DRAMA D.O.-IȘTILOR DIN BĂRĂGANUL IALOMIȚEAN*

Până în decembrie 1989, mulți au fost cei care purtau în suflet durerile prin care au trecut, odată cu schimbarea de macaz, produsă în România după 6 martie 1945 dar, mai ales, începând cu anul 1948 când, practic, în România, în afară de Partidul Comunist, altă forță politică conducătoare nu a mai existat. Puțini au fost însă cei care aveau curajul  să povestească cuiva despre suferințele îndurate în acei ani, când asupra României se abătuse uraganul roșu, iar românii erau obligați să-și însușească din mers – dar, un mers foarte rapid -, experiența „marelui popor” de la răsărit.

Pentru toți cei care în această perioadă de tristă amintire, s-au opus prin diverse mijloace noului model, considerat ca fiind cel mai înaintat, cel mai avansat, cel mai..., pentru toți cei care mai nutreau – în gând măcar -, speranța că România își va continua evoluția alături de țările democrate din Europa, au fost create – după modelul sovietic, care în anii cincizeci a fost copiat în totalitate și aplicat în toate domeniile – adevărate „insule” – locuri de detenție, unde prin deportări, fixări de domiciliu obligatoriu, internări în colonii și batalioane de muncă, erau aduși toți cei care nu erau de acord cu noua ordine ce începuse a fi instaurată în România. Despre toate acestea, cunoscute astăzi sub denumirea de „Arhipelagul ororii” sau „Gulagul românesc”, s-a scris începând cu anul 1990, în presa centrală sau locală (în anul 2001 am publicat în ziarul „Pământul”, pe parcursul câtorva luni, un serial dedicat deportării în Bărăgan), în reviste de specialitate sau volume, s-au realizat emisiuni TV („Memorialul Durerii”, serialul „Deportații” de la TVR 2, la care ne-am adus și noi contribuția sau cel de la TVH), au fost organizate expoziții și alte manifestări, dar subiectul n-a fost epuizat și nici n-am putea preciza dacă va fi epuizat vreodată. În afara multor documente ce zac încă necercetate în arhiva S.R.I. (între timp documentele au ajuns la CNSAS și au fost cercetate, iar unele chiar digitalizate), arhiva C.C. al P.C.R. sau a tribunalelor militare, vor mai apare și multe volume bazate pe amintirile celor ce au purtat și mai poartă încă în suflet urmele anilor petrecuți în diverse locuri situate pe harta Gulagului românesc.

Din lungul șir al formelor de represiune aplicate în România după 1945, ne vom opri în demersul nostru asupra deportărilor și stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăganul ialomițean.

Valul dislocărilor în Bărăganul ialomițean a fost precedat de cel început după aplicarea Decretului 83/1949 și apoi de cel din vara anului 1950, toate strâns legate de procesul de colectivizare forțată a agriculturii, proces ce a determinat un uriaș val de ridicări la luptă ale țărănimii din aproape toate zonele țării. Pentru a înfrânge „răzmerițele” țărănimii au fost luate măsuri represive soldate cu executarea fără nici un fel de judecată a zeci și sute de țărani aflați în fruntea agitațiilor, dar și cu dislocarea a sute și mii de persoane.

Deoarece după primele două valuri de dislocări „starea de spirit” în rândul țărănimii nu se îmbunătățise, va urma al treilea val de dislocări (deportări), val ce a fost precedat de o serie de pregătiri în plan politic, militar și administrativ. Toate aceste măsuri erau cuprinse într-o Directivă[1] propusă, probabil, de Ministerul Afacerilor Interne, însărcinat cu puteri excepționale, și din care rezultă cu foarte mare claritate că măsura dislocării a fost gândită după modelul sovietic.

Conform Directivei amintite, măsurile de dislocare urmau să fie conduse de o comisie centrală alcătuită din “delegați ai MAI, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Interior, Comisiei de Stat pentru Colectări, Direcției Generale a Treburilor Consiliului de Miniștri, Departamentului Gospodăririi Locale și Centrocoopului”.

Această comisie avea următoarele atribuții: „cumpărarea bunurilor” pe care dislocații le „ofereau” spre „vânzare și valorificare”; „continuarea muncilor agricole”; „repartizarea terenurilor, caselor și imobilelor preluate”; „construirea de locuințe pentru cei dislocați în locurile în care vor fi așezați”; „aprovizionarea, asigurarea măsurilor sanitare și folosirea la muncă a persoanelor dislocate”.

Directiva stabilea „drepturile și obligațiile persoanelor ce urmau a fi dislocate”, cum ar fi: dreptul de a „vinde toate bunurile ce nu le putea lua”, mai puțin pământul și casele, iar pentru animalele care lipseau din gospodărie la momentul dislocării urmau să primească contravaloarea acestora, conform normelor stabilite.

Dacă țăranii săraci și mijlocași puteau primi „în întregime suma ce li se cuvenea” pentru bunurile „vândute”, în cazul chiaburilor „evaluarea bunurilor” nu putea trece peste 50 la sută din prețul pe care statul îl percepea pentru aceleași categorii de bunuri vândute prin cooperativele sătești.

Directiva mai stabilea constituirea de colective împuternicite să preia de la „organele de dislocare ale MAI, casele, pământurile și toate celelalte bunuri rămase de la cei dislocați” și de a le „conserva” până la „repartizarea” lor de către comisia centrală.

Conform prevederilor din Directivă, pentru cazarea dislocaților urmau să se construiască case din chirpici sau pământ bătătorit, pe parcele de 2.500 mp (în realitate 2.400 mp), iar construcțiile erau de două tipuri: casă tip mică, cu o cameră și o sală și casă tip mare, cu două camere și o sală.

Casă de deportat

Directiva mai conținea și alte precizări privind gratuitatea materialelor pentru construirea caselor, locurile unde aceștia urmau să muncească, „sarcini generale” pentru toate ministerele implicate și „grija” pentru construirea lucrărilor agricole pe terenurile rămase de la dislocați.

La scurtă vreme era emisă o nouă Directivă prin care erau stabilite „categoriile de persoane” ce urmau a fi dislocate și tehnica acestei operațiuni.[2] Într-o primă categorie erau incluși “cetățenii statelor imperialiste și ai Iugoslaviei, cărora nu li se ,mai recunoștea cetățenia, funcționarii epurați, militarii deblocați și liber profesioniștii” care nu erau originari din zona de frontieră.

În categoria a doua erau incluse „elementele originare din Basarabia, stabilite în România după 1 iunie 1940, macedonenii, cei care au luptat în trupele germane SS, ori au activat în conducerea organizațiilor GEG (Grupul Etnic German), persoanele cu vederi titoiste, contrabandiștii și călăuzele din zona de frontieră, rudele celor fugiți din țară și ale celor care au sprijinit sub orice formă ori au ținut legătura cu bandiții lichidați sau țineau legătura cu bandiții în curs de lichidare, chiaburii și cârciumarii, comercianții, foștii moșieri și industriași care nu fuseseră încă strămutați”.

Operațiunea de dislocare cuprindea două faze: pregătitoare și de execuție și era încredințată unei comisii centrale, având în frunte pe Alexandru Drăghici[3]. Comisia avea următoarele sarcini: supravegherea modului în care se întocmesc lucrările de verificare în fiecare raion, întocmirea unui plan de detaliu și a instrucțiunilor pentru executarea operațiunilor propriu-zise; stabilirea necesarului de trupe și mijloace de transport (vagoane și autocamioane), a gărilor de încărcare și de debarcare; fixarea măsurilor ce reveneau securității, miliției și grănicerilor, privind întărirea pazei la frontieră; identificarea deputaților sfaturilor populare propuși pentru dislocare și selecționarea din rândul țăranilor săraci a viitorilor membrii pentru comitetele provizorii care urmau să se constituie în fiecare din cele 18 localități ce urma să ia ființă; constituirea „colectivelor de dislocare” la nivel de raion și regiune „conduse de un ofițer de securitate, ajutat de un ofițer din trupele MAI”. Din aceste colective urma să facă parte obligatoriu și comandanții raioanelor de securitate și miliție; întocmirea tabelelor cu persoanele pretabile a fi dislocate, sarcină repartizată ofițerilor de securitate și miliție „aleși dintre membrii de partid cu posibilități de orientare în teren, capabili să păstreze secretul misiunii”. După întocmire, tabelele erau trimise Comisiei Centrale din MAI care, “în temeiul art. 6 din HCM nr. 344/1951, emitea decizii (colective sau nominale) de dislocare; transferarea în punctele prestabilite a unităților, subunităților și cadrelor selecționate (de miliție, securitate și grăniceri), care până la ora „H” trebuiau să justifice prezența în zona de frontieră prin diferite manevre și exerciții militare. În același mod s-a procedat și cu mijloacele de transport. Tot la ora „H”, fiecărei persoane reținute în vederea dislocării, trebuia să i se aducă la cunoștință decizia MAI, mijlocul de transport ce i s-a pus la dispoziție, lucrurile pe care le putea lua sau vinde și ora la care trebuia să termine împachetatul. Din acest moment, persoana intra sub supravegherea strictă a ½ ostași, pentru ca să nu distrugă bunuri să încerce să dispară”[4].

Aceiași Directivă mai stabilea că după împachetare și vindere „de bună voie” a lucrurilor „de prisos”, fiecare dislocat era escortat la locul de îmbarcare și predat „comandantului trenului” care dispunea în subordinea sa de un număr de militari (sergenți și ostași) ce urma să-i însoțească pe dislocați până la stația de debarcare, unde erau predați comandanților militari de gară și celor care aveau sarcina supravegherii dislocaților. Toate cele 72 stații de îmbarcare și debarcare fuseseră puse sub comandă militară.[5]

Cu aproximativ o lună înainte de începerea operațiunii, la 14 mai 1951, Comandamentul trupelor de grăniceri primea ordin ca începând cu sfârșitul lunii mai să „disloce” în imediata apropiere a zonei de frontieră „4 batalioane de școală regimentală, care trebuia să ajungă în raioanele fixate la 13 iunie 1951, cu misiunea de a bloca complet frontiera”.[6]

Conform planului întocmit, la operațiunea de dislocare trebuia să participe „11.066 ofițeri, subofițeri, maiștri militari și soldați selecționați din 11 batalioane de securitate – intervenții, școlile de ofițeri de securitate, trupele de grăniceri, școlile regimentale din toate centrele de instrucție securitate”, la care s-au adăugat instructorii din Direcția Generală Politică a MAI. Aceste efective, pentru a evita situația neprevăzută a „solidărizării cu strămutații”, au fost instruite astfel încât „să adopte o atitudine ostășească, să nu lase pe nimeni să se apropie de posturile încredințate, să nu se lase dezarmați, să facă uz de arme când sunt atacați sau când constată că se distrug bunuri aparținând poporului”.[7] În instructajul făcut, aceștia aflau că „agitația și tulburarea ordinii erau rezultatul lupei de clasă și al acțiunii de instigare organizată de agenți provocatori, elemente reacționare ori chiaburești”.[8] Toți cei care se opuneau dislocării, puteau fi arestați și predați organelor de miliție. În cazul „agitațiilor de masă se putea deschide foc în plin, dar numai în partea de jos a corpului pentru a nu se produce răniri mortale”.[9] Armamentul mai putea fi folosit și când dislocații „încercau să fugă pe timpul transportului”. Astfel, orice încercare a dislocaților de a coborî din tren pentru nevoi personale, se putea solda cu împușcarea.

De asemeni, mijloacele de transport ce urmau să-i transporte pe dislocați (garnituri de trenuri sau autocamioane) „trebuiau să circule numai pe traseele și după graficele orare stabilite, cu obligația de a evita centrele urbane mari, opririle și staționările în preajma pădurilor, văilor, cursurilor mari de apă, etc.”[10]

În conformitate cu prevederile HCM 326/1951, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia colectivă cu nr. 200, conform căreia se hotăra dislocarea din zona frontierei de vest a țării, din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deta, Reșița, Oravița, Turnu-Severin, Mehadia, Vânju Mare, Baia de Aramă, Strehaia, Mehadia Nouă, Craiova situate în regiunile Craiova, Timișoara și Arad, precum și din alte zone ale țării, îndeosebi din regiunea Constanța, a unui impresionant număr de familii, cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în regiunile Ialomița, Brăila și Galați. Ulterior, în anul 1952, prin desființarea regiunilor Ialomița și Brăila, noile sate în care vor fi așezați dislocații vor trece în componența regiunilor București, Constanța și Galați.

Prin această măsură apăreau pe harta Gulagului românesc, în Bărăganul ialomițean, devenit Siberia României, 12 așezări noi: Ezeru, Olaru, Pelicanu, Dropia, Dâlga Nouă, Viișoara, Fundata, Valea Viilor, Movila Gâldăului, Salcâmi, Lătești, Răchitoasa, în regiunea Ialomița, la care se adaugă Zagna, Măzăreni, Rubla și Bumbăcari, în regiunea Brăila, Brateș și Schei în regiunea Galați.

În baza planului întocmit de MAI, forțele de securitate, miliție și grăniceri care efectuau „manevre” în zona frontierei de vest a țării, „în noaptea de 14/15 iunie 1951 au blocat localitățile în care dușmanul de clasă era agresiv”, iar „colectivele de dislocare întărite cu soldați anume selecționați, au început urmărirea celor trecuți pe tabelele întocmite din timp de organele securității și miliției”.[11] Nu-i mai puțin adevărat că pe aceste liste – după cum mi-au mărturisit mulți din foștii deportați – la propunerea posturilor de miliție sau a comitetelor provizorii vor fi înscrise și alte nume, pe motiv de ură personală, invidie, fără a avea la bază nici o motivație de vinovăție.

