UN OBICEI VECHI: IMPUNEREA CANDIDAȚILOR DE LA CENTRU

 

În perioada de stabilire și depunere a candidaturilor pentru cele două Camere ale Parlamentului, dar și la începutul și în timpul campaniilor electorale, am auzit numeroase discuții între alegători, am văzut dezbateri la televiziune, am citit articole în presă, despre impunerea unor candidați pentru locurile eligibile de senator sau deputat de către conducerea centrală a partidului din care fac parte, pentru a participa la alegeri în anumite județe, în detrimentul candidaților locali. Aceasta este o practică foarte veche și a funcționat încă de la înființarea Parlamentului.

Pentru că ani de zile la Călărași, partidul aflat pe val a fost cel liberal, care are și o istorie foarte bogată, am ales să prezentăm câteva nume de parlamentari de Ialomița și Călărași, impuși de la centru de către conducerea Partidului Național Liberal (amintim dacă mai este nevoie, că până în anul 1952, Călărașii au fost capitala județului Ialomița).

Studiind listele cu deputații și senatorii aleși în perioada 1866-1900, publicate în lucrarea lui Mihai Sorin Rădulescu, „Elita liberală românească. 1866-1900”, publicată la Editura ALL, în anul 1998, vom observa că pe lângă liderii organizației județene a partidului, unii cu domiciliul și în București: Ion Poenaru Bordea ( b-dul Domniței, nr. 9,14,16 și 18, dar și în cătunul Poenaru Bordea din județul Ialomița) și Atanase Stoianescu sau membrii locali: Nicolae Mănescu-Călărași, Simion Mihăilescu, Ioan Vasiliu, colonel Ștefan Stoica, Petre Grădișteanu (cu casă în Călărași, dar și în București, str. Dionisie, nr. 38), Scarlat Periețeanu, Anghel Nicolau, George Șt. Hristodorescu, C. Maltezeanu, Al. Bădulescu, Anastasie Nicolescu, fotoliul de senator sau deputat ales în colegiul Călărași sau în cele patru colegii ale județului Ialomița, a fost ocupat și de candidați impuși de la centru, unii dintre aceștia mari personalități ale vieții publice românești: Vasile Boerescu (domiciliat în București, str. Pensionatului, nr. 11); Ștefan Fălcoianu (București, str. Biserica Amzei, nr. 5); Eugeniu Stătescu (București, str. Colței, nr. 53,55); Nicolae Fleva, cu locuințe în București, str. Doamnei, nr. 13, str. Dorobanților, dat și locuință de vară și vie în dealul Filaretului, str. Viilor, nr. 38, lângă calea ferată București-Giurgiu); Nicolae Kretzulescu (București, str. Romană, nr. 3, 5 și conac la Leordeni); Caton Lecca (București, str. Italiană, nr. 5 bis, str. Dionisie, nr. 80); Dimitrie Giani (București, str. Episcopiei, nr. 6,9); Nicolae Iulian (București, str. Sculpturei, nr. 5, str. Manea Brutaru, nr. 11 nis și la Mogoșoaia – Ilfov); Vasile Maniu (un bănățean stabilit în București, str. Pensionatului,nr. 14, despre care puteți afla informații din postarea de pe blogul meu istoriaregăsită.blog.spot.com); Pană Buescu (București, str. Calomfirescu, nr. 5) și nu în ultimul rând C.A.Rosetti (București, str. Clemenței, nr. 8).

Pentru ca cititorul, care este și alegător, să poată face o comparație (dacă poate fi făcută o asemenea comparație) între candidații impuși de la centru, pentru județul Călărași, după 1990, și cei din perioada la care ne referim, vom prezenta câțiva parlamentari național-liberali din perioada antebelică a secolului trecut.

DIMITRIE BERINDEI, ales deputat în colegiul I Ialomița, în alegerile din ianuarie 1871, s-a născut la 6 decembrie 1831, în Roșiori de Vede și a decedat la București, la 27 mai 1884. A urmat liceul la București și Școala de Belle Arte din Paris (Secția Arhitectură). În ramura familiei Berindei, “profesiunea de arhitect s-a transmis de-a lungul a trei generații”, fiind îmbrățișată și de fiul său Ion D. Berindei și de nepotul Ion I. Berindei. A fost ministrul lucrărilor publice în guvernul Ion Ghica din 1870, numire ce s-a datorat “în mare măsură competențelor sale în domeniu, ca și relațiilor sale cu Ion Ghica. Dimitrie Berindei nu s-a numărat printre oamenii politici activi, ci ar putea fi considerat mai degrabă un om de cultură de orientare liberală, a cărui pregătire a fost recunoscută prin numirea sa în postul de ministru al lucrărilor publice. Este adevărat că îl găsim printre semnatarii actului de constituire a Partidului Național Liberal (1875) și ai programului acestuia.” S-a aflat printre redactorii “Revistei române pentru științe, litere și arte” (aprilie 1861-noiembrie 1863), unde publică articole de istoria și teoria arhitecturii, precum și primul studiu științific despre istoria bucureștilor.

A fost căsătorit cu Ana Slătineanu, urmașa unei cunoscute familii boerești, originară din Țara Românească: Slătinenii. “Din căsătoria sa cu Ana Slătineanu s-au născut două fiice, Ana – căsătorită prima dată cu Teodor Florescu, fiul compozitorului Dimitrie G. Florescu și a doua oară cu bancherul Leon Samuel; Maria (+1920) – devenită soția lui Nicolae O. Șutzu (descendent direct al domnitorului fanariot Mihai I. Șutzu) și doi fii: Ioan, arhitect, căsătorit de trei ori (cu Eliza Zănescu, cu Ecaterina Laptev și cu Roxana Mavrocordat) și Alexandru, avocat (căsătorit cu verișoara sa de gradul doi Dina Berindei, nepoata de fiu a generalului Anton Berindei, părinții istoricului Dan Berindei)”.

VASILE BOERESCU. S-a născut la 1 ianuarie 1830, la București și a decedat la 18 noiembrie 1883, la Paris. A făcut studiile secundare la Liceul Sf. Sava din București, cu unele întreruperi, deoarece în timpul revoluției de la 1848 a fost arestat, pentru publicarea a două articole: Către frații reacționari și Fraților cetățeni. A studiat dreptul la Paris, luându-și licența în 1855 și doctoratul în 1857.

Sursa foto: www.cunoastelumea.ro 

 După întoarcerea în țară a fost profesor de drept comercial la Liceul Sf. Sava din București, iar după doi ani, profesor la Facultatea de Drept a universității București, al cărei co-fondator a fost. A fost decan al Facultății de Drept (1883) și rector al Universității bucureștene (1871). În ianuarie 1859, devine deputat al Adunării Elective unde, la ședința secretă, propune alegerea și la București a domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, afirmând într-un discurs fulminant: “A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit…o dorință sfântă”. După Unire ocupă mai multe funcții politice: membru al Consiliului Superior  al Instrucțiunii(1863); vicepreședinte al Consiliului de Stat(1864); membru în delegația susținerii aducerii unui prinț străin pe tronul României(1866); membru al Adunării Constituante(1866), ministru al Justiției, în guvernele Manolache Costache Epureanu (13 iulie 1860-11 aprilie 1861) și Dimitrie Ghica (16 noiembrie 1868-21 ianuarie 1870), în care calitate propune eliminarea pedepsei cu moartea; ministru al Afacerilor Străine, în guvernele Lascăr Catargiu(28 aprilie 1873-30 martie 1875) și Ion C. Brătianu (11 iulie 1879-10 iulie1881), când, cu toată opoziția puterii suzerane, Imperiul Otoman, încheie Convenția comercială cu Austro-Ungaria(1875), considerat un act de independență, ad interim la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (13 iulie-17 octombrie 1860, 9 ianuarie-7 aprilie 1874 și 22 ianuarie -20 iulie 1880).

