SUB SEMNUL CENTENARULUI
EROI CĂLĂRĂȘENI PE FRONTUL
ÎNTREGIRII
NEAMULUI ROMÂNESC:
LOCOTENENT STOICESCU ALEXANDRU
Pentru realizarea
visului secular al românilor, Unirea cea Mare, realizată la 1 decembrie 1918, au
făcut suprema jertfă în luptele purtate în anul 1916 în Dobrogea, la Cerna,
Jiu, Olt, zona Câmpulung și apoi în vara anului 1917 la Oituz, Mărăști și
Mărășești, înscriind în paginile istoriei fapte de un neasemuit eroism și mii
de călărășeni, care la chemarea țării au lăsat totul și au plecat să-și aducă,
alături de frații lor, modesta contribuție la împlinirea mărețului ideal.
În paginile „Cărții
eroilor” sau ale „Cărții de aur” a municipiului Călărași, am încercat să
înserăm, pe baza dovezilor pe care le-am avut la dispoziție în urma cercetării
documentelor de arhivă și a unor publicații de specialitate, numele tuturor
celor care, plecați din umbra sălciilor de pe malul Borcei, nu s-au mai întors.
Unul dintre aceștia,
al cărui nume stă înscris cu litere mari în cartea istorie a neamului, este locotenentul Stoicescu
M. Alexandru, originar din Călărași. A urmat școala primară în orașul natal,
iar studiile liceale la București, unde a absolvit și Școala Superioară de
Comerț. În urma satisfacerii stagiului militar și a examenelor de specialitate,
a obținut gradul de sublocotenent în rezervă. Cu acest grad, înrolat în
Regimentul 36 Infanterie, participă la campania din Bulgaria, în al doilea
război balcanic. La 1 aprilie 1916 este avansat locotenent și încadrat în
Regimentul 36/76 Infanterie – Partea Sedentară.
La intrarea României
în primul război mondial, dovedind un înalt spirit patriotic, a solicitat
trecerea la partea operativă a unității „cerând
să fie lăsat să-și apere patria”.[1]
A participat la luptele de la Turtucaia – sec torul Antimova. Din momentul în
care capul de pod de la Turtucaia a căzut în mâinile dușmanului, drumul de
retragere spre Silistra a fost tăiat de mitralierele inamice, așa cum am arătat
în materialul despre eroii marinari. Singura
posibilitate de a scăpa era traversarea Dunării înot. Sub tirul bulgarilor,
locotenentul Stoicescu a ajuns la mal, reușind să scape. După refacere, este
trimis cu regimentul din care făcea parte la Câmpulung, unde a luat parte la
luptele de pe frontul Câmpulung-Dragoslavele din prima decadă a lunii octombrie
1916. (Bazat pe documente, fratele său scrie că a murit în ziua de 29
septembrie 1916).
Luptele din regiunea Câmpulung Muscel luaseră aspectul
războiului de poziţie. Trupele române sunt supuse unui permanent şi violent
bombardament, în timp ce coloanele de infanterie ale Diviziei a 12-a bavareze
pornesc la atac prin văile Argeşului şi Pravăţului, fiind întâmpinate de focul artileriei
noastre şi apoi atacate la baionetă.
Locotenentul Stoicescu, s-a remarcat în încleștările din sectorul Cândești-Albești, participând în rând cu subordonații la executarea unor “crâncene contraatacuri la baionetă”.[2] A fost lovit mortal de două gloanțe de mitralieră. Dând dovadă de o voință rar întâlnită, a reușit să scoată o hârtie din porthart, pe care a scris cuvintele: “Să se continue lupta”.[3] A încetat din viață în timp ce era transportat spre un post de prim ajutor. A fost înmormântat acolo, de unde osemintele i-au fost luate, aduse la Călărași, în anul 1922 și reînhumate în Cimitirul Eroilor, pentru a fi mai aproape de rudele care doreau să-i omagieze memoria.
