CUM S-A NĂSCUT ȘI A CRESCUT CETATEA
OȚELULUI DE LA CĂLĂRAȘI
Se spune că: "Decizia de a se construi
Combinatul Siderurgic s-a luat într-o dimineață de iulie, în 1974, mai exact pe
4, la ora 10:00 dimineața", își amintește Aurel David, fost redactor-șef
la cotidianul local Vremuri noi. Sosit în tromba dintr-o vizita la Constanta, Nicolae
Ceaușescu a descins la marginea Calarașului, unde se afla groapa de gunoi, si a
hotărât ridicarea Centrului Metalurgic Calarași. S-au făcut machetele, dar
lucrările nu au început imediat. Nici în anul următor, principalul motiv al
amânării fiind inundațiile. Primul țăruș la combinat s-a bătut la 1 martie
1976, iar construcția efectiva a început în 1978, după proiectul realizat de
IPROMET București. Construcția combinatului a fost realizata de fosta
Intreprindere de Construcții Montaj și Reparații Siderurgice Călărași pe o
suprafață de 650 de hectare” – citim pe jurnalul.ro. Să dăm crezare celor
mai sus consemnate, deși ne este greu să credem că tovarășul s-a abătut de la
traseu pentru a vedea groapa de gunoi a Călărașiului, știut fiind faptul că
Nicolae Ceaușescu nu făcea vizite inopinate cum făcea Cuza și nici nu se abătea
de la traseu ca nebunul de Băsescu pentru că nu-i plăcea să vadă decât
realizări mărețe.(despre cum se pregătea o vizită a lui Nicolae Ceaușescu am
postat un material destul de amănunțit.)
În
realitate nu a fost vorba despre nici o abatere, ci chiar de o vizită a
secretarului general al partidului însoțit de Gheorghe Oprea, viceprim-ministru
al guvernului și de alți miniștri, în județul Ialomița, vizită consacrată examinării
stadiului lucrărilor agricole în județele Ilfov, Ialomița și Constanța și
amplasării unor noi obiective industriale în județul Ialomița, după cum citim în Scânteia
tineretului din 4 iulie 1974. După vizitarea unor unități agricole, „momentul cel mai important al dialogului cu
factorii de răspundere din județul Ialomița l-a constituit stabilirea
amplasamentului unor noi și importante obiective industriale.
În aproprierea orașului Călărași,
tovarășul Nicolae Ceaușescu, a studiat împreună cu conducătorii unor ministere
și institute de proiectare, diverse variante de amplasament a noilor obiective,
a căror construcție este legată direct de viitoarea arteră de transport –
Canalul Dunăre – Marea Neagră.
La rândul său, orașul Călărași, care
a pășit pe calea industrializării cu mai bine de un deceniu în urmă, va
cunoaște în viitorii ani o dezvoltare și mai puternică. Noile obiective vor
determina o creștere simțitoare a populației, o dezvoltare urbanistică
corespunzătoare, deschizându-se, astfel, acestui oraș perspectiva ridicării în
rândul marilor centre industriale ale țării…”
În demersul nostru de a urmări
construcția cetății de oțel de la Călărași ne vom folosi de ceea ce a consemnat
în acei ani ziarul central al partidului: Scânteia.
Noiembrie
1974.
La București se desfășoară lucrările Congresului al XI-lea al PCR. Având în
vedere cerințele actuale și de perspectivă ale economiei naționale, partidul a
hotărât să se dezvolte în continuare siderurgia românească, să crească
producția de oțel. Pentru aceasta, de la tribuna congresului, Nicolae Ceaușescu
a făcut cunoscută decizia de a amplasa în inima Bărăganului, la Călărași, un
mare combinat siderurgic.
Pentru a pune în practică acest
lucru, sâmbătă 28 iunie 1975, Nicolae Ceaușescu – secretar general al PCR și
președinte al RSR, însoțit de Manea Mănescu, Emil Drăgănescu și Gheorghe Oprea,
de ministrul industriei metalurgice Neculai Agachi și Ioan Avram ministrul
industriei construcțiilor de mașini grele este prezent în orașul de pe malul
Borcei, pentru a analiza, la fața locului, amplasarea marelui combinat
siderurgic, unul din principalele obiective ale cincinalului 1976-1980.
După cum informa ziarul „ Scânteia tineretului”
de luni 30 iunie 1975, vizita a prilejuit o amplă dezbatere „asupra variantei optime de construire a
noului centru siderurgic, a cărui capacitate finală va fi de peste două ori mai
mare decât cea a Hunedoarei, el urmând să aducă o contribuție de prim ordin la
dezvoltarea economică a țării”.
Discuția prin care a debutat dialogul lui Nicolae
Ceaușescu cu conducerile ministerelor de resort, cu biroul comitetului județean
de partid, cu specialiștii, a avut loc „în
fața unor grafice și machete care înfățișau diferite variante de amplasament a
combinatului siderurgic și a viitoarelor căi de acces fluviale și feroviare,
precum și planurile de extindere și modernizare urbanistică a municipiului de
pe Dunăre..”
În cursul vizitei, specialiștii au arătat că
studiile inițiale de amplasare a obiectivelor noului centru siderurgic au fost
revizuite, în noua variantă, prevăzându-se „amenajarea
în prelungirea brațului Borcea, a unui canal navigabil de câțiva kilometri și a
unui bazin portuar, amplasarea în imediata vecinătate a depozitelor de
materiale și a instalațiilor de prelucrare a acestora, urmând ca celelalte
obiective – bateriile cocsochimice, furnale, oțelării, laminoare –să fie
situate pe un flux tehnologic liniar, eficient”.
Confruntând schițele întocmite de specialiști cu
realitatea din teren, Nicolae Ceaușescu s-a deplasat în mai multe puncte de
unde se putea analiza mai bine posibilitatea de amplasare optimă a diferitelor
obiective. În dialogul purtat, Nicolae Ceaușescu a insistat asupra eficienței economice
și folosirii cât mai raționale a terenului, evitându-se scoaterea din circuitul
agricol a unei suprafețe mai mari. Dacă ar mai fi trăit astăzi și ar fi văzut
cât teren ocupat de ruinele fostului combinat este nefolosit, Nicolae Ceaușescu
ar fi făcut infarct sau AVC. Pe cei care conduc astăzi România nu-i interesează
acest lucru.
Nicolae Ceaușescu în căutarea locului de amplasare a
viitorului Combinat Siderurgic de la Călărași. Foto: Scânteia tineretului
28 iunie 1975. Nicolae Ceaușescu indicând locația
viitoarelor obiective.
Foto: Scânteia tineretului
28 iunie 1975. Discuții privind amplasarea combinatului
siderurgic
16 septembrie 1976. Nicolae Ceaușescu însoțit de Elena Ceaușescu, Manea Mănescu, Gheorghe Oprea și Ion Ursu, este din nou prezent la Călărași, de această dată pentru a inaugura lucrările de construcție a unui nou centru siderurgic al țării – combinatul de la Călărași.
În cuvântul său la marea adunare populară
organizată pe stadionul municipal, Nicolae Ceaușescu a spus că vizita este
prilejuită „atât de acordarea titlului
de „Erou al Muncii Socialiste” județului
pentru recolta obținută în 1975 la porumb, cât și de începerea lucrărilor la
Combinatul siderurgic din Călărași”.
Marea adunare populară din municipiul Călărași. Foto: Scânteia
După marea adunare populară, Nicolae Ceaușescu
și însoțitorii săi se deplasează la viitoarea vatră de oțel a țării, marele
combinat „al cărui act de naștere se află
în Directivele celui de-al XI-lea Congres al partidului, reprezintă elementul
principal ce va permite ca producția de oțel a țării să ajungă
17000000-18000000 tone în 1980.”
16 septembrie 1976. Pe locul viitorului combinat siderurgic
16 septembrie 1976. În fața machetei viitorului combinat
siderurgic
16 septembrie 1976. Pe locul viitorului combinat siderurgic
16 septembrie 1976. Pe locul viitorului combinat siderurgic
La finalul vizitei pe locul viitorului amplasament al combinatului, Nicolae Ceaușescu a dezvelit placa inaugurală pe care sunt gravate cuvintele: „Astăzi, 16 septembrie 1976, în prezența tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor de construcție a Combinatului siderurgic Călărași 0 obiectiv de o deosebită importanță economică, socială și politică, pentru dezvoltarea în ritm susținut a patriei noastre socialiste”.
După aceea Nicolae Ceaușescu și suita sa s-au
deplasat la stadionul municipal unde a fost organizată 0 reprezentativă
expoziție privind dezvoltarea economică generală a întregului județ Ialomița.
Primirea la expoziție
Vizitarea expoziției
În ultima parte a vizitei, Nicolae Ceaușescu a
analizat împreună cu edilii orașului macheta noului Călărași, care nu a fost
pusă în practică decât parțial. Deși pentru tot ce s-a întâmplat rău în
perioada 1965-1989 principalul vinovat este considerat Ceaușescu, dacă este
adevărat ce scrie ziarul „Scânteia” din 17 septembrie 1976 că, la finalul
analizei machetei viitorului oraș, acesta ar fi apreciat preocuparea ca „demolările să fie minime și recomandă ca
centrul civic al orașului să fie conceput într-o viziune modernă, cât mai
atractivă”, înseamnă că pentru felul cum arată astăzi Călărașii, una din
puținele reședințe de județ care nu are un centru civic, ca să nu mai vorbim de
demolările făcute la plesneală, fără nici un fel de analiză a situației
clădirilor ce s-au demolat, vinovate sunt autoritățile locale care nu au avut
nici o viziune asupra felului în care urma să arate noul oraș Călărași.
Primarul
municipiului Călărași, Vasile Martin, bate primul țăruș la
construcția
viitorului combinat siderurgic
Prima cupă excavată pentru construcția viitorului combinat siderurgic
De la
baterea primului țăruș ce marca construcția viitoarei vetre de oțel, șantierul
a fost în vizorul ziarului central al partidului, care a urmărit pas cu pas
realizarea combinatului de la Călărași, lucrările fiind începute chiar în
toamna anului 1976.
La 17
iunie 1977, trimisul ziarului Scânteia pe șantierul unuia din marile obiective
ale industriei metalurgice, comunica că deși inițial se vorbea de prima șarjă
de oțel în anul 1978, la acel moment perspectiva se mutase în anul 1979.
Echipele Întreprinderii de Construcții și Montaje Siderurgice – antreprenor
general al lucrărilor - având ca director pe ing. Nicolae Bârcă, erau
concentrate la oțelăria electrică, laminorul de profile mijlocii, secția de
construcții metalice și baza de producție a șantierului, obiective atacate încă
din toamna anului 1976. Lucrările aveau deja restanțe în executare, fiind
amintite institutele IPROMET și IOROLAM, restante cu un volum de documente care
reprezenta lucrări în valoare de 165 milioane lei. Lipsa proiectelor crea
serioase neajunsuri în activitatea constructorilor, cu deosebire în asigurarea
materialelor necesare.
Întârzieri
erau și în predarea documentațiilor pentru baza de producție a șantierului,
care trebuia să vină de la Institutul de proiectări de specialitate din
Timișoara – IPROTIM. Aceste proiecte condiționau dezvoltarea producției de
armături, prefabricate și cofraje netipizate.
Pentru
a păstra legătura permanentă cu proiectanții s-a hotărât, cu mai multe luni în
urmă, înființarea la Călărași a unor filiale ale IPROMET și IPROLAM, filiale
care până la sfârșitul anului 1977 trebuia să aibă câte 100 de proiectanți. La
momentul vizitei corespondentului Scânteii erau doar 20 de proiectanți, iar corespondențele
viitoare vor confirma că cifra inițială nu se va atinge niciodată.
