CINSTIREA EROILOR MARINARI LA CĂLĂRAȘI

Joi, 12 septembrie, la sediul Filialei Călărași a Asociație Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, în prezența unei numeroase asistențe și a autorităților administrației județene și locale, a fost sfințită o troiță, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înființarea Societății Mormintele Eroilor Căzuți în Război, scoetate a cărei continuatoare este Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”.

Rememorând câteva momente din istoria societății, am amintit pe scurt, și data de 7 septembrie 1924, atunci când orașul Călărași a fost în mare sărbătoare, fiind comemorați eroii din marina militară, morți în războiul din 1916 și înhumați în cimitirul de onoare din Călărași, devenit mai târziu Cimitirul Eroilor.

Cimitirul Eroilor din Călărași a fost amenajat în anul 1920, în interiorul Cimitirului Ortodox Central, datorită preocupării generalului Constantin Rășcanu, comandantul Brigăzii 30 Infanterie și al Garnizoanei Călărași, dar și stăruinței soției sale Aneta, fiind la timpul respectiv un prim exemplu care, ulterior, a fost preluat și de alte localități și oameni de bine. În semn de recunoștință față de acest gest, călărășenii au donat familiei Rășcanu o placă mare de bronz, având înscris un vibrant act de gratitudine pentru cele înfăptuite, placă pe care, peste ani, Aneta Rășcanu a donat-o la rândul său, alături de o fotografie, colecționarului ce a pus bazele Muzeului Alexandru Saint Georges.(Virgiliu Z. Teodorescu, Elisabeta Teodorescu, „Simboluri ale cinstirii înaintașilor ridicate în forul public prin preocuparea călărășenilor în secolul al XX-lea”, în “Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos”, XVIII, Călărași, 2001, p. 97-98).

Despre această pildă de urmat, Dem. Gr. Rădulescu, în revista „Cultul eroilor noștri”, nr. 1/ianuarie 1921, pag. 14, scria: „Ce poate face o mână de oameni de inimă, ne-a dovedit-o orașul Călărași.

Pe tăcute, fără trâmbițări, înzestrați cu o energie de fier și însuflețiți de cele mai înalte simțăminte, acești oameni au reușit să înfăptuiască o operă măreață, menită a cinsti, după cum se cuvine, memoria scumpilor noștri morți, jertfiți pentru Patrie.

Sufletele acestor eroi, de acolo de unde sunt ele, se vor simți fericite, văzând că cei rămași nu i-au uitat și că sublimul lor sacrificiu va rămâne pururea pildă vie generațiilor viitoare.

Rămășițele pământești ale eroilor înmormântați la Călărași, odihnesc în jurul unuia din cele mai frumoase monumente funerare din țară, care ar putea face cinste oricărui alt oraș.

Și numai după ce opera înfăptuită cu atâta trudă a fost desăvârșită, numai atunci acești vrednici fii ai Țării au chemat și pe alții să se bucure de bucuria lor.

Fapta acestor oameni de bine vorbește de la sine.

Trecând peste spiritul de modestie al inițiatorilor, arătat cu prisosință tot timpul cât au durat lucrările, ne îndeplinim o datorie a-i da ca exemplu . citându-le numele.

Ei sunt: D-na și D-nul Gl Rășcanu - Comandantul garnizoanei Călărași și D-nul Săndulescu – inginerul șef al județului Ialomița.

Menționăm că cetățenii călărășeni s-au arătat a fi la înălțimea inițiatorilor, acordându-le un larg sprijin moral și material.

Fie ca pilda lor, dovada unor înalte calități morale, să fie urmată de toate orașele și satele României Mari.

E o datorie obștească să îngrijim de mormintele celor care, înfruntând moartea, au înfăptuit visul nostru de veacuri.

Încrezători în virtuțile Neamului, așteptăm vestea din toate unghiurile țării, că toți fii ei,apreciind sacrificiul celor morți pentru patrie, au pornit cu drag la muncă pentru cinstirea memoriei eroilor noștri.”

Revenind la sărbătoarea amintită, precizăm că au sosit atunci în portul Călărași monitoarele: Lahovari, Bucovina și Ardealul; vedetele Grigorie Ioan, Maior Ene, Maior Șonțu și torpilorul Năluca, comandate de comandorul Bălănescu și vasul amiral Măcin cu amiralul Gavrilescu – comandantul Diviziei de Dunăre.