Locotenentul Stoicescu, s-a remarcat în încleștările din sectorul Cândești-Albești, participând în rând cu subordonații la executarea unor “crâncene contraatacuri la baionetă”.[2] A fost lovit mortal de două gloanțe de mitralieră. Dând dovadă de o voință rar întâlnită, a reușit să scoată o hârtie din porthart, pe care a scris cuvintele: “Să se continue lupta”.[3] A încetat din viață în timp ce era transportat spre un post de prim ajutor. A fost înmormântat acolo, de unde osemintele i-au fost luate, aduse la Călărași, în anul 1922 și reînhumate în Cimitirul Eroilor, pentru a fi mai aproape de rudele care doreau să-i omagieze memoria.
În
anul 1923, eroul a fost omagiat și de revista “Cultul eroilor nostri”[4],
care scria: “Printre mormintele
germanilor căzuți la C. Lung, în toamna anului 1916, este unul cu deosebire și
tainic îngrijit de populația germană din localitate: mormântul baronului
Friederich von Pfetten, locot. în
reg. 7 de cavalerie bavareză, căzut cavalerește pe aceste locuri.
Câmpulungenii, care totdeauna țin
să vorbească străinilor despre luptele ce s-au dat pentru scoaterea “nemților”
din orașul lor, nu uită
să amintească cu un deosebit respect, de moartea frumoasă a tânărului și
mândrului nobil german. Dacă-i întrebi cum a căzut, nu știu să-ți spună.
Amintesc numai, ceea ce au auzit în treacăt de la soldații ce luptau atunci, că
pe îndrăznețul baron l-a doborât, luptând la baionetă, un tânăr locotenent
roman, de fel de la Dunăre, căzut și el după aceea, în alte lupte, mai înspre
munți.
Pentru ca numele tânărului ofițer
roman să nu rămână în uitare, datori suntem să-l amintim odată cu unele din
faptele eroice săvârșite de el pe câmpul de luptă.
Locotenentul Stoicescu Alex.,
fusese crescut pe băncile școalei pentru viața de cifre. De tânăr, gândise că
firea i-a dat suflet îndeajuns pentru a-și pleca inima la tot ce va fi frumos
și curat în viață; se hotărâse deci să-și îndrumeze puterile sufletești în
realizări practice. Văzuse că neamul nostru suferă de boala luxului și a vieții
ușoare; că tineretul iubește viața de birou și de salon mai mult decât viața
pozitivă și productivă, viața comercială și industria creatoare care face să
curgă aurul, sângele organimsului material al Statului, “Patriotismul, spunea
el, e să-ți aperi tot atât de bine contra cuceririi
străinului piața negustorului ca și ogorul plugarului”. De aci pornesc în
vremurile noastre marile cuceriri.
De mic el văzuse în orașul său
natal, la Călărași, grânele și avuțiile noastre, cum luau drumul străinătății
și simțise cum cei ce cîștigau după urma lor, nu erau țăranii producători, cei
ce munciseră pe ogoare, în arșiță, cerând cerului ploaie la timp, ci negustorii
străini de neam, care știau cumpăra pe nimic și vinde scump bogăția ogoarelor
românești. De aceea, urmă cursurile școalei superioare de comerț, pentru a
cunoaște tainele acestei științe. După terminarea școalei de comerț superioare
din Capitala țării, își făcu armata, primind gradul de sublocotenent în
rezervă. Luă parte la campania din Bulgaria cu reg. 36 inf., se dovedi
destoinic și fu înaintat locotenent.
Mobilizarea îl găsi în tranșeele
de la Turtucaia, pe sectorul Antimovei.
Propunerile care i se făcură să
treacă în administrație, în virtutea studiilor speciale ce avea, le respinse cu
demnitate, înțelegând că locul lui era în prima linie, pe front.
Acolo, luptă cu vrednicie,
totdeauna străjer. În fața lui dușmanii cădeau formând grămezi, fulgerați de
focul viu al ostașilor lui. Mijlociu ca statură, dar chipeș, cu privirea
energică și pătrunzătoare și o voce puternică și a-tot stăpânitoare, el
trezește în ssufletele obosite de veghe și greutățile războiului, încrederea și
dorul de luptă necurmată.
Flancurile Antimovei sunt strânse
din clipa în care a căzut în mâinile dușmanului capul de pod de la Turtucaia. Singurul
drum de retragere spre Silistra e tăiat de două mitraliere inamice. El nu se dă
totuși prins. Se târâie printre morți, pe o vâlcea și ajunge la malul Dunării.