Unele
probleme erau întâmpinate și în aprovizionarea cu materialele necesare ca
ciment, fier beton, conductori electrici, unele prefabricate, agregate de balastieră,
tuburi pentru canalizare și traverse de cale ferată.
O lună
mai târziu, echipa Scânteii, era din nou prezentă la Călărași. În cadrul
rubricii ”Radiografii ale unor investiții restante” – 3 ore cu ceasornicul și
aparatul fotografic în mână pe șantierul de investiții, pentru a vedea cum este
folosit timpul de constructori. Imaginile următoare sunt grăitoare pentru
restanțele în executarea lucrărilor.
La 11
septembrie 1977, cu gândul la devansarea termenelor, lucrările erau în grafic la
oțelărie și laminorul de profile mijlocii. Angajamentul luat era de a elabora
prima șarjă de oțel cu un trimestru mai devreme.
Îndeplinirea
termenelor de execuție depindea și de modul cum răspundeau unitățile
colaboratoare: Întreprinderea de construcții metalice Caransebeș – nu livrase
nimic din cele 500 tone de construcții metalice pentru oțelărie; Întreprinderea
metalurgică Aiud – livrase scări, plafoane, balustrade, dar nu livrase stâlpii
de susținere pentru laminorul de profile mijlocii, unde fundațiile erau
terminate ca și la oțelărie; Șantierul Naval din Drobeta-Turnu Severin, care se
afla în divergențe cu unitatea din Călărași
în ce privește termenul de livrare a unor cantități de construcții
metalice necesare noii secții.
La 18
decembrie 1977, trimisul ziarului Dan Constantin comunica că: „Perimetrul șantierului s-a lărgit
considerabil, contururile primelor hale de fabricație ale laminorului de
profile mijlocii, secției de construcții metalice, oțelăriei electrice nr. 1 se
disting cu precizie”.
De la
directorul ICMS ing. Nicolae Bârcă, află că prima secție a combinatului, cea de
construcții mecanice, va intra parțial în funcțiune cu șase luni mai devreme,
iar primul cuptor electric de oțel, cu 30-40 de zile înainte de termen. Tot de
la acesta află că au fost deschise noi fronturi de lucru la furnalul nr. 1,
oțelăria electrică cu convertizor, laminorul de profile grele, în zona
depozitelor de minereu și în sectoarele auxiliare (canalizări, alimentare cu
apă, trasee termice ș.a.).
În
continuare asigurarea bazei tehnico-materiale ridica o serie de probleme, în
sensul că I.C.M. Caransebeș livrase doar 600 din cele 1600 tone construcții
metalice contractate pentru anul 1977. Restanțele afectau ritmul de montare a grinzilor
de rulare de la oțelăria electrică; I.M. Aiud avea restanță 240 tone grinzi și
profile metalice pentru hala laminorului de profile mijlocii; balastierele de
la Suraia, Nucet, Slătioara acumulaseră importante restanțe în expedierea
agregatelor necesare platformelor și drumurilor din incinta șantierului.
Pentru
anul 1978 un loc important în activitatea constructorilor combinatului îl ocupa
montajul utilajelor tehnologice, dar erau încă destul probleme: până la 10
decembrie 1977 nu erau contractate cu furnizorii din țară 1800 tone utilaje
destinate primelor capacități productive. O serie de unități: „23 August” din
București, „1 Mai” din Ploiești, „Progresul” din Brăila, Întreprinderea de
utilaj tehnologic Buzău, nu contractaseră numeroase utilaje necesare.
La 6
ianuarie 1978, ing. Mircea Nistor – director tehnic al combinatului dă asigurări
că prima șarjă de oțel va fi realizată cu două luni în avans, iar primele
capacități de producție vor fi puse în funcțiune mai devreme: secția de
construcții metalice, parțial, cu șase luni mai devreme, oțelăria electrică,
unde primele șarje de oțel se vor elabora cu una sau două luni mai devreme de
termenul prevăzut.
19 februarie
1978. Dan Constantin și Lucian Ciubotaru
sunt prezenți pe șantier și comuncă ziarului că primele capacități de producție
vor intra în funcțiune cu șase luni în avans, iar lucrările de la oțelăria
electrică vor fi devansate cu 30 de zile.
La 26 martie 1978, Ion Tudor și Florea Ceaușescu stau de vorbă cu ing. Gheorghe Bârcă, care a construit vreme de 10 ani la Combinatul Siderurgic de la Galați, iar acum este șef de șantier în viitoarea vatră siderurgică aCălărașilor. Discuția este despre șantier, care se afirmă drept „o veritabilă universitate, cu zeci și sute de profesori, care ajută mii și mii de oameni să deprindă disciplina și răspunderile muncitorești, încă de la primii pași în profesie…”
OAMENII
ȘANTIERULUI
Era omagiul pe care toți constructorii de pe
marele șantier îl aduceau înaltului forum al țării, Congresul al XII-lea al
partidului, prilej cu care Comitetul județean de partid Ialomița a adresat C.C.
al P.C.R., personal lui Nicolae Ceaușescu, o telegramă.
Iată cum descriu cei doi filmul elaborării
primei șarje de oțel călărășean: „Ora
20,05. Bena cu fier vechi este lăsată în cuptor. Transfercarul autopropulsat
dirijat de Nicolae Streza, a intrat în acțiune. Bena trece de la hala încărcăturilor
în cea de elaborare. În câteva minute, prin bolta deschisă, cuptorul primește
încărcătura. Este acum rândul topitorului șef Vasile Vătășescu, care de la
pupitrul de comandă plasează electrozii spre inima cuptorului. Momente de
încordare. În acțiune intră maistrul Nicolae Avramescu, muncitorul specialist
Cornel Nistor și maistrul Ladislau Budai. În cuptor, oțelul clocotește. S-a
atins temperatura de 1535 grade, la care oțelul este lichid. Încep operațiunile
de finalizare a primei șarje. Ilie Iulian manevrează giganticul pod rulant de
175 de tone care aduce la gura cuptorului oala. Este ora 3 și 35 minute; se
basculează cuptorul și oțelul
incandescent începe să curgă. Lingotierele de 9 tone sunt umplute rând pe
rând. Șarja nr. 1 a Combinatului Siderurgic Călărași a fost elaborată.”
Și ziarul tinerilor, Scânteia tineretului din
aceiași zi, marchează momentul, prin pana lui Nicolae Ghelase, care semnează
articolul „Prima șarjă de oțel la
Călărași. Șarja tineretului.” Iată ce scrie acesta: „La cumpăna dintre zilele de 17 și 18 noiembrie 1979, cu o zi înaintea
deschiderii lucrărilor Marelui Forum al comuniștilor români, al întregului
nostru popor, pe platforma siderurgică de la Călărași a fost plămădită prima
șarjă de oțel. A intrat, astfel, în funcțiune oțelăria electrică, prima
capacitate pur siderurgică, din această vatră de pâine care este Bărăganul
ialomițean. Înalta cinste de a inaugura acest moment cu valoare istorică a
revenit tinerilor uteciști”.
Amintind despre începuturile anunțate la
Congresul al XI-lea al partidului și ziua de 16 septembrie 1976 când s-a
inaugurat lucrările de construcție, ziarul scrie că: „…tot atunci pornesc tinerii ialomițeni spre vetrele de foc ale Reșiței
și Hunedoarei, ale Galaților, pentru a „prinde” meseria, pentru a aduce acasă
termeni de nouă referință în Bărăgan, cum sunt convertizor, oțelărie, laminor,
furnal. S-au prins să construiască și au construit. Au intrat în breasla de
nouă stirpe a siderurgiei tineri ce – lucrul ni se pare extrem de semnificativ
– asigură schimbul de azi. Așa i-am cunoscut pe Vasile Vătășescu, Radu Ureche,
Marian Stanciu, Dumitru Ungureanu, Costel Ioan, Mitu Anghel, la prima șarjă
lângă cuptorul lor ce zămislea – lucru de asemenea semnificativ – oțel din
materialele colectate de tineri”.
Mai este amintit și tânărul inginer Nicu Lazăr –
șeful de proiect al Oțelăriei electrice cu turnare continuă.
PRIMA
ȘARJĂ DE OȚEL DE LA CĂLĂRAȘI ÎN FOTOGRAFII
Înainte de elaborarea primei șarje de oțel
Prima șarjă de oțel la combinatul siderurgic Călărași
Operatoarea Ioniță Mirela și maistrul
oțelar la prima șarjă de oțel
Maistrul oțelar Mărculescu sparge șampania la cuptorul
care a elaborat prima
șarjă de oțel
Ora 3,45. Prima șarjă de oțel a fost elaborată
Ecoul elaborării primei șarje de oțel nu s-a
stins imediat. La 30 noiembrie 1979, Ioan Grigorescu semnează în ziarul
Scânteia articolul „Oțelul de Călărași
anunță cea mai tânără cetate de foc a țării” în care scrie că ”Siderurgiștii călărășeni și-au ținut cuvântul…zilele
trecute, incandescența metalului topit, turnat în jerbe de scântei, a
străluminat marginea de Bărăgan vestind că, pe malul Dunării, s-a aprins vatra
celui mai tânăr oțel al țării.”
După ce amintește cele trei momente definitorii
pentru destinul vechii urbe de pe brațul Borcea și pentru oamenii ei,
cunoscutul gazetar și realizator de emisiuni TV, scrie: „O mie o sută cincizeci și opt de zile s-au scurs de la baterea primului
țăruș până când oțelul incandescent s-a turnat în primele lingouri cu marca
ștanțată în carnea lui fierbinte: „C.S.C. – Combinatul Siderurgic Călărași”…
În
oțelăria nouă, unde primul cuptor de 100 de tone a început să elaboreze șarjele
cu care Călărașiul și-a pus semnătura de oțel pe harta economică în continuă
devenire a țării, a lucrat și continuă să lucreze echipa „căștilor roșii”,
montorii lui Gheorghe Trotușan, pentru care supremul examen al calității muncii
rămâne înaltul simț al răspunderii față de tot ce li se încredințează spre
execuție. Același spirit s-a instaurat, prin emulație, în echipele de
constructori ale maiștrilor Agachie, Voinea, Tudorică, în brigada meșterului
electrician Spânu, în echipele de constructori
betoniști și fierari-betoniști conduse de meșterii Dinu și Mihai Gheorghe…
În
noaptea primei lor șarje, oțelarii călărășeni - ajutați de cei din Hunedoara,
care le-a trimis pe oțelarul principal Nicolae Avramescu, om aflat la cea de-a
opta punere în funcțiune de acest fel, de echipele de specialiști conduse de
inginerul Radu Roșulescu, de Nicolae Streza, Vasile Vătășescu, Nicolae Nistor
și Ladislau Budai – s-au întrecut pe ei înșiși.
Iar
noii siderurgiști călărășeni se simt cu adevărat la ei „acasă” în sectoarele în
care produc. În secția construcții metalice lucrează aproximativ 400 de tineri,
din cei peste o mie de oameni ai muncii câți intră zilnic pe poarta
combinatului. Numărul acestora este însă în continuă creștere…
Cu
câțiva dintre ei discutăm în secția condusă de Nicolae Neacșu despre
omogenizarea colectivului aflat la prima lui „probă de foc”. Călărășenii, ca
„oameni ai pământului”, constituie liantul colectivului muncitoresc, mulți
dintre ei revenind în orașul lor de baștină de prin alte centre muncitorești.
