaţia întocmirii: „Pentru îndeplinirea obligaţiunii impusă oraşelor de legea din 1922 pentru împroprietărirea demobilizaţilor, văduvelor, orfanilor de război şi funcţionarilor, urmând ca şi primăria oraşului Călăraşi, să aducă la îndeplinire această obligaţiune şi din cauză că terenurile libere de clădiri din actuala rază a oraşului sunt proprietăţi particulare, pentru care se pretind preţuri excesiv de mari, neputându-se face această împroprietărire în interiorul actualei raze a oraşului, este nevoie a i se da o extindere prin formare de noi cartiere.

În acest scop s-a întocmit actualul proiect care are de obiect:

1.     Amenajarea oraşului faţă cu extinderea ce i se dă;

2.           Parcelarea noilor cartiere formate pentru împroprietărirea demobilizaţilor,văduvelor, orfanilor de război şi funcţionarilor.”

            şi cuprinde trei părţi: „descrierea situaţiei actuale a oraşului; întocmirea proiectului de amenajare şi parcelarea noilor cartiere.”

Descrierea situaţiei oraşului începe cu un scurt istoric din care aflăm că: „Oraşul Călăraşi este fondat în anul 1851 (corect 1852 – n.ns.) de principele Barbu Ştirbei. Este capitala judeţului Ialomiţa, situat la extremitatea sudică a judeţului pe un braţ al Dunării numit Borcea, care fiind navigabil face ca oraşul să fie trecut între porturile Dunării. Acestui fapt se datoreşte dezvoltarea din trecut a sa, deoarece fiind singurul punct de încărcare pentru produsele agricole ale judeţului şi chiar pentru parte din judeţele limitrofe, atrăgea aici tot comerţul de cereale.

De la 1897 construindu-se calea ferată Bucureşti – Constanţa şi Făurei – Feteşti, mai târziu în 1911, linia Ploieşti – Urziceni – Ţăndărei, importanţa comercială a oraşului Călăraşi a pierdut mult, producând o stagnare în dezvoltarea lui, care persistă şi în timpul de faţă.

Viaţa sa comercială este întreţinută acum de partea de sud vest a judeţului, pe o rază de 50 km, de câteva sate din partea de nord şi est a oraşului, de consumul armatei şi al funcţionarilor.

Ca industrie nu posedă decât o instalaţie de moară cu o capacitate de 2 ½ vagoane pe zi şi un atelier mecanic.”

Ca artere principale de comunicaţie se aminteşte faptul că: „Este legat de reţeaua C.F.R. prin linia ferată Ciulniţa – Călăraşi Port, formând staţie finală fără trafic important, este port la Dunăre prin legătura cu Dunărea prin  braţul Borcea, care nu este navigabil decât între Călăraşi şi Dunăre, posedă un cheu de lemn înalt, pentru apele mari, şui un cheu cu peron de piatră, pentru apele mici.”

Şoselele de legătură cu judeţul erau: şoseaua Călăraşi – Olteniţa, care deservea partea de sud – vest a judeţului şi care era cea mai importantă arteră de comunicaţie pentru oraş; şoseaua Călăraşi – Feteşti – Piua Petrii, pentru partea de est a judeţului, care avea pentru oraş o importanţă mai puţin însemnată deoarece pe Borcea, în aval de oraş, în timpuri de ape mari, se putea face încărcări la toate satele înşirate pe malul stâng.

Şoselele Călăraşi – Slobozia, Călăraşi – Ţăndărei, drumul spre Călăraşii Vechi şi şoseaua Călăraşi – Silistra la punctul Chiciu, erau celelalte artere de comunicaţie.

Populaţia oraşului, după statisticile existente se prezenta astfel. La 1895 – 7.000 locuitori; la 1912 – 13.000 locuitori şi la 1925 – aproximativ 15.000 locuitori.

Autorul memoriului, ing. Nicolae Săndulescu, încerca şi o estimare a creşterii populaţiei în viitor: o dublare în următorii 30 de ani, iar în următoarea sută de ani, oraşul urma să ajungă la 100.000 locuitori.

Suprafaţa ocupată de oraşul existent era de 144 hectare, ceea ce însemna 96 m.p. de fiecare locuitor, faţă de 20 m.p. cât era raportul practic. Având în vedere creşterea estimată la 100.000 locuitori se preconiza că suprafaţa oraşului ar fi trebuit să ajungă la 200 ha.

Din suprafaţa de 144 ha, era ocupat de străzi, pieţe şi grădini publice 40 ha şi 3540 m.p., iar spaţiile clădite sau clădibile 103 ha 6460 m.p. în care intra şi o parte importantă de locuri virane şi grădini, fără nici o construcţie ( aprox. 28 ha).

Raportul între spaţiile clădite sau clădibile şi cele libere era de 2,5 (103,6460/403.540), iar cel între suprafaţa spaţiilor libere şi cea totală de 0,28 (403.540/1440000).

Reţeaua străzilor. Construcţia oraşului a fost făcută după un plan vechi, care a avut de normă sistemul quadratic cu străzi lungi şi drepte.

În anul 1895 Primăria pentru a se conforma obligaţiei impusă de legea de organizare a comunelor urbane din anul 1894, de a-şi întocmi planurile parcelare de aliniere şi nivelment al oraşelor, a angajat pe ing. Petre F. Radovici, care a efectuat această lucrare şi care fiind supusă examinării Consiliului tehnic superior a fost rezolvată prin Jurnalul nr. 428 din 21 iunie 1895.

Planurile ing. Radovici s-au aplicat întocmai pentru amplasamentul clădirilor şi executarea lucrărilor de pavaje, astfel că în anul 1928 situaţia era exact aceea prezentată prin acele planuri, oraşul închis în această rază fiind „străbătut în lungul său  de o serie de străzi cu direcţia est-vest, drepte, paralele între ele şi cu malul Borcei şi al Ezerului, formând un unghi la strada Slobozia, iar transversal şi perpendicular pe cele dintâi  o serie de străzi drepte cu direcţia nord-sud.

Din cauza acestei dispoziţiuni prea regulate a străzilor, oraşul prezintă un aspect monoton, fără perspective estetice, la care se adaugă şi incomoditatea supărătoare a curenţilor de aer ai Crivăţului în timpul iernii, care se formează pe străzile transversale.

Apoi oraşul fiind aşezat pe un şes aproape orizontal fără nici o depresiune pronunţată, aspectul său estetic se agravează şi din această cauză.

Profilul transversal. Străzile au în general lărgimea de 14 m, din care 9 m pentru partea carosabilă şi câte 2,50 m de fiecare parte pentru trotuare. Bulevardul Traian (astăzi, str. 1 Mai), Ferdinand (astăzi, Republicii), str. Portului şi str. Mărginaşe (astăzi, Cuza Vodă) dinspre vest au lărgimea de câte 20 m din care 12 pentru partea carosabilă şi câte 4 m trotuare pe ambele părţi. Pentru acestea va trebui modificat profilul dându-se pentru partea carosabilă tot câte 10 m, iar trotuarele care trebuie a fi plantate câte 5 m de fiecare parte şi pavându-se numai o lăţime de 2,50 m cele două rânduri de arbori. Cu modul acesta se micşorează cheltuielile de construcţie lu întreţinere a pavajelor.”

Intensitatea circulaţiei era foarte redusă, motiv pentru care se considera că o lăţime de 8 m pentru partea carosabilă era suficientă. Se menţiona că linii de tramvai nu există şi „nici nu se simte nevoie deocamdată.”

Natura solului este convenabilă aşezării fundaţiilor clădirilor pe toată întinderea oraşului.

Conformaţia sa geologică era: un strat de pământ vegetal la suprafaţă cu o grosime de 60 cm, sub care începe pământul galben compact, care ajunge până la 7 m adâncime, de unde apoi încep straturile nisipo-argiloase de infiltraţiune.

Aşezarea fundaţiei clădirilor se făcea în general la un metru până la 1,50 m adâncime, unde se găsea pământ galben compact, cu o rezistenţă de susţinere de 3 kg pe cmp.

În ce priveşte variaţia nivelului apelor Dunării se consemna că:
Etiagiul fiind fixat la cota de 10.465 cota apelor cele mai mici este de 9.745 (în 1921), iar cota apelor mari extraordinare 16,125 (în 1897), oraşul fiind aşezat pe un platou cu cota medie 22, nu se produc infiltraţiuni în fundaţii în timpul apelor mari.”

Climatul oraşului era acela al regiunilor de şes a sudului ţării noastre.

Sub aspectul „Stării igienice”, memoriul consemnează: „Aşezat sub platoul Bărăganului la o altitudine cu cota 22 deasupra nivelului Mării Negre, deschis din toate părţile, fără plantaţiuni înconjurătoare este supus vânturilor din toate direcţiile.

