Colonel Alexandru  Ţopârlan, Comandant al Regimentului 23 Infanterie – erou al celor două mari conflagrații mondiale ale secolului trecut

În numărul 229 din iunie 1942, ziarul “Pământul” preia un articol cu titlul “A murit…micul dorobanț”, publicat de George Bănea în “România viitoare”. “Pe ultimele pagini ale celui mai mare ziar al nostru se tipăresc de obicei şi anunţurile de înmormântare. De când cu războiul contra bolşevicilor, câte odată acestea sunt aşa de numeroase, încât mai bine de jumătate de pagină seamănă a cimitir cu pătrăţele străjuite de câte o cruciuliţă. La cele mai multe se găseşte şi chipul celui dispărut. Patetice figuri de tineri încremenite în atâta surâs şi încredere, de ţi se rupe inima.

În toiul toamnei, pe colţul din dreapta sus al cimitirului de pătrăţele un asemenea anunţ mi-a sărit în ochi. Un colonel, comandant al unui regiment de infanterie, mort pe câmpul de onoare în fruntea regimentului său, în ziua de 13 septembrie 1941.

 Tocmai mă gândeam că la 13 septembrie 1941 se împliniseră 25 de ani de când murisem și eu pe frontul dobrogean. Dar eu murisem atunci numai pe hârtie, pe când acum pe hârtia ziarului priveam la fotografia rău reprodusă în mijlocul anunțului, mă uitam la chip și mă munceam să deslușesc în pata informă a gravurii fața drăgălașe a unui tovarăș de robie bulgărească la Kîrjalia din munții Rodopi în Tracia, unde-și duseseră bulgarii pe cei prinși în războiul din 1916, de la Turtucaia și Dobrogea.

Cetatea de pe malul drept al Dunării, din fața Olteniței noastre, dăduse cel mai mare număr de prizonieri. Pe cei mai mulți, eu, cel căzut la o săptămână după Turtucaia, când, după o jumătate de an de zăcere prin spitalele bulgărești, fusesem trimis la lagăr, îi găsisem la Kîrjalia.

În cămăruța întunecoasă și rece de la hotel Arda, printre cei 14 ofițeri români ce stăteau jos pe vreo două rogojini, eroul anunțului funebru era numai sublocotenent. Un băiețel simpatic, mititel ca o miniatură, în cap cu un capișon de lână, pe care-l putea trage și peste urechi și pe gât.

<<Marco Polo>>, cum îi spuneau băieții, te mirai ce caută în mizeria aceea.

Așa l-am creionat în însemnările mele. Un chip negricios şi gălbejit de lipsuri, dar plin de viaţă. Cea mai puternică personalitate dintr-o cameră de 14 unde, deşi nu era cel mai mare în grad, era adevăratul şef. Pe front comandase o companie şi stătuse pe poziţie până în ultima clipă.

Cum eu hotărâsem să scot din toate pățaniile mele din război un roman, zugrăvindu-le mai în urmă, schimbasem numele tuturor personajelor. Lui îi dădusem numele de Alecu Dorojan și așa a rămas în cele câteva pagini unde apare în cartea mea Zile de lazaret.

Numai cel de-al doilea nume e născocit de mine. Cel dintâi, Alecu, era chiar numele lui.

„Alecu al nostru” spune Sică, tot așa îi spunea și nea Petrache Prastăvăț, judecătorul oltean și pe urmă noi toți, Alecu în sus, Alecu în jos, toată ziua...

Sică sau Zambra îmi spusese odată, arătându-mi-l: Uite, îl vezi?Acesta este faimosul mic dorobanț de la 1906.

1906! Anul jubileului de 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I.

Pe atunci un învățător mai plin de inițiative își instruise militărește școlarii cei mititei și se înfățișase la parada jubileului cu o companie de mici dorobanți, între care Alecu fusese fruntea...