Traian Țugui a venit aici după ce a muncit 15 ani în construcții metalice la
Galați; Mitru Neagu – după ce a lucrat ani îndelungați în tubulatura de
cazangerie la Întreprinderea de utilaj chimic București; Mișu Bodoc - după un
stagiu lung la căile ferate; Nicolae Păcureanu – după ce se stabilise și
crezuse că va rămâne pentru totdeauna la Râșnov. Au venit însă și moldovenii,
ca familia Mocanu din Piatra neamț, olteni, argeșeni. Doi meșteri sudori, Milan
Chițu și Vasile Smâdu, specializați și în lăcătușărie mecanică, au devenit aici
adevărați dascăli ai tinerilor și mulți sudori care și-au primit din mâinile
lor „brățara de aur” îi vor ține toată viața minte. În această meserie,
deosebit de căutată în construcții, excelează cu deosebire fetele și tinerele
femei. Despre Virginia Ghinea, Titina Andronache și Tereza Costache se vorbește
cu stimă – ele dau numai lucru de calitate ca și când, cu aparatul de sudură,
ar face adevărate broderii în metal…
Spuneam,
într-un alt reportaj consacrat călărășenilor, că din orașul lor pleci cu
dorința irezistibilă de a reveni. Acum, pe artera de beton și asfalt care leagă
capitala de orașul de pe Borcea, drumul este și mai ademenitor, căci la poarta
Călărașiului cerul este luminat de dogoarea vetrei încinse, iar jerbele de
scântei ale șarjelor de oțel par a saluta festiv, cu însemnele puterii
oamenilor acestui pământ, noua etapă de muncă și creație..”
La 24 ianuarie 1980, Dan Constantin și Mihai
Vișoiu revin cu noi date ce dau imaginea amplului efort constructiv care
dimensionează activitatea pe șantierul viitorului combinat siderurgic de la
Călărași. Aflăm astfel că, în 1980 trebuie montate 10.000 de tone utilaje
tehnologice, din care 6.500 tone la obiectivele cuprinse în etapa I și 20.000
tone construcții metalice; vor fi excavate 6 milioane mc și turnate 500 mii mc
betoane, puse în operă 8.000 mc zidărie refractară și 23 mii tone armături, iar
suprafața cofrată se ridica la 460 mii mp, lungimea cablurilor electrice care
vor fi montate va măsura 1.000 km, lucrările de canalizare însumând 25 km.
Pentru ca lucrările să fie realizate în cadrul
ICMS, urma să se înființeze încă patru șantiere, pe genuri de lucrări –
construcții, montaj, instalații, electrotehnice și lucrări speciale -,
colectivul întreprinderii urmând să ajungă la 3.500 de angajați.
Se adaugă și o serie de dotări tehnice: noi
capacități de preparat betoane care asigura un spor de 220 mii mc, atelierul de
fasonare a armăturilor și cel de confecționat cofraje.
„Întreaga
concepție de montaj la furnale și oțelăria cu convertizoare se bazează pe
preasamblarea la sol în elemente mari, care permite realizarea unor lucrări de
calitate în condiții de siguranță sporită. La blindajul furnalului de 3.000 mc
se folosește pentru prima dată în țară sudura automată în locul celei manuale.
Instalația concepută de inginerii Gheorghe Bîrcă și Ion Gruia, electricianul
Vasile Pilaf și sudorul Constantin Negulescu, înlocuiește munca a 100 de sudori
și scurtează durata de execuție cu 8 luni.
Rezultate
spectaculoase în ceea ce privește creșterea vitezei de lucru se obțin și prin
folosirea unui nou tip de cofraj glisant la hala de dozare de la aglomerare,
autorul acesteia fiind inginerul Lucian Balea.
Astfel,
la fiecare turnare în care se folosește acest cofraj se reduce timpul de
execuție cu 50 la sută, rezultând și o economie de 10 mn material lemnos pe
lună.”
Conducerea șantierului solicita de la Ministerul
Industriei Metalurgice câteva zeci de autobasculante de 16 tone, macarale de
performanță și simple, alte utilaje specifice, clarificarea sursei de aprovizionare
cu zidărie refractară și profile mijlocii și grele de metal.
În primul semestru al anului 1980 trebuia să intre în funcțiune cuptorul nr. 2 de la oțelăria electrică, instalația de turnare continuă și laminorul de profile mijlocii. Pentru finalizarea acestora trebuiau montate circa 6500 tone utilaje tehnologice, ceea ce nu se putea face fără onorarea contractelor de livrare de către furnizori. Întreprinderea de mașini grele București – cuptorul nr. 2, turnul rotitor, manipulator cu răsturnător pentru caja degrosisoare; Întreprinderea de utilaj metalurgic Buzău – filtre rotative și reținătoare, stația hidraulică pentru vagon distribuitor, stația de ungere ulei – 2 bucăți, instalația de unsoare consistentă – 2 bucăți, stația hidraulică pentru echilibrarea cajei, stația de acționări pneumatice căi cu role; Întreprinderea de utilaj tehnologic Buzău – vagon pentru distribuitor – 2 bucăți; Întreprinderea „1 Mai” Ploiești – ghidajul firului din zona 1-4, stația ungere cristalizator, caja de tragere, stația hidraulică pentru caja de tragere; Întreprinderea constructoare de mașini Reșița – instalația pentru evacuarea zgurii de sub cuptor, caja de angrenaj la caja finisoare, grupuri convertizoare de 5 și 6 KVA; Întreprinderea „23 August” din București – ghidaj cristalizator, instalația de introducere argon în oțel; Întreprinderea „Progresul” Brăila – manipulator cu răsturnător pentru cajele 2 și 3; Întreprinderea „UNIO” Satu Mare – căi cu role și opritoare escamotabile.
Conform celor transmise de Mihai Vișoiu la 25
martie 1980 constructorii vetrei de oțel de la Călărași au înscris o nouă filă
în istoria combinatului siderurgic. A fost încheiată cu succes una din cele mai
importante lucrări de la laminorul de profile mijlocii, care are termen de
punere în funcțiune în acest an: montarea cadrului de cajă de la laminarea
intermediară.
Constructorii șantierului nr. 3 din IMCS conduși
de ing. Dumitru Mirică și formațiile maiștrilor Ion Frățilă și Vasile Munchiu
au reușit acest lucru cu 10 zile mai devreme decât termenul prevăzut în grafic.
Analizând, la 18 iunie 1980, stadiul
investițiilor din punctele fierbinți: oțelăria electrică și laminorul de
profile mijlocii, Dan Constantin informează că termenul de intrare în funcțiune
a liniilor de turnare continuă de la oțelăria electrică și a laminorului de
profile mijlocii planificat pentru luna septembrie, dată de la care combinatul
siderurgic de la Călărași trebuie să conteze, anual, în balanța de metal a
țării, cu 400 mii tone de oțel, dar fără respectarea obligațiilor contractuale
de către furnizori nu era posibilă realizarea la termen a lucrărilor și din nou
sunt amintiți furnizorii și utilajele nefurnizate.
Din acest motiv, Dan Constantin va investiga chiar la furnizorii de utilaje motivele întârzierii. La 19 iunie 1980 este la uzina „Timpuri Noi” unde află că, prin contractul nr. 3520, se angaja la 26 decembrie 1977 să livreze până la 30 iunie 1979, centralizatoarele și mecanismele de acționare necesare mașinilor de turnare continuă, dar termenul legal nu a fost respectat. La momentul vizitei, după 3 ani și jumătate, nu se apucase încă de lucru, printre scuze fiind și aceea că comanda fusese primită inițial de Întreprinderea „23 August”.
După ce la 24 iunie 1980 este la Întreprinderea
de mașini grele București, la 1 iulie continuă investigațiile la „Automatica”
București care urma să livreze, potrivit contractelor 779 și 416 câteva zeci de
panouri distribloc, dar nu au fost livrate pentru că s-a dat prioritate altor
contracte pentru Galați și Călan. Abia acum se punea problema introducerii în
lucru a comenzii.
După ce la 13 iunie 1981, din capitala nou
înființatului județ Călărași, Rodica Simionescu transmite că la combinatul
siderurgic au început probele tehnologice la cald ale cajei degrosisoare de la
laminorul de profile mijlocii, eveniment ce constituie începutul finalizării
primei etape de dezvoltare a combinatului, conform celor afirmate de ing. Ion
Radu – șeful secției laminoare de profile mijlocii, la 27 aprilie 1982,
trimisul Scânteii, Dan Constantin stă de vorbă cu ing. Corneliu Velincov care-i
comunică că în anul 1982, combinatul are de realizat o cantitate de 200.000
tone de oțel, din care aproape jumătate va fi livrat sub formă de laminate
mijlocii și ușoare, ceea ce înseamnă o creștere de 3 ori a producției de oțel
față de anul 1981.
În numărul său din 10 septembrie 1982, ziarul
Scânteia dedică o pagină județului Călărași, realizatori fiind Rodica Simionescu
și Virgil Gheorghiță. Nu putea fi omis combinatul siderurgic, care după spusele
directorului – ing. Corneliu Velincov – „are conturul unui flux metalurgic integrat de 0,4
milioane tone de oțel pe an, având în componență o oțelărie electrică cu două
cuptoare de 100 tone fiecare, cuplate cu două mașini de turnare continuă a
oțelului în blumuri și un laminor de profile mijlocii. În paralel au început –
și sunt în continuare în desfășurare – lucrările de investiții din a doua etapă
de dezvoltare, reprezentând, în 1990, un flux siderurgic complet integrat de
3,6 milioane tone oțel pe an”.
La 20 martie 1984, Dan Constantin și Rodica
Simionescu ne poartă pe șantierul noii uzine cocsochimice a combinatului
siderurgic de la Călărași, cel de-al patrulea loc din țară, după Hunedoara,
Galați și Călan, unde se va produce cocsul atât de necesar industriei
siderurgice. Pentru reducerea importului se impunea finalizarea în cel mai
scurt timp a uzinei cocsochimice, obiectiv de investiții prioritar, ale cărui
lucrări fuseseră începute pe un front desfășurat în luna aprilie 1983. Inima
uzinei era reprezentată de bateria de cocsificare spre care și de la care
porneau toate celelalte fluxuri tehnologice. Sunt amintiți șefii de echipă
cărora le revine sarcina zidirii blocului ceramic: Carol Csomor, care a lucrat
la Hunedoara și Galați; Gheorghe Cristea care i-a fost elev în timpul ridicării
tuturor bateriilor de cocsificare de la Galați; Dragoș Chira, un nume de
rezonanță între zidarii șamotori și maistrul David Iancu. Cei doi ziariști fac
și un tur de orizont pe fluxurile uzinei cocsochimice: pe fluxul cărbunelui
sunt avansate lucrările la depozitul de materii prime. Prima stivă va putea în
curând să primească huila. Se afla în montaj mașina de stivuit, iar la
culbutori a început montajul. Benzile transportoare de cărbune se aflau în
execuție, iar în stația de dozare a fost terminată structura de beton. Erau
rămâneri în urmă la turnul de cărbune, care avea 55 m. Studiile fizice erau
avansate la instalația de stingere umedă a cocsului, la fel ca și în cea de
stingere uscată. Pe liniile de prelucrare chimică a gazului de cocs, terminarea
fundațiilor a deschis un front larg montorilor. Aceste lucrări se desfășurau în
gospodăria de gudroane, în zona captării și a recuperării benzenului. Avansate
erau și lucrările pe fluxurile de alimentare cu apă și energie electrică. Pe
fluxul termoenergetic erau create fronturi de montaj la grupul energetic și la
centrala de termoficare aferentă, care era în sarcina Întreprinderii de montaj
cazane energetice „Vulcan” București. Erau însă și probleme: absența unui număr
mai mare de autobasculante, macarale, lansatoare, care, deși promise de stația
de utilaj și transport ajungeau pe șantier cu mare întârziere sau de loc. O
macara abia adusă din RK se gripase. Din 20 trailere existente ieșiseră la
lucru doar 8.