Martorii oculari afirmă că în nopțile care au urmat, în ușile a sute de case din cele 209 de localități blocate (nimeni nu mai intra sau ieșea din sat), din regiunile amintite, s-au auzit bătăi puternice. La deschiderea ușilor locatarii erau întâmpinați de milițieni însoțiți de soldați. Membrii familiilor respective erau informați că au la dispoziție între “6 și 24 de ore” pentru a se îmbarca în trenurile escortate de trupe ale MAI, care urma să-i poarte spre zonele din apropierea GAS-urilor Călărași, Modelu, Jegălia, Roseți, Pietroiu, Fetești, Dragalina, Pelinu, Mărculești, Luciu-Giurgeni, Bordușani și Andrășești din regiunea Ialomița. Puși sub stare de arest, le erau ridicate buletinele de identitate (vor fi parafate cu un DO ce se vedea de la mare distanță), certificatele de naștere și căsătorie.

 Li se cerea ca în 2-3 ore să împacheteze atâtea bunuri câte încap într-o căruță, cel mult două, pentru că urmau să fie „duși în altă regiune a țării, unde li se va crea condiții de muncă și posibilități de a-și construi case pe teren propriu”.[12] Nu puteau lua mai mult de două animale mari, până la șase oi, câteva păsări. Restul bunurilor din gospodărie rămânea la dispoziția comisiilor constituite în acest scop. Administrate deficitar, majoritatea bunurilor vor fi însușite de membrii comitetelor provizorii locale sau chiar de membrii comisiilor.

Prin această măsură, mii de oameni au fost deposedați de bunurile proprii, agonisite –în unele cazuri- prin munca de o viață, altele cu eforturi uriașe în câțiva ani, în situația din urmă fiind cei colonizați în Banat cu puțini ani înainte de deportare.

Pusă la punct în cele mai mici amănunte, acțiunea de dislocare s-a declanșat în ziua de 18 iunie 1951. Toate cele 209 localități din regiunile Craiova, Timișoara și Arad erau împânzite de forțele militare amintite, cărora li se adăugase peste 2.500 activiști mobilizați de regionalele P.C.R. din zonă, pentru a-i ridica pe „bandiții” ce urmau să fie exilați în propria lor țară. Însuși ministrul de interne Alexandru Drăghici, s-a deplasat în zonă pentru coordonarea acțiunii, 90% dintre fruntașii satelor de la Gruia până la Beba-Veche împreună cu familiile lor fiind ridicați, îmbarcați în vagoane și exilați  sub escortă spre „Imperiul Penitenciar al Gulagului comunist”, cum caracteriza un fost D.O.-ist, Bărăganul. Cei care au fost martorii acelor nopți, consideră că fusese declanșată starea de război, un război împotriva propriului popor. Dar, pentru că uneori amintirile vii sunt mai relevante, să lăsăm pe cei care au fost martori la propriul calvar, să-și amintească: Munteanu V. Gheorghe, dislocat la Ezeru, îmi mărturisea că „în noaptea de 16 spre 17 iunie 1951, am fost arestați toată familia și cu sentinele am fost duși forțat la gară, ne-au îmbarcat în vagoane de marfă și duși în Bărăgan pe un câmp pustiu...”, iar Platon Simion îmi descria astfel momentul: „Am fost arestat pe 18 iunie 1951 din Școala medie tehnică zootehnică Ciacova – regiunea Timișoara, cu alți 17 elevi, pe care ne-a dus la IAS „1 Mai” Ialomița, unde am stat cu DO până la 15 august 1951, când am aflat de părinți și frați și ne-au trimis pe fiecare unde i-am aflat”. De altfel, practica despărțirii familiilor pe timpul transportului a fost folosită în scopul de a „preveni evadările sau fuga de sub escortă”. În foarte multe cazuri a trebuit să treacă luni sau ani de zile până când familiile despărțite la plecare, s-au reunit într-un singur loc.

Un alt martor ocular, își amintea: „Din Banat am fost ridicat noaptea doar cu câteva bocceluțe, haine de schimb și ceva mâncare. Tot ce am agonisit: mobilă, lucruri, animale, cai, vaci, porci, păsări, hambare cu cereale, unelte agricole, au rămas toate acolo. S-a pus sigiliu pe casă, iar după aceea au fost vândute la licitație. Din Basarabia, când am plecat am lăsat acolo casă, pământ, animale și am venit în România, fiindcă eram români...”[13]

Sursa foto: obiectivbr.ro

Urcate în trenuri de marfă, în ziua de 18 iunie 1951, mii de familii au pornit către o direcție pe care n-o cunoșteau decât cei care puseseră la cale dislocarea. Călătorind, mai ales noaptea, primele familii de dislocați au început să sosească în ziua de 20 iunie la noile domicilii, pentru ca, în linii mari, debarcarea acestora în gările din Bărăgan: Bărăganu, Dâlga, Ciulnița, Călărași, Mărculești, Fetești, Andrășești, Perieți, Bucu, să se încheie în ziua de 26 iunie 1951. Conform unui raport întocmit de organele de securitate, în perioada 18-22 iunie 1951, “regionalele CFR Timișoara și Craiova au participat la operațiunile de dislocare cu 56 de trenuri, alcătuite din 2.962 vagoane. Acestea au circulat pe rutele Timișoara-Lugoj-Ilia-Caransebeș-Orșova și Arad-Ilia-Simeria”[14], având ca destinație stațiile CFR amintite, precum și cele din regiunile Brăila și Galați.

Sursa foto: semnal.eu

 La 22 iunie 1951, conform unei statistici, plecaseră din „stațiile de îmbarcare din zona de dislocare un număr de 181 eșaloane cu 7.780 vagoane, respectiv 9.733 familii cu 33.944 persoane”[15]. O notă întocmită de organele de securitate, consemna că la aceiași dată programul de îmbarcare pe regionala Timișoara „nu s-a realizat conform planului, deoarece dislocații din Biled, Beșenova Nouă și Pescăreș n-au încăput în trenurile speciale (special, nu în sensul real al cuvântului, deoarece erau trenuri bou-vagon-n.ns. N.Ț.), fiind necesară o repartiție suplimentară a câte 30 vagoane pentru fiecare stație”[16]. Pe regionala CFR Craiova, deși programul de îmbarcare fusese încheiat, organele MAI au solicitat „un tren special în stația Maglavit, compus din 2 clase, 20 de vagoane de marfă acoperite și 12 platforme pentru transportul trupelor proprii”[17].

Sursa foto: timpolis.ro

Ploile care au căzut în această perioadă, ca și lipsa mijloacelor de transport au îngreunat foarte mult debarcarea și transportul dislocaților spre noile „așezări”.

Astfel, pe raza regionalei București, în zilele de 21 și 22 iulie 1951, „din cele 42 trenuri sosite, 15 se aflau în stațiile de debarcare și 27 pe parcurs, în timp ce în stația Fetești, oamenii și bagajele acestora ocupaseră toate spațiile disponibile, în așteptarea următoarelor mijloace de transport”[18]. Din cauza lipsei mijloacelor de transport, precum și pentru că în unele locuri nu se terminase parcelarea terenurilor, în unele cazuri, dislocații au fost ținuți în vagoanele în care călătoriseră, încă câteva zile.

Sosirea în Bărăgan, în decurs de o săptămână, a zeci de mii de familii, era un adevărat „record”, posibil însă numai datorită punerii în aplicare, cu rapiditate maximă, a planului întocmit în acest sens.

Documentele demonstrează că în vreme ce satele din Banat și Oltenia erau înconjurate și verificate casă cu casă, de organele de securitate și miliție care ridicau pe „dușmanii poporului” ce complotau împotriva noii ordini sociale și economice din România, pentru a fi trimiși la „reeducare” în Bărăgan, pregătirile în vederea primirii și așezărilor strămutaților începuseră și aici în primele zile ale lunii iunie prin identificarea terenurilor pentru așezarea noilor comune... Locurile respective au fost stabilite pe lângă cele 12 GAS-uri, care se confruntau cu o acută lipsă a forței de muncă. Ori, unul din scopurile urmărite era și acela al „scoaterii din GAS-uri a celor 2.500 de militari și înlocuirea lor cu brațe de muncă din rândul noilor sosiți”[19].

Din gările de destinație, dislocații vor fi transportați cu camioanele sau căruțele proprii spre noile domicilii, adică: „direct în câmp liber”; „am fost aduși și aruncați sub cerul liber pe un câmp”; „după o zi de groază, închiși în vagoane de vite și păziți de soldați înarmați, am fost aruncați pe un câmp în dimineața zilei de 21 iunie 1951”; „am fost abandonați sub cerul liber”; „am fost lăsați în plin câmp, în miez de vară, fără adăpost”; „am fost aruncați într-un lan de grâu, sub cerul liber”; „am fost aruncați pe câmp într-un lan de rapiță”, cum declară mulți din foștii dislocați.[20]

Planul satului Pietroiul Nou (MovilaGâldăului). În fiecare parcelă este scris numele familiei care trebuia să ocupe parcela respectiva

Planul satului Dragalina Nouă(Dropia)

Planul satului Răchitoasa

În demersul întreprins de noi, am încercat să aflăm și “motivele” ce au stat la baza deportării acestor oameni, apelând atât la documente cât și la mărturiile celor ce au trecut prin acest calvar. Dacă din mărturia celor „implicați” direct în această tragedie umană transpare adevărul, aceștia mărturisindu-și nevinovăția prin formule de genul[21]: „nu sunt vinovat cu nimic”, „nu am nici o vină”, „nu cunosc motivul”, sau bănuind că pentru motive ca: „soția basarabeancă”, „soția născută în Iugoslavia”, din documentele fostei securități  reiese cu claritate adevăratele motive ce au stat la baza deportărilor, ca și faptul că totul era comandat de la Moscova.[22] Formule ca: „face parte din categoria basarabeni”, „pentru că era basarabean”, „proveneau din Basarabia și au locuit în zona de vest a RPR”, "au locuit în zona frontierei de vest a țării”, „deoarece au fugit de regimul sovietic”, „a fost basarabean care a locuit în zona de vest a frontierei”, „domicilia în zona de frontieră – nu prezenta suficientă încredere – origine macedoneană”, „deoarece în 1944 a fost jandarm”, „basarabeni fugiți de regimul sovietic”.

 

Din formulările prezentate, reiese că principala vină a celor deportați consta în faptul că părăsiseră locurile de baștină – Basarabia și Bucovina, intrate după 1944 în componența Uniunii Sovietice – și se stabiliseră în România, cei mai mulți dintre ei ajunși în Banat, situat la frontiera  cu Iugoslavia lui Tito, cel care nu vroia să-și însușească modelul sovietic, impus tuturor țărilor din estul Europei de tătucul Stalin. Dar nu numai acestea erau motivele deportării. Unele dintre ele au fost enumerate în prima parte a demersului nostru.

Aduși în Bărăgan, în câmp liber, în niște sate trasate doar pe hârtie și marcate pe teren prin niște țăruși, băgați în pământ în colțul celor 2.400 mp, pe care fiecare familie de DO-iști îi primea, singura compensație pentru gospodăriile lăsate în locurile de baștină, prima grijă a acestora – ca să nu-i spunem obligație -, a fost să-și încropească un adăpost care să-i apere de arșița soarelui sau furia ploilor de vară. Din mărturisirile celor ce au fost nevoiți să încropească astfel de adăposturi, reținem câteva pentru a înțelege situația dramatică cu care aceștia s-au confruntat. O minoră, la vremea aceea, scria despre mama sa că „a fost obligată să încropească un bordei în pământ, unde a locuit o iarnă (1951-1952), iar anul următor ne-a obligat să ne facem casă și cine nu se supunea, era bătut de organele de miliție”.[23]

Primele adăposturi improvizate

O femeie, născută pe malurile Prutului, în Bucovina, a fost nevoită după 1944, să-și ia cei doi copii și o mică parte din bunurile strânse cu mare trudă și să se refugieze în țara-mamă, pe urmele soțului, ostaș în armata țării, renunțând cu durere în suflet la casă, pământ și toate celelalte bunuri din gospodărie. Așa a ajuns la Turnu-Severin, unde familia se va reîntregi după terminarea războiului. Ajunși, în iunie 1951, în miez de vară, în Bărăgan, în viitorul sat Dropia, și-a făcut „bordeie în pământ, apoi căsuță din pământ acoperită cu paie, care părea un palat”[24]. Tot în satul nou Dropia, alți foști DO-iști mărturiseau că a trebuit să-și facă colibe din mobilă, preșuri, covoare ca să se poată adăposti de soarele arzător și de praful de pe Bărăgan, cu care nu erau obișnuiți. Mai târziu, și-au făcut bordeie și case din pământ acoperite cu paie.

Sursa foto: observatorcultural.ro

Un prim adăpost: bordei în pământ

Înainte de a trece la enumerarea unora din principalele situații cu care s-au confruntat noii sosiți în Bărăgan, ne vom opri puțin asupra cifrelor menționate în documente, cu privire la numărul acestora, pentru satele situate în fostul județ Ialomița.

Astfel, într-una din primele situații[25], întocmită la 26 iunie 1951, numărul strămutaților pentru fiecare comună era următorul: GAS Fetești – 642 familii cu 2.114 membri; GAS Bordușani – 616 familii cu 1.740 membri; GAS Luciu-Giurgeni – 683 familii cu 2.164 membri; GAS Jegălia – 686 familii cu 1.999 membri; GAS Roseti – 780 familii cu 2.553 membri; GAS Cacomeanca – 559 familii cu 1.944 membri; GAS Dragalina – 419 familii cu 1.034 membri; GAS Vasilescu Vasia – 400 familii cu 1.140 membri; GAS Dâlga(Pelinu) – 555 familii cu 2.004 membri; GAS Andrășești – 449 familii cu 1.300 membri; GAS Mărculești – 709 familii cu 2.124 membri; GAS Pietroiu – 420 familii, iar numărul membrilor în recenzare. Deci, în decurs de numai câteva zile, dacă avem în vedere că primele familii luau calea „exilului” (un exil în propria țară) la 18 iunie 1951 -, soseau în viitoarea vatră a celor 12 noi așezări din Bărăganul ialomițean un număr de 6.958 familii cu un număr de 20.466 membri, fără cei de la GAS Pietroiu (viitorul sat Movila Gâldăului), care erau în curs de recenzare.