Iată cum este descrisă ziua de duminică, 7 septembrie 1924, în monografia corului „Freamătul” din anul 1932: „Toate aceste unități cu ofițeri și trupă (se referă la vasele militare amintite mai sus – n.ns. N.Ț.), oaspeți scumpi și rari au venit în localitate, ca cu prezența lor să se adaoge, la strălucirea și înălțătoarei de suflet serbare, ce se ține cu prilejul a 8 ani de la moartea primilor eroi din marină, căzuți jertfă datoriei pentru patrie, în tristul episod al luptelor din regiunea Turtucaia-Silistra (1916) și care sunt înmormântați în cimitirul de onoare din orașul Călărași. Numele lor nemuritoare sunt: locotenent-Comandor Stihi Eugen, Căpitan Dumitrescu Constantin, Sublocotenent Ghiculescu Ion și soldat Petrina Gheorghe.

La ora 10 dimineața s-a oficiat în Catedrala orașului un parastas de către protoiereul  D. Dobre, înconjurat de tot clerul.

Societatea „Freamătul” condusă de d. profesor C. Popărescu dă duioasele răspunsuri. Se face o impozantă procesiune la cimitirul eroilor – în cântecele corului și a muzicii militare - unde se depun coroane pe mormintele scumpilor eroi și se rostesc cuvântări de preamărirea lor către d. profesor G.V. Constantinescu – prefectul județului, amiral Gavrilescu ca martor ocular al tragedii desfășurată în regiunea Turtucaia – Silistra, avocații Ranetescu, N. Ioan și alții.

Când corul nostru intona „veșnica lor pomenire”, tunurile de pe vase au tras 21 de lovituri.

Seara a avut loc o serbare venețiană pe râul Borcea. Societatea „Freamătul”  îmbarcată pe o șalupă a cântat până târziu cântece patriotice, naționale și populare.

Primarul orașului, d. Atanase Popescu-Ulmu a oferit o masă ofițerilor de marină.

Inițiativa acestor rari clipe se datorește muncii încordată, depusă de bravul veteran de marină, Ioan Măcărăscu (absolvent al Școlii copiilor de marină de la Galați și marinar pe bricul „Mircea” încă de la primul voiaj al acestuia – n.ns. N.Ț.), Căpitanul portului Călărași, care poate fi mândru că a prilejuit un moment neuitat pentru întregul oraș”.

În continuare reproducem cuvântarea contraamiralului Gavrilescu, așa cum a fost consemnată sub titlul „Eroismul marinarilor români în răsboiul pentru întregirea neamului”, de revista „Cultul Eroilor”, nr. 7-10/iulie-octombrie 1925, pagina 2-4: „Ieri s-au împlinit 8 ani, de la căderea Turtucaiei, iar astăzi se împlinesc 8 ani de când Eroii noștri scumpi, dorm liniștiți, dorm somnul de veci, în acest colț pitoresc și cu atâta dragoste îngrijit.

Acum 8 ani, pe vremea aceasta, străbătuse în toate colțurile țărei, spăimântătoarea știre a căderei Turtucaiei și odată cu ea, pătrunsese groaza și desnădejdea pretutindeni.

Noi, cei ce ne retrăgeam, cu sufletele zdrobite peste măsură de cele ce văzusem, eram copleșiți de durerea de a mai ști, că dușmanul care se purtase în chip atât de barbar cu ai noștri, călcând toate legile războiului, se bucura în mod zgomotos de dezastrul nostru. Dar niciodată poate, nu s-a aplicat mai bine ca aci zicătoarea: „Râde mai bine cine râde la urmă”.

Luptele aprige de la Turtucaia, care au durat 5 zile, de vineri 19 august până miercuri 24 august, lupte în care pierderile au fost enorme de o parte și alta, s-au terminat în după amiaza zilei de 24, printr-un dezastru groaznic, dezastru care, măsurat în timp și spațiu, a fost și rămâne, cel mai mare din tot războiul european.

Noi, luptătorii de pe apă, care am rămas cei din urmă în retragere, am asistat de la început până la sfârșit la scenele spăimântătoare și de grozăvii, ale unei cumplite retrageri în debandadă a fraților noștri, aruncați în Dunăre cu furie, de vrăjmașul care ne copleșea cu numărul, cu artileria și cu toate mijloacele moderne de luptă.

