BUDEȘTIUL A DAT TĂRII UN MINISTRU DE RĂZBOI

– CONSTANTIN ȘTEFĂNESCU-AMZA

 

Dacă memoria nu mă înșeală, întruna din zilele anului 1998, am primit în biroul meu de la Arhivele Naționale din Călărași, vizita unui cetățean, care după prezentare mi-a părut a fi de origine franceză: Roger Bouffe. Și, dacă am în vedere faptul că mama sa Elena, fiica celui despre care aveam să discutăm – generalul Constantin Ștefănescu –Amza -, s-a căsătorit la Paris cu Georges Bouffe, nu eram departe de adevăr. Numai că domnul Roger Bouffe era cetățean român, domiciliat în municipiul Constanța, iar scopul vizitei sale era o discuție despre bunicul său, generalul Constantin Ștefănescu-Amza, fostul ministru de război, ca să nu amintim decât această funcție. Trebuie să mărturisesc că am fost oarecum luat prin surprindere, deoarece prea multe informații despre generalul Constantin Ștefănescu-Amza nu dețineam.

Așa am aflat că domnul Roger Bouffe făcuse un Apel  către conducerea Arhivelor Naționale ale României și Asociația Arhiviștilor și Prietenilor Arhivelor din România, pentru a fi sprijinit în încercarea dumisale de a înființa FUNDAȚIA AMZA sau, după caz, FUNDAȚIA AMZA-DELAVRANCEA.

 De asemenea, domnul Roger Bouffe era delegat de Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, printr-un document semnat chiar de directorul muzeului colonel Ilie Schipor, să se documenteze în legătură cu bunicul său, general Constantin Ștefănescu-Amza, cel care a fost primul director al Muzeului Militar Național.

Cercetările priveau în particular: „locul exact al nașterii și al decesului, pentru a depune plăci comemorative; datele care mai lipsesc pentru întocmirea arborelui genealogic; domiciliile succesive; informații în raport cu activitățile politice: ministru de război, senator, trimis în misiune la Viena, Paris și Londra, etc…; decretele de decorare cu ordinul Mihai Viteazu (numele a dispărut din catalog) și localizarea pământului dăruit în comuna Glina, jud. Ilfov. (Fundația „AMZA” va primi pământul de la moștenitori și va construi un monument).

Informații privind activitățile de: președinte al sindicatului agricol Ilfov; președinte până în 1940 al societății române de radiodifuziune; vice președinte până în 1944 al societății de industrie chimică „Nitrogen”; și altele în domeniul cultural, al economiei, industriei și cercetărilor științifice.

Obținerea listei de publicații semnate de dânsul, cu numele editorului și locul unde pot fi consultate; descoperirea cărților, revistelor și documentelor din fosta bibliotecă abandonată la deces în 1964, în casa dânsului din calea Moșilor 190; regăsirea importantei documentații, strânsă cu ordine și meticulozitate timp de o viață întreagă; căutarea uniformelor, numeroaselor decorații, etc…; vizionarea arhivelor din perioada interbelică a actualităților cinematografice  care prezentau des pe ofițerul și omul politic Constantin Ștefănescu-Amza și a altor arhive cinematografice sau video, cu scopul de a studia posibilitatea de a realiza un film de monografie.”

Rezultatele acestei documentații urma să fie oferite de către domnul Roger Bouffe Muzeului Militar Național și fundației „AMZA”, în scopul întocmirii unei monografii despre primul director al muzeului.

Nu știm astăzi dacă cele mai sus consemnate au fost duse la capăt. Discuția noastră s-a purtat în jurul generalului, domnul Bouffe punându-mi la dispoziție copie de pe unele documente pe care le descoperise, iar la Arhivele din Călărași am depistat actul de naștere al generalului.

Dintr-o notă provizorie întocmită de Roger Bouffe la Constanța, la 8 iulie 1998, aflăm că în cursul cercetărilor a descoperit în documente unele contradicții pentru care nu a găsit nici o explicație.

Încă nu descoperise documente „privind o eventuală legătură între numele de Amza, strada Piața Amzei din București, unde se găsește casa familială moștenită de la Emanoil Porumbaru și biserica Niculae Amza unde Constantin avea o stână.

Bunicul meu s-a născut la Budești (județul Ilfov, astăzi Călărași), unde familia Manu avea proprietăți. A fost rudă cu doctorul Ioachim Manu și a avut o viață publică asemănătoare cu cea a generalului Gheorghe Manu. Ce legături ar exista între cele două familii? – se întreba domnul Roger Bouffe.

Dânsul a moștenit de la unchiul Emanoil Porumbaru, o moșie la Glina, în aceiași regiune. Tatăl lui Emanoil Porumbaru, îl chema Mihai Stoenescu. Același sau un alt Mihai Stoenescu a avut trei fete: Zoe care s-a căsătorit cu bunicul, Elena care s-a căsătorit cu nepotul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (care-și petrecea vacanțele la bunicii săi, în comuna Sohatu, nu departe de Budești-n.ns.) și Maria. Familiile Ștefănescu/Ștefănescu Delavrancea și Stoianescu/Stoenescu, cu care era de asemenea rudă, aveau moșii tot în această regiune…”

Din actul de naștere nr. 71/6 iulie 1875, înscris în registrul de născuți al comunei Budești, aflăm că la 23 iulie 1875 s-a născut copilul Constantin, fiul lui Ștefan Ionescu și al Anicăi Ionescu (născută Amza), domiciliați în Budești, deci numele său la naștere, este Constantin Ștefan.

Pe manșeta registrului se află următoarea mențiune: „În baza deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1246 din 28 octombrie 1904, publicată în Monitorul Oficial nr. 175 din 1904 s-a adoptat pe lângă numele de Constantin Ștefan și Amza. Conform art. 15 din legea numelui această notificare…și Trib Ilfov secția I-a cu adresa nr. 1356 de azi 12 noiembrie 1904, Secretar ss indescifrabil”.

