Istoria regasita

NOI DATE DESPRE FAMILIA ȚOPESCU – O FAMILIE DE CĂLĂRĂȘENI

Prof. Nicolae ȚIRIPAN

Pe 10 februarie 2026 postam despre „Drama familiei Țopescu”. Despre „Topeștii – o familie de călărășeni”, despre „Felix Țopescu și succesele lui” și „De ce școala Țopescu?”, am postat materiale extinse în urmă cu câțiva ani pe pagina mea de Facebook și pe blogul istoriaregasita.blogspot.com.

Astăzi un nou material despre această celebră familie de călărășeni, cu accent pe întemeietorii familiei NICOLAE și TOLINA-ERATO ȚOPESCU. De ce întemeietorii? Pentru că așa cum rezultă din material Nicolae vine dintr-o familie care nu se numea Țopescu și poposește la Călărași, unde își întemeiază o familie, cu acest nume.

Cum a ajuns la Călărași? Ne spune chiar întemeietorul, care referindu-se la sosirea pe meleagurile călărășene, ne spune că a primit o telegramă, care-l întreba: „Primiți orașul Călărași?”

Dar să-l lăsăm chiar pe Nicolae Ţopescu să descrie cum a ajuns la Călăraşi, după primirea telegramei (Pământul din 6 iulie 1934) „în sala de bal dintr-un orăşel cu vii bogate pe dealurile din prejur, cu oameni joviali şi cu muzica ... simfonică a ciocănitorilor şi rostogolirilor de butoaie, în zi de toamnă fermecătoare.

Copil al muntelui şi dealului, cu verdeaţă şi ponoare, cu pădure şi dumbravă, mă văzui chemat în Bărăganul despre care ştiam doar ce a scris Odobescu şi ce învăţasem prin geografii: o câmpie întinsă fără pomi, plină cu bălării, de unde apa se scoate cu burduful de la adâncimi mari pentru potolirea setei oamenilor şi animalelor ce rătăcesc pe aici...

Situaţia însă nu-mi îngăduia refuzul şi forţa destinului trebuia împlinită....

O mare de zăpadă, un întins alb nesfârşit, ici-colo un fum rătăcit din vreo aşezare omenească pitulată undeva, gări singuratice, cu nici un fel de sălăşluire la spatele lor, mă duseră în tristeţe şi nostalgia locurilor pe unde trăisem de mic copil mă cuprinse fără zăbavă...

Coborât la destinaţie... nu era nici vânt, nici viscol, ci o vreme liniştită, tăcută, ca şi în alte părţi, oameni care mergeau încoace şi încolo, sănii cu clopoţei şi multe ciori cârâitoare pe sus. Va să zică se trăieşte omeneşte şi aici, pe Bărăgăn?”

Nicolae Țoapa, devenit Țopescu, nu și-a uitat niciodată originea gorjenească, dar nici gorjenii nu l-au uitat. (în acest sens veți vedea câteva extrase din ziarul Gorjeanul care apărea la Târgu Jiu, acolo unde astăzi este șefă a Arhivelor gorjene o călărășeancă de-a noastră VASILOIU PAULA CRISTINA, fostă Voinea). Precizez că după ce Nicolae a devenit Țopescu, în Albenii Gorjului apare și alți Țopești.

Dar cine era Nicolae Țopescu. S-a născut în comuna Albeni, județul Gorj, la 28 august 1877, într-o familie modestă, ca fiu al lui Ioan Țoapa (în alte documente apare și ca Țiopa) de 50 de ani, agricultor și soția sa Ioana, de 46 ani, de profesie casnică, așa cum erau majoritatea femeilor în acea vreme. A urmat școala primară în satul natal, după care a ajuns la Școala normală de institutori din București, pe care a absolvit-o în anul 1899, la examenul de capacitate pentru obținerea diplomei obținând nota 8,19. Așa cum rezultă din actul de naștere, numele familie nu era Țopescu. Cum a ajuns Nicolae să-și schimbe numele din Țoapa în cel de Țopescu nu am descoperit, dar când a ajuns la Călărași purta deja acest nume.