Inamicul se aproprie însă încercuindu-i. Încearcă să-și zboare creierii. Un bun camarad, căpitanul Borșaru din
pionieri îl oprește însă. Ordonanța îi dă ideia să scape amândoi pe o fașină
(legătură de nuiele) ce se găsea pe malul Dunării. Se leagă de ea, se aruncă în
Dunăre și pornesc înot, sub focurile bulgarilor care au ocupat și locul pe care se refugiase, luând prizonier pe
căpitanul Borșaru.
Deși istovit
de puteri, susținut însă și îndemnat continuu de ordonanță, înoată cu greu sub
ploaia focurilor inamice, ajunge la mal și scapă.
Fericit că
vede un început de refacere, pleacă cu un detașament al reg. 36/76 inf. la
Curtea de Argeș, de unde trecând peste munți, ajunge la Câmpu-Lung în luna
octombrie.
Acum avea în
față munții, prieteni și frați buni în luptă, numai Românilor. Ocupă cu
compania ce comandă stânga sectorului din dreptul Albeștilor, sector în fața
căruia aveau să se facă din nou grămezi enorme de trupuri dușmane, ca și la
Antimova.
Toată ura cu
care sufletul lui venise încărcat de la Turtucaia, se revarsă acum,
distrugătoare, asupra valurilor inamice, care-i veneau în față; iar când
sufletul nu mai cunoscu astâmpăr, sări din adăposturi în fruntea oamenilor săi,
respingând pe inamic cu o repezeală uimitoare. În această luptă se găsi față în
față cu nobilul cavalerist bavarez, a cărui întreagă tinerețe fusese consacrată
meșteșugului armelor. Neclintit și sigur, locot. von Pfetten, cercă să reziste.
Locotenentul Stoicescu, ceru oamenilor săi să-și continue atacul și se măsură
singur, cinstit, cu dușmanul. Statura lui potrivită, păru în clipa aceea că se
înalță și cu ultima sete, mânuind iscusit arma cu care se apără de loviturile
de spadă ale cavaleristului german, îi înfipse baioneta în dreptul inimei, ca
să simtă și el ceva din durerea care sfâșia inima neamului românesc încălcat de
hoardele cotropitoare. Înaintă apoi doi kilometri, distrugând tot dușmanul ce
întâlnea în cale-i.
În seara
aceia, eroul fu sărbătorit și pe buzele comandantului de batalion, cuvintele de
laudă se încheiară cu dorința de a vedea cât de curând pe pieptul viteazului,
crucea viorie a ordinului „Mihai Viteazu”.
Fu prima
scrisoare plină de încredere și mulțumire pe care eroul o trimitea familiei
sale îngrijate. În treacăt eroul pomenea și de cavaleristul bavarez. Încheia
spunând că va lupta mereu.
Așa sfârșiră
în fața Câmpu-Lungului, doi viteji din șesul dunărean al țării.
Mândru de
viteazul fiu, orașul Călărași în semn de pietate și profundă venerație, l-a
adus, în iarna anului 1922, din cimitirul Flămânda, din Câmpu-Lung,
înmormântându-l alături de vechiul lui șef, vrednicul de amintire, maiorul
Dervescu, în monumentalul cimitir de eroi al orașului”.
Cimitirul Eroilor din municipiul Călărași
La 4 decembrie 1922, M. Stoicescu – director al
Prefecturii județului Ialomița și tată al eroului, adresa directorului Societății
Mormintele Eroilor Căzuți în Război, următoarea scrisoare[5]:
„Domnule
Director,
Față de
binevoitorul concurs ce Societatea D-Voastre ni l-a dat pentru aducerea la
locul natal a osemintelor pământești ale Locot. Stoicescu M. Alexandru din
regimentul 36 Infanterie, mort ca un erou pe câmpul de luptă la Cândești –
Câmpu-Lung, în prima parte a campaniei din 1916, astăzi în posesia acestor oseminte
atât de scumpe nouă, simțim ca o datorie sfântă de a vă aduce, prin mine, din
partea mamei, fraților și surorilor decedatului, expresiunea celor mai adânci
sentimente de mulțumiri și gratitudine.