Vânturile obişnuite ale localităţii sunt în timpul verii dinspre sud şi sud est, iar în timpul iernii Crivăţul de la nord est, care este vântul predominant al localităţii.

În partea de sud, valea Dunării cu o lăţime de 10 km teren inundabil cu numeroase bălţi şi mlaştini din care în timpul verilor se exală miasme foarte vătămătoare sănătăţii, face ca localitatea să fie cu totul insalubră. Mijloace de asanare ale acestor terenuri nu sunt posibile decât cu cheltuieli cu desăvârşire imposibile pentru mijloacele comunei şi chiar ale statului.

Malaria şi tuberculoza sunt maladiile care bântuie localitatea şi dau un procent de mortalitate important.”

Oraşul avea o singură grădină publică între Bulevardul Traian şi port în suprafaţă de 1 ha 4905 mp (o parte din Parcul de astăzi de pe malul Borcei), o piaţă în faţa străzii Ştirbei Vodă (Piaţa centrală de astăzi) şi o mică piaţetă pe strada Slobozia (Piaţa Mică cum a rămas în conştiinţa călărăşenilor), ocupând ambele o suprafaţă de 8632 mp.

Ca săli de spectacole oraşul avea o sală de teatru proprietatea comunei, în grădina publică, construită în condiţii cu totul nesatisfăcătoare (astăzi în stare de ruină), o sală de cinematograf particulară, de asemenea în condiţii proaste şi câteva localuri particulare pentru cluburi şi dans, de asemenea în condiţii cu totul nesatisfăcătoare.

Localuri publice erau: Palatul Administrativ şi de Justiţie, proprietatea judeţului, în care erau instalate birourile Prefecturii şi Tribunalul (2 secţii şi o judecătorie); Palatul comunal, proprietatea comunei, în care erau instalate birourile primăriei şi poliţiei; clădirea Liceului de băieţi Ştirbei Vodă, proprietatea statului; un local pentru liceu de fete cu 8 clase proprietatea comitetului liceului, cinci localuri de şcoli primare, proprietatea comunei; un local al şcolii de meserii, Spitalul judeţean, Cazarma Pompierilor, Căpitănia Portului, Gara, trei Cazărmi (de artilerie, cavalerie şi infanterie) şi trei biserici: Catedrală – Sf. Nicolae, Sf. Impărați și Sf. Ioan (Alexe).

Dintre acestea erau considerate clădiri bine studiate şi de o importanţă arhitecturală mai de seamă: Palatul Administrativ, Liceul, Palatul Primăriei şi Căpitănia Portului.

Palatul Administrativ cu locuința prefectului

În continuarea memoriului întocmit de ing. Nicolae Săndulescu asupra planului de amenajare și parcelare a noilor cartiere, se consemnează că iluminatul oraşului  se face cu electricitate produsă de o uzină proprietatea comunei. Capacitatea acesteia era de 135 Kv., insuficientă pentru cerinţele oraşului, intenţia fiind de mărire a acesteia. Chiar în cursul anului 1928 urma să se instaleze o nouă unitate electrogenă de 180 Kv. Uzina se exploata în regie de către primărie.

Alimentarea cu apă se făcea  printr-o instalaţie cu un debit maxim de 70 m.c. pe oră fără a fi prevăzută cu o instalaţie dublă de rezervă, aşa că debitul maxim pe zi, abia cu mare greutate, se obţinea 800 m.c., cantitate absolut insuficientă pentru nevoile oraşului, care necesita 15.000x120=1800 m.c.

Apa era filtrată printr-o serie de filtre cu nisip sistem Reisert, fără a poseda şi o instalaţie pentru sterilizare, se colecta într-un rezervor de 280 m.c. capacitate şi se distribuia pe o reţea de conducte de distribuţie, în oraş.

Serviciul de curăţenie şi de pompieri. Oraşul nu era canalizat, curăţenia se făcea primitiv cu măturători, iar transportul gunoaielor se făcea cu carele afară din oraş.

Vidanjarea latrinelor se făcea printr-un serviciu cu butoaie cu totul primitiv şi insuficient, iar evacuarea apelor uzate ale gospodăriilor în general, se făcea aruncându-se în curţi şi chiar pe străzi. Prea puţine case aveau construite haznale colectoare absorbante pentru apele menajere uzate.

Evacuarea apelor pluviale se făcea la suprafaţă prin rigole cu scurgerea pe străzile transversale ale oraşului înspre Borcea şi Ezer. Pantele de scurgere erau de 0,002 – 0,003, oraşul fiind aşezat pe un platou aproape orizontal, pantele abia obţinându-se prin lucrări de terasamente.

Blocurile de clădiri cuprinse între străzile oraşului au fost împărţite prin planul iniţial al oraşului în parcele de 19,66 m. lăţime şi 39,32 m. lungime (10 st. X 20 st). Cu timpul aceste parcele s-au divizat de obicei în jumătate lăţime, astfel că s-a ajuns ca majoritatea locurilor să aibă 9,83 m. x 39,32 m. prea puţine au rămas întregi şi prea puţini proprietari au alipit câte două, pentru a face parcele cu lăţimi mai mari. Din cauza fracţionării parcelelor, nefiind loc în lăţime, clădirile, în majoritatea lor, erau lipite calcan de calcan şi camerele înşirate una după alta, sistem vagon, atât în centru  cât şi în cartierul comercial.

Numai localurile publice şi pentru clădiri particulare au avut loc suficient pentru a se putea face construcţie deschisă cu lumină din toate părţile. În partea estică a oraşului, care s-a format mai târziu, prin împroprietărirea rurală din 1864, erau parcele cu suprafeţe mai mari, grădini, vii şi terenuri de cultură.

Împărţirea oraşului în zone. Oraşul este împărţit în trei zone, în ordinea depărtării de centru. Prin noul plan de amenajare se modifică această împărţire.

Până la data întocmirii memoriului în oraş erau construite 2010 case dintre care 50 cu un etaj, 2 cu două etaje şi restul de 1958 cu parter.

Construcţiile din zona I erau de cărămidă, în zona a doua de cărămidă şi paiantă, iar în zona III şi de gard, lipite cu pământ. Majoritatea caselor aveau curţi şi grădini.

Plantaţiuni. Pe lângă plantaţiile din grădina publică, grădina palatului administrativ şi a spitalului, toate străzile oraşului, afară de strada Ştirbei Vodă, au fost plantate cu câte două rânduri de arbori la marginea trotuarelor. Apoi fiecare curte avea plantaţie de arbori fructiferi şi de ornamentaţie, astfel că în comparaţie cu spaţiile disponibile se putea spune că oraşul era bine plantat.

Pe trotuare însă, plantaţiile prezentau multe inconveniente, împiedicându-se buna funcţionare a reţelelor de conducte aeriene pentru iluminatul oraşului şi a firelor telegrafice. Pe de altă parte, dezvoltarea trunchiurilor şi a rădăcinilor arborilor disloca pavajele trotuarelor, le deforma şi denivela rigolele, împiedicând scurgerile.

Se preconiza oprirea şi chiar desfiinţarea plantaţiilor în profilul transversal al străzilor largi de 14 m., ele fiind permise numai în curţi, în afară de profilul străzilor şi pe bulevardele largi de 20 m.

Bugetul comunei se cifra la suma de 8 milioane lei, sumă din care nu se putea aloca anual pentru îmbunătăţiri edilitare decât maxim 4 milioane lei.

Împrejurimi. În afara razei de atunci a oraşului, comuna mai poseda terenuri  în suprafaţă de 64 ha, pe care le arenda ca teren de cultură şi cărora prin proiectul de amenajare li s-a dat o anume destinaţie.

În partea de est a oraşului, în faţa Cazărmii de infanterie, peste linia ferată, se afla un cartier de ţigani, care locuiau în câteva case primitive, iar la depărtare de 1 km se afla satul Măgureni, care era încorporat oraşului.

Înspre partea de vest a oraşului se afla mahalaua spoitorilor cu 66 de familii, care creşteau bivoliţe şi aprovizionau oraşul cu lapte, iar la depărtare de 2 km comuna Mircea Vodă.

Înspre partea de nord se afla câmpul de tragere al armatei cu o plantaţie abundentă, singura unde orăşenii găseau un loc de refugiu şi de odihnă în timpul verii.