După terminarea școlii normale este repartizat pe postul de revizor școlar provizoriu la Drăgășani, în locul lui Ilie Marinescu. Aici îl va găsi telegrama prin care era chemat la Călărași, pentru a fi numit provizoriu la catedra de la școala nr. 1 de băieți, unde va fi numit definitiv din august 1903, după ce obținuse titlul definitiv în urma unui examen susținut la București, în luna mai același an. De precizat ar fi faptul că aceasta numire se întâmpla în timp ce Nicolae Țopescu ceruse să fie mutat de la școala nr. 1 de băieți din Călărași ca director la școala mixtă din Râmnicu Vâlcea, unde nu a mai ajuns.

La moartea sa, în octombrie 1946, ziarul Ultima Oră îi face o prezentare din care, în afara unor greșeli venite din necunoașterea situației reale, rezultă personalitatea celui ce a întemeiat familia de călărășeni ȚOPESCU. Prima greșeală se referă la locul nașterii sale, fiind indicat satul Țopești din Gorj, sat fondat de strămoșii săi și al cărui nume exista atunci ca comună, iar astăzi, ca sat aparținător de orașul Tismana. Că informația este eronată o confirmă atât actul său ne naștere, cât și cel de căsătorie, dar și actul de deces al tatălui său, precum și faptul că numele de familie nu era Țopescu ci Țoapa. Din articolul menționat reținem următoarele: „Diplomat în anul 1899 al școlii normale de institutori din București, este numit institutor la Călărași, unde după scurt timp, datorită muncii și priceperii sale este numit director al școlii primare de băieți nr. 2 (așa cum am precizat, inițial, a fost numit institutor la școala de băieți nr.1 și a mai fost institutor contabil la școala inferioară de meserii – n.ns), apoi revizor școlar al jud. Ialomița. În această calitate a desfășurat o activitate prodigioasă și pretutindeni își caută simpatii, astfel că în anul 1928 este ales deputat. De la 1928 la 1932, ca deputat, lucrează mult pentru bine orașului Călărași, obținând printre altele trecerea gimnaziului de fete la stat, înființarea claselor superioare extrabugetare, înființarea cursului superior al liceului de băieți, înființarea liceului de comerț, înființarea școlii de mecanici, etc.

În domeniul SOCIAL, a înființat Comitetul orășenesc pentru îmbrăcarea copiilor săraci din școli, a făcut cursuri de adulți pentru C.F.R.-știi călărășeni, a înființat societățile „Caritatea” și „Sprijinitorul” pentru ajutorarea infirmilor, a activat în Soc. Regală de geografie.

În domeniul cooperatist și economic a activat la Federala „Borcea”, Banca populară Unirea, Soc. Cooperatistă a funcționarilor, etc.

Activitatea literară: A scris articole de specialitate și cu caracter social la următoarele ziare și reviste: „Școala Română”, „Convorbiri didactice”, „Școala Ialomiței”, „De vorbă”, „Dreptatea Ialomiței”, „Drapelul Țăranului”, „Pământul”, etc.

Pe tărâm cultural: membru al ateneului local și conferențiar, membru de la înființare al Ligii Culturale.

O activitate intensă, o muncă uriașă, un neobosit, un dezinteresat, preda cursuri gratuite și lucra în toate domeniile absolut gratuit. Fire bună, blândă și foarte generoasă. Un apostolat în slujba școlii și un părinte pentru ucenicii angajați la negustori și întreprinderi.”

Iată cum îl caracteriza o gazetă locală, în 1937, pe Nicolae Ţopescu: „...fruntaş al învăţământului ialomiţean, fost deputat, cunoscut pentru viaţa sa demnă, pentru munca sa neîntreruptă desfăşurată de mai bine de un pătrar de veac aici la noi, animator la Liga Culturală înainte şi după război...”, consilier comunal şi membru în Consiliul de colaborare al primăriei, în timpul primariatului lui Eugen Cialîc.