Dar micul dorobanț, Alecu, nu s-a lăsat de mirajul carierei ostășești și cu toate că mai în urmă făcuse studii strălucite într-unul din cele mai mari licee din București, a lăsat latineasca, unde era fruntaș și s-a dus la școala militară de infanterie, unde iarăși a fost în frunte. Din tot ce învățase la această Academie nu uitase nimic. Știa și bulgărește.

-         De unde știi bre, Firfiricule și limba lui Asparuch? îl întrebasem eu.

-                     Apoi dacă ne-au predat-o profesori speciali în S.M.I., cum să n-o știu?răspundea el…

În școală se predase – este drept – cu câteva serii înaintea mea, și un curs de limbă bulgară. Dar câți îi dăduseră atenție?

Alecu însă nu era dintre aceștia. El era un muncitor și, deși băiat inteligent, nu dădea lucrul peste cap, după cum îmi mărturiseau cei ce fuseseră în compania lui.

Și de bună seamă că așa trebuie că a fost și la regimentul pe care l-a comandat împotriva bolşevicilor şi în fruntea căruia a căzut eroic.

Într-un fel, jertfa lui este simbolică şi plină de tâlc. La 1877 vitejii dorobanţi români ne-au câştigat neatârnarea pe câmpiile Balcanilor. În anul 1941 micul dorobanţ Alecu, a căzut eroic în fruntea unui regiment pe frontul de răsărit, mântuind ţara de ameninţarea bolşevică. Nepoţelul luptătorilor de la 1877  a răzbunat reaua credinţă muscălească de atunci şi de totdeauna.

A murit Micul Dorobanț, pe numele lui adevărat: Colonelul Alexandru Țopârlan.”- se încheie articolul preluat din „România Viitoare”.

După război, pe Alexandru Țopârlan îl găsim cu gradul de căpitan la Regimentul 76 Infanterie din Oltenița. Cu ocazia solemnității prilejuită de îngroparea osemintelor eroilor morți în război, în 1913 și 1916, acesta a vorbit, arătând meritele acestor eroi și făcând apel la toți oltenițenii să contribuie cu cât pot pentru a ajuta văduvele și orfanii rămași pe urma lor.  

La primele manifestări dedicate Zilei Eroilor, în ziua de 20 mai 1920, s-a produs un conflict înttre preotul Ioan S. Ionescu – președintele filialei locale a Societății Mormintele Eroilor Căzuți în Război și căpitanul Alexandru Țopârlan, preotul simțindu-se ofensat de atitudinea ofițerului cu privire la modul de desfășurare a serbării culturale din grădina publică a orașului, întâmplare care a dus la anchetarea ofițerului.

Alecu, micul dorobanţ, pe numele său adevărat, colonelul Alexandru Ţopârlan, a participat și la al doilea război mondial și a murit la 13 septembrie 1941, în fruntea regimentului 23 Infanterie, pe care-l comanda, în luptele pentru cucerirea Odesei.

„Revista Fundațiilor Regale” în numărul 4 din 1 aprilie 1942 ne infromează că „Gazeta Militară” nr. 69 din 31 ianuarie 1942, cuprinde și „o evocare a eroului Alexandru Țopârlan, colonel și comandantul unui regiment de infanterie, care a murit în fruntea trupelor sale în preajma Odesei, după ce se distinsese întreaga-i viață ca un excepțional militar, începându-și cariera aceasta încă din 1905, când Regele Carol I observase  și încurajase pe micul dorobanț care apoi a trecut cu cinste prin toate treptele carierei, pentru a-și isprăvi viața în chip falnic. Portretul colonelului Țopârlan este scris de căpitanul Pascali.”