Cimitire. Oraşul avea un cimitir în suprafaţă de 5 ha 8728 m. în partea de nord, care devenise insuficient, fiind aproape complet ocupat. (de atunci au trecut 92 de ani şi în pofida a numeroase referate întocmite de administrator, îngroparea morţilor în acest cimitir nu s-a oprit niciodată. Poate şi acesta este unul din motivele pentru care Cimitirul Central este atât de aglomerat şi are un aspect dezordonat). Prin situarea lui prea aproape de oraş nu corespundea prescripţiunilor regulamentului de igienă şi salubritate publică (astăzi, când acesta a fost înglobat în oraş, oare mai corespunde?). Pentru acest motiv şi pentru că se afla în imediata apropiere a terenului destinat împroprietăririi demobilizaţilor, prin proiectul de sistematizare se propunea mutarea acestuia, lucru care nu s-a întâmplat, ba din contră între case şi cimitir nu a mai fost lăsat nici un fel de spaţiu.

Hale, abatoare. Se poate spune că aşa ceva nu exista în oraş. În piaţa din faţa străzii Ştirbei Vodă, pentru măcelării şi zarzavaturi erau construite un fel de barăci (şatre), în care se făcea vânzarea de carne şi zarzavaturi şi care pe lângă starea lor cu totul neigienică, dădeau un aspect dezagreabil oraşului.

Abatorul era aşezat pe un platou inundabil, pe malul Borcei, în aval de oraş, construit cu totul primitiv.

Abatorul trebuia reconstruit după cerinţele moderne, pe acelaşi teren pe care se afla, pe o platformă ridicată deasupra apelor mari,cu o şosea de comunicaţie situată şi ea deasupra apelor mari.

Pentru construcţia unei pieţe de alimente după cerinţele moderne se destinase terenul de lângă bulevardul Traian în suprafaţă de 2 ha 6.000 m.p., teren situat pe malul Borcei, în faţa pescăriilor, în zona din dreptul Hotelului Călăraşi, de astăzi.

Viaţa economică a oraşului era redusă. Se rezuma la comerţul cu cereale, alimentat de câteva sate din preajma sa. Industrie nu poseda şi având în vedere situarea nefavorabilă a oraşului, nu se întrevedea o dezvoltare simţitoare nici pentru viitor.

Partea oraşului cea mai animată, cu viaţă comercială era centrul, zona dintre piaţă şi palatul administrativ, prelungindu-se  pe strada Bucureşti până la extremitatea ei dinspre vest. (str. Cuza Vodă de astăzi).

Ca instituţii comerciale sunt amintite câteva sucursale ale băncilor mari şi birouri sucursale ale caselor comerciale.

Viaţa culturală. Instituţii culturale erau considerate: liceul de băieţi cu 8 clase,  liceul de fete cu 8 clase, o şcoală normală de băieţi, o şcoală profesională de fete, o şcoală de contabili pentru băncile populare, cinci şcoli primare de băieţi şi de fete, două grădiniţe de copii şi trei biserici.

Nu sunt amintite Universitatea Populară „Ialomiţa” şi secţia locală a Ligii Culturale (este adevărat că aceasta va desfăşura o intensă activitate după reorganizarea din anul 1929), veritabile instituţii culturale, poate pentru faptul că nu erau finanţate din bani de la buget.

Pentru educaţia fizică a locuitorilor, îndeosebi a celor tineri, nu exista o instalaţie modernă, prin noul proiect de sistematizare, aşa cum se va vedea, rezervându-se un teren de sport în acest scop.

În privinţa băilor, exista o instalaţie de băi publice la spitalul judeţean, care servea populaţia oraşului odată pe săptămână.

Partea a II-a a memoriului cuprinde „Proiectul pentru amenajarea oraşului” şi începe cu „stabilirea zonei de întindere” în care se porneşte de la previziunea creşterii populaţiei oraşului pentru o perioadă de o sută de ani, în care se va ajunge la 100.000 de locuitori. Conform raportului practic admisibil între suprafaţa oraşului şi numărul populaţiei, oraşul trebuia în final, să acopere o suprafaţă de 200 hectare.

Poziţia cea mai favorabilă şi posibilă înspre care se putea face extinderea era partea dinspre Nord şi Est până la linia ferată înspre Vest, până la o linie convenţională A.B., iar înspre Sud rămânea „actuala linie determinată de malul Borcei şi al Ezerului peste care nu se putea trece.”

Suprafaţa închisă între aceste linii era de 272 hectare. Dacă se scădea din această suprafaţă blocurile mari ca: cimitirul vechi, cazărmile militare, un teren al C:F.R. şi cartierul industrial, care aveau în total o suprafaţă de 72 hectare se ajungea pentru oraşul propriu-zis la suprafaţa de 200 hectare admisibilă.

Pe baza acestor calcule se stabilea zona oraşului la următoarele linii: „La Nord şi Est, linia ferată, la Sud malul Borcei şi al Ezerului şi la Vest o linie A.B. plecând de la linia ferată până la malul Ezerului la sud de Cazarma Reg. 5 Călăraşi.”

Urma împărţirea oraşului pe cartiere, după cum urmează:

a) Cartierul comercial. Pornind de la faptul că viaţa comercială a oraşului era formată de zona centrală şi strada Bucureşti, din str. Eliade Rădulescu, până la extremitatea ei dinspre Apus, se stabilea Cartierul comercial după cum urmează: Strada Ştirbei Vodă (astăzi, 1 Decembrie 1918), în întregime; str. Sf. Nicolae, între str. Dobrogea şi str. Slobozia; str. Bucureşti din str. Eliade Rădulescu până la marginea de Apus a oraşului; str. Slobozia, în întregime; str. Mihai Viteazu (astăzi, 13 Decembrie), în întregime; str. Valter Mărăcineanu (astăzi str. Traian, care pornea din str. Bucureşti), în întregime; str. Eliade Rădulescu, între str. Bucureşti şi str. Ştirbei Vodă şi str. Dobrogei, între str. Bucureşti şi Port.

b) Cartierul de locuinţe care era format din tot restul oraşului în afară de cartierul comercial, precum şi de noile blocuri (de fapt, cartiere) A (zona din spatele Pieţei Cuza Vodă de astăzi) şi D (zona din faţa regimentului 5 Călăraşi).

c) Cartierul de locuinţe, sistem de vile, care urma să fie format de noile blocuri B (zona din faţa Regimentului 20 Artilerie, Cartierul Gării de astăzi) şi C (zona din faţa Cimitirului, între străzile Slobozia și Dobrogea, până la bulevard).

d)    Cartierul industrial, în care se menţiona că: „Deşi momentan nu există o industrie în acest oraş, dar în speranţa că şi oraşul nostru se va dezvolta această ramură de activitate, atât de necesară”,, s-a destinat pentru cartier industrial, aproximativ o suprafaţă de 32 hectare, acoperită de zona marcată de str. Portului (atunci, Cuza Vodă) şi Griviţa până în linia ferată, care duce în port. Această zonă se afla la marginea de răsărit a oraşului de atunci şi era ocupată de grădini, vii şi locuri de arătură, nu avea construcţii decât moara Mircea, era în apropiere de linia ferată, putându-se lega uşor cu linii de garaj, era în apropiere de port, aşezată pe un teren plan, se putea divide în blocuri mari, oraşul fiind apărat din punct de vedere al vântului dominant, astfel că îndeplinea toate condiţiile pentru acest scop.

În interiorul cartierului era prevăzută şi o zonă pentru locuinţele lucrătorilor industriali.

În afară de zona oraşului erau prevăzute şi alte cartiere suburbane:

e) Cartierul E al funcţionarilor C.F.R. Acest teren era situat peste linia ferată, în apropierea gării, proprietate a comunei şi pe el fuseseră împroprietăriţi  funcţionarii C.F.R.

f) Cartierul F. al spoitorilor, stabilit pe un teren, proprietatea comunei dinspre apus de oraş, în afară de raza oraşului, unde locuiau în bordeie un număr de 66 familii de ţigani spoitori şi crescători de bivoli. Aceştia erau embaticari pe terenul unde stăteau, plătind comunei anual.

Din această cauză ei nu-şi construiseră case de locuit. Pentru că erau necesari oraşului prin meseria lor de spoitori şi prin aprovizionarea cu lapte de bivoliţă într-o măsură foarte importantă, comuna a hotărât ca pe locurile unde sunt stabiliţi să fie împroprietăriţi şi obligaţi a-şi construi case de locuit, parcelând terenul şi formând cartierul F.

Încheiam partea a II-a a materialului nostru despre sistematizarea oraşului după Marea Unire, cu înfiinţarea cartierului F, al spoitorilor. Pentru cititorul interesat, considerăm util să oferim câteva date despre aceşti locuitori ai oraşului.

Dintr-o sumară încercare de monografie a acestui cartier, întocmită în anii cincizeci ai secolului trecut, aflăm că acest cartier ocupa o suprafaţă de aproximativ 0,5 km pătraţi, cuprinsă între oraşul Călăraşi, satul Mircea Vodă, şoseaua principală Călăraşi – Bucureşti şi lacul Călăraşi. Era populat numai de ţigani spoitori, aflaţi aici de aproximativ 70 de ani.