După cum se observă, la sosirea în Bărăgan, noile așezări ce urmau a fi întemeiate nu aveau nici măcar nume, fiecare așezare fiind denumită după numele GAS-ului în apropierea căruia fuseseră instalați „dușmanii poporului”.

Același raport mai preciza că „Operațiunile de primire și cartiruire s-au făcut de către Sfaturile populare și organele de miliție, sub îndrumarea partidului”. În acest scop, din partea Sfatului popular regional și cele raionale, au fost trimiși câte un delegat pe locul care fusese stabilit pentru organizarea viitoarei comune și câte un delegat la gările de debarcare (Călărași, Ciulnița, Fetești, Bărăganul, Bucu și Perieți), care la sosirea trenurilor primeau de la comandanții de miliție informații privind numărul familiilor și al membrilor acestora, pe care le transmiteau la regiune.

De la sosirea primelor familii strămutate și până la organizarea comisiei regionale și a comisiilor comunale, îndrumarea operațiunilor necesare  așezării comunei, a fost efectuată de către Sfatul popular regional, sub îndrumarea partidului.

Comparând cifrele de mai sus cu cele existente în arhiva fostei securități, aflăm că în anul 1954, comisia formată în baza ordinului nr. 161 din 29 iunie al MAI, pentru verificarea celor dislocați, consemna următoarele cifre pentru familiile dislocate: în comuna Pelicanu (fostul GAS Vasilescu Vasia, apoi satul Vasilescu Vasia, devenit Borcea Nouă) - 445 familii; în comuna Ezeru (fostul GAS Cacomeanca, apoi satul Cacomeanca Nouă) – 515 familii; în comuna Olaru (fostul GAS Roseți, apoi satul Roseții Noi) – 685 famili; comuna Dropia (fostul GAS Dragalina, apoi satul Dragalina Nouă) – 414 familii; comuna Viișoara (fostul GAS Mărculești) – 600 familii; comuna Dâlga Nouă (fostul GAS Dâlga-Pelinu) – 545 familii; comuna Fundata (fostul GAS Andrășești, apoi satul Perieții Noi) – 419 familii; comuna Valea Viilor (fostul GAS Fetești) – 625 familii; comuna Movila Gâldăului (fostul GAS Pietroiu, apoi satul Pietroiul Nou) – 469 familii; comuna Salcâmi (fostul GAS Jegălia, apoi satul Jegălia Nouă) – 575 familii; comuna Lătești (fost GAS Bordușani) – 531 familii; comuna Răchitoasa ( fostul GAS Luciu-Giurgeni) – 594 familii. În total un număr de 6.418 familii, cu 540 familii mai puține decât la 26 iunie 1952, în urmă cu trei ani.[26]

Vom prezenta și câteva situații întocmite de Comitetele provizorii ale unor comune, tocmai pentru a înțelege mai bine afirmațiile privind varietatea cifrelor. Astfel, la 10 august 1951, în satul Jegălia Nouă (viitor Salcâmi) erau: 1.935 locuitori (1.438 români, 297 germani, 98 sârbi, 66 francezi, 21 macedoneni, 8 cehi, 5 unguri și 1 polonez). Patru ani mai târziu, numărul locuitorilor crescuse la 2.160 (1.531 români, 368 germani, 97 sârbi, 4 maghiari, restul alte naționalități).[27]

La Cacomeanca Nouă (viitor Ezerul), la 1 decembrie 1951 erau 1.486 persoane (57 germani, 52 macedoneni, 9 cehi, 9 sârbi, 5 polonezi, 2 greci, 1 maghiar, 1 bulgar, restul români).[28]

În septembrie 1953, la comuna Dropia erau 1.453 locuitori (1.081 români, 344 germani, 13 maghiari, 6 greci, 6 slovaci, 3 sârbi). În total 442 familii ce locuiau în 381 case.[29]

La 1 martie 1953, conform situației întocmită de biroul special în comuna Olaru erau 2.522 persoane (1.640 români, 639 germani, 167 sârbi, 46 maghiari și 30 alte naționalități).[30]

În același an, 1953, la comuna Pelicanu erau 1.189 locuitori, mai puțin cu 33 ca în anul 1951, care locuiau în 281 case.[31]

Modificarea numărului locuitorilor s-a datorat fie plecării unora, fie sosirii altora, urmare a apariției unor noi acte normative prin care noi categorii socio-profesionale completau lista celor ce urma să suporte calvarul deportărilor.

Aduși la „reeducare” în Bărăgan, noii sosiți erau luați în primire și supuși unui instructaj[32] din care aceștia trebuia să înțeleagă de ce au fost aduși pe locurile acestea; necesitatea menținerii ordinei și disciplinei și a respectării hotărârilor; că vor trăi pe aceste meleaguri și în satul pe care-l vor construi cu forțe proprii; că bunăstarea lor economică, sanitară, culturală va depinde de felul cum își organizează munca; ce posibilități de muncă au (principalul loc de muncă era GAS-ul) și că nu aveau voie să părăsească vatra satului sau locurile de producție, după ce înfierau cu mânie proletară ceea ce făcuse burghezii, în trecut, li se spunea celor ce fuseseră obligați – neavând nici o vină –să-și abandoneze agoniseala de o viață că „Statul muncitorilor le dă posibilitatea celor care au devenit unelte dușmănoase, ca prin izolare să-și ducă în mod cinstit existența, dându-le câte 2.400 mp teren pe care să-și construiască casele de locuit”.

Li se mai promitea prin același instructaj că vor primi gratuit material de construcție și tehnicieni, că „echipele sanitare vor asigura sănătatea colectivului, dându-le asistență deosebită copiilor și mamelor; se vor crea magazine cooperatiste pentru satisfacerea nevoilor de consum; se vor asigura sesiuni speciale pentru examinarea elevilor și școlarizarea acestora” și că se vor lua măsurile cele mai severe împotriva celor care vor provoca dezordine și care vor disprețui legile țării și contra acelora care vor asculta sau vor acoperi aceste fapte, deoarece „statul muncitorilor și țăranilor este un stat de ordine proletară, care nu desparte cuvântul de faptă”.

Că promisiunile au fost vorbe goale stau mărturie amintirile celor ce au trecut prin acest calvar ca și informațiile din documente. Vom încerca în continuare, să prezentăm unele dovezi care confirmă acest lucru, ca și faptul că atunci când era vorba de luat măsuri împotriva cuiva, statul de ordine proletară nu mai despărțea cuvântul de faptă.

Din multitudinea de greutăți cu care s-au confruntat dislocații, cea mai grea a fost aceea a adăpostului sub care trebuia să se strângă fiecare familie. Nu se știa la început pentru câtă vreme. Așa cum am amintit, la început, fiecare a încropit ce a putut: colibe, bordeie, semibordeie etc. Unul din foștii deportați mărturisește peste ani că: „am fost nevoiți să ne facem o groapă în pământ unde am stat doi ani, până am reușit să ne facem o mică căsuță din pământ”.[33] S-a trecut apoi la construcția de case. Mărturiile foștilor deportați, documentele și fotografiile păstrate dovedesc că acestea erau „case tip, construite din pământ bătut și acoperite cu stuf sau paie”, funcție de locul unde era amplasată noua așezare.

Imediat după sosire s-a stabilit pentru toți locuitorii obligativitatea de a-și construi locuințe, precum și de a presta muncă de interes public, adică de a participa la construirea obiectivelor publice: clădiri pentru comitetul provizoriu, miliție, cooperativă, școală, dispensar.

Școala din comuna Răchitoasa

Conform promisiunilor făcute, materialele pentru construcție ar fi trebuit să fie puse la dispoziție gratuit, iar paiele și stuful necesar pentru acoperire urma să fie procurat de către locuitori. Fiecare familie trebuia să transporte o anumită cantitate de materiale, fie pentru construcția propriilor case, fie pentru construcțiile de interes public. Transportul se făcea cu atelajele locuitorilor, iar cei care nu aveau erau nevoiți să plătească în bani. De asemenea, orice întârziere a materialelor pe rampa gării urma să se plătească tot de locuitori.

Venirea toamnei și apropierea iernii, impunea grăbirea ritmului construcțiilor, dar acesta evolua foarte greu, din cauza lipsei materialelor, care nu soseau la timp, din lipsa apei necesare construirii chirpicilor sau pentru că locuitorii erau obligați ca, în același timp cu construcția propriilor case, să participe la construcțiile publice sau la muncile agricole. Atunci când materialele soseau în gară, nu exista posibilitatea transportării la timp, deoarece vitele locuitorilor strămutați erau bolnave de picioare și nu aveau furajele necesare.

De asemenei, fuseseră dislocați și locuitorii bătrâni, inapți de muncă, care nu aveau posibilitatea să-și construiască singuri casa de locuit. Pentru ca aceștia să aibă unde locui, unele comitete provizorii au hotărât „construirea prin muncă voluntară a caselor pentru bătrâni și neputincioși”, iar altele au încercat să rezolve această problemă sub forma următoare: „vă punem în vedere, în mod obligatoriu, că veți caza la dumneavoastră pe locuitorul........cu familia sa, cu începere de la.........”[34]

A venit iarna și în toate satele noi din Bărăgan, foarte multe case erau neterminate sau neînvelite pentru că stuful sau paiele se găseau la mare distanță și locuitorii nu aveau cu ce să le aducă.

Documentele amintesc că, în toamna și la începutul iernii, din cauza ploilor care nu conteneau să cadă, apa a pătruns prin acoperișuri și au căzut tavanele. Alte sate fiind situate în zone inundabile, au fost inundate aproape în întregime, dărâmându-se din această cauză multe case.

 Într-o sinteză întocmită de Comitetul regional Ialomița al PMR, la 29 august 1951, se menționa că: „În urma ploilor căzute în ultimul timp, atmosfera în rândurile populației în comunele Perieți, Jegălia și Bordușani a fost foarte agitată, datorită faptului că o parte a satului a fost inundată în întregime, dărâmându-se din cauza apei casele locuitorilor în comuna Perieți, populația strămutată s-a agitat cu lopeți și cu bâte în mână împotriva comisiei comunale”.[35] 

Un raport informativ privind situația de la comuna Fundata preciza că: „În urma ploilor care au căzut, am avut inundate un număr de 45 case, un număr de 20 de familii s-au mutat provizoriu în cantoanele de la CFR și la GAS Perieți...Tot în acest timp din cauza inundațiilor care au fost s-au dărâmat 23 de case, motivul că au stat temeliile în apă câte două-trei zile și s-au înmuiat....

Prima dată școala a fost începută în drumul care a fost vechi și acum când a plouat apa s-a scurs la vale dărâmând zidurile școlii și totodată înmuind și temelia”.[36]

Această situație a creat multă agitație în rândul locuitorilor, obligați în plină iarnă să înceapă construcția altor case.

Un alt raport, de la comuna Lătești, consemnează faptul că inundațiile au dărâmat 5 case, iar adăposturile provizorii ale locuitorilor se aflau în apă, care avea o adâncime de 1,50 m.[37]

Șubrezenia caselor construite reiese și dintr-o informație consemnată într-un proces-verbal întocmit de Comitetul provizoriu al comunei Salcâmi, în care se menționa că „ravagiile făcute de furtună în noaptea de 14/15 decembrie 1951 au descoperit și avariat în întregime aproape toate casele locuitorilor din sat”.[38] Se solicita lemne – prăjini ca să se pună peste paie spre a evita completa dezvelire a caselor.

În raportul întocmit de Comitetul provizoriu al comunei Viișoara, pentru luna decembrie 1952, se consemna că: „În această lună timpul fiind ploios în toate construcțiile din comună apa a pătruns prin acoperiș și au căzut toate tavanele..,. ceva mai mult, din cauza ploilor au căzut pereții la mai multe case care au devenit astfel nelocuibile”.[39]

Inundațiile din primăvara anului 1953 au creat probleme deosebite locuitorilor din comuna Dropia, în urma infiltrațiilor de apă dărâmându-se mai multe case.[40]

Pornind de la această tristă stare de lucruri, Comitetul provizoriu al comunei Ezerul (amintesc aici că după faza de început, în componența consiliilor populare au fost cooptați oameni din rândul dislocaților) informa în toamna anului 1952 Comisia locuințe muncitorești din Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale că „timpul se răcește și ploile ce cad se infiltrează în perete până într-atâta că se surpă zidurile”[41], solicitând luarea de măsuri urgente.

Drept răspuns, ministerul respectiv prin adresa[42] cu nr. 78.088 din 30 septembrie 1952, stabilea măsurile ce trebuiau luate pentru asigurarea protecției construcțiilor contra intemperiilor iernii, timpul fiind înaintat, astfel:

-Urgența I: revizuirea învelitorilor de stuf, papură, paie, completându-se lipsurile pentru a împiedica infiltrarea apelor în interiorul clădirilor prin acoperișuri, precum și alte lucrări care să împiedice umezirea pereților prin infiltrarea apei.

- Urgența a II-a în care erau prevăzute lucrări de tencuieli cu pământ, văruire, căptușeli de tablă, vopsitorie, tâmplărie, chituire, lucrări care să asigure buna funcționare a puțurilor, completarea lucrărilor cu castele de apă, plantații pentru protecția clădirilor împotriva vânturilor.

Pe lângă situațiile amintite, care au îngreunat mult ritmul construirii caselor, se adaugă în foarte multe cazuri – cu deosebire în rândul celor mai curajoși și al bătrânilor – refuzul de a-și construi locuințe. Unii pe motiv că cine i-a adus trebuie să le construiască case, alții sperând că în acest fel li se va da mai repede drumul să se întoarcă în locurile de baștină.