„Oțel de
Călărași. O realitate nouă, revoluționară, semnificativă pentru prezentul și
perspectivele unui oraș de la Dunăre și ale oamenilor săi”, este titlul
amplului articol semnat de Rodica Simionescu și Dionisie Șincan în Scânteia din
4 aprilie 1984. Pentru că unele din afirmațiile interlocutorilor, chiar dacă nu
se referă la combinatul siderurgic, încearcă să deformeze realitatea, fiind
făcute în spiritul epocii, le vom
reproduce lăsându-i pe cei ce au cunoscut orașul acelor ani să decidă dacă
aceștia au sau nu dreptate. „Când am
venit la Călărași, cu 22 de ani în urmă, mi s-a părut un oraș cochet – își
amintește Constantin Rotaru, contabil șef la Combinatul de celuloză și hârtie,
deputat în consiliul popular municipal. Prima imagine, se zice, rămâne săpată
în memorie. Revăd bulevardul de la gară, eu și ai mei în spatele camionului cu
lucruri…Case de o parte și de alta a bulevardului, case frumoase, cu
grădini….Credeam că aceasta va fi imaginea care-mi va rămâne pentru totdeauna.
Îndată, însă, am descoperit centrul cu prăvăliile lui umile, din paiantă, cu
fațade jerpelite, mahalalele povârnite…Tristețe. Am descoperit că cele mai bune
străzi erau cele, câteva, pavate cu bolovani de râu, pe care camionul sălta,
scuturat ca de friguri. Mergeam după camion și adunam lucrurile care cădeau.
- Așa este. Dar știam că urma
să se nască în curând un alt Călărași. Primul semn? Se construia primul bloc,
pe centru, blocul nr. 8, acum. Este pe locul lui și ar fi trebuit să poarte
numărul 1.
Călărașiul
urma să se nască…Apăreau în anii 60 primele întreprinderi. Începuse construcția
combinatului de celuloză și hârtie, intra în funcțiune prima secție a fabricii
de confecții, cu un efectiv de 50 de muncitoare. Peste doi ani, în noile secții
lucrau 500 de muncitoare.
-Eram mulțumite că aveam unde
munci – ne spune Vasilica Neagu, președinta comitetului sindical al
întreprinderii. După 1965, anul Congresului al IX-lea, întreprinderea a luat un
avânt cu totul deosebit. Și tot orașul, de altfel, a tresărit parcă atunci, în
anii aceia, simțind că începe adevărata lui întemeiere socialistă. Suntem acum,
în întreprindere, 3500 de muncitoare. Fabrica e modernă, dotată tehnic la nivel
mondial, cunoscută peste hotare, 90 la sută din producția noastră merge la
export…Știți, când am terminat eu școala profesională se ridicau, pe centru,
primele blocuri de locuințe.
- Când a început să se
construiască masiv?
-
De prin 1973-74. Vedeam pur și simplu cum
cresc blocurile. Orașul s-a mărit, își schimbă chipul de la an la an.
Întreprinderea noastră, combinatul de celuloză și hârtie, cel de materiale de
construcții s-au extins și s-au modernizat continuu. Datorită lor, orașul a
ieșit din amorțeală. Pentru că fusese un oraș amorțit, ascultați-mă pe mine! El
nu a trăit decât datorită Bărăganului. Pe aici se scurgeau cerealele la Dunăre.
Și atât. Își construiau boierii și negustorii de cereale case frumoase. Restul –
improvizații, nu case, pe măsura sărăciei. Acum s-a ridicat combinatul
siderurgic. Datorită lui și celorlalte întreprinderi, orașul se schimbă din
temelii. Călărașiul făurește oțel! E alt oraș. Cartiere întregi s-au născut pe
locul celor vechi. Chiar și eu – și doar de atâta timp muncesc aici – am avut
surpriza, astă vară, să descopăr cât de tânăr este și cât de mândru,
cutreierându-i zonele noi. Platformele industriale ale acestor ani au dus la
construcția noului oraș.
Au fost
aici, nu demult, străduțe întortochiate, înecate vara în praf, invadate toamna
și primăvara de noroaie și ape (aș spune că și astăzi sunt
aceleași străduțe în centru ca și cele despre care se face vorbire și nu par
întortochiate, praf încă este, mai puțin noroi, că băltoace, atunci când plouă
sunt destule – n.ns.). Dughene insalubre
își deschideau ochii obosiți spre trecători etalând în așa-zisele vitrine
hamuri de piele sau de frânghie de cânepă, produse de fierărie, de tăbăcărie și
de rotărie sau articole de marchitănie arse și decolorate de soarele câmpiei.
Și cârciumi și simigerii, și iar cârciumi și cafenele întunecoase cu acel miros
specific de gudron dat din belșug pe podele, menit să amăgească praful care
pătrundea peste tot, până și în sufletul oamenilor. „Călărași, Călărași, mai
mult praf decât oraș” – exclama un gazetar în titlul unui reportaj, exprimând
tristețea socială a urbei de pe malul Borcei”. Ca atâtea alte așezări în care
nu se întâmpla nimic până acum patru decenii.
Dar
suntem în 1984! Bulevardele sale largi (care bulevarde nu știm, pentru
că sincer vorbind, cu excepția porțiuni din strada București de la „5 Călărași”
până la strada Panduri, nici astăzi Călărașiul nu are așa ceva, pentru că
despre Republicii, Titulescu, Cuza Vodă, nu putem spune că sunt bulevarde - n.
ns.) sunt flancate de mari blocuri de
locuințe, la parterul cărora se deschid vitrinele unor magazine moderne. Intrăm
pe fosta stradă „Flacăra”- nu avea nici măcar trotuare cu douăzeci de ani în
urmă. Ne aflăm într-un oraș nou, cu animația lui specifică, transmițând pulsul
unei vieți dinamice, plină de prospețime. Un complex comercial se numește evocator „5 Călărași” – firmă
frumoasă, sculptată în betonul clădirii. Atât vine până la generațiile de azi
din trecutul nu prea îndepărtat, un nume de stradă, „Flacăra” sau numele unui
fost regiment – „5 Călărași”; pe locul lor s-au înălțat cartiere noi, moderne,
însemnând până acum 12.700 de apartamente. Jumătate dintre acestea s-au
construit numai în actualul cincinal.
Călărașiul
este însă, mai ales, un oraș al proiectelor de viitor…La 16 septembrie 1976, tovarășul Nicolae Ceaușescu punea prima mistrie
de ciment la temelia construcției noii vetre de oțel a țării – Combinatul
Siderurgic Călărași.(deși în căutările mele nu am găsit nici o
fotografie care să imortalizeze acel moment-n.ns.) Cu acel prilej, secretarul general al partidului a analizat și macheta
viitorului oraș. În jur se vedea marginea de oraș de câmpie, cu căsuțele mai
mult decât modeste și câmpul pe care mohorul se pleca sub vântul toamnei. Nu
sunt nici zece ani de atunci. În ritmul dinamic al acestui timp de mărețe
construcții socialiste s-au ridicat halele oțelăriei, cele ale laminoarelor,
s-a tăiat canalul lung de 7 kilometri de la Borcea până în pragul combinatului,
s-au construit cheiurile pe care se va descărca minereurile și cocsul, de unde
vor fi încărcate produsele combinatului. Oțelarii și-au respectat angajamentele
luate în fața secretarului general al partidului, raportând în chiar zilele
celui de-al XII-lea Congres producerea primei șarje de oțel la Călărași.
-
Evenimentul acesta s-a petrecut în toamna
lui 1979 – își amintește Nicolae Pavel, maistru oțelar, secretarul comitetului
de partid al combinatului. În august 1980 începea să producă oțel și cuptorul
nr. 2; în decembrie 1980 intra în funcțiune mașina de turnat continuu numărul
1, iar în aprilie 1981 mașina nr. 2. Până acum, vatra de foc a Călărașilor a
furnizat patriei 330 de mii de tone de oțel. Ne pregătim acum să punem în
funcțiune uzina cocsochimică. Anul acesta vom obține primele 200.000 tone de
cocs din cele 850.000 de tone anual, capacitatea cocseriei noastre.
- Sunt ani denși în evenimente…
-
Pentru noi și pentru întregul oraș. Uzina
construiește orașul, acesta-i adevărul. Călărașiul întreg este un mare șantier
de construcție. Priviți de aici, de la fereastra aceasta, Bulevardul
metalurgiștilor, cu 6 benzi de circulație – vor fi trasate în curând – duce
până în inima orașului. De o parte și de alta înaintează construcțiile. Orașul
nu va avea periferii, este un oraș al viitorului. Trebuie să intensificăm
ritmurile lui de înaintare, să construim și mai mult și din ce în ce mai
frumos.
Sediul administrativ al combinatului siderurgic
Lucrează
acum la combinat 3.500 de oameni, în anul viitor li se vor adăuga alți 12.000
de oameni. Realizați lucrul acesta? Vor porni noile laminoare, cocseria, va
intra în funcțiune portul nou. Oamenii aceștia sunt acum la Hunedoara, la
Galați, se califică , se perfecționează…Îi așteptăm, de asemenea, pe vechii
călărășeni, răspândiți în industriile din țară. Vor veni și cei care acum sunt
în școli profesionale, în licee industriale și care vor absolvi în curând.
Tuturor acestora le trebuie case noi, un spațiu de muncă și viață.
- Nu este o treabă ușoară.
- Păi, cum să fie ușoară? Nu
vin doar 12.000 de oameni – oțelari, cocsari, laminoriști, electricieni,
electroniști, marinari – da, avem și marinari în nomenclatorul meseriilor
noastre, am și angajat primii marinari pentru viitoarea noastră flotă. Fiecare
din acești 12.000 are sau își va întemeia o familie. Înmulțiți deci 12.000 doar
cu 3 și veți avea 36.000 de oameni. Populația unui oraș mijlociu. Și aceasta în
răstimpul unui singur an…
Îndreptându-ne
spre noul port al combinatului siderurgic ne amintim că urbea de la malul
Borcei intra, cu patru decenii în urmă, în evul socialist al țării cu o
populație de aproximativ 18.000 de locuitori. După anul 1965 această populație
se dubla, ca urmare a implantării primelor construcții industriale de
anvergură. În anul 1984, anul celui de-al XIII-lea Congres al partidului,
populația se apropie vertiginos de cifra de 100.000. În 1990 – deci numai peste
6 ani, când cetatea de foc a Bărăganului va reprezenta un flux siderurgic
integrat furnizând 4 milioane tone de oțel anual –se prevede ca orașul să
adăpostească o populație de aproximativ 200.000 de locuitori. Fantastic! – ne
gândim pășind pe cheiurile portului construit în inima Bărăganului. Dar
exclamația aceasta aproape involuntară este îndată întocmită de certitudinea faptelor
de muncă: se montează febril macaralele portuare, se fac retușurile la
taluzări, alte și alte hale industriale se profilează pe orizont.”
10 octombrie 1985. Despre uzina cocsochimică a combinatului
siderurgic Călărași, Rodica Simionescu transmite că: „Ultimul său termen de punere în funcțiune, pentru că au fost mai multe,
este prevăzut chiar în această lună, dar față de termen, stadiul lucrărilor
înregistrează o rămânere în urmă de 2-3 luni. Putea fi evitată dacă
aprovizionarea șantierului cu o serie de materiale și asigurarea forței de muncă la nivelul
necesităților impuse de o lucrare de asemenea dimensiune.
Dar, pentru că așa ne place, s-a pierdut mult timp în ședințe de comandament constatative și ineficiente (obicei care s-a perpetuat, cel puțin în unitățile de stat, și în noua Românie „capitalistă”-n.ns.) în timp ce organizarea rațională a punctelor de lucru și disciplina muncii au fost lăsate pe planul al doilea…”
În ultima vreme, o parte din aceste neajunsuri
au fost în mare parte înlăturate. Au început probele la o serie de agregate ale
noii capacități: stația de curățire, benzile între stația de curățire și stația
de concasare a cărbunelui, circuitele de benzi spre stația de dozare a șarjei
și turnul de cărbune.