Noi, am văzut, cum din vârful dealurilor Turtucaiei, se aruncau în Dunăre, curgând ca o avalanșă și într-o panică de nedescris, peste garduri, peste ziduri, peste case, peste grădini și livezi, trupe demoralizate cuprinse de teroare și panică, oameni înebuniți de spaimă, furgoane și chesoane cu muniții, căruțe care se răsturnau, oameni, femei și copii alergând în toate părțile strigând și țipând, câini, boi și tot felul de animale, alergând, țipând și zbierând. Era o atmosferă de groază și teroare.

Toate acestea ne dădeau viziunea unor scene de cinematograf, nu ne venea să credem ochilor, căci se petreceau lucruri ce păreau din altă lume.

...Și, tot nouă ne-a fost dată durerea să vedem mai târziu, pe întinsul acestui fluviu, cadavrele fraților noștri, oribil mutilate, curgând cu sutele la vale în fiecare zi, complect despoiate; nu aveau pe ele nici măcar cămașa. N-am găsit, n-am întâlnit un singur cadavru care să nu fi fost mutilat în chip barbar, de către inamicul care se purtase în mod mișelesc. Toate cadavrele aveau nasul, urechile, bărbia, mâinile tăiate sau ochii scoși. Pe toți care le-au ieșit în cale i-au mutilat, i-au jefuit, le-au furat și hainele și i-au aruncat în Dunăre.

Dar noi, care am văzut toate grozăviile de la Turtucaia, care ne-am văzut și cu retragerea tăiată, deoarece inamicul înconjurase complect cetatea, noi am văzut și cum flota noastră de război și-a făcut cu prisosință datoria în toate împrejurările, în aceste zile extrem de sângeroase.

 Flota de operațiuni nu s-a retras de la Turtucaia, cu toate ordinele repetate, decât după ce s-a salvat tot ceea ce se mai putea salva, decât atunci când cei din urmă luptători se retrăsese.

La Turtucaia ca si în tot cursul războiului, navele noastre au ținut cu mândrie fața la inamic, iar pavilioanele naționale au plutit continuu în vârful catargelor.

Monitoarele au luptat pretutindeni vitejește, iar pe unul dintr-însele, pe Monitorul Kogălniceanu, tot vitejește a căzut în focul luptei acel suflet blând și nobil care era comandorul Stihi. Cinste lui.

Dar în toiul luptelor, când toată armata noastră era aruncată la malurile Dunărei, unde nu erau alte mijloace de retragere, de trecerea Dunărei, decât lotcile de pescari, cei ce încercau să treacă fluviul se înecau, fiindcă lotcile supraîncărcate se răsturnau, iar oamenii piereau ca muștele; în vremea aceea, cei rămași pe mal zăpăciți, dezorientați și cuprinși de teroare, începuse a se strecura pe malul Dunărei spre Silistra.

Aceștia însă, erau secerați continuu, dintr-un cuib de mitraliere inamic, instalat într-un porumb pe povârnișul văii Bolgarski-Cosui, vale, pe care noi mai târziu am chemat-o valea plângerei; căci, vai, multe foarte multe vieți de ale fraților noștri, au fost secerate acolo.

Atunci, când și ultima scăpare, ultima retragere a celor rămași în viață era tăiată, atunci zic, apare vedeta nr. 6, vedeta Nicolae Gr. Ioan (venită azi în port la Călărași), care primise un ordin al comandantului monitorului Lahovary (comandor Toescu) de a deschide și susține retragerea trupelor de pe mal, spre Silistra.

Situația era grea, căci și artileria inamică ne bombarda de pe dealurile din apropiere.

Vrednicul și valorosul comandant al vedetei 6, căpitanul Dumitrescu C-tin, nu ezită o clipă, pornește repede spre malul drept prin capul de sus al ostrovului Cosui, cu riscul chiar de a se pune pe uscat, (de altfel s-a și pus mai târziu) și deschide imediat un foc repede cu tunul și mitraliera sa asupra inamicului, căruia îi cauzează pierderi, distruge cuibul de mitraliere, și deschide astfel retragerea, care a permis scurgerea spre Silistra a celor câtorva mii de luptători rămași.