A fost ales deputat în Colegiul I de Ialomița în alegerile din 1875 și senator al aceluiași Colegiu, în alegerile din 1883. Istoricul Mihai Sorin Rădulescu scrie că: “… includerea lui Vasile Boerescu în elita liberală este oarecum problematică, datorită oscilației sale politice între conservatori și liberali (ceea ce nu este o noutate, după 1990, având nenumărate astfel de exemple și la Călărași, de politicieni care s-au mutat de la un partid la altul funcție de interesele personale și avantajele oferite-n.ns.N.Ț.)… Originea familiei Boerescu este indicată ca fiind din Lugoj, trecută la Făgăraș, de unde a venit în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea…Meritele personale îi propulsează pe cei doi frați Vasile și Costache Boerescu în elita politică… Boereștii erau o familie de mică boerime munteană, al cărei prestigiu a crescut prin carierele celor doi membrii ai săi, frații Vasile și Costache Boerescu. Vasile Boerescu este cuscrul omului politic conservator Constantin N. Brăiloiu”.

NICOLAE FLEVA. S-a născut la Focșani, în 1840 (după alții, la Râmnicu Sărat), dintr-o familie de mici boieri și a decedat la 4 august 1920, la Jideni, astăzi suburbie a orașului Râmnicu Sărat. A urmat Colegiul Sf. Sava din București și apoi dreptul în Italia, la Napoli, unde a obținut și licența, în anul 1867. După întoarcerea în țară, a practicat cu succes avocatura. „Apariția lui la tribuna publică stârnea totdeauna entuziasm, mai ales că avea voce caldă, învăluitoare, care, când vibra pe coarda groasă, era de mare efect”, dipă cum afirma presa contemporană. A intrat în politică alături de liberali, fiind ales  și deputat în Colegiul I de Ialomița, în alegerile din iunie 1899. A fost unul din apropiații lui Ion C. Brătianu, alături de Eugeniu Stătescu și Mihail Perekide, alcătuind o trinitate redutabilă în lupta contra conservatorilor.

După venirea la putere, în 1876, a lui Ion C. Brătianu, „Nicolae Fleva a fost adevăratul lider al nouei camere. Lui i-a revenit cinstea de a fi raportorul acțiunei de dare în judecată a guvernului Catargiu”. Nicolae Fleva este deputatul la interpelarea căruia, în ședința Parlamentului României din 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu îi răspunde cu celebra declarație: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”.

Prezentându-l la rubrica Instantanee, ziarul Adevărul din 23 martie 1895, scria: „Și-a făcut studiile în Italia de unde s-a întors cu un curs de vioară și cu o diplomă de la facultatea de drept.

Cel dintâiu proces pe care l-a pledat i-a raportat o iapă albă pe care a ținut-o în grajd până când și-a dat sfârșitul.

În politică a intrat pe la 1866-67, a debutat prin întrunirile publice și a dobândit succese foarte apreciate de șefii partidului național-liberal. În urma

unui discurs rostit la sala Slătineanu, Ion Brătianu l-a luat în brațe, l-a sărutat în fața publicului și l-a numit „moștenitorul meu”.

Popularitatea și numele lui Fleva se afirmă la 1875 în timpul agitatei campanii electorale de sub guvernul Catargiu. În toată puterea talentului, plin de vervă și de tinerețe, entuziast și convins, Fleva fascinează mulțimea, agită Bucureștiul și devine chiar un rival temut pentru șefii partidului.

Când liberalii ajung la putere, Fleva rămâne pe planul al doilea. Acest om, care un moment, avusese popularitate, acest tribun simpatic, acest moștenitor prezumtiv al lui Ion Brătianu nu poate căpăta un portofoliu. Au trecut pe la minister atâția și atâția: Docan, Teriachiu, Nacu, Radu Mihaiu, Stolojan, etc., etc. numai Fleva trece nebăgat în seamă, neputându-se impune, neputând domina nici o situațiune. Abia, pe la sfârșitul regimului, capătă, ca o slăbănoagă consolație, trecătorul post de primar al Capitalei. (În realitate a fost primar al Capitalei, numit în anul 1884, iar în 1886 demisionează, luând parte la monifestările „Opoziției Unite”, împotriva lui Ion C. Brătianu –n.ns.N.Ț.).

Dar, nu trece mult și cade în dizgrația prefectului Moruzzi. Rănit în amorul său propriu, ofensat și revoltat Fleva se aruncă, ca un deznădăjduit, în contra guvernului și începe o campanie opoziționistă de o violență deasemănată.

În cursul acestei campanii a duelat cu toate personajele influente ale partidului, dar mai mult cu D. Ferichidi care i-a lăsat portretul pe una din mâini. Tot în cursul acestei campanii, Ion Brătianu îl  numește „butoi fără fund”, Eugen Stătescu îi spune că-i plac libertățile țigănești, iar mai târziu Democrația îl botează Cleone cel fără de rușine.

Dar a ținut piept vitejește, a ripostat tuturora cu succes, a târât opoziția la actele cele mai extreme, și, la urma urmelor, s-a ales iarăși cu nimic.

Vecinic e nerăbdător, vecinic n-are vreme să aștepte și cu toate acestea așteaptă de 20 de ani. Pricina e că omul n-are un plan hotărât în capul său, are mult temperament, dar foarte puțină reflecție, știe să agite, știe să răstoarne, dar nu poate profita de nici o victorie.

Acum e adversarul Băncii Naționale, a pus ochiul pe D. Carada și dă șah la cașcaval. Ceea ce însemnează că nici de astă dată n-are să facă vre-o brânză.

A doua zi după venirea la putere a liberalilor o să rămâie tot afară din cașcaval, pentru a se împlini vorba profetului care a zis: „Fleva nu va fi ministru în țara lui”. E un om predestinat”. 

Și totuși, la 4 octombrie 1895, ajunge ministru de interne în guvernul prezidat de Dimitrie Sturdza. În această calitate „a făcut alegeri cu adevărat libere, dovedind că pentru dânsul libertatea alegerilor, pe care o proclamase fără încetare, n-a fost un cuvânt gol. Ca titular al departamentului Internelor a fost de o vigilență extraordinară. Adversar al abuzurilor administrative, pedepsea pe toate câte le afla, fără zăbavă. Cu o asemenea mentalitate, nu a putut rezista în guvern decât trei luni, după care a fost obligat să-și dea demisia”.

Ziarul ”Deșteptarea Ialomiței” din 15 iulie 1899, sub titlul ”D. Fleva în Călărași”, scria: ”D. N. Fleva ministrul Domeniilor a sosit sâmbătă la ora 11 și 20 în orașul nostru, pentru ca să inspecteze satul model Cadâna; D-sa a fost primit la gară de d-nii Al Warlam, prefectul județului; G. Demetrescu, primarul orașului; Stelian Bonea, procurorul Tribunalului și alte persoane notabile. Dejunul s-a servit la d-nu Prefect Warlam, au luat parte 12 persoane. În tot timpul mesei nu s-a discutat decât măsurile ce trebuie luate cu ocazia secetei și d-nu ministru Fleva s-a întreținut în mod afabil cu toate persoanele prezente. Imediat după terminarea dejunului, d. ministru însoțit de d. prefect, Chirculescu, funcționar în Ministerul Domeniilor și alte persoane s-au transportat la satul Cadâna unde d. Fleva a vizitat fiecare casă în parte rămânând foarte mulțumit de modul cum au fost construite; D-sa s-a interesat de cine au fost construite și i s-a spus că de către d. Poenaru care actualmente nu mai este în Ministerul Domeniilor.