Dacă adulții aveau motive întemeiate să întârzie construcția locuințelor, bucuria copiilor atunci când vedeau mica căsuță gata, era destul de mare. Pentru Ileana Gușilă dislocată în comuna Dropia, „căsuța din pământ bătut, acoperită cu paie, părea un palat”, iar Cornelia F., care avea 5 ani când s-a produs tragedia și a suferit de frig tot timpul, în seara de ajun când a intrat din colibă în casă „care nu avea ușă ci o pătură, i s-a părut că e foarte cald”.

Pentru a-i determina să-și construiască case, organele județene și cele locale refuzau să le dea alimente, în special pâine, încercând să-i facă să înțeleagă că „orice problemă legată de aprovizionare și loc de muncă pentru întreținerea familiei, vor fi rezolvate numai în măsura în care aceștia își construiesc casele”.[43]

În ciuda tuturor eforturilor depuse de autorități și a sprijinului acordat de ceilalți consăteni, multe familii n-au reușit să-și facă case și au iernat în bordeie. Se adăugau acestora familiile nou sosite.

Una din problemele care a creat mari suferințe oamenilor și animalelor a constituit-o lipsa apei, cu implicații și asupra construcțiilor publice sau particulare.

Iată ce consemna un raport informativ cu privire la situația apei de băut, la începutul lunii iulie 1951: „Această problemă de la început nu a fost organizată îndeajuns. Astfel, nu s-a cunoscut cine va face plata puțarilor, fapt care a făcut ca aceștia să părăsească în unele locuri șantierele lăsând lucrările începute și neterminate”.[44] Se exemplifica cu cazul de la GAS Fetești unde oamenii mobilizați pentru săparea puțurilor au stat două zile pe șantier, timp în care nici delegatul Sfatului popular regional, nici delegatul Departamentului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale nu i-au luat în seamă. Același lucru se întâmplase la satul Cacomenca Nouă (Ezerul) unde puțarii au fost trimiși înapoi de către inginerii cadastrali, deoarece nu se fixase încă perimetrul comunei. În comuna Perieți, puțarilor trimiși li s-a spus că puțurile se fac în mod voluntar de către șeful șantierului, aceștia plecând de pe șantier. La Dâlga, din cele 6 echipe trimise, din cauză că nu li se spusese cine-i plătește, patru dintre ele părăsiseră șantierul.

Situația pe comune, se prezenta după cum urmează[45]: la Ezerul din necesarul de 36 puțuri, calculând 7 puțuri la suta de familii, funcționau doar 4, iar al cincilea era în execuție. Apa se găsea la adâncimea de 25 metri, iar costul unui puț era 8.500 lei; la Pelicanu, din necesarul de 28 puțuri funcționau 5. Apa se găsea la 8 metri adâncime, dar săpăturile fiind incomplete, stratul de apă era insuficient. S-a luat măsura aducerii înapoi a puțarilor, în vederea completării săpăturilor și măririi debitului de apă; în comuna Olaru, din necesarul de 50 de puțuri funcționau 3, debitul acestora fiind complet insuficient; în comuna Movila Gâldăului din necesarul de 36 puțuri nu funcționa nici unul . Se lucra la două, săpându-se până la 50 metri adâncime, iar costul unui puț se ridica la 35.000 lei; în comuna Valea Viilor din necesarul de 43 puțuri nu funcționa nici unul. Săpăturile nu începuseră din lipsa tunurilor de ciment, apa găsindu-se la 60 metri adâncime, iar terenul fiind complet nisipos. Pentru confecționarea tuburilor se primise 2 vagoane de ciment; în comuna Fundata din necesarul de 49 puțuri funcționau 3. Apa se găsea la 6 metri adâncime, debitul fiind suficient; în comuna Viișoara din necesarul de 42 puțuri funcționa doar unul, două fiind cu apă nepotabilă. Erau în construcție două puțuri;: în comuna Salcâmi din necesarul de 50 de puțuri nu funcționa nici unul. Se săpa la un singur puț, săpătura ajungând la 25 metri. După calculele făcute apa se găsea la o adâncime de 46 metri; în comuna Dropia, din necesarul de 28 puțuri funcționau trei, iar apa se găsea la 25 metri; în comuna Dâlga, din necesarul de 28 puțuri funcționau trei, plus unul vechi curățat, iar un puț era în curs de execuție; la comuna Răchitoasa, din necesarul de 49 puțuri nu funcționa nici unul, în această comună situația apei potabile fiind cea mai critică. În urma săpării unui puț se dăduse de apă amară și sărată, nepotabilă, la o adâncime de 8-9 metri. Din experiența făcută cu ani în urmă de către GAS pentru a găsi apă potabilă, deși se săpase la 136 metri nu se găsise apă potabilă. Raportul preciza că populația comunei se aproviziona cu apă din râul Ialomița și din Dunăre; în comuna Lătești, din necesarul de 43 puțuri, nu era forat nici unul, apa fiind adusă din Borcea cu cisterne și butoaie.

Având în vedere situația existentă se hotărăște a se lua următoarele măsuri[46]: în plan local identificarea tuturor puțarilor din cadrul regiunii Ialomița, în număr de 148, organizarea acestora și repartizarea pe comune, în primul rând la cele lipsite complet de puțuri; în plan central, prin Departamentul Gospodăriei Comunale, se luase legătura cu șantierele canalului Dunăre – Marea Neagră și Ministerul Minelor și Petrolului pentru trimiterea de utilaj necesar forărilor adânci. Tot prin același Departament se luase măsura trimiterii a 14 șoferi pentru asigurarea funcționării cisternelor de aprovizionare cu apă și în cursul nopții. Se insista pentru urgentarea trimiterii utilajului necesar forării la adâncime, deoarece în comunele Movila Gâldăului, Valea Viilor, Salcâmi, Viișoara și Dropia apa se găsea la adâncimi cuprinse între 40 și 70 metri, iar săparea manuală a unui puț dura între 12 și 20 de zile.

În încheierea raportului se menționa că „în general, atmosfera din rândurile populației strămutate în jurul apei, este agitată, mai ales în comuna Răchitoasa”. Nici nu era de mirare, dacă avem în vedere că în satele menționate sosiseră peste 20.000 de oameni, iar o singură cisternă la fiecare sat, chiar și în cazul că ar fi cărat apă și noaptea, tot n-ar fi putut asigura necesarul pentru oameni și animale, ca să nu mai amintim de apa necesară confecționării chirpicilor și construirii caselor.

Din aceste motive, în unele comune problema asigurării apei luase dimensiuni deosebite. În lipsa vaselor necesare pentru a transporta apa cu căruțele, unii locuitori au recurs la fel de fel de improvizații, ceea ce făcea ca din cauza distanței mari de la care era adusă, mare parte din apă să se piardă pe traseu.

Între timp, numărul fântânilor săpate a crescut. Un raport informativ din anul 1953, arată că în comuna Dropia „au fost 19 fântâni, iar în cursul anului s-au mai făcut 6, deci în total sunt 25. Din acestea, cu apă potabilă sunt 16 fântâni, restul de 9 sunt cu apă calcaroasă și se întrebuințează pentru vite. Fântânile au un debit de 1-3 ore apă, la o adâncime de cel puțin 25 metri. În timpul verii seacă, încât cu mare greutate se face față nevoilor populației. Sunt necesare 40 fântâni”.[47]

Cu toate măsurile luate, apa de băut a reprezentat o problemă permanentă pe întreaga durată a dislocării, lipsa acesteia constituind cauza multor boli și epidemii ce au secerat multe vieți de oameni și animale în satele-lagăr din Bărăgan.

Alături de apa de băut, asupra vieții oamenilor aduși la “reeducare” în Bărăgan, o inflență negativă a avut-o și proasta aprovizionare cu alimente. Pe lângă efectele în privința sănătății, aceasta a influențat și potențialul de muncă al dislocaților. Multe rapoarte menționează faptul că „problema alimentării cu alimente merge greoi, ceea ce creează o atmosferă grea”.[48] O notă informativă ce prezenta situația din comuna valea Viilor consemna că „...mărfurile alimentare sunt puține. În ceea ce privește pâinea, mălaiul și zarzavaturile  s-au adus cantități foarte mici, iar pâinea nu se mai dă de șase zile, venind o dispoziție ca în loc de pâine să se dea mălai, dar nici mălai nu a fost trimis, ceea ce face ca cei săraci să renunțe la a-și mai construi case și a căuta de muncă numai pe mâncare, neavând alte posibilități”.[49]

Între alimentele și mărfurile ce erau solicitate în primă urgență, găsim: cartofii, făinoasele, arpacașul, grișul pentru copii, ceai, zahăr, dar și felinare pentru iluminat, săpun de rufe, lămpi de gătit și petrol lampant, iar pentru a se asigura totuși pâinea – aliment de bază- se luase măsura ca aceasta să fie făcută din fărâmituri  de grâu măcinat.[50]

Un alt raport menționa că: „...sunt familii, în număr destul de mare, care în momentul de față nu au cu ce hrăni copiii, iar unii dintre ei au câte 5-6 copii care în momentul de față nu are ce să le dea să mănânce...Sunt bătrâni și oameni din aceștia care au început să cerșească în comunele învecinate, arătând că le mor copiii de foame”.[51]

La scurtă vreme de la sosire, în comuna Dâlga Nouă erau „26 de familii fără nici un ban sau alimente pentru cei 40 de copii ajunși la limita de subnutriție, iar un bătrân de 70 ani a fost găsit mort pe câmp”.[52]

Pentru a se asigura hrana copiilor mici s-a ajuns până acolo încât la începutul lunii august 1955, Sfaturile populare comunale din satele cu dislocați erau anunțate că prin HCM 1.624 „se stabilește prețul laptelui de mamă la 30 lei litrul pentru punctele de donare a laptelui de mamă”.[53]

Discuțiile purtate cu cei ce au suportat rigorile „regimului de detenție” din Bărăgan, scrisorile primite, ca și documentele cercetate, ne-au întărit concluzia că în pofida „măsurilor de aprovizionare” luate, populația dislocată a fost supusă unui regim de înfometare, aceasta fiind doar una din măsurile ce făceau parte din programul de exterminare al unor oameni care erau considerați dușmani ai regimului de democrație populară. Aceasta, chiar dacă atunci când oamenii se convinseseră că speranțe de reîntoarcere nu mai sunt, situația aprovizionării cu alimente s-a mai îmbunătățit prin valorificarea terenului intravilan de 2.400 mp, multe dintre curțile DO-iștilor devenind prin grija acestora, adevărate grădini. Oameni gospodari, bănățenii au făcut să rodească pământul, în grădinile lor reușind să înflorească chiar și migdalul.

Dintotdeauna, în Bărăgan, lipsa lemnelor de foc a creat probleme locuitorilor. Și, pentru dislocați, această problemă, ca și aceea a combustibilului necesar pregătirii hranei, au rămas nesoluționate pe întreaga durată a prezenței lor în Bărăgan.

Un raport al delegatului Consiliului de Miniștri din 24 august 1951, menționa că în ceea ce privește „Aprovizionarea cu gaz s-a dat pentru fiecare gospodărie 2-3 litri în această lună și aceasta în insuficientă cantitate, întrucât din lipsă de lemn unii cetățeni îl folosesc ca combustibil”,[54] iar la 17 septembrie 1951 Direcția Regională a Miliției Ialomița raporta Comitetului de partid al regiunii Ialomița că: „populația dislocată în satul Roseții Noi (Olaru) din această regiune, manifestă nemulțumiri pe tema lipsei lemnelor de foc și a furajelor necesare pentru hrana vitelor”.[55]

Lipsa lemnelor de foc i-a determinat pe dislocați să taie perdelele de protecție din împrejurimi, intrând în conflict cu localnicii și autoritățile din comunele învecinate. Această situație a provocat în rândul noilor sosiți o nemulțumire cu caracter general. O notă-sinteză a Direcției Generale a Securității Statului din 10 decembrie 1951, menționa că: „din cauza lipsei de combustibil dislocații din comuna Cacomenaca au distrus circa 5 ha de pădure, iar cei din comuna Movila Gâldăului au tăiat 6 ha de pădure”.[56] Faptul că lemnul nu era folosit doar la construcții, ci și la încălzitul locuințelor și preparatul hranei era considerat de organele de securitate ca sabotaj.

Ajunși pe culmile disperării, dislocații, nemaiavând alte soluții, au fost nevoiți să apeleze și la furtul lemnelor. Astfel, Priscău Petre din Dâlga Nouă, care avea șase copiii și locuia într-un bordei, casa nefiind acoperită, când a fost prins furând lemne, a spus: „dacă aș avea de unde să cumpăr nu aș fura, și mai bine statul să ne dea în cap să ne omoare, decât să ne lase să suferim atâta”,[57] iar Ioan Bara, din același sat, cu patru copii, a spus: „sunt obligat să fur fiindcă nu am ce arde și nu pot lăsa în frig copiii bolnavi de TBC, într-o cameră cu pereții umezi”.[58] Și alți dislocați, cu familiile la fel de numeroase, au spus că: „oricare ar fi măsura care s-ar lua asupra lor, ei nu se vor opri din a fura lemne, atâta timp cât nu se gândește nimeni să ia vreo măsură pentru a-i aproviziona cu lemne de foc, mai ales că ei stau în case cu pereții umezi, din care a început să crească iarba și au copii mici, unii bolnavi de TBC”.[59]

Pentru a preveni tăierile de lemne din perdelele de protecție, Sfatul popular al comunei Salcâmi, în ședința din 20 martie 1952, lua măsura interzicerii unor astfel de tăieri sub rezerva unor aspre pedepse.[60]

Pe aceiași temă, Consiliul provizoriu al comunei Dropia, într-un raport din 1953, informa că: „aprovizionarea cu lemne nu s-a făcut fiindcă nu am avut de unde, și nici o dispoziție în acest sens. O parte a populației adună de pe câmp buruieni și a cumpărat paie, iar alții, mai lipsiți de mijloace materiale, urmează să strângă de pe câmp rădăcinile de floarea soarelui și coceni”.[61] Paiele, cocenii, rădăcinile de floarea soarelui, ciulinii și alte buruieni se ardeau în sobele oarbe pe care mulți dintre dislocați au fost nevoiți să le facă pentru a-și asigura cât de cât căldura necesară în timpul iernilor aspre din Bărăgan. Unul din foștii DO-iști, îmi povestea că la marginea satului în care locuia construiau garduri din sârmă spre direcția din care bătea vântul. În aceste garduri, vântul strângea grămezi imense de ciulini ce serveau apoi drept combustibil de foc.