Ar mai fi de adăugat faptul că pentru activitatea sa a fost decorat de două ori de către rege. Prima dată cu medalia „Răsplata muncii pentru învățământ” clasa II-a, ca institutor și revizor școlar, cu 12 ani de serviciu și autor de cărți, în anul 1912 și a doua oară în anul 1929 când a primit „Steaua României” în gradul de Ofițer.

În anul 1902 se căsătorește cu cea pe care a cunoscut-o în școala normală de institutori, Tolina Grimani. Căsătoria a avut loc la București. Din actul de căsătorie nr. 958 din 2 august 1902, aflăm că Nicolae Țopescu avea 25 de ani, era de profesie institutor, de religie ortodoxă, născut în comuna Albeni (Gorj), ca fiu al lui Ion și Ioana Țoapa, domiciliat în Călărași, str. București nr. 20.

Universul din 11 octombrie 1946 scrie că: „Zilele trecute a fost înmormântat fostul institutor Nicolae Țopescu, fost ajutor de primar al orașului și fost deputat. Defunctul era unul din foștii absolvenți ai școlii speciale de institutori și a fost cunoscut ca un vrednic dascăl, care a pus în meseria sa, mult suflet și dezinteresare.”

Iar ziarul Ultima Oră, în articolul la care am făcut referire, scria: „Institutorul N. Țopescu din Călărași-Ialomița, ultimul din promoția absolvenților „Școlii Normale de Institutori București” a murit în urma unei scurte dar intense suferințe. Prin moartea acestuia orașul Călărași pierde pe unul din cei mai de seamă cetățeni…

A murit sărac și a fost condus la locul de veci de întreg orașul ca un ultim omagiu de recunoștință pentru cel care a fost Nicolae Țopescu. Școala unde a făcut apostolat (adică școala de băieți nr. 2-n.ns.) îi va purta numele”, ceea ce nu s-a întâmplat.

În anul 1902, Nicolae Țopescu –așa cum am amintit mai sus - se căsătorește cu cea pe care a cunoscut-o în Școala normală de institutori, Tolina Grimani. Căsătoria a avut loc la București. Din actul de căsătorie nr. 958 din 2 august 1902, aflăm că Nicolae Țopescu avea 25 de ani, era de profesie institutor, de religie ortodoxă, născut în comuna Albeni (Gorj), ca fiu al lui Ion și Ioana Țoapa și domicilia în Călărași, str. București nr. 20.

Mireasa, Tolina Grimani conform actului de căsătorie menționat -, era de religie ortodoxă, în vârstă de 22 ani, de profesie institutoare, născută în București, fiica lui Temistocle Grimani și al Eufrosinei Grimani, domiciliată în București, strada Luther nr. 21.

De menționat că tații ambilor miri erau decedați, al mirelui din 1893, iar al miresei din anul 1900, iar la căsătorie a asistat numai mama miresei. Nu s-a încheiat nici un act dotal.

Ceremonia căsătoriei s-a desfășurat în Palatul comunal din București, iar pe lângă mama miresei, au mai fost prezenți următorii martori: Gh. Ionescu, 42 ani, comerciant și Petre Drăgulescu, 32 ani, de profesie liber, ambii din București, din partea mirelui; Alexandru Ștefănescu, 40 de ani, de profesie liber și Gh. Jinga, 32 ani, de profesie funcționar, ambii din București, din partea miresei.

Aici intervine un dar. Așa cum scrie în actul de căsătorie, Tolina Țopescu (nume care nu am descoperit de unde vine, deoarece în actul de naștere scrie numai ERATO) avea 22 de ani și era născută în București, conform mențiunii că la dosarul de căsătorie s-a depus procesul-verbal nr. 7102/902 de vârsta soției făcut de acest oficiu, legalizat de judecătoria ocol 4 București.