Văzând această stare de lucru d. Fleva a promis că va cere un credit, numind și un inginer care să repare casele făcând zidul mai gros și aducând și alte reparații necesare.

Suntem siguri că alesul colegiului I de Ialomița, va satisface dreptele cereri ale locuitorilor din satul Model, care au plătit câte 800 de lei pentru ca să nu aibă unde locui.

D. ministru de Domenii a părăsit Călărașu la ora 4.30 condus la gară de același persoane care l-au întâmpinat, mulțumind d-lui Warlam de modul cum l-a primit.”

A fondat ziarul ”Dreptatea”, prin paginile căruia și-a dus lupta contra guvernului, trecând în opoziție față de liberali și fiind cooptat de conservatori în aprilie 1899, care l-au făcut și ministru al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (11 aprilie 1899-7 iulie 1900), în cabinetul condus de G. Gr. Cantacuzino, iar din februarie 1901 până în iulie 1909 este trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Roma,

A făcut parte și din Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu, în perioada neutralității, din anii primului război mondial, manifestând o atitudine filogermană. A fost bănuit chiar, că ar fi ost cumpărat de nemți, lucru ce nu a putut fi dovedit. “Cum se face că Fleva, temut de toate guvernele pe care le combătea, n-a putut fi convins să curme lungile lui campanii de răsturnare. Și cum se mai face că Fleva, cunoscut prin avariția lui proverbială, a murit sărac de tot, după aproape cincizeci de ani de carieră politică și de barou?” – se întreba un ziarist după moartea “Tribunului”, cum mai era cunoscut în epocă.

Generalul Ştefan Fălcoianu, om politic, istoric, matematician, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române.

 

A parcurs toate treptele ierarhiei militare de la sublocotenent în 1856 la general de divizie în anul 1892 şi a ocupat numeroase funcţii militare, începând de la comandant de pluton în Regimentul 3 Infanterie de Linie în perioada 1856 – 1859, până la aceea de şef al Statului major general (1883 – 1884, 1886 – 1894) şi ministru de război (1884 – 1886). A fost primul militar ales membru activ al Academiei Române, la 13 septembrie 1876, fiind ales vicepreşedinte al acestui for în câteva rânduri (1886-1888, 1891-1892, 1898-1899) şi de mai multe ori vicepreşedinte al Secţiei ştiinţifice. A fost membru fondator al Societăţii Politehnice din România.

Pe lângă cariera militară, generalul Ştefan Fălcoianu, a deţinut şi funcţii în administraţie: şef al Comisiei Guvernamentale de trasare a frontierei româno-bulgare (1878); secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice; director general al Telegrafului şi Poştei (1876 – 1877); director general al Direcţiunii Princiare CFR (1880); directorul Direcţiei Regale CFR (10 octombrie 1861 – 6 martie 1883); directorul Direcţiei Generale CFR (1883); preşedinte al Consiliului de Administraţie CFR (21 octombrie 1895 – 11 decembrie 1899).

Unul dintre ce mai longevivi şefi ai Statului Major, a avut un rol important în opera de reorganizare a oştirii şi a sistemului naţional de apărare al ţării, implicându-se în elaborarea şi aplicarea unor legi militare. Pe lângă alte contribuţii privind organizarea militar - strategică a României, Ştefan Fălcoianu, susţinut de ministrul de război, generalul Gheorghe Manu, “a realizat opera vieţii sale, Şcoala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naţională de Apărare” (şcoala de masterate a mai tuturor politicienilor zilelor noastre-n.ns.N.Ț.), înfiinţată la 8 august 1899.

A fondat revista “România Militară” – revista Statului Major General, astăzi “Gândirea Militară Românească” şi ne-a lăsat “Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc”(publicată în 1895).

Ca senator, a luat poziţie, de mai multe ori, în problemele întăririi capacităţii defensive a României, combătând ideea inutilităţii fortificaţiilor ce se executau pentru apărarea ţării.

DIMITRIE GIANI(GIANNI), s-a născut la 15 iulie 1838 şi a decedat la 27 iunie 1902, la Bucureşti, dintr-o familie de obârşie grecească, stabilită în Ţara Românească. A fost ales deputat în Colegiul II de Ialomiţa, în alegerile din martie 1868. A fost ministru de justiţie în guvernele conduse de Ion C. Brătianu, în perioadele 29 iulie 1880 – 9 aprilie 1881 şi 1 martie 1888 – 21 aprilie 1889. De asemenea a fost preşedinte al Adunării Deputaţilor în perioada 21 noiembrie 1896 – 21 aprilie 1899.

 

Ziarul Adevărul din 17 noiembrie 1897 scria: „Rosetist din simpatie personală pentru bătrânul democrat C.A. Rosetti, n-a avut niciodată o idee democratică propriu zisă, de aceea n-a însemnat mare lucru în partidul liberal, n-a încercat măcar să facă un curent.

Azi este pus la grea încercare. Ar vrea să fie bine cu toată lumea, pentru a-și păstra prezidenția Camerei. Cearta însă a celor două fracțiuni liberale, îi amenință serios fotoliul prezidențial și din aceasta poate să iasă supărat și cu unii și cu alții.

Situațiunea încurcată a d-lui Giani a reieșit perfect din ultima telegramă trimisă  organizatorilor banchetului de la Craiova, în care d-sa nu declina pur și simplu ca ceilalți drapeliști onoarea de a participa la banchet, ci invoca scuze familiare”.

În discursul rostit la înmormântarea lui Dimitrie Giani, ministrul Justiției, C. I. Stoicescu, a subliniat, între altele: „… Dimitrie Giani, ilustrațiunea baroului nostru; Dimitrie Giani, bărbatul de stat care s-a distins atât de mult; Dimitrie Giani, luptătorul politic neasemănat, dispare dintre noi, și cu dânsul apune încă o stea ce a strălucit cu o adevărată splendoare mai mult de 30 de ani, asupra României.

De mai bine de 30 de ani, n-a fost eveniment politic de oarecare însemnătate, la care Dimitrie Giani să nu fi luat o parte largă, fie ca promotor al ideilor liberale înaintate, fie ca puternic apărător al lor.

 Născut la București, în 15 iulie 1838, el și-a făcut studiile de liceu în Berlin, iar dreptul l-a studiat la facultatea din Paris, de unde s-a înapoiat în țară, la 1865. Cunoștințele sale profunde, talentul său distins l-au desemnat, încă de la început, pentru una din cele mai importante funcțiuni în ramura judecătorească, fiind numit Procuror al Curții Criminale.

… Ales deputat în 1868, Dimitrie Giani face parte din mai toate Parlamentele, până la sfârșitul vieții sale. Liberal convins și nestrămutat, el a știut să-și câștige locul de onoare printre oratorii de elită ai parlamentului român. Vocea sa caldă și puternică, argumentația sa strânsă și convingătoare, elocvența lui admirabilă, dau cuvântărilor lui Dimitrie Giani puterea convingerii, puterea persuațiunei, care captiva totdeauna pe auditoriul său.