Toți cei care mai trăiesc azi din acei care s-au scurs prin această vale a plângerei, datoresc viața lor, căpitanului Dumitrescu C-tin.

Vedeta însă, a fost primită cu un foc ucigător din cuibul de mitraliere, foc care în câteva minute a secerat pe comandant, căpitanul Dumitrescu C-tin, apoi pe secund sublocot. Ghiculescu și pe câțiva oameni din echipaj din care unul, vrednicul și devotatul marinar Petrina Gheorghe doarme somnul de veci aici lângă șefii săi.

Așa au scăpat cele câteva mii de luptători din toată armata de la Turtucaia.

Dacă însă desnădejdea și pierderile noastre au fost mari la Turtucaia, nici inamicul n-a rămas nepedepsit, căci după propriile sale mărturisiri a lăsat acolo peste 8000 de oameni morți, iar în scrierile sale, a arătat că grele le-au fost pierderile pricinuite de artileria monitoarelor și a tuturor vaselor noastre de luptă.

Da, durerile, suferințele și pierderile au fost mari, groasnice, dar nu trebuie uitat că nu se pot face lucruri mari în lume fără suferinți; și dacă nu se poate naște un om pe lume fără dureri mari, cum ar fi fost posibil să se nască o Românie mare fără dureri, fără jale și fără multă suferință. Nu, nu era posibil.

Dacă în cursul veacurilor mucenicii Neamului s-au sacrificat cu zecile de mii pentru împlinirea visului milenar, pierind prin sabie, prin foc, în valuri sau pe roată, noi cei care am avut fericirea de a vedea acest vis împlinit, nu-l puteam realiza fără sacrificii mari, căci numai așa putem fi demni urmași ai înaintașilor noștri.

Botezul de sânge de la Turtucaia dacă a zguduit țara întreagă din temelii și a făcut să se cutremure întreg Neamul, ne-a învățat în schimb cum trebuia să ne batem ca să putem învinge pe dușman.

Botezul de sânge de la Turtucaia ne-a prefăcut pe toți de la mic la mare; el ne-a deschis drumul, ne-a arătat calea spre Oituz, Mărăști și Mărășești.

Astăzi, noi, Flota de Dunăre, apărătorii Dunării, de la Nistru până la Tisa și apărătorii coastelor mării, într-un cuvânt toată marina, am venit să vă spunem vouă Eroi ai Neamului, care ați închis ochii sub viziunea grozavă a unui dezastru spăimântător, am venit zic, să vă spunem că visul voastru al tuturor celor pieriți în marele război s-a împlinit. Am venit să vă spunem că am pedepsit pe dușmanul care a masacrat cadavrele fraților noștri; să vă spunem că flota noastră s-a mărit cu unități luate de la dușmani și că suntem stăpâni peste Dunăre de la Nistru până la Tisa.

Am venit să vă spunem că avem o Românie Mare și că de mai bine de un an fâlfâie și va fâlfâi în veacuri, în vârful catargelor noastre pavilionul României întregite.

Am venit în fine, să vă spunem că prin modul cum v-ați luptat la Turtucaia, v-ați atras admirația și recunoștința tuturor conducătorilor și șefilor voștri, iar M.S. Regele prin Adjutantul Său Amiralul Grațoscki, ne-a exprimat atunci la Cerna-Vodă, Înaltele Sale mulțumiri pentru modul cum ne-am condus, cum v-ați condus voi și cum am luptat la Turtucaia.

Voi, toți, marinarii ați luptat și căzut vitejește și de aceea am venit cu toată flota, cu toată marina să vă depunem flori și să vă slăvim.

Am venit să vă închinăm prinosul de dragoste, de admirație și toată recunoștința noastră, căci voi sunteți printre fruntașii armatei sutelor de mii, care s-au jertfit pentru mântuirea Neamului, voi sunteți înaintașii celor care au făurit Oituz, Mărăști și Mărășești și care ne-au dat pe Eroul necunoscut, care sfințește azi pământul Capitalei, ca simbol al vitejiei, al jertfei, al tuturor durerilor și suferințelor Neamului, ca simbol al gloriei noastre naționale.  Generațiile viitoare binecuvântând jertfele voastre, le vor avea deapururea drept pildă virtuților, a uitării de sine și a jertfei depline pentru înălțarea Neamului.