Primele familii (Mocanu, Cociu, Piţigoi, Curt, Memet, Crăcea) au venit în jurul anului 1890, fiind aduse de la comuna Dobreni, situată în jurul Bucureştiului, de către anumiţi proprietari de terenuri, care aveau nevoie de braţe de muncă, fiind dat ca exemplu proprietarul Piţa. Alte familii (Şefer, Adâr) au venit de la Slobozia după 1918, dar mai puţin la număr, iar altele au venit prin încuscrire de la Feteşti, Olteniţa şi alte localităţi. Acest lucru este confirmat şi de statistica populaţiei. Astfel, dacă în anul 1928 numărul familiilor era de 66, după datele recensământului din 1956, numărul acestora ajunsese la circa 200, cu 950 suflete, „dar nu permanent stabili în Călăraşi.”

Din informaţiile culese de la bătrânii Mustafa, Murzah, Tănase, Mocanu, Petre Curt şi alţii, reiese că spoitorii sunt ţigani de origine turcă aduşi la Dobreni şi alte localităţi din ţară, de turci cu mult înainte de anul 1877.

Ocupaţia de bază a acestora era spoitul vaselor de aramă, practicată de majoritatea, fie în Călăraşi şi Mircea Vodă, fie în alte localităţi din judeţ, „mergând cu întreaga familie în căruţe cu coviltir, la care sunt înjugate bivoliţe. Stabilitate în sat au numai atât cât găsesc de lucru, apoi se mută în alte sate. Puţini sunt aceia care se stabilesc pe timp de 1 – 2 ani într-o comună. Fiecare are casă în cartier pe care o închiriază, ori o închid la plecare, zidind ferestrele şi uşile cu chirpici.”

Alte familii trăiau din „vânzarea produselor lactate. Au bivoliţe 2 -3 ori mai multe, unii au 7 -8 sau 9. Majoritatea au laptele contractat la I.C.I.L. Din lapte prepară „frişcă” pe care o dau la cofetării. Foarte puţini fac unt. Laptele dulce îl vând şi populaţiei în piaţă ori umblând pe străzi.”

În monografie se menţionează că „dintre tineri sunt prea puţini aceia care învaţă meseria de spoit vasele. Majoritatea au învăţat carte şi caută a se angaja în serviciu ori lucrează ca zilieri la diferite întreprinderi din oraş.”

Femeile lucrau tot în oraş, ca ziliere la diferite familii (văruit, spălatul rufelor, lipit etc.).

În timpul verii se mai ocupau cu făcutul chirpicilor pentru construcţii de case. Nu aveau pământ arabil şi nici nu se pricepeau la muncile agricole.

Autorul monografiei remarcă „zilnicul „du-te-vino” al acestor locuitori (femei, fete, copii) cu sacul în subsuoară ori la spate, pe străzile oraşului, de dimineaţa până după amiază, când se întorc acasă.

Bărbaţii sunt totul în familie. Cu mai puţin interes pentru familie şi cele necesare acasă copiilor. Totul este mai mult în seama femeii. Zilnic frecventează restaurantele, unde-şi dau ultimul ban şi de la care se întorc cu mare alai; de multe ori fac scandal acasă.”

Limba pe care o vorbeau era săracă, un amestec de turcisme, românisme, grecisme, slavonisme, ceea ce era pus pe seama umbletului lor prin sate. Nu aveau corespondent pentru unele cuvinte cum ar fi: şcoală, creion, perete, ghiozdan, toc etc., folosind cuvinte româneşti cărora le adaugă o terminaţie „os”, formând cuvintele creionos, tocos, peretos, ghiozdanos etc.

Pentru lunile anului foloseau numirile româneşti, la fel pentru zilele săptămânii, afară de duminică căreia îi ziceau „curco”.

După împărţirea în cartiere, urmează împărţirea oraşului pe zone, cu menţiunea că în privinţa prescripţiunilor felului construcţiunilor care se vor reglementa prin regulamentul de construcţie şi alinieri, oraşul se împarte în trei zone:

a) Zona I. cuprindea partea cuprinsă în careul dintre str. Cuza Vodă (astăzi, Portului), str. Ghiţă Dumitrescu (astăzi, Eroilor), str. Griviţa inclusiv şi malul Ezerului, str. Slobozia şi Mihai Viteazu (astăzi, 13 Decembrie), în toată lungimea lor şi Bulevardul Gărei din noul cartier B.

b) Zona II, se întindea în vechiul oraş în exteriorul zonei I, spre apus până la Bulevardul Ferdinand (astăzi, Republicii), str. Ştefan cel Mare (astăzi, Alexandru Sahia), Bucureşti şi malul Ezerului, spre răsărit până la Bulevardul Ferdinand, str. Portului, Plevnei şi C.A. Roseti (astăzi, Libertăţii, iar în cartierele noi, restul cartierului C (cel din faţa Cimitirului central) şi între cartierul B (al Gării).

c) Zona III, o va forma restul oraşului vechi, în afară de zonele I şi II şi cartierele A (cel din spatele Pieţei Cuza Vodă de astăzi, unde se află Biserica Sf. Dasie), D (cel din faţa Regimentului 5 Călăraşi), E (al funcţionarilor C.F.R.) şi F (al spoitorilor), afara razei oraşului.

Împărţirea în spaţii libere şi spaţii clădite sau clădibile a suprafeţei de 272 hectare cât urma să aibă viitorul oraş, era proiectată după cum urmează:

a) spaţii libere (străzi, pieţe, grădini publice, cimitire etc.): în oraşul vechi – străzi – 38 ha; cimitir – 5,8728 ha.; grădină publică – 1,4908 ha; în cartierul A – 7, 1594 ha; în cartierul B – 4, 0241 ha; în cartierul c – 1, 2188 ha; în cartierul D – 1,1002 ha; proiectate în cartierul industrial – 4 ha şi proiectate în restul oraşului vechi – 1, 500 ha. În total – 64 ha şi 363, 40 mp.

b) spaţii clădite sau clădibile – 207 ha şi 636,60 mp. Raportul între spaţiile clădite sau clădibile şi cele libere era de 3,22.

Traseul străzilor şi aşezarea pieţelor era preconizat a fi următorul:

În vechiul oraş, străzile trebuia să rămână cum sunt, fiind imposibilă o rectificare, care ar fi dat naştere la cheltuieli mari de expropriere. O singură rectificare se făcea pieţei actuale (Piaţa Centrală de astăzi, care se rezuma numai la Hala centrală, cea de legume şi peşte de sus, fiind teren pentru construirea Palatului Băncii Naţionale) din faţa străzii Ştirbei Vodă (astăzi 1 Decembrie 1918) şi anume: Terenul pentru această piaţă fiind prea mic, s-a destinat pentru viitoarea piaţă terenul în suprafaţă de 2 ha 0600 mp lângă Bulevardul Traian (teren situat în Parcul Central chiar pe malul Borcei, în zona aflată în faţa străzii Valter Mărăcineanu – astăzi Traian).

    Acest teren fiind inundabil în timpul apelor mari, trebuia să se construiască înspre apa Jirlăului un dig  de apărare, să se înalţe terenul prin umpluturi de pământ până la nivelul bulevardului şi apoi deasupra să se construiască piaţa.

Deşi lucrările de construcţie a pieţei pe acest teren erau costisitoare, se considera că el prezintă mari avantaje prin situarea lui favorabilă „la jumătatea lungimii oraşului, în chiar centrul comercial şi foarte favorabil pentru evacuarea necurăţeniilor inerente pieţei, putându-li-se da cu uşurinţă scurgere în apa Borcei” (mai jos puţin era sorbul care trăgea apa pe care o beau locuitorii oraşului - n.ns.).

 Terenul actualei pieţe în întindere de 8632 mp se destina pentru construirea unui Teatru comunal. (aceste propuneri erau făcute înainte de a se construi Palatul Camerei de Comerţ şi Cercul subofiţerilor, unde va funcţiona şi teatrul).

Acest teren fiind atunci divizat în trei de strada Ştirbei Vodă şi str. Dobrogei, nu se putea utiliza bine în scopul arătat mai sus decât făcând o săritură a străzii Dobrogea înspre str. Ştirbei Vodă, racordându-se din nou cu actualul traseu prin două ramuri, formându-se în faţa str. Ştirbei Vodă, care era strada cea mai principală a oraşului, o mică piaţetă-scuar. În axa străzii urma să se aşeze noua clădire a teatrului.

 În modul acesta se dădea un aspect estetic, plăcut străzii Ştirbei Vodă şi străzii Dobrogea, încadrându-se prin viitoarea clădire a Teatrului şi prin scuarul din faţa sa. Această rectificare se făcea fără nici o cheltuială, terenul fiind proprietatea comunei.