Atâtea multe calități ale unui parlamentar de frunte, îl desemnau neapărat la mai însemnate onoruri. În 1878, Dimitrie Giani este ales vicepreședinte al Camerei; în 1880, el devine ministru de justiție, făcând parte din guvernul liberal sub care s-a proclamat Independența țărei și Regalitatea.

El face parte din Constituanta din 1884, și în 1888 reintră din nou, tot ca ministru de justiție, în ultimul cabinet liberal prezidat de nemuritorul Ion Brătianu.

În această lungă și activă carieră politică, îl vedem pururi apărătorul fervent al ideilor liberale și democratice, depășind chiar pe amicii săi politici.”

 Emanoil Porumbaru, vicepreședinte al Adunării Deputaților, a spus printre altele:„Unul din fiii cei mai distinși ai acestei țări, unul din bărbații cei mai însemnați care au trăit și lucrat în epoca de regenerare a României, dispare azi din mijlocul nostru, pentru a se duce la viața eternă. Noi, care rămânem aici și care simțim durerea nesfârșită a acestei despărțiri înainte de timp, trebuie să căutăm a citi în viața aceluia care a știut să se ridice atât de sus în iubirea și stima prietenilor și concetățenilor lui, pentru ca să culegem dintr-însa învățămintele care rămân totdeauna de pe urma acelora care au închinat viața lor lucrului public și care și-au dat misiunea de a servi interesele cele mari ale patriei.

…Cu temperamentul lui militant, cu adâncile lui convingeri liberale, cu puternicul lui talent de orator, Dimitrie Giani nu putea să stea mult timp departe de luptele politice. Cariera lui de om public începe la 1865 printr-un fapt care este unic în analel noastre parlamentare. El fusese ales deputat de către alegătorii din Teleorman, și, după o dispozițiune a Statutului de la 2 mai, spre a putea să exercite mandatul său, trebuia să jure credință Domnului Țării. Dimitrie Giani nu voia însă ca jurământul lui să fie interpretat ca o adeziune la lovitura de Stat, pe care repausa tot așezământul politic al țării atunci în vigoare; de aceea, el refuză de a se supune unei formalități care i se părea că implică sacrificiul convingerilor lui celor mai intime și preferă să renunțe la mandatul său de deputat.

Acest fapt, care denotă independența de caracter și sinceritatea convingerilor liberale ale lui Dimitrie Giani, rezumă și caracterizează întreaga lui viață de om public.  Ales deputat de Dâmbovița în 1868, la începutul vieții noastre de Stat constituțional, el ia îndată loc în rândurile partidului liberal și devine unul din adepții cei mai călduroși și mai devotați ai principiilor înscrise în programul său…Crescut la școala Goleștilor, a Roseților, a Brătienilor, el a înțeles de timpuriu că destinele neamului românesc sunt strâns legate de triumful marilor principii care formau crezul lor politic și din momentul acela el a rămas soldatul credincios, propagatorul nestrămutat și neobosit al acelor principii.

În această direcțiune, viața de om public a lui Dimitrie Giani este un șir logic de fapte care dovedesc o convingere adâncă și un devotament nemărginit pentru idealul partidului din care făcea parte. Ca deputat, ca ministru, ca președinte al Camerei, el este totdeauna la postul de onoare, gata de a intra în luptă pentru apărarea cauzei liberalismului. Și în toate momentele remarcabile ale vieții lui politice, găsim la dânsul aceiași notă dominantă: liberalul înaintat, democrat, naționalist.”    

NICOLAE KRETZULESCU, viitor medic, diplomat şi om politic, s-a născut la 1 martie 1812 în București, într-o familie veche boierească, arborele ei genealogic mergând până la Safta Brâncoveanu, iar străbunicul său, vornicul Iordache Kretzulescu, fiind ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722) și a murit la 26 iunie 1900, la Leordeni.

A fost ales deputat în colegiul I Ialomiţa, în alegerile din mai 1871.

A făcut studii acasă cu profesori greci şi francezi, după care şi-a luat bacalaureatul la Paris, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină, tot aici luându-şi doctoratul în medicină şi chirurgie, fiind primul medic român din Muntenia cu doctorat în medicină. A profesat ca medic la Spitalul Colţea, apoi la Spitalul Pantelimon.

A participat la revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, ca membru al comisiei de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti şi cu misiunea, la Budapesta, de a încheia o înţelegere româno-ungară care să prevină pericolul unei invazii a armatei ţariste pentru înăbuşirea revoluţiei. Exilat, după înfrângerea revoluţiei, a profesat medicina la spitalul militar Kuleli din Istanbul.

A fost membru titular (1871) şi preşedinte (1872-1873) al Societăţii Academice Române, apoi preşedinte al Academiei Române (1895-1898).

A ocupat numeroase funcţii în adminstraţie, între care cele mai importante au fost cele de ministru de Finanţe al Ţării Româneşti (1857-1858), iar după Unire, ministru de interne (martie-septembrie 1859 şi 6 septembrie – 11 octombrie 1859); ad-interim la Externe (1-6 septembrie 1859 şi 6 septembrie – 10 octombrie 1859), iar după recunoaşterea Unirii de către puterile europene, a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri (24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863; 14 iunie 1865 – 11 februarie 1866); ministru ad-interim la Lucrări Publice (10 -30 decembrie 1862); la Justiţie (30 decembrie 1862 – 14 iunie 1863 şi 8- 15 septembrie 1863); Interne, Agricultură şi Lucrări Publice (16-28 august 1864) şi ministru la Justiţie, Culte şi Instrucţiune (19 iulie 1864 – 21 ianuarie 1865), la Finanţe (14 iunie 1865-30 ianuarie 1866), la Interne, Agricultură şi Lucrări Publice (30 ianuarie-11 februarie 1866), ministru al Justiţiei (11 martie-8 iunie 1871), al Agriculturii, Domeniilor, Industriei şi Comerţului (în guvernul conservator, de la 8 iunie 1871 la 15 decembrie 1873), ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (11 iulie 1879-22 ianuarie 1880).

A fost agent diplomatic la Berlin (1873-1876) şi trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Roma (1880-1881), la Sankt Petersburg (1881-1886) şi la Paris (1891-1893).

Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a avut un rol important în opera de unificare a instituţiilor administrative şi în crearea unor instituţii culturale şi ştiinţifice.

Iubitor al cinstei şi dreptăţii, N. Kretzulescu spunea: “Faceţi să se respecte cu stricteţe legile în fiinţă, aplicaţi cu zel şi cu energie pe cele noi; dezvoltaţi cea mai mare străşnicie spre a stârpi abuzul, care este gangrena ce ne-a ros şi ne roade încă; printr-o conduită dezinteresată şi dreaptă, ridicaţi autoritatea care a căzut; insuflaţi subalternilor dumneavoastră exemplul de respect de legi şi acel devotament patriotic, fără care nu putem realiza nimic; siliţi-vă să stingeţi în societate dezbinările care contribuie a ne ţine pe loc…căci toţi românii nu pot avea altă ţintă decât aceea de a vedea patria lor regenerată”.

A.D.Xenopol îl caracteriza ca „unul dintre sufletele cele mai arzătoare ale generaţiunii măreţe care a visat şi a îndeplinit unirea Principatelor, punând temelia României de astăzi”.