Într-un formular completat de General de armată (rez.) pensionar Constantin Șt. Amza, înregistrat la nr. 4822 din 21 ianuarie 1950, păstrat în fondul personal General Constantin Ștefănescu Amza, păstrat la Serviciul Arhive Istorice Centrale, găsim următoarea rugăminte: ”Vă rog a dispune să mi se recunoască și pe viitor, numele și pronumele de Constantin Ștefănescu Amza. Înainte m-am numit Constantin Ștefănescu, până în anul 1904 când, am adăugat, la numele meu, de Ștefănescu și pe acela de Amza, cum dovedesc cu actele oficiale de la ministerul Justiției și de la Ministerul de Război. Să mi se recunoască acest fapt, aprobat de autorități în anul 1904…Eu posed acte oficiale, pentru adăugarea numelui de Amza, încă din anul 1904 și de 46 de ani port, în mod legal, acest nume. Cu acest nume, de Constantin Ștefănescu Amza, am semnat toate actele mele politice  și cele private, în acest timp de 46 de ani…”

   A urmat cursurile primare la școala Societății pentru Învățătura Poporului Român și la Școala de fii de militari din Iași.

Între 1890-1894 a urmat Școala Militară din Iași, fiind șef de promoție cu gradul de elev sergent major, în clasa a IV-a. Între 1894-1896, a urmat cursurile Școlii de aplicație de artilerie și geniu din București. La 1 aprilie 1897 este înaintat la gradul de locotenent și numit profesor al cursurilor de geografie militară și fortificații la Școala Superioară de Artilerie și Geniu. În perioada 1903-1905, așa cum menționează chiar generalul în formularul amintit, a fost trimis la Viena, la Batalionul 6 Imperial de Pionieri din Klosterneuburg, ca locotenent, atașat în serviciu în armata austro-ungară.

Referitor la situația militară și ocupațiile succesive, în formularul amintit, după ce scrie că este general de armată pensionar, fost Inspector General de armată, fost ministru de război în guvernul Iorga(1931-1932), notează: „Am servit în cadrele active ale armatei 40 de ani, până în anul 1936. Apoi am fost Președintele Societății de radiodifuziune până în 1940. Apoi vicepreședinte și ad-tor (administrator-n.ns.) delegat al Societății de Industrie Chimică: Nitrogen, până în noiembrie 1944, apoi am fost Președintele Sindicatului Agricol de Ilfov, până în anul 1946. Proprietar agricol și viticol până în anul 1949, când proprietățile mele au fost expropriate.”

Conform documentelor, între 1907-1909 urmează cursurile Școlii Superioare de Război. La 10 mai 1907 este avansat căpitan și face serviciul la trupă, timp de un an, conducând lucrările de fortificații de la Cernavodă. Este rechemat apoi, la școala Superioară de război, urmând un curs complementar de stat major unde se califică primul. La 1 aprilie 1913 este avansat la gradul de maior și numit director  de studii la Școala de artilerie, geniu și marină. În 1913 este mobilizat ca Șef de Stat major la Divizia I de rezervă.

La 15 august 1916 este avansat la gradul de locotenent colonel și mobilizat, fiind pe rând șef de Stat major la Diviziile 2 și 21. La 1 aprilie 1917 este avansat colonel și trecut ca șef de Stat Major la Divizia 2 și apoi la Corpul I Armată.

A participat la marile operații militare din toamna anului 1916 și la luptele de retragere spre Moldova, până la Siret, iar în anul 1917 a luat parte la toate luptele din sectorul Panciu-Chicera.

La 5 mai 1918 este mutat ca șef de secție la marele Stat Major, poziție pe care rămâne până la 1 ianuarie 1920 când este numit Secretar general al Ministerului de război.

Pentru meritele sale a fost decorat cu cele mai înalte distincții românești, cum ar fi: Steaua României în grad de Mare Ofițer, Coroana României cu cordon de Mare Cruce, Ordinul Legiunea de Onoare, etc, dar și decorații străine: Ordinul rus Sf. Ana, Ordinul englez Sf. Gheorghe.

La 1 aprilie 1919 este înaintat general și servește cu acest grad ca secretar general al Ministerului de Război, ocupând și alte funcții de răspundere până în anul 1929 când este numit Inspector General al Geniului.

        A fost primul director al Muzeului Militar Național, înființat prin Decretul nr. 6064 din 18 decembrie 1923.

În calitate de comandant al Școlii Militare de Geniu de la Cotroceni, a inițiat în anul 1925, atât operațiunile de colectare a fondurilor necesare, cât și organizarea concursului pentru stabilirea realizatorului monumentului care să imortalizeze faptele de război săvârșite de geniștii români pentru realizarea marelui ideal: Statuia geniului ”Leul”, aflat în imediata apropiere a palatului Cotroceni. Operă a sculptorului Spiridon Georgescu, monumentul a fost dezvelit la 29 iunie 1929 de către principele Nicolae, în cadrul unei grandioase festivități la care au participat numeroase personalități. Ceremonialul acestei festivități a fost deschis de general de divizie Constantin Ștefănescu-Amza, președintele Comitetului de Inițiativă. În cadrul alocuțiunii acesta a elogiat faptele de bravură și jertfele ofițerilor și trupelor de geniu de-a lungul celor 70 de ani de existență, iar în încheiere a încredințat mărețul Monument Școlii de Geniu, astfel încât „viitorii cursanți să aibă în permanență, în față, pilda virtuților și sacrificiilor generațiilor care au făcut războiul pentru reîntregirea neamului”.

Sursa: wikipedia.ro

La 18 aprilie 1931 este numit ministru de Război în Cabinetul Iorga, funcție în care rămâne până la 5 iunie 1932 si apoi de la 6 iunie 1932 până la 10 august 1932 ministrul Apărării Naționale în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod.