Una din etapele importante în construcția
obiectivului consta în uscarea și încălzirea bateriei, lucrare care se afla, de
asemenea, într-un stadiu avansat. Și, totuși, probleme mai erau: instalația de
stingere uscată a cocsului, era destul de întârziată. Rămâneri în urmă erau
semnalate și la stația de sortare secundară a cocsului, la canalizările
menajere, drumurile de acces, priza de apă a combinatului, unde până la acel
moment nu era închisă clădirea stației de pompe.
Restanțele puteau fi recuperate, dar depindea și
de furnizorii de materiale: lipsea circa 100 km cabluri electrice. Conform
contractului trebuia primite de la Întreprinderea de cabluri și materiale
electroizolante din București și de la Întreprinderea de prelucrare a
aluminiului din Slatina, încă de la începutul anului; mai era nevoie și de
124.000 tone piatră spartă de la cariera Sitorman, dar nu se livrase decât
30.000 tone. Greutăți erau și în aprovizionarea cu bitum și a unor echipamente
de înaltă tensiune, nelivrate de uzina „Electroputere” din Craiova.
La 22 mai 1986, Mihai Caranfil și Mihail
Dumitrescu prezentând „Drumul progresului
într-o nouă cetate a oțelului” scriu că în anul 1948, la Călărași, nu s-a
putut naționaliza nici un stabiliment industrial, dar sunt contraziși: „Ba a existat – ne spune cu un zâmbet de
amară ironie, învățătorul pensionar Nicolae Radu -. A existat „fabrica” lui
Lăzărescu. O simplă instalație de încărcat sifoane, pentru uzul multelor și
măruntelor cârciumi ce împânzeau orașul (ca și astăzi – n.ns.). M-am născut, am crescut și mi-am dus viața
aici, la Călărași. Am acum 70 de ani și pot să spun că abia în ultimii douăzeci
de ani localitatea noastră s-a trezit la o activitate dinamică și a început să
trăiască un timp al dezvoltării. Acum, da, Călărașiul este un oraș! Marile lui
prefaceri se petrec uneori de la o zi la alta. Vezi cum dispare, doar în câteva
zile, o stradă. O stradă de care te leagă amintiri: pe caldarâmul ei și prin
fața clădirilor ei ai trecut de mii de ori. Nu e ușor să știi că nu mai e, să
vezi că pe locul ei niște mașini noi și puternice sapă gropi adânci și toarnă
beton…Dar știind ce va răsări în acel loc doar peste câteva luni și văzând apoi
că în locul măruntelor și coșcovitelor ziduri apare ceva care e de mii de ori
mai frumos și mai semeț și că astfel orașul devine cu adevărat oraș, maiestuos,
aerisit, modern îți spui că se întâmplă ce trebuia să se întâmple într-un oraș
și într-o țară aflate într-o binemeritată prefacere, într-un necontenit progres”.
În continuare sunt amintite momentele de început
ale construcției combinatului, apoi faptul că în cincinalul 1981-1985 au
început să producă: oțelăria electrică având o capacitate de 360.000 tone
anual; laminorul de profile mijlocii cu o capacitate de 70.000 tone anual;
sectorul de întreținere al combinatului, cu forța de a produce anual 2.000 tone
de piese, iar în anul în curs urma să intre în funcțiune laminorul de profile
grele și de șină (870.000 tone pe an) și să se extindă capacitatea sectorului
de întreținere.
5 ianuarie 1985. La laminorul de profile mijlocii au început
probele
tehnologice în vederea laminării profilului I 16
Laminorul de profile mijlocii. Traversă metalică-premieră
pentru export
C.S.C. – secția prelucrări mecanice
Laminorul de profile grele și de șină. Se fac probe la instalațiile hidraulice
Aflăm
că, combinatul de la Călărași, fiind cel mai nou, este conceput pentru a
asigura cea mai mare producție de oțel pe unitatea de suprafață, el fiind dotat
cu capacități unitare foarte mari. Pentru prima etapă a fost realizat primul
flux siderurgic integral vertical constând din oțelăria electrică cu turnare
continuă și laminorul de profile mijlocii, iar pentru etapa a doua, în plin
proces de realizare sunt: două fabrici
de aglomerare a minereurilor, două furnale a câte 2.700 mc volum util, o
oțelărie cu convertizoare a câte 160 tone pe șarjă fiecare, o instalație de
turnare continuă în blumuri și brame. În ajutorul lor – așa numitele sectoare
auxiliare: sectorul de întreținere, fabricile de oxigen, de var, de produse
dolomitice, secțiile termoenergetice, electroenergetice, hidrotehice și altele.
În cursul cincinalului în desfășurare, la combinatul din Călărași, se va
realiza primul flux metalurgic integrat orizontal și vertical și va urma al
doilea. Și, se subliniază că, mai mult de 90 la sută din utilajele,
instalațiile și dotările acestui colos industrial sunt de fabricație
românească.
Pentru
oraș, conform datelor furnizate de primarul municipiului, Gheorghe Dragomir,
numai în cincinalul trecut s-au construit peste 15.000 de apartamente în
blocuri noi. Se adaugă la acestea noile înzestrări de ordin social: magazinul
universal, alte magazine și complexe comerciale noi, rețeaua de termoficare în
lungime de 8,2 km, noua rețea de apă și canalizare, noua rețea stradală, noul
hotel și multe altele. În cincinalul care a început, se vor construi încă
11.000 de apartamente noi, o nouă casă de
cultură, noi rețele stradale, de apă și canalizare, linii de troilebuz, alte
noi dotări urbanistice, până la întregirea unei imagini și a unei structuri de
oraș modern.
12
iulie 1986. Un nou moment istoric la Călărași, comunicat de corespondentul
Scânteii, Mihail Dumitrescu: „Ieri, 11
iulie 1986, ora 14,53, pe fila nr. 1 din raportul de producție al uzinei
cocsochimice s-a înscris un important eveniment: a fost elaborată prima șarjă
de cocs…Este momentul care marchează intrarea în circuitul economiei naționale
a unui nou și important obiectiv industrial, unde se vor realiza importante
cantități de cocs de turnătorie care va înlocui importul, precum și alte
produse utile realizate din procesul tehnologic, ca, de exemplu, gaze de cocs,
energie electrică, apă amoniacală, benzen, gudroane, uleiuri.
Desigur, noua capacitate intrată în funcțiune nu
înseamnă numai bateria de cocsificare, ci cuprinde, deopotrivă, un vast și
complex depozit de cărbune cu un port propriu, legat de Borcea printr-un canal
navigabil lung de câțiva kilometri, o stare de pregătire a cărbunelui cu
instalații complexe de dimensiuni impresionante, o altă stație-uzină de sortare
și expediere a cocsului și, în fine,
stația chimică, un adevărat combinat chimic de mai mici dimensiuni.”
8 iulie 1986. Într-o discuție la fața locului, se analizează
regimul
termo-hidraulic al bateriei
de cocsificare nr. 1, după încărcare
Sunt
amintiți oamenii care au contribuit din plin la punerea în funcțiune a acestei
importante uzine. Printre ei, Costică Novac și Constantin Cerbureanu,
proiectanții Cornel Stamatescu, Iosif
Voit, constructorii Gheorghe Bîrcă, Valentin Moraru, Octavian Melinte și
alții ca ei veniți cu formațiile de lucru de la Galați și Hunedoara, cum ar fi
Anton Salanti și Andrei Spinei, sau, din partea beneficiarului – participanți
efectiv la montajul instalațiilor: Viorel Copoșescu, Silviu Pasăre, Dumitru
Petre, Mircea Ababei, Constantin Tiron, Costel Stoicea și încă mulți, mulți
alții.
În 11
octombrie 1987, Mihai Caranfil și Mihai Dumitrescu aflați „Printre oamenii unui oraș șantier”, ne informează că orașul
Călărași are 90.000 de locuitori din care 40.000 populație activă, 10.000
dintre aceștia fiind constructori de toate categoriile și nuanțele. Din marele
combinat produc doar trei instalații: oțelăria electrică, uzina de cocs,
laminorul de profile mici și mijlocii, restul fiind încă șantier.
Inginerul
Nicolae Rainea - secretar cu probleme economice al comitetului municipal de
partid, îi ajută pe cei doi ziariști să înțeleagă ce se întâmplă de fapt, în
acest amalgamat univers de masive instalații industriale, pământ răscolit,
drumuri, conducte, cabluri, mașini alergând, depozite de materiale, etc., etc.,
etc. Bătălie mare și grea cu termene urgente de punere în funcțiune, pentru fluxul
siderurgic integrat, de 1,8 milioane tone de oțel. Ce este, de fapt, fluxul
siderurgic integrat? Începe de la gospodăria de materii prime. Apoi stația de
aglomerare a minereului, după care furnalul de 2.700 metri cubi, oțelăria cu
convertizoare, turnătoria ei, se continuă cu laminorul de profile grele și de
șină…dar, pentru ca toate acestea să poată funcționa normal, mai trebuia
realizate, concomitent, o serie de obiective conexe. Adică portul de
primire-expediție, canalul Borcea-port și canalul Dunăre-Borcea, câteva mari
stații electrice, fabrica de oxigen, stația de apă industrială și întregul
sector hidrotehnic, căi ferate uzinale, secții și atelierul de întreținere,
laboratoare și încă multe altele.
Apoi,
într-o a doua etapă, vor mai fi un al doilea furnal și, început deja, un
laminor de profile mijlocii…
Ziariștii
au mers în hala de 1,5 km a laminorului de profile grele, semifabricate și
șină, unde se montează cajele de antrenare 2,3,4,5 și căile cu role…Cam vreo
3.000 de tone de utilaje.
Laminorul
universal pentru profile greleDiscută
apoi, cu ing. Nicolae Bîrcă – directorul Întreprinderii antrepriză de
construcții și montaje siderurgice (cu rol de antreprenor general al
combinatului și care va rămâne aici și după ce toate celelalte șantiere se vor
fi mutat prin alte colțuri de țară), care spune că: „Nu suntem aici la faza la care ar fi trebuit să fim și nici la aceea la
care am fi putut fi… din cauza
dificultăților în asigurarea unor materiale cum sunt cimentul, piatra spartă și
altele, pentru care nu sunt capacități de transport, apoi întârzierea unor
utilaje tehnologice…, după care, lucruri mici, dar cu efect mare, între ele
fiind lipsa anvelopelor și a acumulatorilor pentru mijloacele de transport
auto…” Până la vinovățiile antreprizei, mai amintește că „Agregatele siderurgice sunt atât de
complexe, implicând pentru cei care le pun în operă atât de mari răspunderi încât, pentru
evitarea posibilelor necazuri de mai târziu, nu ne putem permite o grabă ce
ne-ar crea bănuiala incorectitudinii. Și acum răspunderile noastre directe:
ieri am avut o plenară a comitetului nostru de partid. O analiză. A rezultat că
avem deficiențe în organizare, necorelări între nevoile punctelor de lucru cu
operații logic înlănțuite. Diversele compartimente tehnice sau administrative
nu asigură tot ce este necesar, mai ales tehnologiile în flux. Cineva a spus:
„E o diferență între ce spunem în ședințe și ce se întâmplă la punctele de
lucru. Ceea ce gândim și hotărâm și pare atât de rotund și frumos nu ajunge la
oamenii care trebuie să aplice efectiv.” Toate astea sunt… marea resursă pe
care trebuie neîntârziat să o folosim. A rezultat, de aici, un plan de măsuri,
de fapt, un program foarte precis. Cu grafice, cu termene, cu răspunderi… Cam
asta se întâmplă.”