CONSTANTIN A. ROSETTI, figură de prim plan a elitei liberale, născut la 2 iunie 1816 şi decedat la 8 aprilie 1885, în Bucureşti, a fost ales deputat în Colegiul I de Ialomiţa, în alegerile din mai 1879. Descendent al boierilor Rosetteşti din Moldova, C.A. Rosetti avea pe filiaţia maternă (Elena Obedeanu) „ca strămoşi, numeroşi boieri munteni şi olteni care făceau parte din elita conducătoare a Ţării Româneşti în evul mediu”. Despre filiaţia tatălui său, spătarul Alexandru Rosetti, nu există ştiri.

La vârsta de 16 ani, „cu entuziasmul caracteristic vârstei, intră în oştirea naţională, înfiinţată prin regulamentul organic”, ajungând adjutant al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, dar în 1836 demisionează. În 1842 este numit şef al Poliţiei Piteşti, pentru a se cuminţi, fiind pus de domnitor „să-şi tundă faimoasele plete”. Considerându-se că s-a cuminţit este adus la Bucureşti şi numit preşedinte al Tribunalului comercial.

Este unul din întemeietorii Societăţii Filarmonice şi ai Teatrului Naţional, remarcându-se şi ca actor, dar contribuie şi la întemeirea societăţii secrete Frăţia (1843). În 1845 pleacă la Paris “pentru a-şi continua studiile şi a intra în contact cu ideile avansate ale timpului său”. Timpul petrecut la Paris va face din C.A.Rosetti „unul din cei mai radicali analişti ai generaţiei sale”

După întoarcerea în ţară, „este implicat în declanşarea Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească, fiind ales în Comitetul revoluţionar şi în Comisia executivă unde, împreună cu Nicolae Bălcescu şi Al. G. Golescu, urma să răspundă de organizarea şi conducerea mişcării”. A editat, alături de alţii, primul ziar al revoluţiei „Pruncul român”, care va deveni una din principalele surse pentru cunoaşterea desfăşurării revoluţiei. Ca şi alţi revoluţionari, după înfrângerea revoluţie, ia calea exilului, unde îşi continuă lupta, „fiind prezent la toate manifestaţiile şi actele emigraţiei din Apus”, stabileşte legături cu oameni politici şi de cultură francezi pentru promovarea cauzei româneşti, editează „România vitoare” şi „Republica română”.

În 1857 se întoarce în ţară, fiind unul din miltanţii pentru Unirea Principatelor, iar ziarul „Românul” fondat de el la 9 august 1859, va fi oglinda evenimentelor istorice ce vor urma.

Este ales deputat şi numit secretar în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă din Ţara Românească. Face parte din delegaţia munteană ce a mers la Iaşi să-i anunţe lui Cuza rezultatul votului din 24 ianuarie 1859, ocazie cu care va rosti un discurs memorabil: „Măria Ta, suntem fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne-a onorat cu marea şi frumoasa misiune de a depune coroana lui Mihai în mâinile Măriei Tale, căruia fraţii noştri de aici au încredinţat coroana lui Ştefan... Românii munteni au încoronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre... Atâta timp cât tu vei purta stindardul unirii, al naţionalităţii, al justiţiei şi al libertăţii, muntenii şi moldovenii te vor urma ca un singur om”.

Dar, pentru că aşa este în politică, alături de Ion C. Brătianu, devine lider al liberalilor radicali şi adversar al domnitorului Al. I. Cuza, fiind arestat, iar apariţia ziarului „Românul” fiind suspendată. La 11 februarie 1866 s-a aflat printre principalii artizani ai loviturii de stat în urma căreia Cuza a fost detronat. Alături de Ion C. Brătianu, este fondator şi lider al Partidului Naţional Liberal.

După Unire, este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi ajunge ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în ambele funcţii reuşind să facă „dovada aptitudinilor sale culturale şi a unor avansate concepţii de organizare a mişcării teatrale şi a învăţământului”. În calitate de ministru propune înfiinţarea Academiei Române, al cărei membru a fost chiar de la înfiinţare (2 iunie 1867).

După ce la 1 decembrie 1860 este ales prim staroste al negustorilor din Bucureşti, la 10 noiembrie 1861, dovedind o concepţie avansată în domeniul economic, cere guvernului înfiinţarea unui minister al agriculturii, al comerţului şi industriei, precum şi a unei Camere de comerţ şi industrie, „care să aibă o acţiune independentă şi o autoritate recunoscută spre a putea apăra cu mai multă eficacitate interesele vitale ale tuturor ramurilor din industrie”. 

A prezidat la 9 mai 1877, şedinţa de guvern în care a fost adoptată declaraţia de independenţă a României. Prestigiul şi popularitatea de care se bucura, „au determinat guvernul să-i încredinţeze sarcina de primar al Bucureştilor”, în 1877.

A fost preşedinte al Adunării Deputaţilor în două rânduri: 17 noiembrie 1878-9 iunie 1881 şi 16 mai 1883-17 octombrie 1883.

A fost şi ministru de interne, în două rânduri: 26 mai 1878-16 noiembrie 1878 şi 9 iunie 1881-24 ianuarie 1882. Constantin Bacalbaşa scrie că: „Trecerea lui C.A. Rosetti prin Ministerul de Interne produce agitaţie. Rosetti vine cu un număr de idei înaintate, toate circulările lui, toate reformele sunt colorate cu acea simţire democratică care încă, la acea epocă, nu era înţeleasă în România”.

Tot Constantin Bacalbașa, în vol III din „Bucureștii de altădată(1884-1888)” face un rezumat al înmormântării marelui om politic: „Înmormântarea lui C. A. Rosetti a pus întreaga Capitală în mișcare. Alergau oamenii ca să-i vază înmormântarea, iar prin mahalale marele eveniment al zilei era moartea lui Ruset. Astfel numeau oamenii din popor pe Rosetti.

La locuința defunctului din Calea Dorobanților a fost un adevărat pelerinaj. Apoi lumea s-a prelungit pe trotuare până la cimitirul Bellu.

Erau mulți țărani, printre care delegațiuni ale Colegiului al 3-lea de Argeș, pe care Rosetti îl reprezenta în Cameră.

Publicul înșirat pe strade a fost evaluat la 100000 de oameni, iar în cortegiu au fost aproximativ 10000.

Coșciugul a fost dat jos pe umerii lui Dumitru și Ion Brătianu, Ion Ghica, prințul Dimitrie Ghica, Grigore Serurie și alții.

Două steaguri atrag privirile: unul foarte mare din mătase neagră este steagul comercianților, celălalt roșu al Cercului de studii sociale al partidului socialist pe care îl port eu.

În curte sunt rostite chiar cinci cuvântări: săteanul Mucenic Dinescu în numele plugarilor, Nicolae Ionescu în numele Adunării Deputaților, Nicolae Bordeanu directorul ziarului Națiunea în numele presei, Dimitrie Giani în numele prietenilor lui Rosetti și Dimitrie Tănăsescu în numele comercianților.

La ora 3, cortegiul pornește în următoarea ordine: gimnaziul Cantemir, liceul Sf. Sava, Școala Normală, Școala (Societății) pentru învățătura poporului român, comercianții Capitalei, ceasornicarii, deputațiunea din Argeș, cofetarii, birtașii, precupeții, măcelarii, bărbierii, cizmarii, Cercul studiilor sociale, redacția Drepturile omului, loja anarhistă Mircea Rosetti, ambele cu coroane mari având panglici roșii, societatea tipografilor Gutenberg, presa, toate societățile și grupurile cu steaguri și coroane mari, trei care mari cu coroane trase de câte un cal alb și înconjurate de țărani, un preot de mir – popa Zăbavă -, carul mortuar înconjurat de lucrători tipografi.