Dar să vedem ce spun și contemporanii despre ilustrul general. Ziarul „Adevărul” din 25 iulie 1931 găzduiește articolul „Sărbătorirea D-lui General Ștefănescu-Amza. Personalitatea ministrului armatei”, semnat de fostul prefect și deputat Bogdan Munteanu. Acesta scrie că: „Publicul mare nu cunoaște personalitatea d-lui general Ștefănescu-Amza, care deși a jucat un rol hotărâtor în organizarea oștirei noastre, s-a ferit de publicitate gălăgioasă. Militar sobru, n-a voit să depășească niciodată anumite norme rigide de discreție și modestie.

Și totuși actualul ministru al armatei a desfășurat o activitate care justifică pe deplin locul înalt pe care-l ocupă azi. Încă din tinerețe d. Ștefănescu-Amza a fost remarcat ca un om de mare energie și pricepere.

Ca locotenent în trupele de geniu el a fost trimis, în anul 1900, la Viena, pentru a-și desăvârși cunoștințele militare. A servit în al șaselea batalion de pionieri al armatei austro-ungare. Timp de doi ani, cât a stat la Viena, d. Ștefănescu-Amza, a lucrat în politehnica militară de acolo reușind să-și însușească toate secretele tehnicii militare. Întors în țară, el s-a prezentat la examenul de admitere al școlii superioare de război, pe care l-a trecut cu succes. El a arătat profesorilor săi că posedă bogate cunoștințe speciale pe lângă o temeinică cultură generală. După absolvirea acestei școli, a fost numit ofițer de stat major. Înainte de război d. Ștefănescu-Amza a fost profesor la școala specială de artilerie, unde a făcut educația câtorva generații de ofițeri. Specializat în știința fortificațiilor și adânc cunoscător al istoriei militare, el a ținut prelegeri, care au avut un succes răsunător în lumea militară. Cu mult înainte de 1916, ministrul de război de astăzi, a atras deosebita atenție a superiorilor săi. Studiile și propunerile sale, în legătură cu războiul ce se pregătea, au format obiectul unei atențiuni speciale. D. Ștefănescu-Amza a susținut întotdeauna că, pentru a rezista marii încercări, nu e de ajuns elanul și entuziasmul unui popor captivat de mirajul  întregirii sale teritoriale. Ne trebuie spunea el, pregătirea tehnică. 

În această direcție el a lucrat cu râvnă, aducând o contribuție însemnată-evident, după posibilități și împrejurări- la pregătirea armatei ce trebuia să înfrunte inamicul.

La intrarea în război, locotenent-colonelul Ștefănescu-Amza a fost repartizat ca șef de Stat major pe lângă divizia d-lui general Praporgescu ce lupta în Valea Oltului…

Ștefănescu-Amza s-a remarcat în Valea Oltului printr-un iscusit plan de război. El a reușit ca divizia sa să poată schimba frontul. A luat direcția spre Flămânda și a făcut marșul spre Bulgaria. Organizația și conducerea sa energică ne-au scutit de pierderi însemnate. Chipul în care a condus luptele de la Olt și Flămânda, precum și cele de la București, liniștea sa stoică, calmul și prezența sa de spirit în momentele cele mai dificile, i-au câștigat admirația tuturor generalilor.

Regele Ferdinand l-a felicitat și l-a relevat proprio-moto. A fost înaintat colonel, iar în anul 1919 a fost numit general. Din anul 1919 și până în 1921 el a predat la Școala Superioară de Război, cursuri de tactică și de Stat major. A fost apoi secretar al ministerului de război și director general al școlilor tehnice militare. Fiind avansat general de divizie, a comandat diviziile 15 și 16, până când a fost numit inspector general al geniului. Această funcție a ocupat-o scurt timp, deoarece a fost numit ministru al armatei.

D. general Ștefănescu-Amza are pregătit un vast program menit să reformeze radical organizarea oștirii noastre. El vrea să dea o nouă îndrumare pregătirii noastre militare. Deși animat de spiritul pacific care conduce astăzi pe oamenii cei mai luminați, generalul Ștefănescu-Amza își dă seama că pot surveni pericole cu atât mai grave, cu cât așezarea noastră geografică de azi nu ne este de loc prielnică. El este adânc convins că România trebuie să lupte pe toate căile pentru evitarea unui nou război și știe că toate interesele noastre ne îndrumează spre o politică de pace și de liniște. Dar în același timp el nu poate neglija măsurile de prevedere. Într-un viitor război ar lua parte întreaga națiune; trebuie să organizăm deci apărarea teritoriului și a populației. În această direcție se îndreaptă eforturile actualului ministru al armatei. El dorește să facă în fruntea departamentului său o politică de cumințenie și de prevedere. Programul său va fi curând cunoscut și va stârni desigur ample dezbateri publice. Cunoscând spiritul d-lui Ștefănescu-Amza, presupun că nota predominantă a acestui program este organizarea științifică a armatei.

În această situație, sărbătorirea d-lui ministru al armatei înseamnă mai mult decât un simplu act omagial.”

Același ziar, „Adevărul”, în numărul din 26 noiembrie 1931, înserează articolul „Contra unei campanii nedrepte. Personalitatea ministrului armatei”, semnat M.I., din care spicuim: „Acum câteva zile am primit o vizită plăcută: un ofițer superior în tovărășia căruia am petrecut zile grele în Moldova, în 1917, și cu care am retrăit multe din episoadele de atunci, astăzi învăluite în negura unor amintiri agreabile.

Camaradul meu mi-a înșirat unele din necazurile prezente ale carierei lui și s-a documentat cu o pildă: generalul Ștefănescu-Amza, ministrul armatei.

„La ce m-aș plânge eu, dacă un general de talia ministrului Armatei este obligat să sufere și să tacă!” Și mi-a povestit „nedreapta campanie” a unor ziare contra d-lui general Amza. Am socotit interesant să rezum cele istorisite. Ele pot servi ca material documentar pentru cercetătorul psihologiei oamenilor de astăzi.