Despre moartea eroului, dl. Alexandru Duțu, preluând din lucrarea Alesandru Duţu, Mihai Retegan, “Război şi societate. România: 1941-1945”, vol. 1, Editura RAO, Bucureşti, 1999, postează pe Facebook următoarele: “După ce în ziua precedentă intervenise în linia întâi, reuşind ,,cu mari eforturi” să oprească retragerea unor subunităţi din regimentele 7 vânători şi 39 infanterie, colonelul Alexandru Ţopârlan, comandantul Regimentului 23 infanterie (subordonat în acea luptă Diviziei 8 infanterie) părăseşte din nou postul de comandă al unităţii, îndreptându-se, cu un subofiţer şi câţiva telefonişti, spre poziţia batalioanelor 1 şi 3 care înregistrau pierderi grele, în retragere, luptând cu tancurile sovietice. Încercând să redreseze situaţia, colonelul introduce în dispozitiv Batalionul 2 din rezervă şi împreună cu resturile batalioanelor 1 şi 3 trece la atac, deşi sorţii de izândă erau reduşi. În încleştarea care a urmat colonelul Alexandru Ţopârlan a fost rănit mortal de un glonţ inamic. Pentru faptele de arme săvârşite şi pentru jertfa supremă a fost decorat, post-mortem, cu ordinul Mihai Viteazul, clasa III-a, şi înaintat la gradul de general de brigadă. A fost unul din numeroşii comandanţi de regiment ucişi în război.”

Iar veteranul de război Ion Toncu, care a participat pe front cu Regimentul 23 Infanterie, își amintea: “A doua zi am primit un ordin de la domnul colonel Țopârlan, să ne ducem pe front. Am trecut podul peste Nistru, dincolo de Ismail și am ajuns într-o comună pe care am ocupat-o. După ce am stat pe loc o săptămână, am înaintat pe linia Nistru-Odessa-Tătarca. La Odessa, rușii trăgeau în noi din toate părțile. Colonelul Țopârlan nu a vrut să se culce la pământ și un proiectil la nimerit în plin. I-am văzut doar capela care a sărit la vreo 10-15 metri în aer”.(Albumul „100 de ani de viață, 100 de ani de istorie”).

Ziarul  călărășean „Fapta” nr. 92-93-94 din 20 septembrie-20 octombrie 1941, sub titlul „EROUL COLONEL ALEXANDRU ȚOPÂRLAN” consemna următoarele: „Pe câmpul de bătălie de la Odesa,  a căzut cu fața la dușman și cu arma în mână, Colonelul Alexandru Țopârlan, în fruntea unității sale alcătuită din ialomițeni.

Odesa, a cerut mulți eroi din partea noastră a românilor, pentru a se întări și mai mult faima că Neamul Românesc, de două mii de ani neîntrerupt, din generație în generație, a trăit, printre toate vitregiile istoriei, numai pentru că a fost mereu un popor de eroi.

Colonelul Alexandru Țopârlan, este fruntaș între eroii, care vor împodobi cartea de aur a istoriei noastre, cu numele lui.

El, neînfricat, cu o vitejie de legendă, a mers cu dispreț, în fața inamicului spre a-i răpi, pentru țară, ceea ce el ne răpise nouă, fără dreptate și fără omenie.

Înhumarea rămășițelor pământești ale eroului s-a făcut în Călărași cu o strălucită ceremonie la care a luat parte întreg orașul, în frunte cu autoritățile civile și militare.

Fericiți sunt toți aceia care ne părăsesc, nu ca oameni muritori, ci glorificați în veci ca eroi nemuritori.” 

Și, întradevăr, impresionantă a fost ceremonia primirii şi înmormântării Colonelului Erou. În ordinul circular nr. 270 din 18 septembrie 1941, comandantul garnizoanei Călăraşi, colonelul  N. Petriman, având în vedere moartea eroică a colonelului Alexandru Ţopârlan, în fruntea reg. 23 Infanterie, în luptă cu hoardele bolşevice pe frontul Odessei, precum şi înmormântarea colonelului Erou în ziua de 18 septembrie, ora 16, în Cimitirul Eroilor, ordona să fie prezenţi la biserica catedrală: una companie din Reg. 56 Infanterie cu drapelul de luptă al Reg. 23 Infanterie; una unitate cu maximum de efectiv de la Reg. 5 Călăraşi; una unitate cu maximum de efectiv de la reg. 20 Artilerie; una unitate cu maximum de efectiv de la reg. 56 Infanterie.