După car, membrii familiei: Vintilă și Horia Rosetti, fiii defunctului, Mihail Cornea, ginerele, Dimitrie Radu Rosetti (Max  în pseudonimul din presă), nepot.

D-na Maria Rosetti, soția și d-na Cornea, fiică, în trăsură, cu Nicolae Fleva, primarul Capitalei.

Cortegiul a trecut prin stradele Episcopiei, Victoriei, Bulevardul Academiei,  Colțea, Doamnei (astăzi Paris), Calea Victoriei, Lipscani, Șelari, Rahovei și 11 Iunie.

În fața redacției Românului din strada Doamnei, I.G. Bibicescu a rostit o cuvântare în numele redactorilor.

Toate felinarele, pe parcurs, erau aprinse și cernite, toate casele au arborat drapele negre. Era o adevărată înmormântare națională.

Am ajuns la cimitir și iată-ne în fața celei din urmă și eterne locuințe a lui C.A. Rosetti.

După cererea familiei, sicriul a fost coborât de redactorii ziarului Drepturile omului, de lucrătorii tipografi, M. Minovici, vicepreședintele Societății Presei, Nicolae Romanescu din Craiova, avocatul Constantin Lecca, Grigore Dianu, redactor la Românul și alții.

Corpul lui Rosetti a fost învelit în două exemplare din Românul, tipărite pe mătase albă și deasupra o cunună alcătuită din condeie de fier aurit.

Apoi bulgării de pământ încep să cadă, huruind sinistru deasupra celuia care – după cum a spus bibicescu în cuvântarea sa: „Deși mort, va fi nemuritor.” (În volum, într-o notă de subsol sunt făcute următoarele precizări: „săteanul Muceni Dinescu a vorbit „în numele sătenilor din Argeș care l-au ales”, iar Dimitrie Giani, „în numele celor 12 deputați care s-au retras cu el din Cameră”, deci a amicilor săi politici. Din cortegiu au mai făcut parte liceul Matei Basarab, Ateneul, Academia Română, delegația polonă, coloniile franceză și italiană, studenți din Iași și din Capitală, delegați din județele Botoșani, Suceava, Iași, Roman, Putna, Râmnicul Sărat, Brăila, Dolj, Gorj, Buzău, Prahova, Ilfov, Ialomița, Vlașca și altele. Deasupra corpului neînsuflețit al lui C.A. Rosetti a fost așezat un singur număr al ziarului Românul din 10/22 aprilie 1885”).

 

La 13 ani de la moartea sa, ziarul Adevărul din 9 aprilie 1898, scria: „Treisprezece ani s-au scurs de la moartea lui Costache Rosetti. Zdrobit de supărări și de muncă, liniștit, bătrânul cu părul de argint, cu vocea duioasă și blândă pentru nenorociți, se stinse lăsând cu limbă de moarte:

“Recomand tuturor, și mai cu seamă fiilor mei, să iubească poporul și mai ales pe săteni”.

Rosetti a putrezit de mult și vorbele lui frumoase s-au pierdut în vânt. Nimeni azi – nici chiar fiii lui – nu se mai gândește să ajute pe cei slabi și mai ales pe sărmanul țăran.

Constantin A. Rosetti a fost o natură de elită. Deși făcea parte din una din cele mai aristocratice familii din România, totuși dânsul a călcat peste toate prejudițiile și s-a făcut librar. Pe atunci ca un fiu de boier să se facă „negustor” însemna cea mai mare decădere morală.

Rosetti, voind să zrobească aceste stupide prejudiții, se face negustor și încă în tovărășie cu un venetic.

Costache Roseti s-a născut în București, la 2 iunie 1816. De tânăr, a intrat în armată. În 1836 a mers în Franța, unde a început să studieze. De pe atunci s-a ocupat mult cu literatura. Întors la 1847 în București, deschide librăria despre care am vorbit mai sus.

Rosetti a fost democrat în adevăratul înțeles al cuvântului; era partizan al votului universal și al altor reforme foarte înaintate. Dânsul a fondat mai multe ziare, dintre care cel mai însemnat este Pruncul Român, care puțin timp după apariția sa, a încetat spre a reîncepe în 1857 sub numele de Românul.

Cu drept cuvânt, Rosetti e considerat ca părinte al jurnalisticii române. Ca publicist a colaborat la: România Viitoare, Steaua Dunărei și Republica Română. A mai scris și la ziarele franceze: L Estaffette, Le National, Le Constitutionel, Revue de Paris, L Oppinion nationale, Journal de Debats etc.

Tot dânsul a tradus poezii d-ale lui Lamartine, Hugo, Voltaire, Biron, Berengher ș.a.

În anul 1840 a publicat un volum de poezii intitulat „Ceasuri de mulțumire”. Din acest volum merită toată atenția poezia „Cămașa fericitului”, care este un model ca sentiment și care se distinge printr-o dulce și adevărată filozofie.

Rosetti a mai scris și: Apel către partide(1850), Scrisori către Cuza(1867), Trei scrisori către Știrbeiu(1852), Catechizmul țăranului(1848), Scrieri din junețe și Exil ș.a.

Străinii prețuiau mult pe Rosetti. Amicii săi, toți ilustrații de-ale Franței, ca Michelet, Girardin, Quinet, Ulbach, Bataillard, Fabre, Marbeau și alții, vedeau în el un om de geniu.

În luna noiembrie 1881, se retrase pentru totdeauna din luptele politice, urmând să apere ideile democratice în Camera pretinsă liberală.

Rosetti este fondatorul Academiei. Fondând-o, el n-a crezut să facă din această instituție un azil pentru necunoscuți ca Ștefanelli sau alți pești literați.

În 1884, a luat parte la revizuirea Constituției și a luptat contra ideilor înapoiate ale partidului din care făcea parte. Trimis de mai multe ori în Cameră, el a refuzat mandatele: era bolnav și nu putea să mai lupte.

Țăranii din Argeș alegându-l însă, dânsul a uitat boala și le-a făcut pe plac primind mandatul. Rosetti era republican convins și singurul lui ideal era o republică românească.

Anul acesta ziua de 8 aprilie are o dublă însemnătate; anul acesta se împlinesc și 50 de ani de la revoluția de la 1848, la care Rosetti a luat o mare parte.

Dar nimeni nu-și mai aduce aminte de genialul Rosetti. Moartea a pus vălul ei negru peste acela care a format România de azi. De altmintrelea, liberalii fac foarte bine că au uitat pe Rosetti, căci serbându-l, l-ar pângări.

Rosetti nu este al lor; el este al poporului pentru care a luptat”.

Alături de alte rânduri dedicate lui C.A. Rosetti, Constantin Mille – director al ziarului, semnează articolul „O aniversară”:”Azi se împlinesc treisprezece ani de când democrația a pierdut pe C.A. Rosetti. Timpul a trecut, între marele democrat și noi e deja trecutul și putem să ne dăm perfect seama și de caracteristica acestei figuri și de însemnătatea operei sale.

Și cu atât mai interesant e chipul bătrânului democart, cu cât contrastul între el și aceia care acum conduc destinele partidului liberal, este așa de mare, că nemernicii de astăzi nici măcar nu mai îndrăznesc să prăznuiască această tristă aniversară, nici nu mai au curajul să se dea ca urmașii oamenilor de la 1848.

