Vineri, 8 februarie 2019, domnul Adrian Cioflâncă, istoric, specialist în istoria evreilor, dar mai ales a evenimentelor de la începutul anilor patruzeci ai secolului trecut, legate de evrei, a vizitat ,municipiul Călărași în scopul de a localiza în teren spațiile în care au fost plasați evrei aduși cu trenul, de la Iași la Călărași, la începutul  lunii iulie 1941. Am discutat cu domnul Cioflâncă atât înaintea sosirii în Călărași, cât și după terminarea vizitei, al cărei rezultat l-a satisfăcut pe deplin, chiar dacă dintre spațiile căutate doar unul mai este încă în picioare.

Imediat după postarea pe facebook a fotografiilor efectuate la Călărași, informațiile au fost preluate de nespecialiști și aruncate în spațiul public. 

N-am să dezvălui nimic din cele discutate cu domnul Cioflâncă, așteptând postarea materialului promis, dar mai ales cartea, rezultat al cercetării în arhivele CNSAS, unde au ajuns documentele adunate de securitate cu privire la acest subiect, dar și în Arhivele Naționale de la București și mai ales, Iași.

În continuare materialul postat pe facebook în 30 iunie 2017, cu precizarea că cel puțin din documentele pe care eu le-am văzut nu rezultă de nicăieri că cele două trenuri au plecat din Iași spre Muntenia: 

Astazi un material despre un subiect sensibil, despre care s-a mai scris, atât de către specialiști, dar mai ales de catre amatori  interesati mai mult de senzațional decat de adevarul istoric.
În anii de după 1990, au curs râuri de cerneală despre cele două trenuri ale morții plecate din Iași, dintre care unul a ajuns la Călărași, în ziua de 6 iulie 1941.
Fiind un subiect sensibil, o lungă perioadă de timp am evitat de a așterne pe hârtie ceea ce am reușit să adun în urma cercetărilor efectuate. O discuție purtată cu ceva vreme în urmă, cu dl Viorel Mayer, ziarist din Israel, care citise ceea ce a consemnat Ionela Stănilă pe adevărul.ro, despre trenurile morții și m-a sunat să-mi spună că i-a plăcut ceea ce am afirmat și că dumnealui știe că –citez din memorie – „călărășenii s-au purtat frumos cu evreii, atât oamenii de rând cât și autoritățile”’ și că ar dori ca în semn de recunoaștere să propună „înfrățirea Călărașiului cu un oraș din Israel”, ne-a determinat să așternem pe hârtie rândurile care urmează.
Initial nu s-a cunoscut destinația celor două trenuri, după cum mărturisea col. Captaru Dumitru, fostul prefect al judetului Iași, în ziua de 20 mai 1947, în fata judelui Cab. 8 instrucție al Tribunalului Militar C. 2 A., cpt. mag. Zaharescu Ion. Din adresa nr. 8820/13 septembrie 1941 a Ministerului Afacerilor Interne către Parchetul Curții Marțiale al Comandamentului II Teritorial, aflăm că un transport urma să fie îndreptat către Tg. Frumos, iar celălalt la Podul Iloaiei, dar pentru că „Comandamentul German nu permite ca transportul de 2530 evei evacuați de la Iași să fie debarcați la Tg. Frumos,… conform dispoziției D-lui Ministru subsecretar de Stat, s-a dat ordin Prefecturii județului Iași, ca acest transport să fie îndreptat spre Călărași-Ialomița”.