De câtva timp, ministrul armatei, este ținta unor atacuri nedrepte și obiectul unor campanii calomnioase din partea unui ziar, care încă de mult și-a creat reputația de a servi drept instrument de răzbunare și defăimare contra unora din cei mai de valoare și merituoși fii ai acestei țări, motiv pentru care ziarul în chestie nu contează în presa serioasă română. Totuși lucrurile trebuie puse la punct, pentru ca nici măcar o parte a opiniei publice să nu fie indusă în eroare.

Cine conduce în prezent ministerul armatei ? Generalul inspector Ștefănescu Amza, a cărui activitate din trecut și din prezent nu este suficient cunoscută unei părți din lumea civilă. Dintr-un sentiment de înaltă datorie morală, este necesar să arătăm cine a fost și cine este acest merituos ostaș care, conform legilor și regulamentelor militare, neavând posibilitatea să se apere, este obligat să se resemneze și să rămână mut la toate aceste atacuri nedrepte, pornite sau numai din spirit de invidie și răzbunare sau din interese meschine politice.

Cine a fost și în ce a constat activitatea lui până a venit la conducerea ministerului armatei? Fruntaș în toate școlile militare speciale, este trimis pentru „ merite excepționale”, încă de la gradul de locotenent în stagiu în armata austriacă. După ce se reîntoarce, se distinge ca absolvent al școlii superioare de război, unde îl vedem mai târziu profesor titular de tactică generală și de stat major. Aici dovedește că posedă o doctrină de război forte, și timp de câțiva ani, o imprimă elitei ofițerilor noștri de stat major, asupra cărora exercită o mare influență.

În timpul războiului îl găsim ca șef de stat major la diviziile 2 și 21, unde, prin priceperea și energia ce desfășoară, operațiunile militare ale acestor mari unități sunt conduse cu multă competență și mult succes. Atât pe Valea Prahovei și mai ales în Valea Neajlovului, grație capacității locotenentului-colonel Ștefănescu Amza, operațiunile diviziei 21 au repercursiuni favorabile pe întreg frontul de bătălie. De aceea regele Ferdinand decorează „proprio moto” pe comandantul diviziei general Lambru cu ordinul Mihai Viteazul în gradul de cavaler și numai printr-o scăpare, din cauza evenimentelor ce se precipitau, a fost omis de la decorare cu același ordin, șeful de stat major lt.-colonel Ștefănescu-Amza. Excesul său de modestie de atunci a fost recompensat astăzi, când regele Carol II îl decorează cu insignele acestui ordin pentru faptele sale de arme din timpul războiului întregirii neamului.

Mai târziu îl vedem secretar general al ministerului de război, apoi comandant al diviziei 15-16 și, în fine, inspector general al geniului. În această din urmă calitate, procedează la reorganizarea acestei arme atât ca dotare și încadrare, cât și ca instrucție, ridicând-o la nivelul celorlalte arme combatante și făcând-o astfel să devină o armă combatantă indispensabilă pe câmpul de luptă.

Pentru tot acest trecut de muncă, în plină activitate de reorganizare a armei geniului și prin înalta încredere a suveranului este chemat astăzi în fruntea ministerului armatei, ca să vindece racilele mai vechi și mai noi din această instituție și să procedeze la reorganizarea armatei punând-o pe același picior cu armatele moderne din Occident.

Om ordonat, din prima zi a sosirii sale în capul oștirii își fixează un program, pe care îl anunță și pe care ține să-l realizeze. Primele două puncte din programul său: îmbunătățirea soldelor ofițerilor și mărirea pensiilor de mizerie ale ofițerilor pensionari, le rezolvă cu mult curaj chiar în primele 2-3 luni, lucru ce nu-l făcuse nici unul din predecesorii săi.

Trece imediat după aceasta la întocmirea legilor de încadrare și reorganizare a armatei, în raport cu progresele pe care tehnica le înregistrează zilnic ca mijloace de distrugere pe câmpul de luptă și mai apoi procedează la realizarea proiectelor de utilare și dotare a armatei cu tot materialul modern.

Numai după 7 luni de activitate, el reușește astăzi să prezinte parlamentului „legea cadrelor” menită să pună odată ordine în procedeele de avansare ale ofițerilor și în raport cu nevoile de încadrare și tot odată legea „Corpului tehnic” menit să umple un mare gol în pregătirea de război a armatei, pregătire ce este reclamată astăzi imperios de cerințele tehnice ale câmpului de luptă.

Lumea de bună credință, cunoscându-i însușirile și activitatea, să judece cum se cuvine atacurile venite din partea oamenilor, care s-au ridicat la situații nevisate pe scara de dindos.”

 În după amiaza zilei de 10 iunie 1932, în București, în prezența unei numeroase și selecte asistențe, a regelui Carol  al II-lea și a voievodului Mihai, a avut loc dezvelirea monumentului eroilor sanitari, opera sculptorului Romaneli, așezat în apropierea facultății de medicină, pe bulevardul Carol al II-lea. Cu acest prilej, generalul Ștefănescu-Amza, în calitate de ministru de război, a rostit un discurs. Ziarul „Adevărul” din 11 iunie 1932, scrie că „D. general ȘTEFĂNESCU- AMZA, ministru al armatei, începe prin a spune că mintea omenească a luptat neobosită pentru crearea celor mai complicate și sigure arme de distrugere. Alături de aceste născociri ale minții omenești, se adaugă mizeria și bolile molipsitoare, flagel îngrozitor care face mai multe victime decât gloanțele. Împotriva acestui flagel, corpul medical al armatei noastre, activ și de rezervă, a luptat cu tot devotamentul și cu o putere de sacrificiu neîntrecută.

Sursa: wikipedia.ro

Ca ministru al apărării naționale, a continuat d. general Ștefănescu-Amza, găsesc o fericită ocazie ca, în numele armatei române, să aduc prinosul de recunoștință medicilor și întregului corp sanitar, care și-a făcut datoria cu prisosință pentru neam și din care un număr de 384 au căzut ca eroi pe câmpul de luptă…”

Considerat ca un apropiat al regelui Carol al II-lea a fost audiat de Comisia de anchetă parlamentară în afacerea Skoda.