Ce am descoperit ulterior mă face să-mi pun întrebarea dacă cei care făceau înregistrările în registre de născuți, căsătoriți, morți, făceau aceste înscrisuri în baza unor documente sau după ureche. Și, probabil, ca și mine, vă întrebați de ce? Pentru că extinzând cercetările am descoperit că aceste înregistrări nu aveau nici o legătură cu realitatea. Astfel, în registrul de născuți al comunei urbane Caracal, am descoperit actul nr. 163 din 14 iunie 1875 în care scrie negru pe alb: „Din anul una mie opt sute șapte zeci și cinci, luna iunie, ziua patru spre zece. Act de naștere al D-rei Erato, de religie ortodoxă, de sex feminin. Născută la unsprezece iunie curent, ora opt și un sfert antemeridian. Fiica D-lui Temistocle Grimani de ani patruzeci și doi și a D-nei Eufrosina de ani treizeci, ambii de religie ortodoxă, de profesiune comersanți și domiciliați în acest oraș”. Conform acestui act, la căsătorie Erato Grimani (și nu Tolina cum scrie în actul de căsătorie) avea 27 de ani, deci era mai mare decât Nicolae Țopescu cu 2 ani. Și greșelile nu se opresc aici. În anul 1874, când familia Grimani locuia în orașul Pitești, pe strada Egalității la nr. 380, a murit probabil, primul copil al familiei Lucia, la vârsta de un an și jumătate, de meningită, iar vârsta tatălui era de 35 de ani, față de 42 în anul următor. În anul următor 1876, când se naște un alt copil al acestora, Antoneta, Temistocle avea 38 de ani, iar Eufrosina 26 (în 1875 avea 30 de ani). În ceea ce privește originile italiene ale familiei – așa cum susțineau unii membrii ai acestei familii -, trebuie să spunem că în actul de naștere al copilei Antoneta, se specifică că Temistocle și Eufrosina Grimani erau supuși eleni, adică greci. Trei ani mai târziu, în 1879 se naște o altă fiică a celor doi, Elvira, Temistocle mai adăugase la vârstă doar 2 ani, având acum 40 de ani, iar Eufrosina dăduse înapoi cu un an, având acum 25 de ani. În 1881 când se naște probabil, ultimul copil al familiei, Angelica (cel puțin asta este situația cunoscută de noi), tatăl, Temistocle avea 41 de ani, iar mama, Eufrosina, 29 de ani. Ciudățenii documentare sau greșeli omenești? Greu de spus, așa cum greu de spus este de ce în unele documente persoana care face obiectul analizei noastre apare cu prenumele din actul de naștere Erato Grimani, iar în altele (certificatul de căsătorie, de exemplu) cu cel de Tolina. Acest prenume îl întâlnim cu deosebire după căsătorie.

Dintr-un istoric al Școli de fete nr. 2, întocmit chiar de Erato Ţopescu (Grimani) ca directoare, aflăm următoarele: între cadrele didactice ce au servit la școală între anii 1898-1905 este înscrisă și Erato Grimani (căsătorită Țopescu) - normalistă, ceea ce arată că în anul 1903 aceasta era în Călărași și profesa la școala nr. 2 de fete. În anul școlar 1907-1908 funcționează ca detașată, iar în anii școlari 1908-1909 și 1909 – 1910 suplinește prin detașare pe M. Parhon. Revine la școala nr. 2 de fete în anul școlar 1911-1912 în locul Anei Ionescu care era și directoare, dar care va ieși la pensie, fiind sărbătorită de colegi printr-o masă comună, o serbare școlară și fotografiere în localul școlii (ce bine ar fi fost dacă aceste fotografii ar fi rămas și în arhiva școlii). La sărbătorire a luat parte și revizorul școlar Nicolae Țopescu ca și mulți părinți ai elevilor. În locul Anei Ionescu, de la 1 aprilie 1912 este numită directoare Erato Țopescu, care va rămâne în această funcție până la 1 septembrie 1938, când împlinind 35 de ani în învățământ dintre care 26 ani ca directoare, se pensionează cu girarea direcției școlii fiind însărcinată inspectoarea școlară, învățătoare gr. I A. Mitrănescu.