Așa cum au fost atenționați prin instructajul făcut, încă de la sosirea la locul viitoarei vetre de sat, noii sosiți nu aveau dreptul să părăsească vatra satului sau locurile de producție, să intre în contact cu persoane din afara comunității, să primească vizite sau corespondență și pachete.[62]

De altfel, încă din faza de plămădire a planului de deportare, se gândise amplasarea noilor sate în zone și la distanțe care să asigure deplina lor izolare de restul colectivităților umane.

În octombrie 1951, Sfatul popular al regiunii Ialomița trimitea Comitetelor provizorii din satele noi, următoarea circulară: „Motivat de adresa nr. 1.227 din 15 septembrie a.c. a Direcției Miliției Regionale Ialomița, vă facem cunoscut că nu aveți dreptul de a elibera autorizații de călătorie pentru orice fel de deplasare a cetățenilor din comuna respectivă. În caz de abatere vinovații vor fi sancționați”.[63]

La scurtă vreme, într-o altă circulară se preciza: „Conform adresei nr. 1584 din 1 octombrie 1951 a Direcției Miliției – sectorul Înscrierea și Evidența populației, în urma dispozițiilor date de Ministerul Afacerilor Interne, vă facem cunoscut că nu aveți dreptul de a da nici o adeverință dislocaților și nici de a da voie a părăsi comuna în afară, decât pentru muncă până la 15-20 km”.[64]

Mărturiile celor care au scăpat din acest infern, ca și documentele care s-au păstrat, confirmă faptul că strămutații nu aveau voie să iasă din sat, cel puțin în prima perioadă, decât pentru a se deplasa la locurile de producție și atunci însoțiți de patrule, care-i supraveghea de teama „evadărilor” sau a „acțiunilor subversive”.

Doamna Tiganu P. Natalia, care a trăit această dramă, greu de uitat vreodată, în scrisoarea din 6 august 1990, îmi scria că: „(...) din momentul când am fost ridicați și dislocați la Dropia, nu am mai putut părăsi satul, nici pentru o zi, deoarece cei ce erau cumva mai curajoși și se îndepărtau de comună mai mult de 15 km, rază pe care se întindeau gospodăriile agricole și șantierele pe care eram forțați să lucrăm muncă necalificată – indiferent de pregătire - erau despărțiți de familie și duși la Poartă Albă, la canal”.

Cele afirmate de d-na Tiganu, sunt confirmate și de domnul Andona C. Nicolae, azi locuitor al comunei Ovidiu, județul Constanța, dislocat din Beșenova Nouă – Timiș: “(...)în acești 5 ani cât am fost cu DO, nemaiavând actele la noi, decât o foaie temporară cu raza de 15 km, eram obligați să lucrăm la GAS Cacomeanca și aduși la fabrica de egrenat bumbac Ciocănești, atunci când aveau nevoie de forță de muncă”.

De altfel, conform „hotărârilor superioare”, dislocații erau obligați să muncească la GAS-urile unde au fost repartizați, aceasta fiind principala sursă de existență. Având în vedere că la aceste GAS-uri lucrau și localnicii din zonă, care erau deja la diferite munci, dislocații erau nevoiți să presteze muncile periferice, ori pe cele mai grele, cum ar fi: cultivarea orezului, recoltatul stufului, confecționarea chirpicilor, iar mai apoi plantatul, recoltatul și prelucratul bumbacului, statul având grije de a crea front de lucru pentru deportați prin crearea Bumbăcăriei Roseți, care începea din zona Cacomeanca și se termina în zona Pietroiu. Pentru munca prestată, 10 ore zilnic, fiecare dislocat avea de îndeplinit o normă, iar cei care nu-și îndeplineau norma erau anchetați în cursul nopții, de către milițieni.

Cu șalupa spre locul de muncă

Scoși la muncă obligatoriu, indiferent că era vreme bună, ploaie sau burniță, de multe ori nu câștigau nici prețul mâncării. Pentru a-i obliga să iasă la muncă, se condiționa primirea alimentelor de prezența la muncă. Seara, la înapoierea din câmp, locuitorii care au fost la muncă se prezentau la Consiliul provizoriu (mai apoi Sfatul popular), însoțiți de un delegat al gospodăriei, care prezenta un tabel cu oamenii care au fost la muncă în ziua respectivă. Dar, de multe ori solicitările de la diverse locuri de muncă depășeau numărul de brațe de muncă disponibile.

Din multele informații pe care le deținem, exemplificăm prin cel de la comuna Salcâmi, care comunica că: „deși s-a hotărât scoaterea a 500 de brațe zilnic la strângerea bumbacului de la GAS Jegălia, nu s-a reușit decât 70 în medie pe zi. Se va recurge la sprijinul miliției, iar GAS va prezenta în fiecare seară notă de cei ce nu se prezintă, aplicându-se măsuri de pedepsire, fiind sarcină de sezon”.[65]

Insuficiența brațelor de muncă și deci, imposibilitatea asigurării necesarului, a determinat GAS-urile să solicite trimiterea la muncă și a copiilor, iar consiliile provizorii să dea curs, de fiecare dată, acestor solicitări. Așa se face că, „privați de orice informație, de orice cultură, fără nici un fel de contact cu lumea civilizată”, cum îmi mărturisea un fost dislocat, elev la vremea aceea, copiii familiilor dislocate în Bărăgan au fost siliți să accepte regimul impus, de educare prin muncă, pentru că așa cum îmi mărturisea aceiași persoană „nimeni nu a avut grijă de educația noastră”.

Astfel, la comuna Ezerul, într-o zi în care copiii trebuia să fie la școală, se raporta că „...la bumbac la GAS, avem 100 copii. Este necesar 400 brațe de muncă, însă faptul că cetățenii sunt la stuf în baltă sau lucrează la case, iar copiii mari lucrează la clădirile civile, nu avem posibilitatea să dăm mai mult”.[66]

De asemeni, la comuna Viișoara, Consiliul provizoriu cerea școlii din comună ca „începând cu ziua de 23 septembrie 1953 să puneți la dispoziția GAS „1 Mai” un număr de elevi din clasele V-VII, pentru culesul bumbacului, pentru care muncă se va plăti 1,10 lei, cum și mâncare”.[67] Iată cum, în loc să se pregătească pentru viață, copii-elevi erau obligați să-și câștige singuri existența.

Să zâmbim…să nu zâmbim….Ce vină avem, noi?

Nefiind reglementată perioada de timp în care elevii urmau să ajute la strângerea recoltelor, aceștia erau nevoiți, de multe ori, să stea pe câmp până în ajunul Crăciunului. Iată ce consemna, într-o dare de seamă de la începutul anului 1956, directorul școlii din comuna Dropia: „Corpul didactic a răspuns la toate chemările Sfatului popular, GAS-ul, unde elevii au dat concursul prețios pentru strângerea recoltei de bumbac în luna decembrie, în curs de două săptămâni, cât a permis timpul favorabil”.[68] Nu e greu de ghicit, cât de favorabil putea să fie timpul în luna decembrie.

Dacă aceasta era situația pentru elevii claselor V-VII, adolescenții care ar fi trebuit să urmeze cursurile unei școli medii, nu se puteau bucura de acest drept, fiind folosiți ca forță de muncă permanentă. Iată ce se prevedea într-o adresă din 27 octombrie 1953, trimisă la satele noi: „Comunicați elevilor școlilor medii din comuna dumneavoastră că nu li se aprobă înscrierea ca elevi interni la curs, ci pot da numai examen particular”.[69] Doamna Tiganu Natalia, azi în Bacău, atunci DO-istă în comuna Dropia, confirmă cele de mai sus: „În această perioadă nu s-au urmat cursurile nici unui liceu sau facultăți. A fost doar construită de noi o școală generală la care copiii mici urmau cursurile predate de învățători și profesori, tot din rândul deportaților. Eu fiind liceancă, am fost foarte bună pentru munci agricole, nu am avut voie să urmăm nici o școală. Au fost anii cei mai grei din viața mea. Lucram unde nu se ducea nimeni de bună voie, mânați de milițieni, aproape nemâncați și în cele mai grele condiții”.

Doamna Ghelbere Lucia, elevă în clasa a V-a la Școala elementară de fete nr. 2 din Turnu Severin, la data dislocării, descrie astfel această situație: „După terminarea clasei a șaptea (la școala din satul Dropia – n.ns. N.Ț.), neavând voie să terminăm cursurile liceale la zi, am făcut clasa a opta (primul an de liceu) la Slobozia, iar celelalte clase de liceu, le-am terminat la Călărași, toate la fără frecvență (despre acest aspect am avut numeroase discuții cu fostul prim procuror al județului, avocat apoi, Vitalie Zvincu – Fie-i țărâna ușoară! -, deportat la Olaru, care îmi povestea că atunci când venea la examen erau cazați în niște grajduri de la fostul GAS Vasile Vasia – n.ns. N.Ț.). În această perioadă am lucrat la GAS Ciulnița, la prășit, rărit, cârnit și cules bumbac, iar seara învățam pentru examen. După terminarea liceului am absolvit Școala Tehnică de stenodactilografie, am lucrat ca stenografă un an, apoi am urmat cursurile Facultății de științe naturale-geografie Iași, iar din 1964 lucrez la școala nr. 1 din Dragalina, unde au rămas părinții după ridicarea restricției. Rănile produse în sufletele noastre de copii – scrie d-na profesoară – nedreptatea ce am simțit-o ne-a determinat să învățăm – deși eram împiedicați – să muncim din greu, să nu simțim bucuria anilor copilăriei. Poate de aceea foarte mulți dintre cei ce am simțit aceste lucruri, am ajuns acolo unde nu e voie”, adică să absolve cursurile unei instituții de învățământ superior.

Într’adevăr, chiar în aceste grele condiții, conștienți că ceea ce ai în suflet și în minte nimeni nu-ți poate lua, cu un efort extraordinar, cu sacrificii enorme, cu frica de dosar atât de bine cunoscută, mulți, foarte mulți din copiii dislocaților au reușit să urmeze liceul și apoi o facultate, ajungând profesori, profesori universitari, medici, ingineri, procurori, judecători, avocați, etc.

Cum, însă, românul este inventiv din fire și acceptă foarte greu traiul în izolare totală, cu toate măsurile de siguranță luate de organele de securitate și miliție și de comisiile formate din delegați ai partidului, noii sosiți vor găsi căi și metode pentru a se strecura în afara satelor noi, fie pentru a-și pierde urma definitiv unii, fie pentru a face rost de ,mâncare alții sau pentru a expedia corespondență rudelor rămase în locurile de baștină.

Astfel, de la comuna Perieții Noi (Fundata), Ioniță Petre – delegatul regiunii de partid, informa că: „...strămutații fug din comună și lucrează la particulari. S-a dat dispoziții ca atunci când sunt prinși în comunele vecine să fie aduși în satul nou și să li se facă acte de dare în judecată”.[70]

De la satul nou Luciu-Giurgeni, delegatul V. Gologan, venea cu propunerea ca „miliția să ia măsuri de îngrădire a strămutaților prin satele vecine și în special în gările apropiate”, iar noaptea se cerea „o activitate serioasă a patrulelor”.[71]

La 31 august 1951, delegatul raional al partidului Oprea Ichim, informa că la comuna Dragalina Nouă (Dropia) “sunt câteva cazuri care au fugit din comună”[72], pentru ca în ziua de 10 august să comunice regionalei PMR că “în legătură cu cei fugiți din sat a venit o comisie din partea Miliției, care a făcut verificarea pe teren, din casă în casă”.[73] Care case, știa numai delegatul partidului, deoarece un alt raport ne spune că la acea dată în comună nu se ridicaseră decât 45 de case, dar nici una nu era învelită, deci nu puteau fi locuite.

De la comuna Pietroiul Nou (Movila Gâldăului), delegatul partidului nota într-un referat din 3 august 1951 că „s-a mai observat că o parte din strămutați au părăsit satul cu direcție necunoscută, așa cum e cazul a 6 copii care din informații s-ar afla în regiunea Constanța”.[74] Același delegat raporta câteva săptămâni mai târziu că „în sat pătrund noaptea elemente din Banat”.