La 14 aprilie 1903, s-a căsătorit cu Zoe Stoenescu, de care a divorțat la 19 iulie 1929, după care, la scurtă vreme, aceasta a murit. Cu prima soție a avut doi copii: Zoe, născută în București, la 20 februarie 1904 și Elena, născută la Klosterneuburg(Austria) în 1905, căsătorită la Paris cu Georges Bouffe, unde se afla și la momentul completării formularului amintit. S-a recăsătorit la Oficiul stării civile – Sector I galben din București, la 10 aprilie 1930 cu Lucreția Rădulescu, văduvă prin deces, născută Lucreția Arsenescu.

A locuit în casa proprietate din strada Piața Amzei nr. 4, până în anul 1931, când s-a mutat în locuința din Calea Moșilor nr. 190, unde a rămas până la moartea sa în ziua de 13 februarie 1964. Casa din Piața Amzei a dat-o, ca dotă, în indiviziune, fiicelor sale, dar a fost rechiziționată de U.F.D.R., care a folosit-o pentru cămin și cantină.

 

 

NIMIC NU ESTE NOU SUB SOARE. MODALITĂȚI DE A FURA VOTURILE ALEGĂTORILOR

 

Este cunoscut scandalul legat de prezența la votul pentru referendum a morților din Teleorman, și acuzele aduse lui Liviu Dragnea, căruia i s-a intentat și un proces. Nu sunt mulți cei care cunosc că, ceea ce s-a întâmplat la Teleorman și probabil, și în alte locuri din țară, are precedent în istoria României, astfel de practici existând atât în perioada ante cât și în cea interbelică a secolelor XIX și XX. Probabil că de aici s-au și inspirat cei care au apelat la ajutorul morților pentru a le ieși pasența.

Astfel, ziarul „Voința Națională” – ziar național-liberal -, din 30 octombrie(11 noiembrie) 1890, publică lista alegătorilor morți din București - culoarea albastru, înscriși în listele electorale, atrăgând atenția că cei care vor îndrăzni să voteze cu cărțile de alegător ale celor morți, se vor expune a fi condamnați la închisoare  de la 15 zile la 3 luni sau amendă de la 500 la 2000 lei.

Același ziar, în numărul din 3(15) noiembrie 1890, sub titlul „Alegători morți”, scrie: „În numărul nostru de la 30 octombrie, am publicat, spre înlesnirea cetățenilor spre a putea controla pe cei ce pun să voteze și morții – și s-a constatat în plin Parlament că cel ce recurge la asemenea mijloace nu e altul decât însuși actualul primar al Capitalei – am publicat, zicem, lista de alegători înscriși în listele electorale și care azi sunt morți.

Începută cu culoarea de albastru, lista publicată a morților înscriși în listele electorale, continuă cu cei din culoarea de verde și nu sunt puțini”.

Ziarul „Adevărul” din 16 februarie 1911, sub titlul „Morții la urne. Cetățenii să vegheze”, scrie: „O manoperă infamă a regimului a fost pe deplin dată pe față.

S-a descoperit că d. Al. Marghiloman a pus la cale ca mâine, la colegiul I de Cameră un număr de agenți electorali ai săi să se prezinte la vot cu cărți de alegători…morți. Nemaiputând spera pe concursul celor vii, guvernul nu mai are altă nădejde decât sprijinul morților.

Ei bine, nici acest sprijin nu-l va putea avea guvernul d-nului Carp.

Într-adevăr, fruntașii opoziției au reușit să alcătuiască o listă completă a tuturor cărților de alegător de acest fel, ale alegătorilor morți, scoase de către agenții guvernului. Oricine va îndrăzni să se prezinte cu o asemenea carte de alegător, va fi imediat prins și arestat conform legii.

Publicăm aici numele și pronumele unora dintre alegătorii morți, pentru care guvernul a pus să se scoată cărțile de alegători, dăm și numerele pe care le poartă aceste cărți: Andricu G.M. – cartea nr. 8, Angelescu C. – cartea nr. 11, Nica Costache – cartea nr. 207, Ioanițescu Gh. – cartea nr. 161, Petrescu Chiriac – cartea nr. 226, Poloni G. Gabriel – cartea nr. 236, Popescu N. – cartea nr. 242, Săbăreanu G. N. – cartea nr. 269, Vlahuți Slătineanu Gh. – cartea nr. 315, Atanasiade G. – cartea nr. 15, Mateescu Petrache – cartea nr. 168, Niculescu Ion – cartea nr. 221, Olănescu Grigore – cartea nr. 228, Șuțu Otto – cartea nr. 311.

Pe toți acești morți d. Marghiloman ( care era ministru de interne-n.ns.) vrea să-i aducă mâine la vot. Morții aceștia, a hotărât guvernul, ca să se prezinte mâine la alegerea colegiului I de Cameră și anume la secția a patra (școala D. Bolintineanu, în Tăbăcari, cheiul Dâmboviței).

Cetățenii să vegheze!

E vorba ca tot mâine să se prezinte la vot unii alegători cu cărțile confiscate de guvern de la unele persoane pe care le suspectează. Opoziția are lista tuturor acestor cărți de alegător.

Putem anunța că s-au luat măsuri și în această privință. Oricine se va prezenta cu o asemenea carte de alegător va fi imediat descoperit și își va lua pedeapsa prescrisă de lege. I se rezervă frumoase surprize guvernului, pe ziua de mâine!”

În următorul număr al ziarului, din 17 februarie 1911, sunt prezentați „Alți morți la urnă. Lista neagră a colegiului II” din care aflăm că: „Guvernul prin agenții și pușcăriașii săi caută cu orice mijloace ca și vineri să voteze alegători morți de la colegiul al II-lea de Cameră.

Cărți de alegători morți ai colegiului II de Cameră s-au ridicat și azi chiar se fac încercări pentru ridicarea altora.