La
ACIND (Antrepriza de Construcții Industriale Călărași), directorul ing. Mihai
Anton, precizează că principala construcție de care se ocupă antrepriza este
laminorul de profile mijlocii (mai are de construit distileria de gudroane de
la cocserie, fabrica de produse lactate, abatorul de păsări și altele) obiectiv
preluat de la o altă antrepriză cu întârzieri în execuție și nu o să poată
recupera întârzierea, în primul rând din cauza lipsei forței de muncă, din
necesarul de 1100 oameni având doar 680, dar și lipsa tablei cutate de la
Tecuci cu care trebuie acoperită hala laminorului, în lungime de 1,5 km, pentru
că laminorul nu se poate monta sub cerul liber.
Sunt și
sectoare unde se stă bine. La Antrepriza Căi Comunicații Călărași (din cadrul
M.T.Tc.), cu o teribilă întindere teritorială: de la metroul bucureștean,
trecând pe la șantierele de la Mihăilești și până aici, la construcția
canalului Borcea – port, Dunăre – Borcea, a portului mineralier (practic
terminat) și la construcția noii gări din Călărași. Inginerul Radu Trapiel,
directorul Antreprizei spune că la toate capitolele sunt cu lucrările la zi.
Dar
șantier la Călărași, e și…Călărașiul propriu-zis, fostul sat Lichirești,
ulterioara urbe, în curs de masivă renaștere, despre care primarul Gheorghe
Dragomir, spune: „Sigur că aici a existat
un oraș. Se prea poate ca el să fi fost, în vremurile mai vechi, suficient de
mare și arătos. Dar pentru viața care se dezvoltă acum aici, pentru nevoia de
confort, de frumos, de elevație a populației din actualul timp, orașul vechi ar
fi rămas o haină strâmtă și ponosită. Ce construim: facem aproape totul din
nou, la alte dimensiuni și într-o altă structură și înfățișare. Cartierul nou
și Mircea Vodă – îi mai spunem și „al siderurgiștilor”, dar ce nu e pentru
siderurgiști în acest oraș?- crește mereu, cresc mereu și alte cartiere.
Mergeți să vedeți str. București, str. Republicii, vedeți centrul Care se naște
acum. Și, dacă aveți termene de comparație, comparați…
Călărași – km zero. Centru „centrului” este, după
aprecierea localnicilor, clădirea consiliului municipal. De la ferestrele ei
îndreptăm obiectivul aparatului de fotografiat către cel mai tânăr și cel mai
cochet (tot după părerea gazdelor) bloc dat recent în folosință chiar peste
drum de… km zero: blocul „ Arcadia”. Spațiile comerciale de la parter și
mezanin au pereții în întregime din sticlă, imense vitrine, coboară cu 4-5
metri sub cota străzii, cu mari peluze de flori…
Este cel mai… până va fi gata blocul „Flora” – ne
spune maistrul Marin Vlad, șeful formației de lucru de la noul bloc-turn
înălțat, deocamdată, până la etajul șase, peste drum de cele 5 niveluri ale
„Arcadiei”, dar care va urca până la etajul opt, ca o inspirată replică pe
verticală dată, prin suplețe și înălțime, vecinului ascuns în trepte de flori.
„După 30 de ani de șantierat, „Flora” este un examen pentru mine, dacă nu mai
mult”- continuă maistrul…
Vedeți căsuța aceia dintre clădirile de lângă
parc? Este primul bloc la care am lucrat aici în 1957. Are nici mai mult, nici
mai puțin decât…șase apartamente: trei la parter și trei la etajul unu și atât.
Al doilea este cel din stânga, de lângă liceul economic. Acela ca o cutie. Are
48 de apartamente. Pe vremea aceea fala Călărașiului. De atunci au urmat altele
și altele. Am lucrat și la noul spital județean, azi cu peste 900 de paturi, la
școala nr. 2, la ansamblul din Mircea Vodă și acum ne-am mutat în centru. Poate
de aici ar fi trebuit să începem…”
Început
de noiembrie 1987. Pe șantierul combinatului siderurgic de la Călărași poposesc
ziariștii Gheorghe Ioniță, Ștefan Ciochinaru și Virgil Mihailovici, pentru a
verifica ce se întreprinde pentru finalizarea investițiilor, deoarece erau mari
întârzieri la centrala de suflante. Pentru că se lucrase fără ca hala să fie
terminată, turbinele pe anumite porțiuni ruginiseră. La centrala electrotermică la fel, mai era
mult de lucrat. Pe lângă cele două turbine, la centrala de suflante mai trebuia
montate trei suflante, dar turbosuflanta nu era omologată.
La
centrala de recuperare, obiectiv esențial pentru termoficarea municipiului
Călărași erau, de asemenea, mari rămâneri în urmă. Lipseau unele subansamble și
utilaje, iar activitatea era necorespunzătoare. Între utilajele așteptate,
unele de peste doi ani, boilerul de la sala cazanelor de apă fierbinte, de care
depindea încălzirea orașului, furnizor fiind Întreprinderea de utilaj chimic
Ploiești. Lucrările au fost mult timp neglijate și nici în acel moment nu se
lucra din plin, pe timpul documentării nefiind găsit pe șantier vreun muncitor,
nici din partea constructorului și nici din partea montorului.
Mai
erau și alte lucrări de investiții, în diverse stadii de execuție, deosebit de
importante pentru economia națională. S-a discutat cu responsabilul cu probleme
de investiții, ing. șef Gheorghe Pârvan.
- „Suntem mult rămași în urmă la mai toate
investițiile. Restanțe sunt la gospodăria de materii prime, oțelăria cu
convertizoare, la furnal, la uzina de aglomerare. Cauzele? Lipsa de forță de
muncă și lipsa unor utilaje conducătoare. Facem eforturi deosebite ca până la
sfârșitul anului să începem probele mecanice la aglomerare. Pentru aceasta însă
trebuie să primim motoarele de 5 MW – 10 KV, care acționează exhaustoarele de
la electrofiltre și pe care Întreprinderea constructoare de mașini Reșița încă
nu ni le-a livrat. La furnal vom începe zidirea. De asemenea , multe probleme
avem la laminorul de profile grele și șine. Așteptăm motoarele de la I.C.M.
Reșița – furnizorul ni le-a promis în luna noiembrie. Alt necaz? Cu toate că
avem cajele, nu putem începe probele deoarece nu am primit manipulatoarele
executate de Întreprinderea „23 August” din București și Întreprinderea
metalurgică din Buzău. Și exemplele pot continua. De fapt, dacă doriți, vă pot
oferi o listă întreagă cu subansamble și utilaje care nu au sosit pe șantier și
care practic ne țin în loc. Cine se face vinovat de această stare de lucruri?
Laminorul
de profile grele și șine
- Noi toți, ne răspunde inginerul șef. Adică
beneficiarii, constructorii, montorii dar și furnizorii de utilaje. Cert este
că mult timp lucrurile nu mai pot merge așa. Ori lucrăm cu toții bine, ori…Ceea
ce ai gândit astăzi și n-ai făcut mâine, imediat, înseamnă un pas pierdut. Dar
se poate și altfel. Vreți un exemplu? Uzina cocsochimică. Acum se produce cocs
la Călărași. Știam că țara are nevoie de cocs și ne-am mobilizat cu toții
atenția asupra acestui obiectiv. Așa că am câștigat acel pas de care vă
vorbeam. Știm însă că țara are nevoie și de oțel, că se așteaptă de la noi
aproape două milioane tone de oțel anual. Dar până când atingem acest obiectiv
trebuie să câștigăm încă mulți pași.
Frumoase cuvinte. Ne revine în minte un cuvânt: oțel.
Și o cifră: 2 000 000 tone. Iar pentru realizarea acestei producții nici
un efort nu este prea mare, nici o investiție de pe șantier nu este
neimportantă. Dimpotrivă, toate, dar absolut toate sunt la fel de importante.
Pentru că, se știe, cele două milioane tone de oțel se vor putea produce numai
atunci când toate lucrările vor fi finalizate și se va lucra la capacitatea
proiectată. Aceste imperative trebuie să-i călăuzească permanent, zi de zi, în
activitatea lor atât pe constructori și pe montori, cât și pe furnizorii de
utilaje, care, în cel mai scurt timp, au datoria să finalizeze și să pună în
funcțiune toate capacitățile din cadrul Combinatului siderurgic din Călărași.”
La 21
mai 1988, Mihail Dumitrescu ne transmite că la Călărași, la uzina cocsochimică,
colectivul a reușit ca, înainte de a împlini doi ani de la intrarea în
funcțiune a primei baterii, să livreze beneficiarilor un milion tone de cocs,
înlocuindu-se astfel importul la această importantă materie primă pentru
turnătorii. Acesta amintește despre un amplu program de modernizare constând în
darea în exploatare a unei noi instalații pentru producerea cocsului special de
turnătorii, precum și realizarea unui sistem prin care se urmărește și se
dirijează cu maximă operativitate și eficiență întregul proces tehnologic, a
unor calculatoare și pupitre de comandă electronice realizate de specialiștii
uzinei.
Același
Mihail Dumitrescu – corespondent al Scânteii – ne informează la 17 martie 1989
că prin punerea în funcțiune a fluxului integrat pentru producția de oțel, combinatul
siderurgic urmează să realizeze mai bine de zece la sută din întreaga producție
de oțel a țării. La întrebarea: Cum se asigură cocsul pentru această
producție? răspunsul este că în 1986 a
intrat în producție prima baterie de cocsificare, la data documentării lucrând
la 70 % din întreaga capacitate datorită neintrării în producție a unor
instalații aferente uzinei. În perioada ce a trecut de la darea în funcțiune și
până la data documentării, uzina cocsochimică ar fi trebuit să livreze economiei
naționale 100.000 tone cocs mai mult, din care 50.000 tone în 1988. Inginerul
Silviu Pasăre – șeful secției cocsificare amintește că o serie de deficiențe
care au făcut ca să nu se îndeplinească sarcinile de plan, aparțin colectivului
uzinei, în primul rând conducerii uzinei și secției: în primul rând lipsa de
experiență și pregătire profesională pentru această meserie extrem de
pretențioasă, în care procesul tehnologic „nu iartă”, cea mai mică greșeală sau
neglijență însemnând pierderi de producție; în 1988 au fost înregistrate peste
70 de absențe nemotivate, în medie, pentru fiecare om al muncii; s-au
manifestat unele neajunsuri în supravegherea și întreținerea instalațiilor și
mașinilor, în mod deosebit a benzilor transportoare; calitatea uneori necorespunzătoare
a cărbunelui, precum livrarea lui în mod neritmic; lipsa unor piese de schimb
de la întreprinderea „Neptun” din Câmpina, întreprinderea mecanică Aiud,
„Balanța” din Sibiu ș.a., contractele fiind încheiate la timp.
Măsurile
luate au dus la depășirea planului în primele luni și realizarea a 2.500 tone
cocs peste plan.
În ce
privește finalizarea investiției pentru atingerea capacității proiectate, mai
erau de pus în funcțiune trei instalații: cea de stingere uscată a cocsului,
cea de producere a sulfului și cea de distilare a gudroanelor. La prima se
făcuse probele tehnologice, urmând să intre în funcțiune în scurt timp. Instalația
de producere a sulfului era complet terminată, dar nu putea fi pusă în
funcțiune din lipsa metavanadatului și a acidului citric așteptate de la
Întreprinderea de alumină din
Oradea și, respectiv, de la fabrica de
zahăr din Giurgiu. La cea de-a treia instalație lucrările erau mult rămase în
urmă deoarece o parte din utilajele contractate cu 4-5 ani în urmă, care ar fi
trebuit livrate în 1987 și 1988 nu au sosit de la întreprinderea de utilaj
chimic Ploiești, întreprinderea metalurgică Aiud, întreprinderea de utilaj
chimic și forjă din Râmnicu Vâlcea, întreprinderea mecanică de mașini și utilaj
minier din Baia Mare.
Și o știre
bună: la 15 martie 1989, a fost obținută cea mai mare producție de cocs din
istoria uzinei, depășindu-se cu 100 tone programul stabilit pentru fiecare din
zilele primei jumătăți a lunii martie.