Crescut la școala marii revoluțiuni franceze, încrezător în puterea cuvintelor, dornic de a zdrobi în țara lui oligarhia și stăpânirea medievală, Rosetti și cu pleiada Goleștilor, Brătienilor, Bălceștilor și a altor fii de boieri, au început lupta care s-a sfârșit cu revoluțiunea de la 1848, revoluțiune făcută în numele Dreptăței, Egalităței și Frăției.

Credeau entuziaștii tineri că era de ajuns a sfărâma lanțurile iobăgiei, că ajungea să se declare oameni liberi, pentru ca a doua zi România să intre în rândul statelor civilizate și fericirea să ia locul suferințelor pe care le descria cu atâta căldură Cezar Boliak”.

După ce face referire la proclamarea revoluției, înfrângerea acesteia și surghiunul care a urmat, C. Mille scrie: “Rosetti dându-și seama de tristul rezultata la muncii sale, a făcut o supremă încercare în 1884, ca să facă să intre în viața politică și poporul, și, nereușind, s-a retras din politică, scârbit, deziluzionat, vecinic însă încrezător în cauza sfântă a dreptăței, dar prea bătrân, prea răpus de boală, pentru a mai avea curajul să reia steagul și să facă un nou 1848.

Această însărcinare el a lăsat-o fiilor săi, ne-a lăsat-o nouă, copiii lui spirituali, și de aceea, pe când liberalii, mâncându-se între ei, au uitat, cu intențiune desigur, pe C. A. Rosetti, noi singuri îi prăznuim memoria și viața, iar faptele sale ni le dăm ca pildă și nouă și generațiunilor care vin după noi…”

EUGENIU STĂTESCU, descendent dintr-o familie de mici boieri din județul Buzău, s-a născut la 25 decembrie 1836, în București și a decedat la 30 decembrie 1905, în București. A fost ales senator în Colegiul I de Ialomița, la alegerile din februarie 1892. A făcut studii de drept în țară, pe care le-a finalizat cu un doctorat obținut la Paris. Întors în țară a practicat avocatura și a colaborat ca jurnalist la Românul și alte publicații liberale.

Ziarul Adevărul din 21 martie 1895, prezentându-l la rubrica „Instantanee”, scrie: „Una din podoabele partidului național-liberal. Actualmente face pe „Sphynxul”, stă retras la Paris și lasă ca atitudinea-i rezervată să fie comentată în deosebite sensuri. O lămurire din parte-i ar pune capăt tuturor neînțelegerilor, dat tocmai aceasta nu convine pusnicului de la Paris: gazetele nu s-ar mai ocupa de D-sa.

Odinioară toate speranțele partidului liberal erau concentrate asupra D-sale. Când a luat portofoliul justiției în cabinetul Ioan Brătianu, un vânt de mare onestitate politică bătea asupra partidului și D-l Stătescu făcea parte din acel tineret entuziast care a contribuit la răsturnarea regimului conservator.

Ca ministru al justiției întâiul său act a fost o circulară către parchete prin care lua călduros apărarea libertății presei. Circulara a făcut zgomot chiar în străinătate și Emile de Girardin a publicat-o în ziarul La France, însoțind-o de mari laude.

Încetul cu încetul D-l Stătescu s-a răcit, a pierdut entuziasmul primului moment astfel că, în ultimele zile ale ministerului Ioan Brătianu, îl găsim nervos, impacient, suportând cu greutate contradicțiunea, pornit către autoritarism.

Greutățile puterii și atacurile violente ale opozițiunei n-au putut fi suportate de către această natură foarte puțin rezistentă la impresiunile din afară.

În anul din urmă al ministerului său devenise de o extremă violență. El este acela care a rostit următoarea frază: „Opozițiunea a pierdut dreptul la protecțiunea legilor”.

Altădată, răspunzând unui deputat care făcea apel la domolirea pasiunilor, a strigat: „Da, dar să înceapă prin a fi calmi D-nii asasini!”

Îl luase vârtejul violențelor așa că nu mai păstra nici o măsură, arunca ultrajul în toate fețele, confunda întreaga opozițiune cu o bandă de răi făcători.

Însă nici dânsul n-a fost menajat. Cuvântul care a rămas despre D-sa a fost spus de D-l Panu care l-a botezat „Verdele Stătescu”.

Incontestabil, însă, că este primul orator parlamentar al partidului liberal. Discursurile sale, pline de pasiune și de vervă, rostite într-o formă aleasă, au făcut întotdeauna o mare impresie. Când vorbea Stătescu nu puteai nici face zeflemele, nici arăta lipsă de interes. Talent de mâna întâia, Stătescu știe să se facă ascultat.

Nu știu dacă ar putea fi vreodată șef titular al partidului, căci dezinteresarea sa din ultimii ani i-a alienat foarte multe simpatii. Cu toate acestea, dacă regele ar încredința lui Stătescu decretul de dizolvare, sunt încredințat că D-l Sturdza n-ar rămâne decât cu D-l Bianu. Este învederat că D-l Stătescu se menajează pentru ca să apară în scenă la momentul oportun”.

Același ziar, în numărul din 17 noiembrie 1897, scrie: „Sfinxul liberal, către care toate privirile se îndreaptă cerând un răspuns. Această situațiune îi este foarte prielnică, deoarece e un adevărat potentat, care poruncește și sturdziștilor și aurelianiștilor.

Juristconsult eminent, e un om politic mediocru, deoarece îi lipsesc și vederile largi ale conducătorilor de partide și liniștea sufletească necesară tuturor acelora care se pun în fruntea afacerilor publice”.

Din prima pagină a ziarului Adevărul din 31 decembrie 1905 aflăm despre moartea lui Eugeniu Stătescu: „Un fruntaș al partidului liberal, omul care, după Ioan Brătianu, avea cea mai mare autoritate în partidul liberal, ministrul de justiție temut, jurist consultul cel mai căutat, Eugeniu Stătescu a încetat ieri din viață, câteva zile numai după ce a intrat în al 70-lea an al vieții sale.

La patul mortuar se aflau afară de familie, d. dr. Cantacuzino și I. Malla etc. Pe la orele 2 noaptea d-nii dr. Cantacuzino și I. Malla, care ieșeau din camera defunctului, ne-au confirmat trista știre”.

În continuare ziarul ne oferă câteva notițe biografice din care aflăm că după ce și-a luat doctoratul la Paris și s-a întors în țară „a ocupat câtva timp funcțiunile de avocat-efor al statului și de procuror la Curtea de Apel din București.

La 1870 a fost ales deputat la Pitești, ca membru al partidului liberal. A făcut parte din coaliția de la Mazar-Pașa, iar la 1876 a fost reales deputat și a devenit ministru al justiției.

La 30 august 1876 a salutat, împreună cu Ion Brătianu, pe împăratul Franz Iosef la Sibiu, în numele regelui Carol, pe atunci domnitor.

Cu o întrerupere de câteva luni în 1877 a stat ministru al justiției până la iulie 1879, când s-a retras cu întregul minister. A făcut parte, ca ministru de interne, din guvernul lui D. Brătianu, la 1881, cu ocazia încoronării. În același an Ion Brătianu reluând conducerea țării, d. Stătescu a fost numit ministru de externe. La 1 august 1882, trece din nou la justiție unde stă până la 30 septembrie, când se retrage, pentru a reveni la același departament la 16 decembrie 1885. La 1 martie 1888, a demisionat din minister, iar în aceiași lună guvernul s-a retras, cedând opoziției-unite.