Scumpii noștri Eroi marinari, au trecut 8 ani de când dormiți aici somnul veșniciei, dar să nu credeți că v-am uitat.

Acum câteva zile, când am sărbătorit la Brăila pe toți cei care au pierit în valuri, în marele război, soldați și marinari, gândul nostru s-a oprit mai întâi la toți ai noștri care au pierit d-asupra valurilor și aceia ați fost voi cei dintâi.

Le-am trimis lor atunci, pe o ancoră plutitoare de flori, simbol al legăturei veșnice, toată dragostea, admirația și recunoștința unui neam întreg. Toate acestea erau și pentru voi.

Iar acum, din partea noastră, mai adăugăm, că vom stărui din toate puterile noastre, că acolo unde voi ați închis ochii pe veci, să se ridice un monument tot așa de simplu cum a fost și gestul vostru când ați făcut sacrificiul suprem, simplu dar impunător, o cruce mare de piatră, în fața căreia călătorii pe apă să se emoționeze, să se oprească o clipă, să se reculeagă și să se descopere, iar navele noastre de război, ori de câte ori vor trece pe acolo să salute cu onoruri vrednice de marii Eroi ai Neamului.

Vom mai stărui ca ostrovul lângă care s-a petrecut partea dramei cea mai înfricoșătoare – ostrovul Cosui – să fie împodobit cu sălcii plângătoare, care să vegheze continuu la mormintele celor fără de mormânt și a celor pieriți în apropierea acestui ostrov, care pe viitor va trebui să poarte numele vrednicului comandant de vedetă, care sacrificându-se pe dânsul, printr-un gest sublim, a salvat viața câtorva mii de ostași luptători, frați de ai noștri.

Și acum, voi spirite și umbre dulci, toți marinarii pieriți pentru întregirea Neamului, sculați-vă din mormintele voastre, sculați-vă și priviți întreaga flotă pavoazată și în haine de sărbătoare, care a venit să vă salute cu tunuri și urale, să vă aducă flori și să vă slăvească așa cum meritați.

Sculați-vă suflete generoase ca să vedeți cât este de mare emoția, care ne-a curpins în fața mormintelor voastre și să priviți fiorul acestor momente înălțătoare, care în fața voastră, ne cuprinde deopotrivă, pe cei mari ca și pe cei mici.

Călărași 7 Sept. 1924                      Contra-Amiral Gavrilescu”

Despre 3 dintre eroii înmormântați la Călărași și tragicul lor sfârșit, ne oferă informații interesante dl comandor Marian Moșneagu în articolul „Martirii Marinei. Eroii României Mari”, publicat în „Ziua de Constanța” (ziuaconstanța.ro).

Despre căpitanul Constantin Dumitrescu aflăm că s-a născut la 13 mai 1883, la București, într-o familie de intelectuali Costache și Alexandrina Dumitrescu.

“La Turtucaia, pe 24 august 1916, vedeta nr. 6 „Maior Nicolae Grigore Ioan”, pe care era comandant, a primit ordin să intervină în sprijinul trupelor care se retrăgeau din capul de pod şi care erau secerate din cuiburi de mitraliere aşezate în porumbiştile de lângă Ostrovul Cusui. În momentul în care monitorul „Lahovary” a înălţat semnalul „Vedetele să intre pe canal”, prima vedetă care s-a avântat cu tot elanul a fost „Maior Nicolae Grigore Ioan”. Sub focul tunului şi mitralierei vedetei, care se apropiase la câţiva metri de poziţiile duşmane, inamicul a încetat focul şi mii de oameni din garnizoana Turtucaia, reţinuţi de barajul de foc, s-au putut salva spre Silistra.

În momentul în care vedeta urma să iasă din canal, cu misiunea pe deplin îndeplinită, prin bravura şi destoinicia ofiţerului şi a celorlalţi combatanţi de la bordul navei, ea a atins fundul şi s-a înţepenit pe uscat, fiind prinsă din nou într-un baraj ucigător. Neputând fi protejată de monitoare, vedeta a fost ciuruită de gloanţe de 6,5 mm şi 8 mm. Un glonţ de mitralieră a spart geamul turelei şi timonierul, sergentul Niţă Dumitru, lovit de cioburi, a părăsit un moment cârma. Din această cauză, vedeta s-a îndreptat spre mal, moment în care căpitanul Constantin Dumitrescu, aplecat pentru a da ordin timonierului, a fost lovit de un glonţ în frunte. Ultimele sale cuvinte au fost: „ - Toată viteza înapoi şi adăpostiţi-vă!” Cadavrul său a fost găsit lângă tunul de 47 mm, în poziţia în care l-a surprins moartea. A fost înmormântat în cimitirul din Călăraşi