La secția a VIII-a, școala Maidanul  Dulapului, s-au ridicat cărți și se încearcă a se ridica următoarele: cartea 64 – Constantinescu Toma, cartea 199 – Mihăilescu P., cartea 224 – Nicolau Teodor, cartea 249 – Peteu P.G., cartea 291 – Rosețeanu B.I., cartea 351 – Tunsu I. Gheorghe, cartea 355 – Vasilescu Dumitru, cartea 149 – Iatropol Alexandru, cartea 276 – Popor C.A.

La secția VII – Școala Tabaci, s-au ridicat cărți și se încearcă a se ridica următoarele: cartea 34 – Bănică Ghiță, cartea 74 – Constantinescu Constantin, cartea 86 Constantinescu N., cartea 153 – Dumitrescu Teodor, cartea 175 – Georgescu Alexandru, cartea 266 – Ionescu Petre, cartea 380 – Nicolae Petre, cartea 456 – Popescu Ion D., cartea 488 – Rădulescu B., cartea 501 – Rădulescu Trandafir, cartea 517 – Iolovschi George, cartea 561 – Tănăsescu Ghiță, cartea 577 – Teodorescu Nicolae.

 Delegații conservatori-democrați posedă actele de deces ale tuturor alegătorilor morți și îi așteaptă pe tâlhari să vie să voteze.

În urmă se va constata și cine a avut curajul să stabilească identitatea acestor morți.” 

 Din același număr al ziarului aflăm despre o altă modalitate de a fura voturile alegătorilor, ministrul de justiție Mihail Cantacuzino transmițând o circulară președinților birourilor electorale „prin care le face cunoscut că s-a inventat o „suveică” și deci să fie atenți, să numere bine buletinele, că e vorba că opoziția a descoperit o compoziție chimică cu ajutorul căreia va lua o copie de pe buletinele de vot și apoi se vor confecționa de urgență, după model alte buletine și „suveica” va circula.

Opoziția vede în aceste pretinse măsuri de precauțiune, încercarea de a i se întinde curse și de a se încerca din partea agenților guvernului introducerea „suveicii”.

Candidații opoziției și delegații lor pe lângă birourile electorale au fost avertizați să vegheze cu cea mai mare atențiune pentru a dejuca această manoperă”.

Ce era „suveica” și cum funcționa aceasta aflăm din articolul „Tâlhăria cu „suveica”. Cum s-a operat. Ce a stabilit ancheta noastră”, publicat în  numărul ziarului „Adevărul” din ziua de 19 februarie 1911: „În sfârșit nu mai e pentru nimeni un mister cum a reușit guvernul să escrocheze cele 55 de mandate de la Colegiul I de Cameră. S-a făptuit cea mai ordinară tâlhărie electorală care s-a văzut la noi. De altfel, cu două săptămâni înainte de alegeri mulți din electorii guvernamentali din provincie, cunoscuți ca politicieni fără scrupule, spuneau șefilor opoziției cu un surâs ironic:

- Avem să vă batem tocmai în județele tari și avem să vă învingem în aceste județe pe nesimțite.

Firește că șefii opoziției nu dădeau atenție acestor fanfaronade deoarece toți știau de ce organizațiuni dispune opoziția, că în unele județe majoritatea alegătorilor formau contingentul membrilor cluburilor opoziționiste și deci victoria candidaților opoziției era de mai înainte absolut sigură.

Șefii opoziției aveau indicațiuni precise că la primul scrutin al colegiului I de Cameră vor cuceri cel puțin 35 mandate și vor provoca câteva balotaje. Însuși miniștri aveau pontajul electorilor guvernamentali care spuneau că opoziția va cuceri între 20 și 25 mandate. Numai în ajunul alegerii și în dimineața alegerii colegiului I de Cameră chiar unii fruntași nu se sfiau să propună pariuri că nu vor izbuti decât 13 – se preciza exact – cel mult 16 opozanți, iar electorii guvernamentali au început să șoptească:

- Avem un meșteșug sigur. Vă trântim pe toți acolo unde credeți că ieșiți toți!

Un agent guvernamental bine cunoscut a spus chiar domnului N. R. Căpităneanu, cenzor la Banca Națională, că s-a descoperit un mare meșteșug grație căruia guvernul va triumfa pretutindeni.

       Cu toate aceste pronosticuri din lagărul guvernamental, cu toate șoaptele electorilor, nimeni nu le-a dat crezare căci nici unul din șefii opoziției nu și-au putut închipui că se va recurge la o asemenea tâlhărie. Cu toate acestea, cu cât se apropia alegerea colegiului I, cu atât guvernamentalii luau precauțiuni pentru a arunca, la nevoie toată răspunderea funcționării „suveicii” asupra opoziției.

Așa se explică ordinul circular al ministrului justiției prin care prevenea că s-a pus în circulație „combinația chimică” pentru controlarea votului. Odată cu această circulară d. Ttzotzoi Lahovary a lansat premiul de 10.000 lei pentru descoperirea… „suveicii”.

În Capitală s-a observat că guvernamentalii învârtesc un mare meșteșug, dar cine să bănuiască o asemenea tâlhărie. S-au observat în culoarea de Galben următoarele semne caracteristice: unde până acum, în toate alegerile, d. Ttzotzoi Lahovary stătea în permanență în sala de vot, de astă-dată nu avea astâmpăr și făcea numai scurte apariții. De la d-sa acasă veneau trăsurile cu alegătorii pe care opoziția îi cunoștea ca partizani fățiși. Fiecare transport provoca ilaritatea opozanților, căci erau siguri că alegătorii aduși de la d. Ttzotzoi vor vota pe candidații opoziției.

Alta: cei mai mulți dintre alegători stăteau în cabine un timp infinit, se plictisea toată lumea de încetineala votării.

În culoarea de negru, la despuierea scrutinului, în urna albă s-au găsit mai multe buletine cu semne geometrice și numere care proveneau de la alegătorii care se prezentau președintelui din greșeală cu patru buletine într-o mână și cu șase într-alta, așa că la observarea președintelui ei scoteau un buletin destinat urnei negre pentru a completa numărul candidaților și astfel s-au găsit și în urna albă dovada funcționării „suveicii”.