23
august 1989. Muncitorii de la C.S.C. în coloana demonstranților
16
septembrie 1989. Ultima corespondență de pe platforma combinatului siderurgic
transmisă de Agerpres, anunță că: „Pe
șantierele C.S.C. se desfășoară ample lucrări de construcții și montaje. Recent
a fost terminată betonarea rezervorului castelului de apă al furnalului,
lucrare executată la sol, precum și pânza hiperbolică a turnului de răcire cu
tiraj natural al compresorului de aer al fabricii de oxigen. La oțelăria cu
convertizoare s-a finalizat betonarea radierului și a pereților interiori de la
cicloanele decantoare.”
C.S.C.
– Turnul de răcire
Fotografii ale combinatului siderurgic din anul 1989, aflate în arhiva
Agerpress
După
evenimentele din decembrie 1989, dând curs zicalei lui Petre Roman cum că
industria românească este un morman de fier vechi și energofagă, problema
continuării construcției combinatului a fost abandonată. Mai mult chiar, nu
numai că această unitate economică nu a mai produs cu obiectivele puse în
funcțiune, ci sub ochii noștri, s-a distrus mare parte din ceea ce se
construise cu trudă și pentru care se cheltuiseră sume uriașe, toți călărășenii
mai în vârstă, cu deosebire cei care lucraseră acolo, fiind martori ai acestui
monstruos proces de distrugere. Au poposit la Călărași mulți din noii
conducători ai României, dar vizitele au fost mai mult electorale decât cu
impact economic.
Cristian Pârvan - director al combinatului (după mulți, unul din groparii combinatului) explicând lui Ilie Verdeț și altora veniți de la București,
ce „comoară de fier” are el la Călărași
Adrian
Năstase prezent la prima șarjă de oțel de la Donasid
Au curs
râuri de cerneală din condeiele ziariștilor și au fost multe emisiuni TV care
au abordat și dezbătut subiectul dispariției combinatului siderurgic, denumire
care mirosind urât noilor conducători ai României a fost schimbată în aceea de
Siderca. Sigur nu vom reproduce tot ceea ce s-a scris de-a lungul anilor, cei
interesați putând accesa Internetul unde găsesc aceste materiale. Vom reproduce
doar câteva pasaje din multele consemnări despre acest sensibil subiect.
Astfel
Ziarul Financiar consemna: „Combinatul
siderurgic Călărași este o oțelărie care înainte de 1990 dădea de lucru la
4.000 de oameni. După 1990 combinatul a fost redenumit Siderca, moment în care
situația acestuia a început să se deterioreze, iar anul 2000 și-a anunțat
falimentul.
Foto:
Realitatea de Giurgiu
În ianuarie 2003 activele viabile ale
combinatului au fost preluate de Donasid, privatizarea făcându-se de către
APAPS, condusă de Ovidiu Mușetescu. Italienii au vândut mai departe compania
către liderul în producția de țevi la nivel mondial, Tenaris, care o
controlează și astăzi. În momentul preluării fabrica nu funcționa, astfel că Tenaris
a angajat câteva sute de muncitori de câți avea nevoie și mai târziu a integrat
activitatea oțelăriei, cu o capacitate de 470.000 de tone, sub umbrela
producătorului de țevi Silcotub Zalău.
Conform celor consemnate de Jurnalul.ro, în anul
2005, ridicarea Combinatului Siderurgic Călărași „a fost un proiect justificat
economic, în care Dunărea a constituit elementul cheie. Situarea combinatului
în imediata vecinătate a fluviului permitea alimentarea cu minereuri și
expedierea produselor finite, dar și folosirea apei în procesul tehnologic…
Revoluția a însemnat începutul sfârșitului pentru
combinatul siderurgic, devenit SIDERCA după 1990, care acum mai are doar 65 de
angajați. Acum arată jalnic și e tocmai bun de decor pentru filme SF. Cine are
de gând să le facă trebuie să se grăbească însă. Partea neviabila a
combinatului e descompusă bucata cu bucata pentru recuperarea fierului. Și s-a
folosit destul la ridicarea lui: 400.000 de tone. Când întrebi cum de s-a putut
ajunge la imaginea dezolantă care ți se înfățișează de cum intri în Călărași, ți
se răspunde cu un singur cuvânt: jaf. Oamenii se tem sa spună cine l-a făcut.
"Nu vreau să spun mai mult, că am copii acasă si nu vreau sa rămân fără
ei", ne spune un fost angajat. Mai în gluma, mai în serios, ne mai spune că
dacă vrem și noi fier vechi cu o butelie de aragaz în mână și accesoriile
aferente ne declarăm firme si putem să ne punem pe treaba. Cei 600 km (poate
60-n.ns.) de cale ferată internă care deserveau combinatul au dispărut demult. Și
n-ar fi numai atât. Foști angajați spun ca utilaje care nici nu fuseseră
despachetate au fost date la fier vechi (același lucru l-am auzit și noi din gura unor foști
sudori în combinat-n.ns.). Nebunia colectării
fierului a ajuns până în fostul port siderurgic, din care nu au rămas decât
betoanele ciuntite. Până și fierul din structura stâlpilor le-a stârnit
interesul. Acolo unde altădată trebuia să acosteze barjele cu minereu, mai găsești
doar pescari.
In 2000, la SIDERCA, s-a declanșat procedura falimentului, suspendată în 2001 pentru patru ani, în care s-a încercat rentabilizarea combinatului. Așa a apărut, în ianuarie 2003, DONASID, care a preluat partea viabilă a combinatului - oțelăria electrica, secția de turnare continua si laminorul de profile grele și șine - , evaluată la 20 de milioane de dolari. SIDERCA a contribuit la constituirea DONASID cu 150 de hectare de teren si clădirea administrativa. "Din cele 1,8 miliarde de dolari investite în combinat, partea viabilă care a fost salvată reprezintă 400-500 milioane de dolari", spune Mihai Arpagic. Din ce a însemnat odată combinatul, SIDERCA a rămas cu 5%, inclusiv 500 de hectare teren, DONASID cu 20%, iar 65% LEMNTRANS (societatea care a câștigat licitația pentru recuperarea unei creanțe a SIDERCA de 10 milioane de dolari și care a reușit să obțină în instanța penalități de 22 milioane de dolari). LEMNTRANS își recuperează acum banii de la SIDERCA prin vânzarea fierului vechi scos din betoanele combinatului. Anul acesta, SIDERCA a reintrat în procedura de faliment, iar DONASID a fost preluată in urmă cu două luni de TENARIS, o societate italiană, care deține si Silcotub Zalău și are 520 de angajați.
Deși se află în faliment, SIDERCA mai are cu ce să se
laude. "Este prima societate după 1945 care a făcut emisiune de obligațiuni.
Aveau o valoare de 20.000 lei vechi bucata, perioada de răscumpărare era de
trei ani, iar dobânda fixă, de 55% pe an", ne spune directorul economic,
Anton Șara. O altă mândrie a combinatului sunt modernizările, unice in Romania,
făcute in 1997 la laminorul de profile grele și oțelăria electrica. Anton Șara
nu uită să amintească și de utilajele pe care combinatul le-a importat din
Vest. Și nu sunt din orice țară: Germania, Austria, Scoția”.
|
Abordând același subiect, în anul 2005, Dan Coste scria în ziarul Ziua:
„In Combinatul siderurgic
Călărași, devenit după decembrie 1989 SC SIDERCA SA, statul a investit
aproximativ 1,8 miliarde de dolari. Fiind realizat doar in proporție de
85-90%, in 1993 s-a aprobat o infuzie de capital de 65 de milioane de dolari,
pentru pornirea oțelăriei electrice, care ar fi trebuit sa producă în
principal șină de cale ferata. Din nefericire, SIDERCA n-a generat decât
pagube și datorii, funcționând ca o veritabila gaură neagră a economiei românești.
A urmat o serie întreagă de tentative de privatizare eșuate lamentabil,
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) solicitând declanșarea
procedurii falimentului. Din decembrie 1999, combinatul n-a mai fost capabil
sa desfășoare vreo producție. La 3 noiembrie 2000, Pricewaterhouse Coopers a fost
numit lichidator, succedând SC Reconversie si Valorificare Active SA (care
s-a retras), Dl. Florea Scăunașu și SC Reconversie Milenium III SRL. Apoi s-a
stabilit strategia de vânzare, care "trebuie sa urmărească separarea
activelor în: -
active viabile ce urmează a fi puse în funcțiune de cumpărător: oțelăria
electrică, laminorul de șina și profile grele și utilajele aferente; -active
neviabile ce urmează a fi valorificate ca fier vechi sau dezmembrate și
vândute la licitații; uzina cocsochimică, fabrica de aglomerate și oțelăria convertizoare; -
active neclasificate, asupra cărora decizia trebuie luată ulterior, în funcție
de ofertele primite: fabrica de oxigen, laminorul universal de profile
mijlocii s.a." In 2001, Guvernul Năstase a aprobat un Program de
Restructurare si Redresare Financiara, desemnându-i ca așa-zisi investitori
strategici pe italienii de la AFV ACCIAERRIE BELTRAME SpA. Acestora li s-a
oferit pachetul de 70% din acțiunile unei noi societăți pe nume SC DONASID
SA, constituită pe scheletul viabil al ruinelor combinatului călărășean. Cu
toate că activele în discuție au fost evaluate inițial de IPROMET SA și
IPROLAM SA la 90 de milioane de dolari, Guvernul - încălcând flagrant legile
acestei țari - a dat o ordonanță și a vândut italienilor partea viabila a
combinatului cu numai 16 milioane de euro, în rate, pe o perioada de 12 ani, și
cu o perioadă de grație de doi ani. Dreptul de proprietate, însă, s-a derulat
începând cu data semnării contractului de vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte,
italienii au înhățat partea viabilă a SIDERCA, fără să plătească sau să
investească vreun eurocent, la această escrocherie de proporții, un aport
esențial având Roxana Ileana Bichel - subordonata de tristă amintire a
ministrului Ovidiu Mușetescu -, poreclită de presă nașa privatizării
siderurgiei românești. După aceea, macaronarii au vândut DONASID cu un profit
fabulos unei firme a grupului TENARIS, in pofida faptului ca nu plătiseră
nimic pentru aceasta societate comerciala. In timp, mai mulți creditori ai SIDERCA - societăți
comerciale private - au început să-și caute dreptatea în justiție pentru a-și
recupera creanțele, văzând ca statul are de gând să vândă combinatul pe
gratis. Printre aceștia se numără și SC LEMTRANS INTERNATIONAL PROD COM SA, care
a obținut printr-o decizie definitivă și irevocabilă dreptul de a executa
silit SIDERCA SA, în limita sumei de 32 de milioane de dolari. Ca să nu existe discuții și acuzații ulterioare,
LEMTRANS a cerut executarea doar a acelor obiective ale SIDERCA SA
considerate de stat neviabile și bune de tăiat ca fier vechi. Astfel, au fost
puse în funcțiune forja, turnătoria, o fabrică de mobilă, la momentul actual
fiind în stare foarte avansată de finalizare încă o fabrică de țiglă și euro
cărămizi. In ceea ce privește modernizarea și punerea în funcțiune a
centralei electrice, în parteneriat cu o firmă americană, lucrurile sunt ceva
mai complicate, după cum vom arata în continuare. Cert lucru, LEMTRANS a creat pe platforma călărășeană,
până în prezent, 300 de locuri de muncă, în vreme ce la SIDERCA - aflată în
lichidare judiciară - mai trag mâța de coada pe banii creditorilor mai puțin
de 50 de oameni. Pentru atragerea de personal specializat, LEMTRANS a
cesionat sindicaliștilor de la SIDERCA, din creanța sa, trei milioane de
dolari, înființând cinci societăți comerciale. Oamenii au fost bucuroși să
dobândească noi locuri de muncă și s-au apucat de treaba. Pentru punerea in funcțiune a centralei electrice,
LEMTRANS s-a asociat cu GABSTER ASSOCIATES Ltd. SUA, căreia i-a garantat
investiția cu alte patru milioane de dolari din creanța sa la SIDERCA.