În cartierele noi proiectate, destinate împroprietăririi demobilizaţilor, s-a căutat a schimba sistemul quadratic al oraşului vechi, păstrând pentru arterele principale de comunicaţie caracterul şi direcţia lor definitivă, căutând pe cât s-a putut a le abate de la direcţia vântului dominant.

Astfel pentru cartierul A, arterele principale în diagonală aveau scopul de a lega una şoseaua dinspre Călăraşi Vechi (strada Cireşilor, de astăzi, Alba Iulia atunci) cu centrul cartierului şi cu oraşul vechi, şi a doua (Unirii şi atunci şi astăzi) a facilita circulaţia din centrul cartierului înspre pasajul de nivel al căii ferate cu gara şi oborul de cereale.

Pentru acest cartier şi pentru partea de sus a oraşului vechi care erau depărtate de piaţa centrală, s-a proiectat o piaţă mixtă de alimente şi circulaţia în jurul căreia se vor plasa localurile publice (spaţiul ocupat de clădirea care adăposteşte magazinul AGNEZA și celelalte, numită Piaţa Regina Maria).

În partea de nord a cartierului, s-a lăsat un spaţiu liber de 20 m lăţime paralel cu calea ferată, servind ca comunicaţie spre gară şi obor şi primind o plantaţie cu trei rânduri de arbori înspre linie, în scopul de a se împiedica vântul de nord şi a se  apăra clădirile de scânteile aruncate pe coşul locomotivelor. (astăzi acel spaţiu nu mai există, casele fiind construite până în strada Locomotivei, pe atunci Bulevardul Principele Nicolae).

Bulevardul Ferdinand, o arteră importantă de circulaţie, urma să fie plantat pe ambele părţi cu câte două rânduri de arbori, pentru adăpostirea oraşului vechi. Înspre apus de acest cartier (zona de la Şcoala gimnazială Nicolae Titulescu până la linia ferată), pe un triunghi în suprafaţă de 4 ha 4200 mp, era proiectată înfiinţarea unei grădini publice pentru cartierul A şi pentru Şcoala normală de băieţi (astăzi Grupul Şcolar Agricol Sandu Aldea).

În cartierele B şi C se păstra arterele principale existente, astfel:

a) Bulevardul I.I.C. Brătianu (al Gării) care lega oraşul cu gara traversând diagonal cartierul B;

b) Prelungirea străzii Sf. Împăraţi printr-un bulevard prin faţa cazărmii de artilerie până la gară (strada va primi numele lt. Alex. M. Stoicescu);

c) Şoseaua Slobozia, care lega oraşul cu magazia de mărfuri a gării, cu Oborul de cereale (situat peste linie, în faţa gării), cu cimitirul nou, divizând cele două cartiere.

În cartierul C se păstra direcţia Bulevardului Ferdinand, şoseaua Ţăndărei (str. Prelungirea Dobrogei, de astăzi) existente şi prelungirea str. Eliade Rădulescu până în cimitirul vechi.

Pentru legătura cartierelor B şi C şi a ambelor cu oraşul a fost proiectată str. Mărăşeşti cu un traseu în arc de cerc, care dădea un aspect estetic plăcut acelei părţi a oraşului.

Celelalte străzi secundare rezultau din necesităţile parcelării, căutând a li se da un traseu câr mai convenabil pentru estetica cartierului şi pentru necesitatea circulaţiei.

La nodul de artere din faţa străzii Slobozia, nod foarte important (intersecţia de „La Bălan”, de astăzi, care atunci se numea Piaţa Victoriei) unde circulaţia se concentrează şi devine intensă, a fost proiectată o piaţă largă de circulaţie cu un scuar în mijloc pentru dirijarea circulaţiei, pentru refugiul pietonilor şi pentru plasare de monumente sculpturale (nu întâmplător poate, aici a fost amplasat Monumentul Eroilor călărăşeni din al doilea război mondial).

În jurul acestei pieţe s-a rezervat parcele mari pentru localuri publice, rezervând şi o parcelă în colţul dinspre piaţă al curţii Inspectoratului Şcolar de astăzi, în suprafaţă de 4546 mp pentru o grădină publică şi biserică, necesară cartierului.

În cartierul D (cel situat în faţa regimentului 5 Călăraşi) artera principală de comunicaţie era formată de şoseaua naţională Călăraşi – Olteniţa, în prelungirea străzii Bucureşti, care împreună cu prelungirea străzii Vânători (astăzi strada Flacăra), formau legătura cu oraşul vechi.

Celorlalte străzi (Avram Iancu, Dunării) li s-a dat traseul după necesitatea parcelării.

În cartierul E (al funcţionarilor C.F.R.), s-a rezervat o stradă de comunicaţie spre linia ferată pentru legătura cu cartierul A şi cu gara, iar în interior două străzi între parcele şi una în partea de est pentru accesul la pasajul de nivel, la şoseaua din faţa depozitului de subzistenţă al armatei (aflat alături de Oborul de cereale) şi la câmpul de exerciţiu al armatei (spre zona FNC de astăzi).

În cartierul F (al spoitorilor) arterele principale de comunicaţie erau formate din şoseaua naţională Călăraşi – Olteniţa, în prelungirea străzii Bucureşti şi strada perpendiculară pe aceasta în faţa vadului vitelor (strada Principesa Elena) şi aveau scopul de a debuşa întreg cartierul către oraş şi vadul vitelor foarte necesar pentru mersul vitelor la adăpat şi la păşunat în islazul de baltă al oraşului. Celorlalte străzi li s-a dat traseul după necesitatea parcelării.

Pentru înlesnirea comunicaţiei vehiculelor ce veneau  pe şoseaua naţională Călăraşi – Olteniţa dinspre partea de vest a oraşului, care era cea mai aglomerată, către oborul de cereale şi noile cartiere B şi C şi pentru a menaja pavajele din oraşul vechi, s-a proiectat o variantă a acestei şosele pe terenul comunei, pe la vest de locul rezervat pentru şcoala normală (această variantă pleca de la linia ferată, unde iese astăzi Bulevardul Nicolae Titulescu şi ieşea, în diagonală, cam unde este astăzi Liceul Mihai Eminescu), precum şi unirea ei prin prelungirea Bulevardului Ferdinand (astăzi, Republicii).

Pentru comunicaţia spre obor (acesta era peste linia ferată, în faţa gării) a vehiculelor ce veneau de pe şoseaua Călăraşi – Feteşti, se făcea legătura prin prelungirea Bulevardului Ferdinand în cartierul industrial până la unirea sa cu şoseaua Călăraşi – Feteşti ( la linia ferată care duce în port).

Următorul capitol al memoriului se referă la „Stabilirea profilului transversal al străzilor.”Având în vedere intensitatea de atunci a circulaţiei şi cea estimată pentru viitor şi costul de construcţie şi întreţinere al acestora, profilele transversale ale străzilor se stabileau astfel:

În oraşul vechi ele păstra lărgimea de atunci adică: str. Cuza Vodă (astăzi, Portului), Bulevardul Ferdinand (astăzi, Republicii), Bulevardul Traian (astăzi, strada 1 Mai) şi strada mărginaşă dinspre apus (bulevardul Carol, astăzi Cuza Vodă), lărgimea de 20 m din care 12 m pentru partea carosabilă şi  câte 4 m pentru trotuare de ambele părţi, pe care urma să se planteze câte două rânduri de arbori.

Străzile Dorobanţi, Tudor Vladimirescu, Gh. Lazăr, Ştefan cel Mare (astăzi, Alexandru Sahia), Sfinţii Împăraţi (astăzi, Eroilor), Călăraşilor (astăzi, Pompieri), Slobozia, Mihai Viteazu (astăzi, 13 Decembrie), Valter Mărăcineanu (astăzi, Traian), Eliade Rădulescu, Dobrogei, C.A. Roseti (astăzi, Libertăţii), Aurora (astăzi, I.L. Caragiale), Mihail Cantacuzino (astăzi, Independenţa), Mihail Cogălniceanu, Ştirbei Vodă (astăzi, 1 Decembrie 1918), Sf. Nicolae, Bucureşti, Griviţa, Plevna, Rahova, Viitor, Spitalului (astăzi, Progresul) şi Vânători (astăzi, Flacăra), în toată lungimea lor urma să aibă lărgimea de 14 m din care 9 m pentru partea carosabilă şi câte 2,50 m de fiecare parte pentru trotuare. Pe aceste străzi nu se permitea plantaţii decât în afară de profilul lor.

Strada Panait Şerbănescu (fost primar, astăzi Liliacului), avea 12 m lărgime din care 7 m pentru partea carosabilă şi câte 2,50 m de ambele părţi pentru trotuare.

Stradela Alex. Lahovari (astăzi, Gh. Doja) şi Mihai Eminescu cu 8 m lărgime din care 6 m pentru partea carosabilă şi câte 1 m pentru trotuare.