Prin Î.D. nr. 1.061 din aprilie 1921, numele său a fost acordat unei canoniere din clasa „Chifonne”. Prin Decretul nr. 1680 din 15 mai 1931, vedeta „Maior Nicolae Grigore Ioan” a fost decorată cu Ordinul „Steaua României” cu spade, în grad de Cavaler, cu panglică de „Virtutea Militară”, pentru „bravura şi dispreţul de moarte de care au dat dovadă ofiţerii şi trupa în timpul luptelor din anul 1916 din lungul Dunării, precum şi cele din Turtucaia”.

La 26 iulie 1934, osemintele eroului au fost strămutate şi reînhumate cu onoruri militare, prin grija Societăţii „Mormintele Eroilor”, în Cimitirul „Ghencea” din Bucureşti.”

Sublocotenentul Ion Ghiculescu, era fiul lui Ioan V. Ghiculescu și s-a născut la Mânjești – Vaslui, la 23 martie 1891.

“Pe 24 august 1916, la Turtucaia, vedeta nr. 6 „Maior Nicolae Grigore Ioan”, pe care era comandant secund, a primit ordin să intervină în sprijinul trupelor noastre care se retrăgeau, fiind secerate de mitralierele inamice. Vedeta a atacat cuiburile de mitraliere duşmane, instalate în porumbiştile de lângă Ostovul Cusui, distrugându-le şi asigurând în acest mod retragerea trupelor. Cei salvaţi, câteva mii şi-au datorat viaţa în mare parte acţiunii echipajului acestei vedete, care şi-a pierdut comandantul, secundul şi alţi câţiva marinari. Ciuruită de gloanţe, vedeta s-a pus pe uscat, după ce singură anihilase câteva mitraliere automobile.

Secerat de o rafală de mitralieră, secundul vedetei, sublocotenentul Ion Ghiculescu a fost găsit la postul său de luptă, cu mâinile încleştate pe mânerele mitralierei de 6,5 mm calibru de la bord. Avea numai 25 de ani. Prin Î.D.R. nr. 1061 din 1 aprilie 1921, o canonieră din clasa „Chiffone” a primit numele său.”

Locotenent-comandorul Eugen Stihi s-a născut pe 1 iunie 1878 la Iași, ca fiu al Olgăi și al lui Mihail Stihi.

“În august 1916 monitorul „Mihail Kogălniceanu“, aflat în organica Escadrei de Dunăre, se găsea în faţa localităţii Turtucaia, cu misiunea de a completa dispozitivul de apărare a capului de pod şi a împiedica trecerea oricăror forţe navale inamice în aval de Turtucaia. Artileria monitorului, condusă de locotenent-comandorul Stihi Eugen, a participat cu succes la lupta împotriva bateriilor inamice, obligându-le nu de puţine ori să înceteze focul. În zilele de 23 şi 24 august 1916 salvele monitorului au lovit în plin ţintele inamice, făcând să înceteze focul unei baterii grele. Cu o avarie gravă la unul dintre tunurile navei, s-a continuat focul cu celelalte tunuri, până când ţevile s-au înroşit. La 24 august 1916 a participat la acţiunea de sprijinire a retragerii trupelor române din capul de pod Turtucaia.

Primind ordin să bombardeze Staroselo, monitorul „Kogălniceanu” a ancorat în dreptul Spanţovului. Un obuz a explodat lângă monitor, ofiţerul fiind lovit în piciorul stâng de o schijă din diafragmul unui şrapnel. În ziua de 25 august 1916 a încetat din viaţă pe vasul-spital „Principele Carol”, unde fusese transportat pentru a primi îngrijirile necesare.

Una dintre cele patru canoniere clasa „Chiffone” intrate în serviciul Marinei Militare în anul 1920 a primit numele său. În prezent, o stradă din municipiul Iaşi îi poartă numele.