Americanii au întocmit studiile de fezabilitate necesare și proiectele de
execuție, angrenând în această activitate circa 40 de specialiști, cu
costurile aferente. Din acest moment, AVAS si lichidatoarea SC VALCHIM
Brăila, prin Carmen Franga, s-au dedat la un sabotaj greu de imaginat pentru
mileniul in care ne aflăm, având ca unic scop lăsarea pe drumuri a sindicaliștilor.
Cele doua entități știu foarte bine ca nu se pot atinge de creanța LEMTRANS,
însă țelul lor josnic a fost si mai este acela de a împiedica cu orice preț
dezvoltarea platformei călărășene, împotrivindu-se unor asocieri benefice și
absolut legale. De aceea, au contestat în instanță tot ce-au putut, influențând
justiția într-un mod de neimaginat. Initial, sindicatul din SIDERCA a fost de acord cu
asocierea cu LEMTRANS, începând războiul cu AVAS si lichidatoarea VALCHIM,
care aveau și mai au ca unic scop distrugerea platformei călărășene. Ce s-a întâmplat
în continuare. Majoritatea sindicaliștilor și-au găsit locuri de munca în
cele cinci societăți înființate cu LEMTRANS, în SIDERCA rămânând doar 39 de
oameni pentru a tăia frunze la câini, in frunte cu liderul Georgeta Cîrjilă.
Aceasta, în cârdășie cu concubinul ei, Aurel Radi - tartorul federației
METAROM pe ramură - au cedat presiunilor lichidatoarei Franga și a
reprezentanților AVAS, pur și simplu retrăgând recursul înaintat Inaltei Curți
de Casație și Justiție (ICCJ) București. Totul s-a întâmplat în urma unor
murdare jocuri de culise. Rămași fără apărare, peste 200 de sindicaliști au
constituit o noua organizație, fiind lăsați de izbeliște de propriul lider.
Dar încercarea lor de a-și apăra locurile de munca s-a izbit de tertipurile
judecătorești, considerându-se că sindicaliștii n-au calitate procesuală în
speța, de parca ar fi fost teleportați la Călărași de pe alta planetă și n-ar
fi fost mai devreme lucrători cu acte-n regulă la SIDERCA. Și astfel, fără a
avea vreo probă, AVAS si lichidatoarea SIDERCA au obținut câștig de cauza. SC GABSTER a primit din partea Judecătoriei Călărași
dreptul de a executa silit ruinele centralei electrice de pe platforma călărășeana
(în scopul retehnologizării și punerii în funcțiune), în urma semnării
contractului de cesiune de creanță încheiat cu LEMTRANS. AVAS si lichidatoarea Carmen Franga au contestat
decizia, ajungându-se la aceeași Curte de Apel București. Aici, președintele
de ședință Cosmin Mihăianu a avut o atitudine demna de atenția DNA, încălcând
în mod voit legea care spune ca: "judecătorul nu poate hotărî asupra
unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților...". Cu toate
acestea, el a făcut-o. Avocata Octavia Bujor, care a reprezentat o vreme
interesele GABSTER la Judecătoria Călărași, a depus o adresă la dosar, prin
care aducea la cunoștință că nu mai are împuternicire de a reprezenta
societatea la Curtea de Apel București, cerând citarea la sediul acesteia din
SUA. Documentul a fost înregistrat la data de 28.10.2004. La data de 18.11.2004, adică 21 de zile mai târziu,
Mihăianu a considerat că avocata "nu a dovedit ca ar fi avut un mandat
limitat acordat de intimata sau eventual ca ar fi renunțat la acesta, cu
respectarea disp. art. 72, al. 2 C pr. Civ." - Cod de procedura civila. Din păcate, această mențiune judecătorească implica
două aspecte la fel de nocive pentru societatea românească și privesc în bună
măsură reforma din temelii a Justiției romane. Ori Mihăianu este corupt sau
cel puțin influențat în privința soluției pe care a dat-o, ori n-are nici o
treabă cu legea pe care trebuie s-o respecte. Și vom arata de ce. Codul de procedura civila, la art. 72, al. 2 zice așa:
"Mandatarul, care renunța la împuternicire, este ținut să înștiințeze atât
pe cel care i-a dat mandatul cât și instanța, cu cel puțin 15 zile înainte de
termenul de înfățișare sau de împlinirea termenelor cailor de atac". Iar
avocata Bujor a adus la cunoștința Curții problema respectivă cu 21 de zile înainte. Din acest motiv, dar si din altele, GABSTER a făcut
recurs la ICCJ. Incredibil, dar nici aici legile nu sunt cunoscute de
Completul de judecată compus din nu mai puțin de patru membre ce merită
citate spre nefasta aducere-aminte: Veronica Rădulescu - președinte, Anca
Viciu - judecător, Veronica Popescu - judecător si Marinela Novac - magistrat
asistent. Aceste stimabile doamne invocă din nou dispozițiile Codului de
procedura civila invocate anterior de Mihăianu, fără ca măcar să le citească,
respingând recursul firmei GABSTER…”
 |
|
|
|
Sursa
foto: igloo.ro
Oțelăria
cu convertizoare. Foto: tudorcremo.wordpress.com
Portul
siderurgic. Foto: towerspotting
Sursa
foto: tudorcremo.wordpress.com
Foto:
cronica română.net
Foto:
tudorcremo.wordpress.com
Foto:
towerspotting
Foto:
towerspotting
Și acum ultima
bombă: după ce a fost distrus aproape tot ce s-a construit cu sudoare și bani
mulți, aflăm de la Afrodita Cicovschi, pe adevărul.ro că: „Italienii care deţin Donalam, rezultat
în urma divizării Siderca Călăraşi în urmă cu mulţi ani, au anunţat că vor
construi un nou combinat siderurgic în România, în urma unei investiţii de 300
de milioane de euro. AFV Beltrame Group a efectuat deja studiul de fezabilitate
pentru a construi în România o fabrică eco-inteligentă de oţel-beton şi sârmă
laminată, nehotărându-se însă asupra locaţiei, după cum a anunţat luni
compania. Italienii precizează însă că acesta va fi primul proiect
greenfield din Europa în ultimele decenii în producţia de oţel şi va stabili un
nou standard pentru industria siderurgică privind reducerea emisiilor poluante.
Unitatea de producţie va include o oţelărie şi un laminor, dar şi un parc
fotovoltaic, cu o capacitate de 100 MW. „În prezent, compania are
în vedere mai multe locaţii pentru construcţia acestuia. Fabrica eco-inteligentă
va avea cel mai scăzut nivel al emisiilor generate de o unitate de producţie a
oţelului la nivel mondial, atât în ceea ce priveşte gazele cu efect de seră,
cât şi pulberile în suspensie (praf). De asemenea, consumul de apă va fi unul
minim, prin tratare şi recirculare, asigurând cel mai înalt nivel de economie
circulară. Noua tehnologie inovatoare, gândită şi dezvoltată în ultimii doi
ani, are potenţialul de a situa România în fruntea inovaţiei în sectorul
siderurgic”, au informat italienii.
250 de oameni vor fi angajaţi în combinat
Combinatul va avea o capacitate de producţie de aproximativ 600.000 tone/an de
oţel - beton şi sârmă laminată. Investiţia grupului Beltrame va contribui la
crearea a aproximativ 250 de noi locuri de muncă directe la nivel local, precum
şi la aproape 1.000 de locuri de muncă indirecte, dintre care cel puţin 800 în
faza de construcţie şi circa 150 în faza de producţie. „Provocarea
industriei siderurgice este să se alinieze obiectivelor de mediu stabilite prin
Pactul Verde European, cu toate că targetul de emisii zero sau, altfel spus,
producerea de 'oţel verde' este imposibil de atins cu tehnologia existentă.
Cred că astăzi greenwashing-ul este un fenomen foarte comun, care conduce la
exagerarea termenilor 'verde' şi 'emisii zero”.
Proiectul dezvoltat de Beltrame Group va
stabili un progres fără precedent în sectorul siderurgic datorită proiectării
şi tehnologiilor inovatoare prevăzute, care fac posibilă reducerea la minimum a
emisiilor poluante generate în activitatea de producţie. Este un proiect în
care am investit multă muncă, dedicare şi timp, iar prin această investiţie
grupul îşi demonstrează angajamentul faţă de atingerea ţintelor de mediu şi de
valorificarea resursele locale", a declarat Carlo Beltrame, Country Manager
AFV Beltrame în Franţa şi România, Group Business Development. În
sectorul construcţiilor, consumul intern de oţel - beton şi sârmă este de circa
1,4 - 1,5 milioane tone pe an. Acesta este estimat să crească în următorii cel
puţin 10 ani, în special datorită investiţiilor guvernamentale în
infrastructura publică, dar şi a investiţiilor private. În prezent, România
importă aproape în totalitate cantitatea de oţel - beton necesară.
Producţia internă de oţel-beton şi sârmă poate deveni un pilon de susţinere
pentru economia românească, deoarece elimină necesitatea exportului de fier
vechi şi a importului produselor finite. Aceasta ar contribui la îmbunătăţirea
balanţei comerciale a României şi, de asemenea, la reducerea substanţială a
emisiilor de domeniul 3 (Scope 3) generate indirect de activităţile de
logistică, precum transportul materiilor prime şi al produselor, eliminarea
deşeurilor etc. Grupul Beltrame deţine în România combinatul siderurgic
Donalam, specializat în producţia de bare de oţel laminate la cald şi oţeluri
speciale, cu utilizări în diverse industrii, de la petrol şi gaze, auto,
echipamente mecanice mari şi hidraulice, la maşini şi echipamente agricole.
Compania are peste 270 de angajaţi şi exportă anual circa 180.000 tone de
produse pe piaţa europeană. Pentru acest an, Donalam estimează o cifră de
afaceri de peste 130 milioane euro, cu o creştere mai mult decât dublă faţă de
cea înregistrată anul trecut.
Donalam, înfiinţat prin divizare după
falimentul Siderca Înfiinţat în 1896, AFV Beltrame Group este în prezent unul
dintre cei mai mari producători de bare din oţel şi oţeluri speciale din
Europa. Grupul deţine 6 fabrici în Italia, Franţa, Elveţia şi România, cu un
total de peste 2.000 de angajaţi, peste 2 milioane de tone vândute anual şi
activităţi comerciale în peste 40 de ţări. În ceea ce priveşte Donalam,
aceasta a fost înfiinţată după falimentul Siderca din 2005, când renumitul
combinat din Călăraşi a fost divizat în 5 unităţi: Sidertrans, Martifer,
Donalam şi, cea mai mare, Donasid. În prezent, „Donalam, cu sediul în
Călăraşi, este unul dintre principalii jucători din industria barelor de oţel
laminate la cald şi oţeluri special din Europa”, după cum spun italienii,
adăugând că au înfiinţat Donalam în 2006, iar în 2007 au cumpărat de la Tenaris
un laminor pe platforma fostului combinat siderurgic Siderca.
Compania deţine peste 270 de angajaţi şi vinde anual aproximativ 120.000 tone
de bare de oţel. În ce priveşte Tenaris (de la care Beltrame a cumpărat
laminorul), acesta a preluat, în urma falimentului Siderca, partea cea mai
viabilă din combinat – Donasid – respectiv oţelăria, unitatea de turnare
continuă şi laminorul pentru profile grele şi şină de cale ferată, inclusiv 150
ha şi clădirea administrativă a fostei Siderca”.
Dacă va fi așa înseamnă că ne întoarcem de unde am plecat.