Stradela Grădişteanu (astăzi nu mai există), 6 m lărgime cu 4 m pentru partea carosabilă şi câte 1 m trotuare pe ambele părţi.

Nici pe aceste din urmă străzi plantarea nu era permisă decât în afară de profilul lor.

În noile cartiere s-a dat lărgimea de 20 m bulevardelor şi străzilor în prelungirea şoselelor naţionale şi judeţene, cu câte 10 m pentru părţile carosabile şi câte 5 m de ambele părţi pentru trotuare, care urmau să primească plantaţii cu câte 2 rânduri de arbori pe fiecare trotuar.

Celelalte străzi din interiorul noilor cartiere aveau lăţimea de 14 m şi 12 m după importanţa lor, având părţile carosabile de 8 m şi respectiv 7 m şi pentru trotuare câte 3 m şi 2,50 m de fiecare parte.

În ceea ce priveşte scurgerile şi canalele, deoarece terenul pe întreaga zonă a oraşului era plan, scurgerile apelor pluviale în vechiul oraş s-au putut da cu oarecari lucrări de terasamente, înspre apa Borcei şi Ezer.

În noile cartiere această chestiune nu putea fi rezolvată decât prin construirea unui canal colector în lungul Bulevardului Ferdinand, debuşind la Borcea prin cinci canale de descărcare.

Pentru înzestrarea oraşului cu o reţea completă de canale „tout a l egout”, canalele principale trebuiau colectate din nou într-un colector aşezat pe strada Spitalului şi Bulevardul Traian, prelungit până în josul abatorului pentru descărcarea apelor uzate, în aval de oraş.

Această chestiune formând obiectul unui proiect deosebit urma să fie studiată detaliat cu acea ocazie.

La cel moment, pentru descărcarea apelor pluviale din noile cartiere A., B. şi C., era absolut necesar a se avea în vedere construcţia canalului pe Bulevardul Ferdinand şi a celor cinci canale de descărcare menţionate mai sus.

Un alt aspect menţionat era acela al „terenurilor rezervate pentru necesităţi de interes general”.

Astfel, pentru navigaţie serviciul porturilor expropriase de-a lungul debarcaderului o zonă a portului, fixată pe teren  prin pietre de zonă.

Direcţia C.F.R., de asemenea, avea rezervată zona sa de-a lungul liniei ferate până în port.

Ministerul de Război avea teren suficient pentru toate cele trei cazărmi din garnizoană (23 Infanterie, 5 Călăraşi şi 20 Artilerie), un câmp de tragere bine organizat şi plantat, un câmp de exerciţiu în partea nordică a oraşului, în întindere de 298 ha 3.300 mp, un teren cedat de comună în suprafaţă de 4 ha 7723 mp pentru instalarea unui depozit de subzistenţă (situat peste linia ferată, lângă oborul de cereale).

Ministerul Domeniilor, tot în partea de nord a oraşului, poseda două terenuri, pe unul în suprafaţă de 110 ha având instalată o fermă model

Judeţul avea pe şoseaua Călăraşi – Ţăndărei (Prelungirea Dobrogei de astăzi), în raza oraşului, o pepinieră de arbori pentru plantarea şoselelor şi un garaj pentru automobile, iar în interiorul oraşului vechi, Palatul Administrativ şi de Justiţie, cu grădină, arestul preventiv (era situat în colţul unde astăzi este intrarea în curtea Spitalului judeţean de Urgenţă) şi Spitalul judeţean (care ocupa o parte mai mică din curtea pe care o ocupă astăzi). Pe terenul Palatului Administrativ era loc suficient pentru clădirile necesare pentru Administraţia financiară, Poştă şi Telegraf, Poliţia, Consilieratul agricol şi o judecătorie, care erau necesare a se plasa în jurul Palatului Administrativ şi de Justiţie pentru înlesnirea publicului, în centrul cel mai animat al oraşului.

Pentru şcoli şi biserici în afara celor cu localuri proprii, se rezervase încă două terenuri în oraşul vechi, la care se adăugau cele din noile cartiere.

Pentru serviciul de curăţenie, pompieri şi uzina de apă, Primăria poseda terenuri suficiente în vechiul oraş, iar pentru uzina de electricitate care urma a se mări pe lână terenul existent, se rezervase în cartierul B.  o parcelă în suprafaţă de 1432,50 mp. (situată pe partea stângă a străzii Slobozia, lângă intrarea în Cimitirul Ortodox Central).

De asemenea, pentru diverse necesităţi viitoare neprevăzute se rezervase în noile cartiere 23 de parcele.

Oborul de cereale care funcţionase în zona unde fusese parcelat cartierul C a fost mutat peste linia ferată, în faţa gării C.F.R., pe un teren în suprafaţă de 2 ha 8934 mp.

Pentru oborul săptămânal de vite şi bâlciul anul de Sf. Maria, care se făcea tot pe terenul parcelat din cartierul C se destina pentru viitor un teren în suprafaţă de 2 ha 7480 mp, situat unde astăzi se află Cimitirul Sf. Gheorghe, Cimitirul eroilor sovietici şi Şcoala nr. 7 până la Cimitirul evreiesc.

Era o necesitate pentru igiena oraşului să fie îndepărtate din oraş cele două oboare, deoarece aglomeraţia de căruţe care se întindea până aproape de centrul oraşului, făcea ca curăţenia oraşului să nu se poată ţine în mod satisfăcător. Trecerea lor peste linia ferată, în afara oraşului, înlătura acest mare inconvenient.

Deoarece cimitirul ortodox era aproape completat cu locuri vândute de veci şi devenise insuficient, dar şi pentru că situarea lui în imediata apropiere de oraş, nu corespundea  regulamentului de igienă şi salubritate publică, se impunea înfiinţarea unui nou cimitir. Se preciza că: „În cimitirul actual va trebui oprită înhumarea cadavrelor şi cu încetul osemintele scoase şi depuse în noul cimitir.” Se preconiza ca pe terenul cimitirului existent, curăţat de oseminte să se înfiinţeze o grădină publică, în spatele noului cartier C. (lucru care nu s-a întâmplat, mai mult chiar înhumarea a continuat şi continuă şi în prezent).

Pentru noul cimitir era destinat un teren în suprafaţă de 8 ha 1218 mp, situat peste linie în spatele oborului de cereale şi a depozitului de subzistenţă al armatei, pentru celelalte rituri, catolic, mozaic şi mahomedan, existând cimitire în întinderi suficiente şi convenabil plasate (acolo unde sunt şi astăzi).

Pentru cimitirul de animale era rezervat un teren în suprafaţă de 1 ha 5880 mp situat în continuarea noului cimitirului ortodox, spre vest.

Nu erau scăpate din vedere nici „terenurile de sport”, deoarece „în ultimul timp a prins a se dezvolta cu mult entuziasm şi în localitate, gustul exerciţiilor sportive, cu deosebire jocul de foot-ball” şi până atunci nu exista nici teren şi nici o instalaţie destinată acestui scop.

Prin noul proiect de sistematizare a oraşului a fost destinat un teren în suprafaţă de 2 ha 0568 mp, situat între linia ferată şi strada Oborului, acolo unde astăzi funcţionează Registrul Auto Român şi alte societăţi comerciale, având forma şi dimensiunile convenabile şi suficiente şi fiind plasat într-o poziţie liniştită şi apropiată de oraş.

Pentru că starea de insalubritate a oraşului era destul de rea, pentru ameliorarea ei era necesară o cât mai abundentă zonă de plantaţii.

În afară de plantaţiile din interiorul oraşului, pe străzile largi şi prin grădinile publice şi particulare şi a celor de pe lângă noile cartiere, s-a destinat în partea de sud a oraşului, tot pe terenul inundabil, între malul Ezerului şi apa Jirlăului şi Borcei, pentru a se împăduri cu sălcii şi plopi, pentru că acest teren inundabil convine foarte bine dezvoltării acestor specii. Scopul acestei împăduriri era de a feri oraşul de miasmele degajate din bălţile văii Dunării. Această împădurire era deja începută.

Era de dorit ca şi Ministerul de Domenii şi Ministerul de Război să contribuie în acest scop, plantând terenurile pe care le aveau în partea de nord a oraşului. Cu deosebire Ministerul de Război putea face plantaţiuni pe cele 298 ha 3300 mp ale câmpului de exerciţii, care ar fi fost de mare folos şi armatei, adăpostindu-se militarii de arşiţa soarelui sau furia vânturilor în timpul exerciţiilor, pe lângă avantajul ce l-ar avea din exploatarea lemnului de pe acea plantaţie. Se dădea ca exemplu câmpul de tragere, care „era o frumuseţe de plantaţie”, salcâmul crescând şi dezvoltându-se bine.