La 11 mai 1907 Erato Țopescu solicita de la această şcoală procesele-verbale de inspecţii pentru a merge la definitivat. În anul 1908, Erato Ţopescu apare printre institutorii Şcolii nr. 2 de fete, dar era titulară la Școala nr. 1 de băieţi, de unde la 8 martie 1912, prin adresa cu nr. 2583 era înştiinţată chiar de către soţul său Nicolae Ţopescu – revizor şcolar – că: „Prin ordinul nr. 11451 din 27 februarie 1912... se transferă de onor Minister, după cerere, la şcoala de fete nr. 2 în locul vacant pe ziua de 1 aprilie 1912 (la 1 aprilie începea anul bugetar-n.ns.). Pe aceiaşi zi D-sa este numită directoare”,

În anii 1916 și 1917 școala nu a funcționat, mare parte a personalului didactic, printre care și directoare refugiindu-se în Moldova.

Prin decizia 105.833 din 29 octombrie 1920 a Ministerului Instrucțiunii, semnată pentru ministru de călărășeanul nostru Petre V. Haneș, la art. I se precizează că: „Se desărcinează, pe ziua de 1 noiembrie 1920, d-na Erato Țopescu, din funcția de directoare a școlii de fete nr. 2 din Călărași.” Probabil că această decizie nu s-a aplicat deoarece în istoricul școlii, pe care l-am amintit, Erato Țopescu apare în anul 1920 și următorii ca dascăl și directoare a școlii, fără nici-o întrerupere de la numire și până la pensionare.

La 2 mai 1922 solicită revizorului școlar al județului Ialomița un concediu pentru ziua de 5 mai spre a lua parte ca delegată la Congresul Ligii Culturale care s-a ținut la Suceava, în Bucovina.

Deși nu se menționează în încercarea de monografie amintită, informațiile obținute de noi ne spun că în septembrie 1905, Erato Grimani era numită ca învățătoare la școala din comuna Ciulnița. Mișcările produse în învățământ în primii ani ai secolului XX, o plasează pe Erato Grimani în anul 1910 la școala din comuna Cocargea-Buliga de unde în septembrie trece în învățământul urban la școala de fete din Cernavodă. În anul următor, de la 1 septembrie 1911 este transferată de la școala de fete din Cernavodă la școala nr. 1 de băieți din Călărași, pentru ca mai apoi să fie transferată la școala nr. 2 de fete din același oraș.

Pentru că în cea mai mare parte a anilor de învățământ activitatea didactică a lui Erato Țopescu rămâne legată de Școala nr. 2 de fete, devenită mai târziu școala generală nr. 4 Călărași, înglobată Colegiului Naţional „Barbu Ştirbei” -, apoi parte componentă a Gimnaziului „Carol I”, astăzi restaurată de Consiliul Județean și devenită sediu al Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Călărași, în ziua de 16 septembrie 2002, aceasta a primit numele de „Şcoala Ţopescu”, dezvelindu-se şi o placă de marmură (albă și placa și scrisul, ca și în cazul lui Ștefan Bănică, ceea ce o face puțin lizibilă chiar și din apropiere) pe care scrie: ȘCOALA ȚOPESCU. ÎN ACEASTĂ ȘCOALĂ CONSTRUITĂ ÎN ANUL 1897 A PROFESAT TIMP DE 30 DE ANI (1908-1938) ERATO N. ȚOPESCU (GRIMANI) ASCENDENTĂ A CUNOSCUTULUI OM DE TELEVIZIUNE CRISTIAN ȚOPESCU. În faţa a numeroşi călărăşeni de toate vârstele și în prezența nepotului fostei directoare, cunoscutul comentator de televiziune Cristian Țopescu, s-au rostit atunci cuvinte elogioase la adresa familiei Ţopescu.