Nu vom insista asupra parcursului trenului, subiectul fiind deja foarte cunoscut, ci vom prezenta ceea ce au consemnat documentele care s-au păstrat, dar și supraviețuitorii, despre ceea ce s-a întâmplat din momentul când trenul a sosit în gara Călărași, unde „li s-a dat să bea câte un ceai după dispoziția dlui prefect” - după cum nota în raportul său asupra modului cum a decurs transportul evreilor din Tg. Frumos la Călărași, sublt. de rezervă Triandaf Aurel de pe lângă Legiunea Mobilă Jandarmi Iași - și unde s-a încheiat „’chinuitoarea călătorie în care au pierit mii de oameni nevinovați”.
Dacă la 30 iunie 1941, la plecarea din Tg. Frumos, sublt. de rezervă Triandaf Aurel primise ordin ca, împreună cu un subofițer și 30 jandarmi, să ia în primire „un număr de 35 vagoane cu 2530 evrei spre a-i transporta la lagărul de concentrare Călărași”, la sosirea în ziua de 6 iulie 1941, același sublt. constata prin proces-verbal că „în stația Călărași s-a debarcat din trenul de evrei venit de la Iași, un număr de 1011 (una mie unsprezece) evrei în viață, 69 (șaizeci ș nouă) evrei muribunzi și 25 (douăzeci și cinci) morți.
La operația debarcării au asistat domnul prefect Mihail Ștefănescu, domnul colonel Romano Victor din partea Garnizoanei Călărași, domnul maior Nicolescu Gheorghe, comandantul P.S. Regimentul 23 Infanterie, maior Ionescu Marin, comandantul Legiunii de Jandarmi Ialomița, domnul medic primar al județului Ialomița (Aurel Mihăilescu – n.ns. N.Ț.) și domnul șef al Poliției, Movilescu”.
Evreii în viață și cei muribunzi au fost predați ofițerului de zi pe corp al Regimentului 23 Infanterie.
De menționat ar fi faptul că față de aceste cifre, pe care le considerăm oficiale, toate celelalte surse de care avem cunoștință, dau alte cifre decât cele consemnate în procesul-verbal mai sus menționat. Astfel, într-o declarație, dată în fața acuzatorului public D. Săracu, Ianu Naftule menționa că au fost debarcați „un număr de 25 morti și 38 grav bolnavi, iar vii au fost 1058”. Adam Simantov, martor ocular, din Călărași, nota că la deschiderea vagoanelor erau de față toți șefii instituțiilor locale ale regimului antonescian, în frunte cu prefectul, colonelul Nica, iar grupa de ostași a descărcat în total 1021 de „iudeo-comuniști” ieșeni, dintre care 21 cadavre și 69 muribunzi, iar Silviu Dragomir scria într-un articol în „”Cotidianul” că: „La destinație (gara Călărași) au ajuns 776 evrei din cei 1900”.
Diferența de la 1729, câți au plecat din Tg. Frumos, au murit, fiind debarcați pe traseu: 654 cadavre la Tg. Frumos; 327 cadavre în gara Mircești; 300 cadavre la Săbăoani; 47 cadavre la Roman; 10 cadavre la Mărășești și 40 cadavre la Inotești.
Și referitor la comportamentul autorităților locale părerile sunt diferite, cele date la cald, la scurta vreme de la evenimente, fiind mult mai acide decât ale celor care și-au spus punctul de vedere peste ani de la producerea evenimentelor. Astfel, Ilie Ghenovici declara că Nicolae Pascu, președinte al Tribunalului Ialomița „a salvat de la moarte, în iulie 1941, sute de evrei din trenul morții, ajunși la Călărași, prin intervenția personală și făcând uz de autoritatea sa de președinte al Tribunalului”. (Dosar MAI nr. 39258).
De altfel, pe baza dovezilor strânse, sora sa, dna Niculina Făiniță, îmi scria cu ani în urmă: „Faptele umanitare ale fratelui meu Nicolae Pascu, au fost prezentate prin Federația Comunităților Evreești din România la Ambasada Israel și de acolo au fost transmise Tribunalului din Israel care cercetează astfel de fapte pentru a i se acorda Diploma de Drept al Popoarelor”.
„Drumul de la gară până în curtea regimentului” – declara ing. Israel Schleier înaintea acuzatorului public Mihail Popilian – „a fost un spectacol înfiorător: oameni goi, abia târându-se, nemâncați, arși de sete și căldură, cu răni purulente care nu au fost pansate de opt zile, și cu sângele coagulat pe corp, care nu mai aveau o înfățișare de oameni.
Am văzut trecători care au început să fugă îngroziți de apariția acestui convoi.
Am fost închiși în remiză (de beton armat – n.ns.N.Ț.) fără ca cineva dintre comandanții regimentului căruia am fost predați, să aibă atâta omenie și să dea acestor muribunzi apă de băut. Deabia dimineața au venit delegații comunității evreești a orașului, care au început să se ocupe de noi.