Şcoala normală de băieţi neavând local propriu, nici teren în interiorul oraşului în mărimea necesară lui, s-a rezervat din terenul proprietatea comunei din partea de vest a oraşului, o porţiune în suprafaţă de 8 ha 4200 mp pentru construirea localului şcolii şi pentru câmp de experienţe practice de cultură naţională. (terenul cuprindea zona unde este astăzi Colegiul Agricol Sandu Aldea, precum şi Şcoala Mihai Viteazul şi Liceul Mihai Eminescu). În spatele şcolii se rezervase terenul pentru grădină publică despre care am mai amintit, operaţiune ce se putea face cu elevii şcolii normale  şi a celorlalte şcoli din oraş cu titlu de experienţe practice.

Terenurile libere proprietatea comunei situate dincolo de varianta şoselei Călăraşi – Olteniţa, în suprafaţă de 23 ha 2480 mp şi cea unde este Cimitirul Sf. Lazăr, Direcţia sanitar veterinară şi oborul de astăzi, în suprafaţă de 17 ha 6845 mp, rămâneau ca terenuri de cultură agricolă şi disponibile pentru necesităţi viitoare neprevăzute.

În privinţa islazurilor se menţiona că oraşul a fost împroprietărit de curând cu două islazuri pentru păşunatul vitelor.  Un izlaz de câmp în suprafaţă de 56, 9103 ha în lungul liniei ferate şi un izlaz de baltă, în întindere de 1000 hectare în lunca Dunării, în dreapta şoselei Călăraşi – Chiciu din apa Jirlăului până la Dunăre.

Aceste islazuri serveau pentru cultivarea de plante furajere, zarzavaturi şi păşune şi se considera că sunt suficient de întinse pentru trebuinţele oraşului.

În continuare memoriul aborda problema „depozitării gunoaielor şi a materiilor fecale”. Pentru depozitarea gunoaielor şi a materiilor fecale, ce se descarcă din butoaiele serviciului de vidare a latrinelor din oraş, erau destinate două terenuri, unul în amonte de oraş, lângă apa Jirlăului, pentru partea de vest a oraşului şi celălalt în aval, pentru partea de est.

Depozitarea gunoaielor şi materiilor fecale pe terenul în amonte de oraş, se considera că nu va aduce nici o vătămare oraşului, deoarece prin perdeaua de plantaţiuni proiectată a se face în acea parte, oraşul era apărat de  exalaţiuni, iar prin viiturile de apă periodic anuale, aceste depozite erau spălate de apele mari, iar „apa pentru alimentarea oraşului, aspirându-se din Borcea în amonte de joncţiunea sa cu Jirlăul, nu va fi viciată.”

Pentru ca aceste terenuri să fie accesibile şi în timpul apelor mari, trebuia să se construiască câte o şosea într-o pantă continuă crescândă de la cota terenului şi aceea a apelor mari şi legată cu malul Jirlăului.

Partea a III-a a memoriului se referă la parcelarea noilor cartiere. Această problemă a fost dezbătută de Consiliul comunal încă din anul 1925. În şedinţa din 31 ianuarie 1925, consilierii comunali luând în dezbatere problema împroprietăririi demobilizaţilor şi având în vedere că terenul de care dispunea comuna, faţă de numărul mare de cereri, era insuficient, hotăra ca pe lângă terenurile destinate pentru împroprietărirea demobilizaţilor să fie destinate pentru acest scop şi alte terenuri situate în apropriere de oraş şi dispunea împărţirea acestor terenuri în trei categorii.

În categoria I, intra locurile centrale şi anume Bulevardul Gării, o parte din parcelele făcute pe terenul oborului de cereale şi o parte din percelele de pe str. Bucureşti şi anume locurile din faţa Cazărmii de cavalerie al căror preţ era de 25 lei m.p. plus 15 lei de m.p. pentru lucrări edilitare şi cu obligaţie de a fi plătite în termen de 3 ani.

Categoria a II-a cuprindea restul de parcele din oborul de cereale şi terenul de bâlci, o parte din parcelele de pe str. Bucureşti, al căror cost era de 15 lei m.p. la care se adăuga 15 lei de m.p. cheltuieli edilitare, cu obligaţia de a fi plătit în termen de 4 ani.

Categoria a III-a cuprindea toate parcelele din dosul Cazărmii Regimentului 20 Obuziere, precum şi parcelele ce rănâneau din terenul din strada Bucureşti, după plasarea parcelelor din prima şi a doua categorie, al căror preţ se fixa la 10 lei m.p. plus 10 lei pentru lucrări de edilitate şi cu obligaţia de a fi plătite în termen de 5 ani.

Terenurile pentru împroprietărire fiind stabilite, careurile formate între străzile noilor cartiere au fost parcelate în locuri de casă. În formarea parcelelor s-a avut în vedere a le da pe cât posibil o suprafaţă cuprinsă între 200 şi 500 m.p., limite prescrise de legea pentru împroprietărirea demobilizaţilor, prea puţine fiind cele care depăşeau 500 m.p.

Parcelelor destinate pentru localuri publice li s-a dat suprafeţe mai mari şi au fost plasate în poziţii cât mai convenabile pentru estetica cartierului.

Forma parcelelor era în general dreptunghiulară cu dimensiuni de 15x30 m, afară de cele de la intersecţia străzilor în unghiuri ascuţite, care aveau format potrivit cu situaţiunea lor. Dimensiunile amintite erau considerate potrivite şi practice pentru a se putea construi şi clădiri libere cu lumină din toate părţile.

Astfel, în cartierul A. (cel din spatele Pieţei Cuza Vodă de astăzi, până la linia ferată) s-au format 250 parcele, din care se rezervase pentru localuri publice şi patru careuri Ministerului de război, pentru construirea de locuinţe pentru subofiţeri.

  

În cartierul B. (Cartierul Gării, de astăzi) s-au format 123 parcele din care 5 pentru localuri publice şi un careu rezervat Ministerului de Război (unde este astăzi Colegiul Naţional „Barbu Ştirbei”) pentru construcţiuni de locuinţe ofiţerilor activi.

În cartierul C. (cartier situat astăzi în faţa Cimitirului Ortodox, între străzile Sloboziei şi Dobrogei), s-au format 108 parcele, din care 10 pentru localuri publice şi grădini.

În cartierul D. (cel situat în faţa Regimentului 5 Cavalerie) s-au format 70 de parcele pentru locuri de casă şi 4 parcele pentru localuri publice.

În cartierul E. al C.F.R. s-au format 68 parcele din care 59 pentru locuri de casă şi 9 pentru grădini. Pentru localuri publice nu s-a rezervat nici o parcelă, deoarece acestui cartier urma să-i servească localurile publice din cartierul A, aflat în apropiere.

În cartierul F. al spoitorilor (conform planului de parcelare acesta are litera E, iar cartierul E, care era proiectat a fi amplasta peste linia ferata, nu mai apare în plan), s-au format 66 parcele, fără nici unul rezervat pentru localuri publice., deoarece în cartierele D. şi F., aflate în apropiere, exista un teren viran, care se putea expropria pentru construcţii de localuri publice.

În continuare memoriul se ocupă de „evaluarea aproximativă a costului lucrărilor de edilitate şi stabilirea preţului pe m. p. al locurilor”. Costul de construcţie al lucrărilor de edilitate ca: pavarea străzilor, canale de scurgere, iluminat, alimentare cu apă, plantaţiuni, executate în condiţii mijlocii, se ridica la aproximativ 20 milioane lei de km.p. Noile cartiere în total având o suprafaţă de 50 Ha 6780 m.p., costul de construcţie al lucrărilor edilitare ar fi fost de 0,506780 km x 20 milioane = 10 milioane lei. Conform legii de împroprietărire a demobilizaţilor, jumătate din această sumă, fiind în sarcina comunei, rămânea ca noii împroprietăriţi să plătească cealaltă jumătate, adică 5 milioane de lei.

Această sumă repartizată la suprafaţa totală a parcelelor, care era de 34 ha 9818,15 revenea pe m.p. 15 lei, valoarea terenului pe care se formau noile cartiere socotindu-se în medie la 15 lei m.p., deci preţul pe m.p. al terenurilor inclusiv jumătatea costului lucrărilor edilitare era de 30 lei.

Deoarece prin poziţia şi destinaţia lor parcelele nu puteau fi egale ca valoare s-au împărţit acelea pentru locuinţe în trei categorii – încă din 1925, aşa cum am amintit -, şi acela pe care s-ar construi localuri de comerţ în două categorii, iar preţurile erau cele stabilite în 1925, cele pentru localuri de comerţ urmând a se vinde prin licitaţie publică.