Dintr-un raport al directoarei reiese că localul şcolii, construit după planurile ing. Zamfirescu, în anul 1897, „ca înfăţişare e falnic şi distins”, iar curtea şcolii era „plantată cu diferiţi pomi fructiferi”, servind ca loc de recreaţie, dar şi pentru locuinţa direcţiunii. Din acelaşi raport aflăm că, la 4 octombrie 1916, ora 4 p.m. a căzut în apropierea bisericii din Volna prima bombă trasă de bulgari, de la Silistra, urmată de altele, care au distrus diferite edificii din centrul oraşului, şcoala nefiind lovită. Din cauza bombardamentelor locuinţa şi localul au rămas fără pază, iar directoarea, împreună cu copiii, s-au refugiat la Mircea Vodă, apoi la Călăraşii Vechi, de unde la 14 octombrie 1916 au plecat spre Brăila şi, în final, la Vaslui, de unde se vor întoarce după război. După ocuparea oraşului, localul de şcoală a devenit spital de răniţi, iar locuinţa directorului „a fost devastată de bandele bulgare, spărgând de la fiecare uşă o tăblie prin care au intrat, luând îmbrăcămintea şi tot ce au găsit mai de preţ”. După sosirea în oraş a germanilor, la 6 decembrie 1916, localul a fost transformat în lagăr, iar locuinţa în cancelarie pentru ofiţeri, păzită de santinele.

„La 9 septembrie 1918 – scrie Erato Ţopescu – întorcându-mă cu soţul meu şi copiii la căminul mult dorit, după care suspinasem 2 ani în pribegie şi lipsă, am găsit încă pe unul dintre conducătorii lagărului, caporalul german Zabel – institutor în Frankfurt pe Maine, care ne-a ajutat în găsirea unor obiecte casnice şi şcolare. La 2 octombrie 1918, am început din nou cursurile”.

Sugestive pentru modul cum se prezenta şcoala şi despre activitatea directoarei sunt cuvintele înscrise în registrul de inspecţii de cei care i-au călcat pragul. După ce la 28 noiembrie 1932, şcoala era vizitată de Episcopul Gherontie al Tomisului, la 24 mai 1936, cu prilejul semicentenarului liceului „Ştirbei Vodă”, era vizitată de Aurelian Bentoiu – subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei şi de dr. Constantin Angelescu – ministrul Instrucţiunii Publice, care a notat: „Am rămas pe deplin mulţumit de modul cum se prezintă şcoala din toate punctele de vedere. Exprim mulţumirile mele atât d-nei directoare, cât şi întregului corp didactic pentru munca ce depun şi frumoasele rezultate... Deplină admiraţie pentru cum se prezintă şcoala.”

Atunci când am postat materialul intitulat „Țopeștii – o familie de călărășeni”, am amintit și despre Felix Țopescu cu referire la articolul intitulat „Un Călărășean, ambasador al României. Locotenentul Felix Țopescu”, scris de profesorul Nicolae Popescu Vaidomir și găzduit de ziarul „Năzuința” din 14 august 1937.

Nu voi reproduce conținutul articolului respectiv, care poate fi citit de cei interesați, din extrasul pe care îl postez.

Urmare acestui articol, părinții lui Felix Țopescu, Erato și Nicolae Țopescu au adresat profesorului Nicolae Popescu Vaidomir o scrisoare de mulțumire, care a fost găzduită de același ziar, în numărul din 9 septembrie 1937. Iată conținutul scrisorii:

“Stimate Domnule Vaidomir,

Dacă viața ne-a adus și unele necazuri, ea ne-a rezervat însă, ca o compensație, și multe bucurii.

Și pentru unele și pentru altele, lacrimele ne-au fost mărturie a mulțumirii noastre către Cel de Sus, pentru tot ce ne-a hărăzit. Acest crez am căutat să-l insuflăm și iubiților noștri copii (Esmeralda, Felix și fratele său, Valentin – n.ns.).