De dimineață au fost scoși din remiză câțiva zeci de morți. Supravegheați și tratați ca ultimii criminali, am fost internați parte într-un lagăr, parte am rămas în remiză, iar 100 de intelectuali și 100 de copii, în câte o sinagogă a orașului
Regimul pe care ni-l aplica căpitanul Pitiș, comandantul lagărului, era îmbunătățit numai pentru deținuții care puteau să-i facă daruri, din cele sosite între timp de la familiile lor. În scurtă vreme sursa de îmbogățire a căpitanului fiind invidiată de un alt căpitan de la Legiunea de jandarmi, ofițer de rezervă și profesor de liceu (numele nu-l cunosc), acesta a dat dispoziții că nimeni nu poate părăsi lagărul fără escortă.
Din când în când venea câte un ofițer german (sas) care vorbea perfect românește și care controla dacă nu se aplică un regim prea dulce.
Deabia la sfârșitul internării noastre la Călărași, când autoritățile au fost informate că nu suntem chiar criminali de ultimul rând ci cetățeni pașnici, după cum ne-a spus prefectul județului într-o cuvântare, regimul nostru s-a ameliorat”.
În depoziția martorului Nathan Goldstein, audiat în ziua de 28 martie 1945, de către acuzatorul public av. Mhail Popilian se consemna că: „La Călărași, trebuie să relevez că am întâlnit și oameni de suflet și anume pe comandantul lagărului căpitanul Pitiș, medicul orașului dr. Lupașcu și agenții sanitari, ajutorii d-rului Lupașcu, care au dat asistență medicală bolnavilor.
În lagărul de la Călărași am stat până la 30 august 1941, când am fost duși cu trenul cu pază militară până la Iași, unde am fost puși în libertate”.
A doua zi dimineață, 7 iulie 1941, președinții celor două comunități evreești din Călărași ( de rit spaniol și de rit occidental), S. Schor și Elias B. Elias, au fost primiți la locuința prefectului Mihail Ștefănescu, unde li s-a comunicat măsurile luate: „morții, muribunzii și o parte din cei mai în putere au fost trimiși la cimitirul evreesc; răniții și bolnavii au fost internați în spital; restul se aflau sub pază, cazați în cele două sinagogi. Organizarea subzistenței cădea în sarcina evreilor localnici”.
Aminteam la început de numărul morților găsiți în vagoane, la sosirea trenului în stația Călărași. Din procesul-verbal încheiat de medicul primar al județului Ialomița, dr. Aurel Mihăilescu și medicul primar al orașului Călărași, dr. Ion Lupașcu, în scopul îndeplinirii formalităților de înmormântare a celor 25 cadavre debarcate din trenul cu care au fost evacuați evreii din Moldova la Călărași, aflăm că „moartea lor a fost naturală, nu în urma vreunei violențe”, și se datora următoarelor afecțiuni: congestie pulmonară, uremie, artrită supurată, asistolie cardiacă, hemoragie cerebrală, pneumonie lobară, nefrită cronică, miocardită, flegmon apendicular etc.
Din același document aflăm că „identificarea cadavrelor s-a făcut pe baza declarațiilor tovarășilor de călătorie” iar „din cauza stării unora dintre cadavre intrate în stare de descompunere”, ceea ce constituia un pericol pentru starea sănătății locuitorilor, se dorea înmormânarea cât mai gabnică a acestora.
Datorită bolilor contractate pe drum, dar și stării precare de sănătate, mulți din cei sosiți vor deceda în locurile de cazare din Călărași. Astfel, la 8 iulie 1941, conform procesului – verbal încheiat, se constată decesul a 14 persoane; la 10 iulie moare la una din sinagogile din oraș David Marcovici; la 12 iulie la școala dn Măgureni este anunțată moartea a doi evrei, iar la 23 iulie Marin Idel; la lagărul din str. Spitalului, nr. 42-45 moare David Iancu David la 19 iulie, Iancu Waserman și Strulovici Laizer, la 22 iulie, David Iancu la 23 iulie și Aba Fogel la 8 august.
Deși în documentele oficiale se vorbea de lagărul de concentrare de la Călărași, vom observa că nu a existat așa ceva, evreii aduși de la Iași fiind cazați în mai multe locații,toate numite lagăre: cazarma reg. 23 Infanterie, școala din Măgureni, cele două sinagogi și magaziile J. Finți din str. Spitalului nr. 42-45.
Interesant este că în chiar ziua în care sosea trenul cu evrei de la Iași, Prefectura județului Ialomița solicita medicului primar al orașului Călărași să ia imediat măsuri pentru vizita medicală ce o va organiza celor 2.800 suspecți evrei și locuitori din județul Tulcea, care soseau la Călărași, în scopul de a feri orașul de eventuale epidemii.