Pentru crearea unui fond cu care să se ridice un monument în localitate, Eroilor căzuţi în război, pentru întâmpinarea cheltuielilor de parcelare şi de distribuirea pe teren a parcelelor, urma să se adauge la preţurile amintite câte 1 leu, o,75 lei şi 0,50 lei de m.p. pentru fiecare categorie, iar pentru cele comerciale câte 1 leu de m.p.

Proiectul de sistematizare a oraşului urma să fie actualizat cu regulamentele pentru construcţii şi alinieri, alimentare cu apă. Iluminat, canalizare, etc. Din păcate, din motive care ne scapă şi nici documentele de arhivă care s-au păstrat nu le scot în evidenţă, multe din prevederile acestui proiect nu au fost puse în practică. Dacă a fost bine sau rău pentru evoluţia ulterioară a oraşului, doar cei care au cunoscut această evoluţie se pot pronunţa.

Vom prezenta în continuare, ceea ce şeful Serviciului tehnic al primăriei solicita membrilor Comisiei Interimare să înscrie ca lucrări în bugetul pe anul 1930, pentru a putea face o comparaţie dacă propunerile sale aveau vreo legătură cu planul de sistematizare pe care-l întocmise.

Arătând că din punct de vedere al îmbunătăţirilor edilitare nu se poate zice că oraşul este înzestrat cu tot ce este necesar pentru a corespunde cerinţelor, având foarte multe lipsuri, de care Comisia Interimară avea cunoştinţă, ing. Nicolae Săndulescu prezintă o dare de seamă asupra instalaţiilor şi îmbunătăţirilor de ordin edilitar, arătând situaţia lor şi ce se putea face pentru îmbunătăţirea acesteia.

În privinţa căilor de comunicaţie (străzile), în oraşul vechi, situaţia se prezenta astfel: lungimea totală era de 27.025 m.p., ocupând o suprafaţă de 37 ha 8350 m.p., din care până la începutul anului 1930 se pavase şi şoseluise o suprafaţă de 28 ha 4154 m.p., nepavată rămânând o suprafaţă de 9 ha 4196 m.p., adică 75 % pavate şi 25 % nepavate (în stare naturală).

Repartizate pe categorii şi pe felul lor, situaţia pavajelor existente şi valoarea lor la acel moment era următoarea: trotuare de bazalt – 25.270 m.p. a 450 lei/m.p. – 11.371.500 lei; trotuare de asfalt – 6610 m.p. a 300 lei/m.p. – 1.983.000 lei; trotuare de piatră brută de granit – 4282 m.p. a 200 lei/m.p. – 856.400 lei; trotuare de piatră brută de râu – 19.917 m.p. a 200 lei/m.p. – 3.983.400 lei; trotuare de piatră de calcar – 34.947 m.p. a 180 lei/m.p. – 2.516.220 lei şi trotuare cu pietriş – 7.250 m.p. a 100 lei/m.p. – 725.000 lei. Total trotuare – 98.277 m.p. în valoare de 21.435.520 lei.

În privinţa pavajelor pe partea carosabilă, situaţia se prezenta astfel: cu piatră cubică de granit – 9819 m.p. a 650 lei/m.p. – 6.382.350 lei; cu pavele abnorme de granit – 24.786 m.p. a 450 lei/m.p. – 11.153.700 lei; cu piatră brută de granit – 16.110 m.p. a 200 lei/m.p. – 3.222.000 lei; cu piatră brută de râu – 44.136 m.p. a 200 lei/m.p. – 8.827.200 lei; cu piatră de calcar – 1728 m.p. a 180 lei/m.p. – 311.040 lei; şoseluire cu pietriş – 89.298 m.p. a 130 lei/m.p. – 11.608.740 lei, adică total pavaje – 185.877 m.p. în valoare de 41.505.030 lei.

Valoarea totală a pavajelor (străzi şi trotuare) reprezenta suma de 63 milioane lei.

În noile cartiere, lungimea totală a străzilor era de 9.411 m.p., ocupând o suprafaţă de 9 ha 4196 m.p. , care în întregime se afla în stare naturală, fără nici un fel de pavaje, cu excepţia şoselei ce ducea la gară şi a celei care ducea la cimitir, care erau contate la oraşul vechi.

Lungimea totală a străzilor din oraşul vechi şi noile cartiere era de 36 km 436 m, ocupând o suprafaţă de 49 ha 1282 m.p., din care pavată era suprafaţa de 28 ha 4154 m.p. , iar nepavată, în stare naturală, 20 ha 7128 m.p., adică în proporţie de 60 % pavat şi 40 % nepavat.

Pentru acoperirea cu pavaje a suprafeţei nepavate, presupunând că s-ar fi acoperit cu cel mai ieftin pavaj, adică cel cu piatră cubică de granit, al cărui cost era de 200 lei m.p. , era necesară suma de 41.424.800 lei.

Pentru întreţinerea pavajelor existente „socotind un procent de 2 % din valoarea lor”, era necesară anual suma de 1.300.000 lei, suma care ar fi trebuit înscrisă neapărat în bugetul ordinar.

În ce priveşte pavajele din nou, pentru a căror executare era necesară suma de 41.424., fiind strict necesare, cerea „să se înscrie în buget o sumă cât mai mare pentru a se putea ajunge în cât mai scurt timp la executarea lor.”

În cursul anului 1929, se cheltuise pentru pavaje suma totală de 846.264 lei , cu care se reparase o parte din pavajele existente şi s-au făcut trotuare noi şi pietruite pe strada Sf. Nicolae între str. C.A. Roseti (Libertăţii, de astăzi) şi Aurora (astăzi, I.L. Caragiale) şi pe str. Plevna între str. Cuza Vodă (astăzi, Portului) şi C.A. Roseti.

În anul următor 1931, consiliul comunal lua în discuţie proiectele de lucrări, care însă, după aprobarea consiliului, trebuiau trimise Directoratului ministerial din Bucureşti, spre a căpăta aprobarea legală. Între acestea era şi proiectul de lucrări de pavaje în cartierele noi pentru 360.00 lei şi în oraşul vechi în valoare de 497.300 lei şi pentru aprovizionări de materiale de completare la lucrările prevăzute.

Şeful Serviciului tehnic comunal explică consilierilor că în anul 1931 s-a proiectat a se executa trotuarul de dale din ciment mozaicat şi pe partea dreaptă a Bulevardului I.I.C. Brătianu (Bulevardul Gării, de astăzi), care duce la gară, aşa cum s-a executat în anul 1930 pe cealaltă parte, arătând diferitele mostre de dale şi faptul că preţul varia după calitate. Consilierul Miron Petrescu, era de părere a se face trotuarul de bazalt pentru a nu se întâmpla ca la Silistra, unde trotuarele din dale de ciment nu au durat mai mult de doi ani, iar în ce priveşte străzile pe unde să se facă pavaje, să se lase Consiliului dreptul de a alege. Primarul arată că lucrările din 1931 sunt o continuare a lucrărilor din 1930, care din lipsă de timp nu s-au putut executa şi au rămas neexecutate.

Elocvente pentru situaţia oraşului sunt cele consemnate în adresa pe care preşedintele Comisiei Interimare, Eugen Cialîc, o transmite prefectului judeţului Ialomiţa, la 22 octombrie 1931: „Cunoaşteţi şi vă interesaţi personal de nevoile oraşului de reşedinţă, în care sunt de făcut o serie întreagă de lucrări edilitare, care nu suferă nici un fel de întârziere.

Oraşul nu are apă, nu are trotuare, nu are hală, nu are grădini publice, nu are canalizare. (au trecut de atunci aproape 85 de ani şi oraşul încă nu are canalizare pe toate străzile, iar cea existentă este depăşită - n. ns.)

Facem toate sforţările ca să putem împlini măcar în parte nevoile oraşului.

De aceea ne îndreptăm rugămintea şi către D- tră, solicitându-vă bunăvoinţa în scopul de a prevedea în bugetul anului 1932, cel puţin suma de 1.000.000, pentru lucrările edilitare ale oraşului.” (facem precizarea că atunci bugetul judeţului nu era la Consiliul judeţean, ca astăzi, ci la Prefectură) 

Chiar dacă proiectul a fost aprobat de consilieri, atunci când s-a întocmit proiectul de buget pentru anul 1932, inginerul menţiona că: „În anul 1931 nu s-au executat lucrări de pavaje, decât mici reparaţiuni pe câteva străzi, astfel că situaţia este ca în anul 1930, adică: Din suprafaţa totală de 37 ha 8350 m.p. a străzilor din oraşul vechi, avem acoperite cu pavaje sau şoseluiri 28 ha 4154 m.p. şi în stare naturală 9 ha 4196 m.p.,” iar „în noile cartiere întreaga suprafaţă de 9 ha 4196 m.p.  se află în stare naturală, fără nici un fel de lucrări de pavaje,” deşi trecuse patru ani de la întocmirea planului de sistematizare.