Într-un proces-verbal întocmit în ședința comună a delegaților PMR din satele noi, la 10 august 1951, se consemna că „din comuna Valea Viilor a fugit Calapis Andrei, însă a fost găsit și trimis la canal pentru 24 de luni”[75]. Cu aceiași ocazie unul dintre delegați informa că au fost prinși doi spioni fără a da și alte detalii, precum și faptul că „o parte din dislocați au început să-și ia copiii din sate și să fugă cu ei în alte regiuni”.[76]

În aceiași perioadă, delegatul A. Răducan, raporta că în noaptea de 28-29 iulie 1951, a fugit din comuna Jegălia Nouă (Salcâmi), „un cetățean pe nume Mateaș Anton din Banat”,[77] iar într-un alt raport informativ, întocmit de delegatul Badea Nicolae, pentru comuna Dâlga Nouă, la 31 iulie 1951 se preciza că: „...în ziua de duminică 22 iulie, în comună a venit la strămutați cetățeni din comuna Iecea Mare și au luat șase copii și au plecat la București. Au fost prinși și trimiși înapoi. La controlul făcut de către miliție asupra geamantanelor, s-a găsit o scândură pe fundul acestuia, sub care s-au găsit 40 de scrisori printre care în unele le cerea să le trimită arme și gloanțe și bani americani. Cetățenii care au venit și la care s-au găsit aceste scrisori se numesc Wombach Eva, Fulmer Suzana și Sileh Ion”.[78]

La 2 septembrie 1951, de la Luciu-Giurgeni, delegatul D. Gologan raporta că: “…au tendința de a expedia copiii din sat și suntem informați prin ce mijloace, iar securitatea are în mână problema. O parte din copii au fost aduși înapoi. Vin unele rude chiar, cu scopul de a-i vizita pe strămutați și sunt prinși la plecare cu copii ce vor să-i ducă în Banat”.[79]

La mijlocul lunii septembrie, delegatul de la satul Mărculeștii Noi (Viișoara), Dumitru Pletea, însărcinat să găsească una din cauzele pentru care se încerca scoaterea copiilor din satele noi, raporta că aceasta „se datorește faptului că învățătorii din comunele de unde aceștia au fost strămutați le-a scris lor, aici, că pot pleca copiii să învețe acolo. Aceasta a reieșit de la învățătorul Seri Petru și de la învățătoarea Tacner Aurora”.[80]

De la Dâlga Nouă, delegatul raional raporta că „sergentul Ignat dă învoiri dislocaților de a se deplasa din comună și anume Petrovici Gheorghe și numita Dascălu Ana, elemente foarte periculoase și dușmănoase față de regimul actual. La fel i s-a mai dat, în repetate rânduri, elevei Margareta Arsenia, care s-a și observat o legătură strânsă între cei doi”,[81] iar delegatul de la Movila Gâldăului propunea ca „cineva de la securitate să stea permanent acolo fiindcă multe femei sunt cu bărbații la canal, care au făcut parte din complotul titoist și au legături cu evadații de la canal și cu oamenii de la frontiera româno-iugoslavă. Aceste femei țin legătura cu ei prin oameni din satele vecine. De exemplu Valeria Blesceanu de la parcela 499 (acesta era domiciliul celei în cauză, o parcelă de teren – n.ns. N.Ț.), are întâlniri cu evadații de la canal și cu oamenii din Banat, la Cocargeaua (comuna Borcea de astăzi – n.ns.N.Ț.), la gestionarul de la MAT”.[82]

Între măsurile de izolare totală, pe lângă interdicția de a părăsi vatra satului sau locurile de producție, strămutaților le era interzis să primească corespondență în scris sau să primească pachete, fără aprobarea autorităților.

În legătură cu pachetele, dispoziția 6.751 din 24 septembrie 1951 a Serviciului Regional de miliție Transport Feroviar București ordona „confiscarea coletelor sosite pentru evacuații din regiunile Ialomița și Galați, indiferent de colet, fără nici o excepție că ar fi îmbrăcăminte sau alte transporturi”,[83] iar instrucțiunile cu caracter „strict secret” prevedeau că: „în baza dispozițiunilor organelor superioare s-a stabilit că orice colet sau pachet sosit prin CFR pentru populația din comunele noi a căror conținut cuprinde alimente ca: cereale, făină, zarzavaturi și altele să fie confiscate”.[84] Pentru ducerea la îndeplinire a instrucțiunilor, la 14 octombrie 1951, se constituia pe lângă Comitetul Executiv al Sfatului popular raional, la raioanele pe teritoriul cărora se găsesc comune noi câte o comisie formată din câte un delegat al Comitetului Executiv Raional, secțiunei comerciale raionale și al Miliției Economice Raionale. Dintre sarcinile comisiei, reținem pentru cititor: „un membru al comisiei va ține permanent legătura cu stațiile CFR din cuprinsul raionului destinate de a primi colete și pachete pentru populația din comunele noi, pentru a informa comisia de sosirea acestora și pentru a se lua imediat măsuri de înmagazinare a acestora fiind strict interzis ca coletele să fie depozitate pe peroane sau alte locuri vizibile sau accesibile populației”.[85]

După înmagazinarea coletelor, comisia se deplasa la locul de înmagazinare și proceda la „desfacerea fiecărui colet sau pachet în parte, verificându-se ce conțineau. Cerealele și alimentele găsite vor fi confiscate, iar cu restul de obiecte pachetul se va închide la loc pentru a fi predat celui adresat”.[86]

În încheierea instrucțiunilor se preciza că: „Întreaga acțiune se va desfășura în mod strict secret, rămânând răspunzători de aceasta cei însărcinați cu ducerea la îndeplinire a prezentelor instrucțiuni”.[87]

Pe linia blocării corespondenței, un raport din 17 august 1951, preciza că: „...locuitorii unuia din satele nou înființate nu primesc de trei săptămâni scrisori, dar că unii deportați au reușit să depășească această situație prin bunăvoința locuitorilor din satele învecinate, care asumându-și riscurile de rigoare au acceptat să devină „căsuțe poștale” pentru cei din satele noi”.[88]

Într-un raport privind situația satului Pietroiul Nou (Movila Gâldăului) de la 18 iunie la 28 iulie 1951 se menționa că: „O serie de strămutați au făcut strânse legături cu cetățenii din comunele învecinate ca aceștia la rândul lor să scrie corespondența pe numele lor în favoarea strămutaților. Persoanele în cauză, care au fost descoperite până în prezent sunt un croitor din comuna Pietroiu și un țăran sărac din satul Gîldău. Cazul a fost sesizat securității”.[89]

De la Perieții Noi (Fundata), delegatul Negraru Gheorghe, raporta la mijlocul lunii septembrie 1951 că: „O frământare și o atmosferă grea în comună este problema scrisorilor, care nu vin de circa o lună de zile. Chiaburii și anumite elemente dușmănoase au început să facă legături cu chiaburii din satele din jur, care totuși trimit scrisori pe numele altora. Pe baza acestei probleme a scrisorilor se manifestă contra Guvernului, că nu are legătură cu rudele lor. Cetățenii care se manifestă cel mai mult sunt sârbii, macedonenii și mai puțin germanii și basarabenii”.[90]

De la satul Mărculeștii Noi (Viișoara), la începutul lunii august 1951 se primea următoarea informație: „Problema scrisorilor este o problemă care frământă pe cetățeni. Miliția a oprit ca poștașul să mai intre în sat cu corespondența, amenințându-l că-l arestează dacă intră în sat. Această măsură considerăm că nu este cea mai justă deoarece creează în rândul cetățenilor o atmosferă de lagăr, iar pe de altă parte cetățenii pot să scrie scrisori prin alți cetățeni din satele apropiate”.[91]

În satul Cacomeanca Nouă (Ezerul), la 6 septembrie 1951, se constata că „încă se mai poartă corespondență secretă și care se mijlocește prin vapoare ce sosesc de la Turnu Severin”.[92]

La 2 septembrie 1951, D. Gologan comunica de la Luciu-Giurgeni (Răchitoasa) că: „...am găsit legături ale unor chiaburi cu alții din satele vecine și ele sunt în urmărire. Am confiscat pachete cu alimente venite pe adresele unor cozi din satele vecine și le-am împărțit săracilor”,[93] iar de la Roseții Noi (Olaru), Gheorghe Gheorghe informa că: „Asupra poștei am stabilit cu miliția de a nu mai fi oprită poșta de către ei, să fie distribuită de Comitetul provizoriu, fapt care a făcut ca mai înainte cetățenii comunei să lanseze zvonuri căci corespondența lor este oprită de către miliție”.[94]

Așa cum am arătat, problema hranei era una dintre cele mai complicate și greu de rezolvat pentru cei aduși în Bărăganul ialomițean. Cooperativele create special pentru a asigura aprovizionarea populației strămutate, nu reușeau să asigure cele necesare hranei, așa cum menționau cele mai multe dintre rapoartele informative: „Din punct de vedere al aprovizionării cu alimente, cooperativele nu au nimic și locuitorii sunt nemulțumiți căci aprovizionarea o fac numai la piețele din satele vecine, unde nu se găsesc alimente strict necesare ca: fasole, brânză, ulei, griș și zahăr pentru copii, alimente care ar putea fi aduse prin cooperative”.[95]

Pâinea, pe cartelă, o obțineau doar cei angajați permanent în unitățile de stat și o cumpărau de la mari distanțe. Mulți copii mergeau să mănânce la fermele IAS-urilor unde părinții lor lucrau ca zilieri sau angajați, deși dacă ar fi să judecăm după ce spun documentele – iar, discuțiile noastre cu mulți din cei ce au trecut prin acest calvar confirmă -, nu prea ar exista diferența dintre zilier și angajat. Aceasta, deoarece mai mult decât angajatul, zilierul, în cele mai multe dintre cazuri, pleca de acasă luni dimineața și se întorcea sâmbătă seara, după ce lucra la fermele IAS-urilor în raza căruia se afla, zece ore zilnic. Era condiția numărul unu ca să primească rația de mâncare. Cine nu răspundea prezent la apelul ce se făcea la sfârșitul zilei de lucru, nu primea rația de hrană ce i se cuvenea pentru ziua respectivă.

După cum am văzut, cu toate măsurile speciale luate de autorități, de izolare totală a strămutaților, mulți dintre aceștia au reușit să păstreze legături cu rudele rămase în locurile de baștină. Cunoscând situația alimentară deosebit de grea a rudelor aflate în „detenție” în „lagărele” din Bărăgan, cei rămași acasă încercau să le ușureze situația prin expedierea de colete cu alimente și alte produse de strictă necesitate.

Amintire din Bărăgan

Dar Miliția avea grijă ca cele mai multe din aceste colete, să nu ajungă niciodată la adevărații destinatari.

Iată una din concluziile trase de către delegatul Consiliului de Miniștri Ilie Banu, în urma unei ședințe cu delegații de la satele noi: „Familiile înstărite primesc zilnic pachete de la rudele din interiorul țării și în special din locurile de unde au fost aduși. În majoritatea cazurilor primesc făină, cartofi, porumb, zarzavaturi și îmbrăcăminte.

La primirea pachetelor de către populația strămutată se întâmpină greutăți cauzate de Miliția CFR-ului care desfac pachetele, amestecând conținutul la un loc, cum a fost cazul în ziua de 11 septembrie în gara Fetești.

În aceiași zi a sosit un vagon conținând pachete pentru familiile strămutate din comunele Fundata, Valea Viilor și Viișoara. Acest vagon a fost desfăcut, iar conținutul pachetelor adunat la un loc, pe sorturi de produse, rezultând: 3.417 kg făină, 5.310 kg cartofi, 397 kg ceapă și alte produse, la care se adaugă bocanci și articole de îmbrăcăminte. Din acestea cartofii au fost vânduți prin cooperație, iar restul se află în custodia Cooperației fiind imposibil a se restitui cetățenilor în drept, necunoscând cantitățile fiecăruia. Aceasta a creat o atmosferă destul de nesănătoasă.

Cu toate sesizările făcute miliției din gara Fetești, în ziua de 22 septembrie 1951 a fost confiscat un nou vagon, fără a fi desfăcute pachetele și doar s-a dat cooperației în custodie, acest fapt făcând ca atmosfera să se mențină destul de grea”.[96]

Un alt aspect ce merită a fi relevat este acela al atmosferei de suspiciune pe care autoritățile s-au străduit să o întrețină, îndeosebi față de dislocații ce proveneau din familiile mai înstărite, dar și între cetățenii de diferite naționalități stabiliți în același sat. Un raport din 1951, consemna că „..persistă mult ura între naționalități, în special între germani și ceilalți”.[97]

Un raport informativ din anul 1952, anunța pedepsirea numitei Chivu Ioana din Pelicanu cu 250 lei amendă corecțională, pentru răspândirea unor știri false cu ocazia aplicării reformei monetare.[98] Un alt raport[99] de la Pelicanu, cerea cercetarea și pedepsirea altor dislocați: Bivolaru Vasile pentru că a comentat știrea privind „desărcinarea lui Vasile Luca și Teohari Georgescu din funcțiile ce le dețin și că în partid este descompunere și putreziciune", iar pe Cameniță Grigore pentru că a interpretat sancțiunile celor doi, trimiși la munca de jos, exprimându-se că ar dori „să vie să facă chirpici în Bărăgan”.

Toate rapoartele, notele informative și sintezele ce veneau de la organele de securitate și miliție sau de la activiștii de partid prezenți în aceste comune, făceau referiri la starea de spirit a populației, la agitațiile acesteia datorate condițiilor grele în care erau nevoiți să-și ducă existența, rezistența pe care aceștia încercau s-o opună față de autorități, dar în afara deselor apeluri prin care se cerea mai multă fermitate din partea miliției și securității, nicăieri nu se consemnează dacă s-a luat vreo măsură de îndreptare a lucrurilor.

Referitor la starea de spirit a populației se menționa că „populația muncitoare  nu este alarmată, ca aceea a foștilor chiaburi și politicieni...În general chiaburii sunt la curent cu situația politică internațională și caută să inverseze întotdeauna faptele adevărate, căutând pe această cale să lase în rândurile populației o atmosferă de încordare, sperând că un conflict este inevitabil și că prin aceasta se va schimba și situația lor, recăpătându-și averile pierdute”.[100]

Ultimele două cuvinte scot în evidență încă unul din scopurile pentru care acești oameni fuseseră aduși în Bărăgan: omogenizarea socială și transformarea chiaburilor, considerați baza reacțiunii la sate, în muncitori agricoli, prin sărăcire. Iată o apreciere a Consiliului popular al comunei Pelicanu, din anul 1955: „Compoziția socială este de muncitori, neavând chiaburi sau mijlocași, cu toate că înainte de dislocare majoritatea din ei au fost chiaburi sau mijlocași”.[101] Pentru confirmarea precizării că înainte de dislocare cei mai mulți dintre ei erau chiaburi, dovada cea mai elocventă o constituie registrele agricole din perioada 1951-1955, de la comuna Dâlga, acolo unde cel care a înscris familiile de deportați a consemnat și suprafețele de teren pe care aceștia le-au deținut înainte de deportare.