                                Sinagoga din str. 6 Martie (Sf. Nicolae) nr. 42

                                                  Școala din Măgureni

La 14 iulie 1941, dr. Ion Lupașcu comunica medicului Aurel Mihăilescu că „în ziua de 13 iulie a.c. activitatea la lagărul evreilor evacuați a constat în numeroase deschideri de flegmoane și din și mai numeroase pansamente. Nefiind secondat decât de un singur ajutor cererile de tratamente fiind numeroase și timpul limitat, n-am avut timp să întocmesc tabelul celor tratați. Activitatea s-a desfășuat între orele 15,00-19,30, până când întreg materialul avut la dispoziție s-a epuizat. Au mai rămas mulți netratați, lipsindu-ne materialul necesar.
Vă mai putem raporta că internaților de la Măgureni li s-au dstribuit efecte, celor de la Reg. 23 Infanterie li s-au distribuit în parte, iar pentru restul distribuirea este în curs așa că, după ce voi stabili cu dl căpitan Pitiș, comandantul lagărului modalitățile, se va proceda la îmbăierea lor...Paie pentru așternut, celor din lagăr li s-au dat aproape insuficient, celor de la Măgureni încă nu.
Nu s-a dat nici săpunul necesar spălatului și nici vase pentru fiert apa și spălatul rufelor. De asemenea apa, fiind adusă cu o saca mică de la Borcea este neîndestulătoare aproape pentru băut, nicidecum pentru fiert”.
Pentru că numărul bolnavilor ce necesita îngrijire era foarte mare, la 20 iulie 1941, dr. Ion Lupașcu solicită prefectului să aprobe să fie ajutat și de Mayer Iulius - student la medicină în anul IV și de Nathan Goldstein – farmacist.
La 1 august1941, comunitatea evreilor din Călărași, prin delegatul să S. Schor, se adresa prefectului județului aducându-i la cunoștință că în spitalul județean erau câțiva bolnavi, care din lipsă de medic radiolog nu puteau fi vindecați, unii dintre ei căzând de pe malul lagărului Finți și solicita să autorizeze ca aceștia să fie trimiși la București pentru a fi internați în spitalul evreesc „Iubirea de oameni”, unde puteau avea îngrijirea necesară
Determinat de „învinuirile ce se aduc acestui serviciu de lipsă de înțeles față de evreii evacuați de la Iași”, la 12 august 1941, dr. Lupașcu raporta medicului primar al județului că: „Până în ziua de 11 iulie a.c. nu s-a putut da nici o asistență medicală bolnavilor lipsind complet materialul sanitar. Până la această dată s-a procedat la tunderea și petrolizarea evacuaților și etuvarea efectelor…
Intrucât îmbrăcămintea este atât de redusă încât nici nu s-ar putea spune că au vreo îmbrăcăminte, iar mulți dintre ei fiind completamente goi n-au putu fi îmbăiați. De asemenea nu s-a putut face nimic pentru a le amenaja o odihnă mai omenească. Nedându-le paie dorm pe cimentul gol. În ultimele zile s-au adus paie însă cantități atât de insuficiente că încă nu s-ar putea spune că dorm altfel decât tot pe ciment.
În timpul zilei se utilizează pentru necesitățile fiziolgice latrină de campanie amenajată în dosul lagărului, dar în timpul nopții aceste necesități se făceau în garajul unde sunt adăpostiți peste tot locul. În ultimul timp li s-a procurat hârdaie pentru timpul nopții. Evident că în asemenea condițiuni micile plăgi căpătate în timpul drmului s-au agravat formându-se gangrene, flegmoane, începuturi de gangrene etc. Luând contact cu comunitatea israelită aceasta mi-a pus la dispoziție materialul necesar de pansamente în ziua de 11 ulie a.c.
In aceiași zi am procedat la trierea a 38 bolnavi mai gravi…, în ziua de 12 iulie a.c. am procedat la deschiderea a 6 flegmoane și la tratamentul a 7 bolnavi mai greu…
In număr de 15 dintre ei necesitând intervențiuni chirurgicale și tratamente mai serioase au fost internați în spital”.
La 16 august 1941, prefectul județului cere medicului primar al orașului să cerceteze, împreună cu comandantul lagărului cpt. Pitiș și să dea aviz pentru cei care erau bolnavi și nu puteau munci.
Din răspunsul transmis la 20 august aflăm că în lagărul de la Sinagoga occidentală erau: apți pentru munci ușoare – 2, inapți pentru munci – 37 și aveau nevoie de tratamente speciale – 11; în lagărul de la Sinagoga spaniolă situația se prezenta astfel: apți pentru munci ușoare – 6; inapți pentru munci – 35 și având nevoie de tratamente speciale - 5 ; în lagărul de la magaziile Finți erau inapți pentru munci – 39 și 5 aveau nevoie de tratamente speciale.
Din documentele care s-au păstrat în arhivele călărășene nu rezultă câți dintre evreii aduși de la Iași s-au mai întors în locul de unde au plecat.