Articolul atât de simțit și de real în constatările lui, ce-ați scris în Năzuința ne-a umplut sufletul de acea mireasmă binefăcătoare și ne-a recompensat de emoțiile ce am avut anul acesta, timp de 4 luni de când el, pe meleaguri străine, expunându-și viața, s-a străduit să ducă fala armatei noastre, cum și pe aceea a Țării și județului unde a văzut lumina zilei.

Este adevărat ceea ce mărturisiți că numai cine a trăit, mai mult ori mai puțin, în afara hotarelor scumpei noastre Țări, poate aprecia emoția ce simte când se ridică tricolorul român și se cântă Imnul regal, la triumful avut de un reprezentant al ei, față de puternicile națiuni ale Europei.

Un ministru plenipotențiar al nostru, spunea că echipa de călărie română, a făcut Țării o propagandă pe care el nu o poate face în 10 ani de zile. (Câți din miniștrii șterși și inculți de astăzi, ar recunoaște acest lucru despre un sportiv care face propagandă României cu mult peste ce fac ei, dacă fac ceva - n.ns.).

Dacă mândria noastră ca părinți este mare, ea trebuie să fie îndoită pentru Neamul și Țara noastră, care prin unii din reprezentanții ei, dovedesc puterea de viață, tenacitatea și curajul de a înfrunta strălucita organizare a națiunilor mari, dovedind – cum splendid, o spune, într-un articol ad-hoc, marele nostru profesor, d. Iorga – „că pot fi învinse”.

Negreșit lupta a fost grea și s-a dat în condițiuni neegale, dar succesul echipei și al fiului nostru, s-a datorat – și la Londra și la Paris, Bruxelles, Berlin, Munchen etc. – mai ales sufletului sau materialului uman superior altor nații cu o tehnică și mijloace formidabile.

Expresiunea mândriei ce exprimați din partea orașului și județului nostru, o împărtășim pe de-a-ntregul și noi.

De aceea, înainte ca fiul nostru să vă poată mulțumi personal, el fiind în drum spre Țară, ne-am permis să vă mulțumim noi pentru splendidele d-vs cuvinte ce ne-ați adresat nouă și lui, pornite dintr-o inimă de adevărat român, expuse cu talentul ce vă e propriu și cu sinceritatea ce vă onorează.

Inimile noastre de părinți au simțit – citind articolul d-vs – tresăltarea înduioșătoare de care aveau nevoie și ridică cu smerenie glasul către Atotputernicul să vă dea d-vs și familiei sănătate și mulțumire deplină în viață.

E. și N. ȚOPESCU

Călărași, 20 august 1937.”

Despre Felix Țopescu aș mai adăuga câteva informații, transmise chiar de fiul său Cristian Țopescu, care într-o scrisoare adresată, cu mulți ani în urmă, domnului Mihail Ionescu de la Muzeul Dunării de Jos, căruia îi era recunoscător „pentru că v-ați gândit la tatăl meu pentru a i se perpetua amintirea în muzeul din Călărași, orașul său natal” îi trimitea o prezentare a activității din care voi aminti următoarele: „funcțiile îndeplinite voluntar în cadrul Federației Române de Călărie: secretar general – 6 luni; membru al Biroului Federal – 12 ani; președinte al Colegiului Antrenorilor – 7 ani; membru al Colegiului Arbitrilor – 10 ani, Președinte al Comisiei de propagandă – 10 ani, membru al Comitetului federal – 12 ani.

În copilărie, împreună cu alți copii din mahalaua Volnei, urmărea lecțiile de călărie și evoluțiile spectaculoase ale escadroanelor Regimentului 5 Călărași. Acolo a înțeles de câtă generozitate este capabil un cal față de om. Contactul cu șaua l-a avut într-o vacanță petrecută la crescătoria de cai de la Jigălia, unde tatăl colegului său de liceu Nicu Berha (devenit și el mai târziu cavalerist) era doctor veterinar și le îngăduia să călărească atât cât le poftea inima.