După șapte ani, la 1895, liberalii revenind la putere, d. Stătescu a intrat în minister la justiție, unde a stat până în noiembrie 1896, când s-a retras cu întregul guvern, pe chestia Ghenadie. În martie 1897 a fost ales președinte al Senatului. La 1901 a fost ales în aceiași demnitate, iar la 18 iulie 1902 a intrat în minister, tot la justiție, unde a stat până în toamna anului 1903, când a fost înlocuit cu d. Al. Geanni.

La alegerile generale din care a ieșit actualul parlament, partidul liberal a susținut candidatura d-lui Eugeniu Stătescu la colegiul I de Senat din Ilfov, pe când domnia sa se afla în sudul Franței. Acum își pusese candidatura la colegiul I de Senat din R. Sărat, în urma asigurărilor ce i se dase de către liberalii locali, că va fi ales.

Moartea a survenit, după cum am spus, la ora 1 fără 5 min. noaptea. Lângă patul de chinuri al distinsului bărbat politic se aflau: d. Stătescu-soția, d-l Eugen E. Stătescu-fiul, d-l I. Malla-cumnatul și d. dr. C. Cantacuzino, amicul defunctului de azi.

Cu puțin înainte de deznodământul fatal, Eugeniu Stătescu a deschis ochii mari și a privit înaintea sa, având fața plină de veselie. Părea că se află în extaz înaintea unei vedenii frumoase. Încetul cu încetul după aceea, fața bolnavului și-a reluat expresia de durere și de îndelungată suferință și ochii s-au închis pentru a nu se mai deschide niciodată...

Cum s-a făcut ziuă, amicii și cunoscuții fostului bărbat de stat au venit să prezinte condoleanțe familiei. Regele a trimis un adjutant în acest scop, iar regina a rugat pe d-na Stătescu, soția, să meargă la palat spre a-i arăta regrete și a o consola. Medicii au oprit însă pe d-na Stătescu de a părăsi patul, fiind zdrobită de durere și de oboseală, astfel că delicata dorință a suveranei n-a putut fi satisfăcută. Au venit la casa defunctului d-nii Sturdza, Kalinderu, Brătianu și numeroase alte persoane de distincțiune, care au prezentat condoleanțe și s-au înscris în registre.

Corpul defunctului se află încă în camera mortuară, unde va fi îmbălsămat azi, apoi scoborât în etajul de jos și pus pe catafalc. Înmormântarea s-a decis a se face luni 2 ianuarie, la orele 2 d.a., la cimitirul Bellu. S-a fixat trista solemnitate pentru acea zi, pentru a putea veni delegațiuni ale partidului liberal din toate orașele țărei și pentru a se aștepta sosirea d-lui Paul Stătescu, fratele defunctului, care se află în străinătate.

Defunctul posedând cele mai înalte ordine naționale și ordine străine, i se vor face mari onoruri militare și la înmormântare vor asista și membrii corpului diplomatic. Nu se vor lansa invitațiuni personale la ceremonia funebră. Față cu marele număr de prieteni și cunoscuți pe care i-a avut defunctul, familia s-a văzut în neputință de a-i încunoștiința pe toți personal.

Cluburile Tinerimei și Regal au arborat stindardele de doliu, iar clubul liberal și-a cernit balconul, în urma morții d-lui Stătescu.

Eugeniu Stătescu lasă o avere foarte modestă: casa din strada Colței, unde a locuit, și care rămâne fiului său și vila din Câmpulung. Moșia din județul Ilfov este a fiului său, primită ca dar de la muma sa, soția din prima căsătorie a lui Eugeniu Stătescu”.

PANĂ BUESCU, ales deputat în Colegiul IV de Ialomița, în alegerile din anul 1867.

Ziarul Adevărul din 28 septembrie 1904 ne oferă informații despre „Moartea lui Pană Buescu”:

„Bătrânul membru al partidului liberal a încetat aseară subit din viață în locuința sa din strada Calomfirescu din Capitală.

Pană Buescu era deputat ales de Colegiul II. S-a născut în București în 1833, moare deci de 71 de ani.

A fost profesor de chimie la școala de la Herăstrău. De la 1864-1880 a profesat ca inginer hotarnic. Ca ziarist a condus cu d. Nicolae Ionescu ziarul Buna Credință.

A luat parte la detronarea lui Cuza. A fondat mai multe societăți mutuale printre care și faimoasa societate „Unirea” al cărei director a fost până în zilele din urmă.

A fost ales necontenit în Cameră de la 1866-1869 și de la 1876-1883 când a trecut în dizidența liberală a lui Dimitrie Brătianu. Ca deputat al Constituantei de la 66 și 79 a propus organizarea senatului după sistemul norvegian și a susținut ca bugetele să fie votate de Cameră.

 
Decedatul s-a declarat cu acea ocazie contra împământenirei evreilor.

În sesiunea Camerei de la 1895-1896 a propus înființarea sindicatelor agricole. Proectul a rămas nevotat. În materie de finanțe, a fost partizan al bimetalismului. La 1901 a fost din nou reales deputat.

Pană Buescu a fost unul dintre inițiatorii mișcării pentru înființarea creditului funciar rural și a Băncii Naționale.

Înmormântarea se va face mâine, la cimitirul Șerban Vodă”.

În chiar ziua înmormântării, 29 septembrie 1904, același ziar, dedică noi rânduri lui Pană Buescu: „Rând pe rând se strâng bătrânii acestei țări. Încă unul din generația lui C.A. Rosetti, bătrânul Pană Buescu s-a dus. A avut incontestabil  și defecte omul acesta – care altul nu le are? – dar a avut o mare calitate: a rămas credincios principiilor sale și cu ele s-a scoborât în groapă.

Au râs unii la Cameră de Pană Buescu atunci când în discuția tarifului vamal s-a ridicat pentru a susține principiile sale liber-schimbiste. Aceasta era o lipsă de pietate. Câți dintre cei care râdeau sunt atât de neclintiți în principiile lor cum a fost cel care acum a încetat de a fi?

Pană Buescu, de câte ori se ridica în Cameră ne făcea impresia unei bucăți vii din istorie. El a fost martor al tuturor evenimentelor mari și dacă vroiți să cunoașteți omul, citiți programul partidului liberal, așa zisul program de la Iași, votat, citat, dar neaplicat, el este în bună parte opera lui Pană Buescu.

Când directorul nostru a avut de luptat la Teleorman contra energiei guvernamentale, care se dezlănțuise în contra lui, când guvernul liberal abia venit la putere a voit să violenteze conștiința celor mai nedreptățiți și celor mai curați alegători, a alegătorilor din colegiul al treilea, bătrânul Pană Buescu n-a dat înapoi de a urca cele două etaje de scări care duc la redacția noastră, pentru a se asocia la protestul nostru contra samavolniciei guvernamentale, nu într-ascuns, ci pe față, autorizându-ne să luăm fapt de aceasta prin ziar.

Și când acest bătrân era aproape să-și încheie odată cu viața, cariera politică, s-au găsit oameni care au vroit să-i refuze un scaun de deputat. Se povestește - și ar fi de dorit și frumos ca să fie adevărat -, că un personagiu care joacă un mare rol în partidul liberal, căruia i-a devotat viața sa fără ca vreodată să se fi pus în evidență, ar fi spus:

- Eu merit un loc de deputat?

- Da.

- Ei bine acest loc îl reclam pentru Pană Buescu.

Iată lauda cea mai mare ce s-a putut aduce acestui bărbat”.