De la comuna Dropia soseau aceleași precizări: „...compoziția socială în comună este majoritatea de țărani săraci, nu posedă nici o familie mai mult de două ha. Țărani săraci în număr de 302 și muncitori angajați în diferite sectoare de activitate în număr de 209”.[102]

La 17 august 1951, de la comuna Fundata sosea precizarea că „nu avem cetățeni încadrați în categoria chiaburi”.[103]

Pentru cei mai mulți dintre cei deportați, ca și pentru o mare parte a românilor aflați la casele lor, singura speranță ce mai pâlpâia în suflete, reiese dintr-o notă de la comuna Pelicanu, în care se menționa că „s-a observat în ultimul timp legături între cetățenii din satele vecine și dislocați. Zilele trecute a fost găsit de tov. Bălașa de la raion, un revizor de la CFR, Arsene I. din Cuza Vodă, spunând că vor veni americanii...împrăștiind zvonul prin sat”.[104]

În final, așa cum se menționa în document, a fost doar un zvon, scânteia care mai pâlpâia în suflete stingându-se încet, încet, oamenii Bărăganului rămânând doar cu o singură nădejde, în Cel de Sus.

La cele consemnate până acum, adăugăm și alte abuzuri ale organelor de securitate și miliție. Așa cum consemnează unele rapoarte și note informative, milițienii profitau de femeile ai căror bărbați erau închiși sau duși la canal, ori de cele văduve. De asemenei, luau de la localnici biciclete, sub formă de rechiziție, pe care ori le dădeau înapoi defecte, ori nu le mai dădeau de loc. Șeful miliției din comuna Dâlga Nouă, era acuzat că a luat cartele de la strămutați și își cumpără haine și îmbrăcăminte pe le, iar un milițian a violat o dislocată de la Vasilescu Vasia.[105] Delegatul regional în comuna Răchitoasa informa că șeful securității Busuioc “se ducea peste sora de ocrotire la punctul sanitar, chiar și-a făcut pe cele mai drăguțe tipe informatoare”.[106] Nici delegații partidului nu se lăsau mai prejos. Astfel, despre delegatul de la Salcâmi, Trandafir Ion, se spunea că s-a compromis în cel mai înalt grad, “fiind prins cu infirmiera” și că a transformat dispensarul în hotel.[107] La Lătești, delegatul regional trăia cu o strămutată, șeful postului de militie cu o soră de la dispensar, iar inginerul de la SMT avea relații cu o strămutată care are 2 copii și soțul condamnat.[108]

Situația constatată în urma controalelor regionalei de partid era “destul de gravă”, din moment ce se cerea imperios să fie trimis la regiune “un comandant mai energic care să poată ține în mână această situație”.[109]

Începând chiar din anul 1952, probabil în urma unei analize mai atente, pentru care nu mai era timp atunci când s-a ordonat ridicarea “năpârcilor ce unelteau contra noii ordini sociale și economice”, unele familii de dislocați au început să plece din satele noi. Tot atunci a început mișcarea celor care, în furia nebună declanșată în mijlocul lunii iunie 1951, fuseseră despărțiți de familie. Documentele consemnează foarte multe astfel de situații. În comuna Movila Gâldăului copiii au fost luați de lângă părinți și duși într-un “adăpost de 30 de locuri”, construit pentru animale, iar în comuna Fundata, 18 familii ajunseseră la destinație fără copii, de a căror soartă nici după o săptămână de la sosire nu se știa nimic.

Astfel, într-o situație de la comuna Dropia, din anul 1952, se menționează că au plecat 36 de familii în comunele Dâlga Nouă, Pelicanu, Ezerul, Salcâmi și Brateș-Galați, alte 41 familii au plecat cu forme din comună și au venit 3 cetățeni din armată la familiile lor care erau dislocate aici, precum și “11 familii nou provenite care nu au casă”.[110] La Pelicanu documentele consemnează că s-au ridicat restricțiile unui număr de 18 familii, în luna iunie 1952, fiind aduse imediat alte 11 familii. În același an, la comuna Movila Gâldăului erau aduse 12 familii noi.[111] În iunie și septembrie 1954, la comuna Ezerul erau aduși din diferite zone ale țării 23 de cetățeni[112], iar la comuna Dropia un document din 6 iulie 1955 menționează că s-au ridicat restricțiile domiciliare la 56 familii și au venit 31 cetățeni de la diferite închisori cu DO limitat, la circa 1-3 ani.[113]

La 27 iunie 1955, Ministerul Afacerilor Interne emitea Decizia nr. 6.100. Conform ordinului rezolutiv al ministrului Alexandru Drăghici, pus pe raportul Comisiei speciale de revizuire a dislocaților, cu privire la ridicarea restricțiilor domiciliare unui număr de 3.692 familii dislocate din regiunile Arad, Timișoara și Craiova, în cele 18 comune speciale, ministerul respectiv decidea că “se ridică restricțiile domiciliare familiilor dislocate din comunele Pelicanu, Ezerul, Olaru, Dropia, Viișoara, Dâlga și Fundata din regiunea București, Valea Viilor, Movila Gâldăului, Salcâmi, Lătești și Răchitoasa din regiunea Constanța, Brateș, Zagna, Măzăreni, Rubla, Schei și Bumbăcari din regiunea Galați”.[114]

Prin aceiași decizie se mai hotăra că “513 familii au dreptul să se stabilească la domiciliul avut anterior, celelalte în orice regiune a țării, cu excepția Bucureștiului, împrejurimile Bucureștiului și zonele de frontieră”.

Chemați de către autorități, foștii DO-iști dădeau înapoi buletinele care aveau inscripționat DO-ul și aflau acum că dislocarea a fost o greșeală de care trebuie să uite, iar eliberarea este un act de clemență din partea partidului și statului, din acel moment devenind iarăși oameni liberi.

Chiar dacă numărul celor plecați era încă mic, era totuși un început. Spre exemplu, în comuna Pelicanu, populația scade în 1955 cu 184 persoane, “din care 171 plecați, având restricțiile domiciliare ridicate”. Cifra reprezenta doar 12 la sută din totalul populației. După patru ani petrecuți în “iadul din Bărăgan”, celor nominalizați că pot pleca, nu le venea a crede. Mulți neavând încotro s-o mai i-a, au rămas pe loc până la dezafectarea satelor noi, mutându-se apoi în localitățile apropiate. O parte din cei întorși în locurile de baștină au găsit în locul caselor lăsate, niște ruine, iar cei care încercau să solicite ceea ce li se luase erau închiși. Numeroase familii au luat-o spre alte zări, unde aveau pe cineva cunoscut, în speranța că vor scăpa de urmărirea care nu a încetat niciodată. În acest fel, oameni care construiseră în viața lor 2 sau chiar 3 case, erau nevoiți să înceapă o viață nouă, unii la vârste foarte înaintate. Semnificativă ni se pare mărturia doamnei Luca Gherghina, ajunsă cu “ajutorul lui Dumnezeu” în Bacău: “A fost prea mare suferința, ca să poată fi uitată. Aveam 23 de ani. Am fost prima femeie din Dropia care mi-am făcut casă singură. Am descărcat vagoane în gara Ciulnița, cu cărămizi, var, saci de ciment, pentru un sfert de pâine și câțiva lei. La Cosâmbești, la prășit și adunat bumbac, în spatele batozei de treierat de la ora 8 la 12, era socotită norma întreagă, ca după prânz să mă întorc acasă cu un borcan de ciorbă și o bucățică de pâine pe care nu mă înduram s-o mănânc singură.

De ce, D-le profesor, toate acestea? (scrisoarea îmi era adresată –n.ns.N.Ț.)

Pentru singurul motiv că sunt născută în nordul Bucovinei!

După ridicarea restricției am venit cu părinții mei în Bacău, unde am luat totul de la început, iar după o muncă de 20 de ani, am intrat în planul de sistematizare a orașului și am fost demolată și m-am văzut din nou fără nimic, în vârstă și bolnavă. Așa sunt sortiți unii oameni pe acest pământ să-și ducă crucea până la sfârșitul zilelor”.

Platon Simion din Măureni-Timiș, dislocat la Ezerul, scria că: „(...)în 1955 când ni s-a dat liber, neavând unde să plecăm, că în Banat se spunea că suntem titoiști, am rămas în Ezerul până când s-a demolat această comună, apoi am lăsat casa construită de întreaga familie și am plecat în comuna Dropia, unde am stat până în anul 1969, când iar s-a demolat și ne-am mutat la Dragalina, unde ne-a dat 400 mp pământ și am făcut casă așa cum am putut și eu”.

Cu aceleași probleme s-au confruntat majoritatea celor care, aduși cu forța în anul 1951, acum erau forțați să părăsească aceste locuri, pentru că regimul dorea ca prin demolare, să șteargă măcar urmele materiale ale fărădelegilor comise.

 Ascultând sau citind (în anii 90 am stat de vorbă cu sute de foști deportați și am citit mii de cereri ale acestora adresate Arhivelor călărășene, la care se adaugă dosarele depuse la Comisia pentru aplicarea Decretului –Legea 118/1990) asemenea mărturii ale celor care, scăpați din „penitenciarele Băraganului”, au ajuns, cu voia Celui de Sus, în diferite zone ale țării – care pentru câțiva ani nu mai fusese și a lor -, mă întorc din nou la întrebarea, pe care mi-am pus-o mereu: De unde atâta voință la acești oameni? Și nu reușesc să găsesc răspunsul. Dar, pentru că în toate mărturiile acestor oameni este invocat „ajutorul lui Dumnezeu”, cred că numai El, Atotputernicul, i-a ajutat pe acești oameni să iasă învingători în lupta cu greutățile vieții.

Dropia 1956. Al doilea din stanga: Doru Ioan Tărăcilă

În baza verificărilor efectuate, în anul 1956, vor fi ridicate restricțiile domiciliare altor câteva mii de familii dislocate, rămânând în continuare în aceste sate cei considerați încă, foarte periculoși, iar alături de aceștia și cei care nu mai aveau unde să se întoarcă.

Dropia 1956. O ultimă amintire

Și aceștia s-au confruntat cu aceiași situație ca și cei eliberați anterior. La aflarea veștii, prima întrebare pe care și-au pus-o a fost: Încotro? Viața i-a purtat pe mulți în diferite locuri din țară, de la Satu Mare și Oradea la Constanța, de la Suceava la București, etc. Alții s-au întors la locurile de baștină încercând să obțină repunerea în drepturile din care fuseseră decăzuți în anul 1951, iar o parte au rămas în Bărăgan, unde trăiesc și astăzi.

Așa cum am mai amintit, locul celor plecați a fost luat de alții, mai puțini la număr, aduși direct din închisoare, la „reeducare”. Unii din cei rămași în satele din Bărăgan au avut „șansa” de a-l vedea pe Corneliu Coposu, după 17 ani petrecuți în închisorile comuniste, pe Ion Diaconescu, pe Al. Ivasiuc, Paul Goma, pe Maria Antonescu – soția mareșalului, deportată la Lătești, pe soția lui Virgil Madgearu, despre care un fost deportat își amintea cum a învățat-o să dea cu coasa.

Aproape toți cei amintiți și încă, mulți, mulți alții, sosiseră în comunele din Bărăgan, după mulți ani petrecuți în pușcăriile comuniste. Documentele consemnează aducerea în Bărăgan, încă din 1951 a 801 membri de familie sau rude apropiate ale unor foști miniștri, senatori, deputați, prefecți, preoți și primari care „prin funcțiile ce le-au deținut în aparatul de stat burghezo-moșieresc, au lovit în interesele clasei muncitoare și țărănimii muncitoare”. Din cele 801 persoane, „222 proveneau din familiile foștilor miniștri, 319 din cele ale foștilor deputați și senatori, 92 aparțineau prefecților, 75 preoților și 93 primarilor care au deținut aceste funcții înainte de 23 august 1944”.[115]

Dintr-un raport ce provine de la fostul Sfat popular al comunei Ezerul, aflăm că la 28 aprilie, 16 octombrie și 14 noiembrie 1957, au fost aduși cu domiciliu obligatoriu un număr de 28 persoane, între care întâlnim: avocați, medici, contabili, profesori, agricultori, un măcelar și o casnică. Aceștia proveneau din Capiș-Oradea, Stolinici-Pitești, București, Găești, Bilea-Rădăuți, Tg. Jiu, 23 August-Galați, Colțești-raionul Gilort, Roman, Odobești, Zimnicea, Dărmănești-Botoșani, Tulcea, Schitu Golești, Negru Vodă-Constanța, Galați. Cei mai mulți veneau direct din penitenciarul Gherla.[116]

Vom consemna și mărturii ale celor ce au luat locul foștilor dislocați. Aroșculesei Maria care locuia în comuna Manoleasa, județul Botoșani, azi locuitor al comunei Modelu, al cărui soț a fost condamnat la 15 ani închisoare, cu confiscarea averii și dislocarea familiei, își amintește: “În aceste condiții am fost nevoită să-mi las cei trei copii la părinții mei, încercând să dispar o perioadă cu speranța că voi scăpa de dislocare. Este foarte important de specificat că în această perioadă eram însărcinată cu al patrulea copil, pe care l-am născut la 7 martie 1958, în condiții de lipsuri și durere de a nu-i avea pe ceilalți trei copii lângă mine.