În 1961, la Călărași, după cel de-al 135-lea concurs al carierei sale, Felix Țopescu s-a retras din viața sportiva, predând ștafeta(cravașa) lui Cristian pentru a o duce mai departe.”

Aș mai adăuga că după schimbarea de regim de după război, Felix Țopescu a trecut la Ministerul de Interne, devenind ofițer de miliție, iar conform ziarului Gorjeanul (care urmărea activitatea conjudețeanului lor Nicolae Țopescu – abonat la ziar - și a fiului său Felix) din 15 noiembrie 1944 „Bine-cunoscutul ofițer de cavalerie, d. maior Felix N. Țopescu, fiul conjudețeanului nostru Nic. Țopescu din Călărașii Ialomiței, a fost numit atașat militar al României la Moscova”.

În afara celor doi fii, care au îmbrățișat cariera militară, primul copil al familie Țopescu a fost o fată Esmeralda-Elvira, născută în Călărași, la 8 februarie 1903. Aceasta a îmbrățișat aceiași carieră didactică ca și părinții săi. În urma examenului de capacitate cu candidații care au dreptul să fie numiți în învățământ, din sesiunea anului 1929, la obiectul științe naturale cu specialitate secundară Igiena, la 1 septembrie același an este numită cu titlu provizoriu la catedra nr. 11 de științe naturale de la Liceul de fete din Hotin, dar nu rămâne mult aici, deoarece prin decizia ministrului Instrucțiunii Publice și Cultelor nr. 182.648 din 21 decembrie 1929, „D-șoara Esmeralda Țopescu, profesoară titulară la liceul de fete din Hotin, se deleagă în mod provizoriu, cu începere de la 1 ianuarie 1930, cu girarea direcțiunii gimnaziului de fete din Călărași, județul Ialomița, în locul d-șoarei Z. Teodorof, a cărei delegație încetează pe aceiași dată.”

La 6 iunie 1931, s-a căsătorit cu lt. Horia C. L. Nicolaide, căsătorie care s-a desfăcut prin sentința de divorț cu nr. 46 din 3 aprilie 1947 a Tribunalului Ialomița, Secția I-a. La 22 noiembrie același an s-a căsătorit la Brăila cu Ștefan Mircescu, de care divorțează prin actul nr. 2 din 4 ianuarie 1960.

De-a lungul anilor familia Țopescu a locuit la diverse adrese, pe strada București, Valter Mărăcineanu, Dobrogei, Sf. Nicolae, iar un număr însemnat de ani în locuința directoarei aflată în curtea Școlii de fete nr. 2, pe strada Ștefan cel Mare nr. 3(5). Acest lucru va înceta în anul 1928, atunci când Nicolae Țopescu a obținut de la primărie un loc de casă în noul cartier creat prin planul de sistematizare al orașului, pe terenul din fața Regimentului 20 Obuziere, numit astăzi Cartierul Gării, pe strada Mărășești nr. 3, devenită ulterior Constantin Banu, apoi Nicolae Bălcescu, loc pe care își va construi o casă după planurile arhitectului Leon Scărlătescu, casă care există și astăzi (vezi foto din 17 februarie 2026) și pe care ați văzut-o în postări ale domnului Constantin Tudor, fiind situată între casa familiei Negoiță și casa celor de la IZOCON, situată pe bulevardul Gării colț cu strada Nicolae Bălcescu.

Dintr-o postare mai veche a D-lui Constantin Tudor am reținut că această casă a fost „vândută de Felix Țopescu în anul 1957 lui Mircea Cristescu, un alt călărășean vestit, care încânta publicul la fiecare Bâlci cu acrobațiile lui la Zidul Morții. După 1990 fosta casă a Familiei Țopescu intră în posesia lui Dorel Enescu, patronul fostei firme ECAS Călărași, care o consolidează după planurile originale”. La vremea postării casa se găsea în proprietatea familiei Amzaru, o altă familie de călărășeni foarte cunoscuți în orașul de pe Borcea, iar în prezent, pare a fi nelocuită.