În provincie sistemul a suferit, după ingeniozitatea fiecărui elector guvernamental, câte o modificare…

La Călărași s-au dat buletine cu semne la 64 alegători și operația s-a făcut chiar în fața d-lui Mișu Cantacuzino, ministrul justiției, distribuindu-se creioanele chimice. Despre acest fapt s-au făcut complete mărturisiri unuia din șefii opoziției față de martori…

Deși nu s-a aflat de această tâlhărie electorală nici în București decât chiar în seara alegerii colegiului I, când a venit un opozant din Călărași, deși dovezile n-au putut fi strânse decât în cursul zilei de ieri, deși între București și Tg. Jiu n-a fost nici o comunicare telefonică sau telegrafică cu opoziția, d. Toma Cămărășescu a comunicat telegrafic șefilor opoziției că la Tg. Jiu s-a practicat această escrocherie electorală.

Acum reiese clar pentru ce n-a triumfat opoziția la colegiul I de Cameră în județele unde victoria era sigură, acum se explică prin ce minune – prin ce tâlhărie ordinară -, guvernul a obținut cele 55 mandate.

În continuare ziarul prezintă ancheta efectuată, dovada materială a suveicii, unde a fost tipărită suveica și cine a comandat-o:

Azi dimineață d. Const. Mille, directorul nostru a primit o „Carte poștală” închisă, cu următorul cuprins:

„Stimate d-le Mille,

În urma celor apărute în „Adevărul” de aseară vă mai pot da și eu câteva amănunte: SUVEICA a fost experimentată în București acum vreo patru săptămâni și buletinele de experiență au fost tipărite la tipografia Jean Sabetay din strada Sfinților 79 (colț cu Calea Moșilor).

Formatul era obișnuit și avea tipărit în interior o stea și numele I. POP. Negocierile s-au făcut prin M. Deșliu. Nu aveți decât să controlați și veți vedea veridicitatea celor spuse de mine.”

Crucea ținea loc de iscălitură în josul cărții poștale primită de directorul nostru.

Imediat după primirea acestei scrisori, un redactor al nostru s-a prezentat azi la orele 11 și jum. dimineața la tipografia din strada Sfinților. La tipografie a găsit chiar pe d. Jean Sabetay, cu care a avut următoarea convorbire:

- D-ta ești d. Sabetay?

- Chiar eu.

- M-a trimis d. Deșliu, care te roagă să-i mai dai câteva din buletinele cu „steaua” tipărite de d-ta.

- Nu mai am, deoarece d. Deșliu nu a tipărit decât cincizeci de buletine, din care nu am mai păstrat decât unul ca să-mi servească de model în cazul când ar vroi să mai comande.

- Unde-i buletinul pe care l-ai păstrat?

Drept răspuns la această întrebare, d. Jean Sabetay a deschis un sertar, din care după câteva minute de cercetare, a scos un buletin tipărit întocmai după indicațiunile cuprinse în cartea poștală primită de directorul nostru.

Redactorul nostru a luat buletinul și a plecat. Iată-l”:

Cu o zi înainte, în numărul din 18 februarie 1911, ziarul „Adevărul” scrie sub un titlu mare: „Escrocheria Colegiului I de Cameră. S-a descoperit Suveica. Cum și unde a funcționat”, printre altele: „Un lucru este stabilit în momentul de față. Rezultatul neașteptat de la colegiul I de Cameră, care a surprins pe toată lumea se datorește Funcționării suveicei.

Iată sistemul aplicat: Înainte de a fi lăsat să meargă la vot, alegătorul era dus, în județe, la prefectură, în Capitală pe la unul din agenții inițiați de sus și acolo i se spunea:

-Avem mijlocul de a ști dacă arunci în urna neagră pe toți candidații opozițiuniei. Dacă nu-l adopți, știm că vrei să votezi contra guvernului. Dacă însă îl primești ne învoim și … urma târgul.

Operația e aceasta: Pe fundul buletinului – care se știe că e în formă de plic cu patru clape - alături de numele candidatului alegătorul era obligat să scrie o cifră sau să facă o figură geometrică, pe care o stabilea cu agentul guvernului. I se dădea apoi un creion chimic, o punguliță mică de praf de creion și o foarfece cu care pleca la vot.

Odată intrat în gheretă, alegătorul lua buletinele candidaților opoziției pe care trebuia să le arunce la urna neagră, făcea cu creionul chimic semnul său sau scria cifra, apoi întărea cele 2-3 litere dintâi ale numelui candidatului.

După aceasta – precum fusese instruit – aburea tot ce a însemnat cu creionul și presăra apoi cu praf de creion pe care-l sufla ușor. Lua apoi clapa stângă a buletinului, o umezea ușor și o apăsa peste cele scrise și presărate cu praful de creion, așa că semnul convenit și primele litere ale candidatului opoziției ieșeau pe clapă. Nu-i mai rămânea apoi decât să ia foarfeca, să taie jumătatea clapei pe care scosese semnul convenit și literele candidatului, iar cealaltă jumătate s-o acopere apoi prin lipirea buletinului, deoarece cele două clape, de sus și de jos, cad deasupra celor două laterale și nu se mai observă că e tăiată jumătatea din clapa laterală. Astfel, buletinele opozițiunei, destinate pentru urna neagră, sunt predate președintelui, care le aruncă fără a mai da ochii cu ele, căci după despoierea scrutinului, buletinele din urna neagră se ard.

Alegătorul, după ce a votat, se duce cu jumătatea clapei pe care a tăiat-o, o prezintă ca justificativ că a procedat întocmai și își primește…prețul…

Până acum este sigur că sistemul acesta a funcționat ieri la Buzău, la Dolj, la Ialomița, la Argeș, în Capitală…”

Despre Ialomița, ziarul scrie: „În discursul ținut la întrunirea de alaltăieri seara din Călărași, d. ministru M. Cantacuzino a declarat că consimte a rămâne în mijlocul călărășenilor toată ziua de vot, deși afaceri urgente l-ar chema în grabă la București. D. M. Cantacuzino s-a ținut de vorbă.