Comandantul parăzii era numit lt. col. Kiselefski Alexandru. Mai erau prezente: toate şcolile din oraş, Legiunea de Jandarmi cu un pluton de chivere, Secţia de Pompieri militari cu un pluton de chivere, Poliţia oraşului cu 20 de gardieni, societăţile, veteranii de război, invalizii, ofiţerii şi subofiţerii pensionari, toţi ofiţerii şi subofiţerii activi şi de rezervă aflaţi prezenţi în garnizoană, toate autorităţile şi instituţiile publice prin delegaţi.

Corpul colonelului erou a fost aşezat pe un afet de tun pus la dispoziţie de Regimentul 20 Artilerie, iar coloana formată din cordoane de gardieni şi jandarmi, Crucea, Prapurii, sfeşnicele, steagurile, coliva, pernele cu decoraţii purtate de un ofiţer superior, încadrat de 2 căpitani, preoţii, carul funebru, familia, autorităţile, muzica, şcolile, armata, trăsurile, a parcurs traseul Catedrală – strada I.G. Duca (astăzi, Bucureşti) – Halele din Piaţă – strada Ştirbei Vodă (astăzi, 1 Decembrie 1918) – Palatul Administrativ – strada Sf. Nicolae – Catedrală – Cimitir.

 Se adăugau coroanele purtate de câte doi ostaşi din partea regimentelor 23 Infanterie, 20 Artilerie, 56 Infanterie, 46 Infanterie, Cercul de Recrutare Ialomiţa, Secţia de Pompieri şi Manutanţa.

Au omagiat pe colonelul erou, primarul oraşului Eugen Cialîc la biserica Catedrală şi comandantul Garnizoanei la Cimitir, salvele au fost trase de un pluton din Reg. 23 Infanterie, iar sicriul cu corpul eroului a fost purtat de 12 ofiţeri din garnizoană. 

Ilie Jugănaru-Albești scria în nr. 210 din 12 octombrie 1941 al ziarului „Glasul Bărăganului”, despre înmormântarea eroului colonel: „În ziua de 17 septembrie a.c. orașul nostru a primit trupul neînsuflețit al eroului colonel Alexandru Țopârlan, mort la datorie pe frontul Odessei, ca un viteaz demn de gloria străbunilor și de pomenirea noastră a celor rămași în viață.

Întregul oraș a participat sufletește la doliul familiei celui căzut, iar ceremonia înmormântării s-a desfășurat în mod impresionant și deosebit de ceremonios.

Erou al neamului, colonel Țopârlan a binemeritat de la Patrie și va trăi în amintirea celor ce l-au aureolat de nimbul ce se cuvine tuturor vitejilor sacrificați pentru patrie.

Fie-i țărâna ușoară și amintirea veșnică.”

Din nefericire, pentru noi cei de astăzi, deși am periat Cimitirul Central Ortodox de la un capăt la altul, nu am reușit să dau de mârmântul colonelului Erou. Probabil, ca și în alte cazuri, acesta nemaiavând urmași care să se îngrijească de mormânt, locul în care-și dormea somnul de veci a fost înstrăinat și ocupat de către alte persoane.

În şedinţa de la 7 octombrie 1941, Consiliul comunal al oraşului Călăraşi, considerând că jertfa viteazului comandant se răsfrânge în bună parte şi asupra oraşului din care acesta face parte, motiv pentru care „se impune ca un pios omagiu şi o dreaptă recunoştinţă cinstirea memoriei acestuia”, şi că această cinstire nu se poate face mai potrivit decât atribuind numele eroului străzii care lega regimentul cu oraşul şi care se numea Mihail Cantacuzino. Din considerentele amintite Consiliul comunal decidea ca respectiva stradă, pe porţiunea de la strada Portului şi până la regiment, să poarte numele eroului, adică  strada Colonel Alexandru Ţopârlan, ca pildă pentru generaţiile viitoare.