Prin Î.D.R. nr. 1680 din 15 mai 1931 monitorului „Mihail Kogălniceanu” i s-a conferit Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Cavaler, cu panglica de „Virtute Militară”, „pentru bravura şi dispreţul de moarte de care au dat dovadă ofiţerii şi trupa în timpul luptelor din anul 1916, din lungul Dunării, precum şi în cele de la Turtucaia…”.”

Din același articol aflăm că: “În raportul său cu privire la evenimentele din ziua de 24 august 1916, comandorul Vasile Toescu, comandantul monitorului „Lahovary“ consemna: „La orele 12.50, semnalat de la „Kogălniceanu“ că locotenent-comandorul Stihi Eugen, secundul vasului, este rănit, cere ordin de evacuare a lui şi în acest scop am dat ordin vedetei nr. 8 („Cpt. Valter Mărăcineanu“) spre a lua pe ofiţerul rănit şi a-l transporta la vasul-spital „Principele Carol”.

La ora 01.00, Diviziunea a II-a rămâne spre capul Ostrovului Cusui în duel cu o baterie inamică sub creasta dealului, într-o vâlcea. În acest timp, puhoiul de trupe române care se retrăgea în grabă pe sub mal este oprit de o secţie de mitraliere bulgară, care luase poziţie aproape de mal într-o porumbişte. Am trimis atunci vedeta nr. 6 („Mr. Nicolae Grigore Ioan”) să intre în canal pentru a proteja scurgerea trupelor, în timp ce Diviziunea de monitoare ce se afla pe Dunăre le proteja contra bateriilor după deal. De abia intrată în canal, echipajul acestei vedete fu secerat de mitraliere inamice, ucigând pe căpitanul Dumitrescu Constantin, comandantul vedetei şi pe sublocotenentul Ghiculescu Ioan, iar din oamenii de trupă: sergentul Bolea Ioan, soldatul Petria Gheorghe şi soldatul Huzum Toma Stere.

 Sergentul Bolea Ioan şi soldatul Huzum Toma Stere căzând pe spate, s-au rostogolit în Dunăre şi corpurile lor nu au putut fi pescuite, vedeta fiind angajată în luptă. Răniţi au fost sergentul Safta Nicolae, caporalul Meteleanca (Nicolae) Gheorghe, soldatul Olteanu Sandu şi soldatul Burnaz Leonida. Comanda vedetei fu luată de sublocotenentul Hurmuzescu, care se îmbarcase de la Olteniţa spre a fi dus la unitate, dar nu fusese la timp.

La ora 01.20 p.m. trimit vedeta nr. 3 „Cpt. Romano” care se găsea în apropierea Diviziunii a II-a spre a susţine vedeta nr. 6 şi împreună să iasă prin gura de jos a canalului.

Puţin avariată la cârmă, vedeta nr. 6 s-a strecurat cu viteză prin canal, astfel încât vedeta nr. 3 n-a mai apucat-o şi a trebuit să lupte la rândul ei cu mitralierele inamice dar le-a redus pe toate la tăcere, însă cu mare consumaţie de muniţie, apoi a ieşit tot prin partea de jos a canalului nesupărat de nici o altă mitralieră sau baterie.

La 2 septembrie 1916, comandantul Diviziei de Dunăre, contraamiralul Nicolae Negrescu raporta din Rahova Marelui Cartier General: „În ziua de 24 august, cu ocazia retragerii, vedetele 3 şi 6 au fost trimise pe canalul Cusui; un grup de 10 mitraliere secerau trupele noastre din urmă când apare „Nicolae Gr. Ioan”, comandată de căpitanul Dumitrescu Constantin, care ţinea să le arate el ce poate. Vedeta este ciuruită de gloanţe de 6,5 şi 8 mm reducând la tăcere 3 dintre ele se face să se încetinească focul celorlalte. Sublocotenentul Ghiculescu Ioan cade mort lângă mitralieră şi când sublocotenentul Hurmuzescu - aflat din întâmplare pe vedetă - se duce să anunţe pe comandant, îl găseşte mort. Un glonţ de mitralieră spărsese geamul turelei şi timonierul sergent Niţă Dumitru, zăpăcit de cioburi părăseşte un moment cârma, astfel încât vasul mergea spre mal. Căpitanul Dumitrescu se apleacă să-i dea ordin şi este lovit atunci în cap. În câteva clipe, aproape jumătate de echipaj este ucis sau rănit.”