Toată ziua de vot, d-sa a petrecut-o în cabinetul prefectului, însoțit de aghiotantul său Pascal Toncescu și a chemat rând pe rând pe toți alegătorii și le-a dat indicațiuni precise asupra felului de a vota. Vom reveni la timp asupra acestor indicațiuni. Pentru moment să se știe numai cum un ministru al justiției înțelege astăzi să-și îndeplinească în stat înalta sa misiune”.

În numărul din 21 februarie 1911, ziarul „Adevărul” publică și dosarul alegerilor la colegiul I Cameră din județul Ialomița.

 

Iată ce scrie ziarul: „…Cum era de așteptat, la noi, ca și în restul țării, alegerile făcute de guvernul d-lui Carp au fost caracterizate prin cele mai nesăbuite ingerințe și cele mai flagrante călcări de lege.

La Ialomița, candida d. Mișu Cantacuzino, ministrul justiției, care își luase angajamentul să nu lase să iasă nici un opozant în județul nostru, de aceea nu a avut nici un scrupul în alegerea mijloacelor de luptă. În adevăr, toată administrația, începând de la prefect și sfârșind cu ultimul jandarm, a fost transformată în agentură electorală, spioni politici, agenți de promisiuni și intimidări și sub a căror supraveghere controlul convoiul de alegători era transportat în orașul nostru de reședință spre a da ochi cu prefectul său pe la banchetele date în onoarea ministrului de justiție…”

În continuare sunt date exemple de ingerințe și încălcări ale legii, după care scrie: „În ziua de alegeri d. ministru Cantacuzino chema pe alegători la locuința d-lui prefect și le da o hârtie anume preparată (calchiat) și câte un creion chimic cu care alegătorul să facă un semn convențional pe buletinul candidaților opoziției și în special pe al d-lui Alexandru Bădulescu candidatul cons.-democrat de care se temea mai mult, iar cu hârtia să scoată acest semn și numele candidatului al cărui buletin se anula, și apoi pentru control să ducă această hârtie ministrului.

 Locuința Prefectului

 De la ministru, alegătorul trecea la prefect, de unde sub conducerea unui om al prefectului era dus la vot, și nu i se mai permitea să comunice cu altcineva.

La orele 2 ½ prefectul se plimba prin fața localului de vot, iar ministrul, sub cuvânt că nu poate răzbi să voteze, a stat un ceas și jumătate pe sala localului de vot, făcând ingerințe. Totuși rezultatul a fost mai bun pentru opoziție de cum se aștepta d. ministru, căci d. Al. Bădulescu, cu toate că i s-au anulat 64 de voturi cu cheia arătată mai sus și cinci alegători opriți de la vot, totuși a întrunit 117 voturi.

Dacă cu toate aceste ingerințe d. Ioan Poenaru-Bordea, candidatul liberal, nu-și anunța retragerea candidaturii de la Cameră încă de la 11 dim. și n-ar fi dat voturile sale d-lui N. Filitti, candidatul guvernamental, d. Bădulescu era azi alesul colegiului I de Cameră.

D. Bordea și-a retras candidatura de la Cameră și și-a fixat-o la I Senat. Cititorii știu lupta de preponderență la liberali dintre d-nii Bordea și Ath. Stoianescu, acesta din urmă e candidatul opoziției la colegiul I de Senat și d. Bordea văzând pe de o parte perspectiva reușitei d-lui Al. Bădulescu, pe de altă parte pentru a împiedica cu orice preț reușita d-lui Stoianescu, care a avut și are toată situația liberală locală, a făcut o înțelegere cu d. Mișu Ccantacuzino. D. Poenaru și prietenii săi să dea voturile d-lui Filitti la Cameră, iar guvernul să susție, pe sub mână, candidatura d-lui Bordea la I Senat, făcând să cadă un guvernamental –d. D. Seceleanu –”.

În realitate, schimbările de mai sus nu au avut loc, I.Poenaru Bordea candidând la colegiul I de Cameră unde a obținut numai 111 voturi de la cei 373 votanți (459 alegători înscriși în liste), iar câștigători au fost reprezentanții guvernului: Mihail G. Cantacuzino cu 265 voturi și Nicolae C. Filitti cu 256 voturi.

Ingerințe s-au produs și în alegerile pentru Senat. În numărul din 25 februarie 1911, ziarul „Adevărul” sub titlul „Electorul de la Călărași”, scrie: ”Sistemul de ingerințe și de corupțiunea cea mai ticăloasă inaugurat de actualul guvern a funcționat la Călărași la Colegiul I de Senat pe o scară mai întinsă chiar decât la Cameră.

 Fiind teamă guvernului de căderea candidaților săi, d. Mișu Cantacuzino ministru al justiției, a venit să se instaleze în oraș încă din ajunul alegerii. În dimineața alegerii a sosit de la București și d. Paul Theodoru, secretar general la interne.

În timpul votării, ministrul justiției n-a părăsit cabinetul prefectului -unde defilau toți alegătorii dubioși pentru a primi diferite chei -, decât pentru a face presiuni chiar la intrarea localului de vot.

Primăria unde se afla secția de votare

 La ora 4 d.a. a sosit la primărie, pentru a vota, un grup compus din d-nii ministru Cantacuzino, prefect Leonida Gussi, Paul Theodoru și Pascal Toncescu, care au felicitat pe candidații guvernamentali pentru reușita lor, anunțând în același timp rezultatul exact cu o greșeală de un singur vot.

Acest fapt nemaipomenit dovedește tuturor ce ficțiune a ajuns secretul votului sub guvernul bandiților Majestăței Sale”.

Concluzia: Și la colegiul I Senat, câștigători au fost tot candidații guvernului: Dim. N. Seceleanu cu 91 voturi și Al. Fochide cu 86 voturi, din cei 161 votanți(220 alegători înscriși în liste).