Imediat după ce am ieșit din maternitate m-am întors la părinți unde am rămas până la 1 octombrie 1958, când au venit organele de miliție și m-au ridicat împreună cu copiii. Aceștia m-au ridicat sub pretextul că mergem la raionul Trușești de care aparțineam după domiciliu, unde am să-mi văd soțul care se afla acolo. În aceste condiții ni s-a interzis să luăm ceva din casă, fie mâncare, fie îmbrăcăminte. Totul a fost pretext și minciună, pentru că miliția din Trușești și-a pus astfel în aplicare hotărârea, dislocându-ne în Bărăgan. Un milițian de la miliția Trușești, ne-a însoțit până în județul Călărași, unde am fost preluați de un alt milițian din localitatea Olaru, care ne-a transportat aici. (Dislocarea fusese hotărâtă prin Decizia MAI nr. 15.160 din 12.09.1958, pe motiv că soțul a fost chiabur – n.ns.N.Ț.)

În această localitate toți locuitorii erau dislocați din diverse motive.

Când am ajuns am fost instalați într-o casă, mai mult dărâmată, fără geamuri, fără uși, fără nimic altceva în ea, unde am stat 24 de ore pe pământ gol, cu cei patru copii, dintre care cel mai mare avea șapte ani, iar cel mai mic șapte luni, copii care nu aveau nici îmbrăcăminte, nici vreo sursă de hrană și toate astea în luna octombrie.

A doua zi, am fost instalați într-o altă locuință, în care am supraviețuit prin mila și bunăvoința celor la fel de necăjiți ca noi, care de acum se împăcaseră cu această situație.

După patru ani mi s-a ridicat DO, dar încotro să mă duc? Am rămas în comuna Olaru până în anul 1966, când m-am mutat cu copiii în satul Tonea, comuna Modelu, pentru că deși posibilități nu aveam, în Olaru rămăsesem aproape singură. (Restricția domiciliară se ridicase în baza referatului MAI nr. 14/0094730/1960 – n.ns. N.Ț.).

Mă întreb acum, cum m-am întrebat și atunci (și ca dânsa s-au întrebat mii de oameni –n.ns. N.Ț.) pentru ce am fost atât de pedepsiți, ce vină am avut eu și mai ales ce vină au avut copiii mei care aveau vârste atât de mici? Pentru ce am fost atât de pedepsiți, atâta vreme cât nici la ora actuală nu cunosc faptele pentru care a fost condamnat soțul meu?

Astăzi, ca și atunci, condamn modul în care fostul regim a distrus vieți, a omorât din fașă copilăria acestor copii nevinovați, le-a marcat viața prin privațiuni și pedepse de care nu s-au făcut vinovați.

Poți purta vina tatălui tău încă din pântecele mamei tale? Uite că a fost posibil și așa ceva! Incredibil pentru mulți ce trăiesc vremurile actuale, dar atât de crud adevărate pentru cei ce au trăit și pătimit astfel de vremuri. Să fi fost Golgota noastră aceasta? O Golgotă impusă însă de oameni, de forte ale răului, ale distrugerii umane?

Am locuit și conviețuit cu tot felul de năpăstuiți ai soartei, vinovați și nevinovați, deținuți de drept și deținuți ilegali. În fiecare sâmbătă făceam prezența la postul de miliție, la căpitanul de securitate Ivan Florea. Aveam aceleași obligații ca și ei, pe care le îndeplineam fără comentarii. Un coșmar a fost totul, un coșmar care și astăzi încă mă îngrozește, doar gândindu-mă”.[117]

Așa arătau casele din comuna Olaru, după plecarea DO-iștilor. 

Fuseseră devastate de țiganii aduși din București

Am ales această mărturie zguduitoare pentru că ea exprimă întreaga drama trăită de mii de oameni, acuzați pe motive imaginare, vinovați doar în mintea bolnavă a celor ce serveau interese străine dintotdeauna românilor, un popor blând, bun, drept, cinstit, dar urmărit mereu de câte un asemenea blestem. Din mărturia doamnei Maria Aroșculesei transpare tot pomelnicul de lacrimi și imensul capital de suferințe adunat în sufletele și inimile celor ce au trecut prin calvarul deportării. Cuvintele noastre sunt prea puține și prea palide ca să putem surprinde suferința fizică, dar mai ales morală, a foștilor deportați, a celor care au scăpat, pentru că în țărâna Bărăganului și-au lăsat osemintele mulți români exilați în propria lor țară.

Cei care aveau fixat domiciliul obligatoriu, erau supravegheați permanent de securitate, care la cea mai mică greșeală îi ridica și li se pierdea urma. Exemplificăm cu răspunsul Sfatului popular al comunei Olaru, care la 27 iunie 1958, comunica Tribunalului popular al raionului Călărași, că “numitul Nicolae Ion, la 1 ianuarie 1956, a fost adus cu domiciliu obligatoriu, iar la data de 6 februarie 1956 a fost ridicat de securitate pentru cercetări și nu cunoaștem unde se află”.[118]

După anul 1962, dislocările nu se mai fac decât în comuna Fundata. Este perioada în care acțiunea de demolare a fostelor sate de deportați capătă forme organizate. Dacă în anii imediat următori ridicării restricțiilor, unii dintre dislocați au mai putut rămâne în satele noi, acum încep presiunile asupra lor pentru a le părăsi.

Celor care urma să se mute li se atribuia gratuit loc de casă și material lemnos pentru construcție din demolările făcute. Dar nici această soluție nu a dat rezultatele dorite, ultimii locuitori din aceste sate în curs de demolare, de regulă cei cu stare materială proastă, fiind cu greu determinați să-și construiască locuințe noi în satele învecinate. Cu voia sau fără voia acestora, în anii 1962-1964, mare parte din aceste sate au fost demolate în întregime. Urmele acestora s-au șters, azi nemaexistând nici măcar cimitirele, deși nu toți morți au fost ridicați de familiile lor. Dintre satele ridicate în anii ’50 în Bărăgan, azi mai există doar o parte din satul Dâlga Nouă, care s-a deplasat spre satul vechi Dâlga și satul Fundata, unde se mai păstrează unele locuințe așa cum au fost construite atunci. Aici, în pofida tuturor măsurilor luate de regimul comunist, de ștergere totală a urmelor dislocării, în condiții neomenești, uitați de lumea civilizată, unii dintre foștii DO-iști au continuat să trăiască, în aceleași condiții. N-ar fi rău ca acele case ce amintesc de noaptea neagră trăită de români la ei acasă, în propria lor țară, să fie păstrate ca mărturie peste veacuri a ororilor unui regim pe care marea masă a românilor nu l-a dorit niciodată, dar care le-a fost impus cu forța.

După decembrie 1989, prin Decretul Lege nr. 118/1990, s-a încercat să se repare câte ceva din nedreptățile îndurate de un mare număr de oameni. Chiar dacă este prea puțin, pentru că nimeni, niciodată, nu va putea șterge din sufletele acestor oameni, traumele suferite, nimeni nu va putea restitui vreodată acestor oameni bunurile pierdute, anii din viață pierduți, copilăria furată copiilor, simpla recunoaștere a crimelor și fărădelegilor comise în acei ani este un mare câștig.

Fără a avea pretenția că am epuizat un subiect despre care s-a vorbit și scris enorm, dar încă nu suficient, considerăm că prin puținul adus în fața cititorilor, am contribuit la întregirea informațiilor privind una din cele mai grele perioade ale istoriei contemporane a României. Am scris toate acestea cu ferma convingere că omul născându-se liber, nimeni și nimic nu trebuie să acționeze în vreun fel asupra acestei libertăți, iar ceea ce s-a întâmplat în acei ani de tristă amintire nu se va mai repeta niciodată.

*Materialul a fost publicat în volumul „Arhivele Prahovei”, VI, Editura Scrisul Prahovean – Cerașu, 2001, p. 200-216. Precizăm că revista a ajuns si în Franța și Germania unde materialul s-a bucurat de numeroase aprecieri.

---

[1] Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, „Drama dislocaților”, în „Magazin Istoric” (serie nouă), an XXVIII, nr. 5(326), mai 1994, p. 51-57

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Idem, “Magazin istoric”, (serie nouă), an XXVIII, nr. 6 (327), iunie 1994, p. 24-31

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Dumitru Brusalinschi, “Deportați în Bărăgan”, în “România Liberă” din 5 iunie 1990

[13] Arhivele Naționale Călărași (în continuare se va cita A.N. Călărași), fond Comisia pentru aplicarea Decretului Lege 118/1990, dos. 50/160

[14] Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, art. cit.

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] A. N. Călărăși, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 8-0/1951, f. 40

[20] Formulările au fost extrase din cererile foștilor dislocați adresate AN Călărași, în anii 1990-1991

[21] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Movila Gâldăului, dos. 16/1951, f. 10, 13, 16-17

[22] A.N. Călărași, fond Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege 118/1990: dovezi eliberate foștilor dislocați de către Ministerul de Internme – Direcția Secretariat.

[23] Ibidem, dos. 50/160

[24] Ibidem, dos. 203/303

[25] A.N. Călărași, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 34-35

[26] Cifrele au fost extrase din arhiva Serviciului Român de Informații, dos. 9.572, vol. 22, de colegul de la Arhivele Naționale Giurgiu, doctor în istorie Bălan Ion

[27] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Salcâmi, dos. 43/1951; fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 254

[28] Idem, fond Sfatul popular al comunei Ezerul, dos. 13/1951, f. 56

[29] Dumitru Brusalinschi, art.cit.

[30] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Olaru, dos. 7/1953, f. 183

[31] Idem, fond Sfatul popular al comunei Pelicanu, dos. 1/1953, f. 16

[32] Idem, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 14-15

[33] Idem, fond Comisia pentru aplicarea Decretului Lege 118/1990, dos. 593/705. Ravanciuc Vasile

[34] Idem, fond Sfatul popular al comunei Movila Gâldăului, dos. 29/1952, f. 11/124

[35] Idem, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 58

[36] Ibidem, f. 183

[37] Dumitru Brusalinschi, art. cit., în „România Liberă”  din 7 iunie 1990

[38] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Salcâmi, dos. 12/1951, f. 18-20

[39] Dumitru Brusalinschi, art. cit.

[40] Ibidem

[41] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Ezerul, dos. 10/1952, f. 4

[42] Ibidem, f. 6

[43] Dumitru Brusalinschi, art.cit., în “România Liberă” din 6 iunie 1990

[44] A.N. Călărași, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 35-36

[45] Ibidem, f. 36-38

[46] Ibidem

[47] Dumitru Brusalinschi, art. cit., în “România Liberă“ din 7 iunie 1990

[48] A.N. Călărași, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 38

[49] Ibidem, f. 30

[50] Ibidem, f. 38

[51] Ibidem, f. 56

[52] Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, art. cit.

[53] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Ezerul, dos. 42/1955, f. 29

[54] Idem, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 83

[55] Ibidem, f. 209

[56] Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, art. cit.

[57] Ibidem

[58] Ibidem

[59] Ibidem

[60] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Salcâmi, dos. 12/1951, f.  29-33

[61] Dumitru Brusalinschi, art. cit., în „România Liberă” din 8 iunie 1990

[62] A.N. Călărași, fond P.C.R. – Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 15-16

[63] Dumitru Brusalinschi, art. cit.,  în „România Liberă” din 6 iunie 1990

[64] Ibidem

[65] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Salcâmi, dos. 12/1951, f. 1-3

[66] Idem, Sfatul popular al comunei Ezerul, dos. 22/1953, f. 24

[67] Dumitru Brusalinschi, art. cit. în „România Liberă” din 9 iunie 1990

[68] Ibidem

[69] Ibidem

[70] A.N. Călărași, fond P.C.R.-Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 181-182

[71] Ibidem, f. 53

[72] Ibidem, f. 42

[73] Ibidem, f. 45

[74] Ibidem, f. 91

[75] Ibidem, f. 45

[76] Ibidem, f. 45-46

[77] Ibidem

[78] Ibidem, f. 152

[79] Ibidem, f. 136

[80] Ibidem, f. 291

[81] Ibidem, f. 166

[82] Ibidem, f. 113

[83] Ibidem, f. 1-6

[84] Ibidem

[85] Ibidem

[86] Ibidem

[87] Ibidem

[88] Ibidem, f. 70

[89] Ibidem, f. 91

[90] Ibidem, f. 175-176

[91] Ibidem, f. 279-280

[92] Ibidem, f. 245

[93] Ibidem, f. 136-137

[94] Ibidem, f. 199-200

[95] Ibidem, f. 79

[96] Ibidem, f. 83-84

[97] Ibidem, f. 65

[98] Ibidem, f. 195

[99] Ibidem, f. 210-211

[100] Ibidem, f. 78

[101] A.N. Călărași, fond Sfatul Popular al comunei Pelicanu, dos. 3/1955, f. 17

[102] Idem, fond Sfatul popular al comunei Dropia, dos. 22/1955, f. 50

[103] Idem, fond P.C.R.-Comitetul regional Ialomița, dos. 80/1951, f. 184

[104] Ibidem, f. 211

[105] Ibidem, f. 166

[106] Ibidem, f. 134

[107] Ibidem, f. 80

[108] Ibidem, f. 309

[109] Ibidem, f. 58

[110] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Dropia, dos. 2/1952, f. 25-28

[111] Idem, fond Sfatul popular al comunei Movila Gâldăului, dos. 25/1952-1955, f. 27

[112] Idem, Sfatul popular al comunei Ezerul, dos. 50/1955, f. 131

[113] Idem, fond Sfatul popular al comunei Dropia, dos. 22/1955, f. 50-51

[114] Arhiva Serviciului Român de Informații, dos. 9572, vol. 24

[115] Informațiile ne-au fost furnizate de colegul doctor în istorie Bălan Ion de la Arhivele Naționale Giurgiu și au fost extrase din arhiva SRI, arhivă aflată în prezent la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități.

[116] A.N. Călărași, fond Sfatul popular al comunei Ezerul, dos. 50/1955, f. 131

[117] Idem, fond Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege 118/1990, dos. 34/144

[118] Idem, fond Sfatul popular al comunei Olaru, dos. 3/1958, f. 48