Tot de
odată, vă rog să primiți mulțumiri călduroase și pentru munca neobosită, pusă
în desăvârșirea acestei opere de D-l sublt. Copaciu, delegatul D-Voastre”.
Pe lângâ crucea din Cimitirul Eroilor din Călărași, pe
care este înscris numele eroului, numele său va rămâne înscris pe vecie,
alături de numele
altor sute de eroi, pe una din plăcile de marmură ale Mausoleului de la
Valea Mare-Mateiaș. Cu ani în urmă, când încă nu eram preocupat de această
temă, a eroilor călărășeni, citind numele eroilor pe o placă din interiorul
Mausoleului și ajungând la numele locotenentului Stoicescu Alexandru din
Călărași, m-a cuprins o mare emoție, similară celei trăită în Mausoleul de la
Mărășești, când am întâlnit numele unor eroi călărășeni.
Foto: Wikipedia.ro
La 19 septembrie 1930, Nicolae Stoicescu din strada Grivița
nr. 179, frate al eroului, adresa primarului orașului Călărași următoarea
scrisoare[6]:
Domnule
Primar,
Văzând că
onor Consiliul comunal al orașului nostru, a hotărât să se dea unor străzi
numele eroilor noștri, fii ai acestui oraș, cu onoare vă aduc la cunoștință că
tânărul Stoicescu M. Alexandru, fiul decedatului Marinache Stoicescu fost
funcționar superior și pensionar în acest oraș, fiind mobilizat în campania din
1916-1918, cu gradul de Locotenent în rezervă, a luptat cu regimentul 36
Infanterie „Vasile Lupu” în împrejurimile orașului Câmpu Lung Muscel, unde în
luptele de la 29 sept. 1916 cade mort, fiind înmormântat în cimitirul din acel
oraș.
Ulterior,
prin Soc. Mormintele Eroilor, i-am adus osemintele aci și se află înmormântat
în cimitirul din acest oraș.
Cu onoare vă
comunic că, numitul meu frate, fiind mort în lupte pe câmpul de onoare, în
apărarea țării și pentru întregirea neamului, a luat cu drept cuvânt titlul de
erou al neamului.
Pentru
dovedirea celor afirmate, am onoare a vă depune următoarele acte ce am obținut
de la Ministerul de Război și Regimentul din care a făcut parte.
1. Adresa
nr. 7672 din 8/6/921 a Ministerului de Război-Direcția Personalului, prin care
se arată că acel Minister l-a înregistrat ca mort în luptele din ziua de 29
sept. 1916 de la Câmpu Lung.
2. Adresa
regimentului 36 Infanterie nr. 6424 din 23 iunie 1921, prin care confirmă că a
luat parte în acele lupte.
3. Copie
după ordinul de zi nr. 28 din 5 noiembrie 1916 al Reg. 36 Infanterie, prin care
se dovedește că a comandat compania 4-a din acel regiment, cu care în ziua de
29 sept. 1916 a luat parte la lupte și decedând a fost șters din controale.
4. Copie
după foaia sa matricolă, întocmită tot de Reg. 36 Infant. prin care se
dovedește că a luat parte și la luptele de la Turtucaia, de unde scăpând,
trecând înot Dunărea, este trimis cu regimentul din care făcea parte la Câmpu
Lung, unde în luptele ce a avut loc acolo, moare pe câmpul de onoare, ca un
erou, în ziua de 29 sept. 1916.
Împrejurările
în care a murit pe front și felul în care a știut să lupte pentru patrie,
dându-și sufletul pe câmpul de onoare, sunt redate în revista “Cultul Eroilor” nr. 9-10 din 1923 a
Societății Mormintele Eroilor pag. 13 cu ocazia aducerii osemintelor sale în
orașul nostru și reînhumate în cimitirul eroilor.
Un exemplar
din această revistă alătur aici, pentru a se cunoaște pe deplin condițiunile în
care a luptat pentru patrie.
O dovadă mai
mult, aduc și o carte poștală militară, scrisă de decedat după front în cursul
luptelor de la Câmpu Lung, adresată mie în acel timp și în care după ce arată
localitățile pe unde a trecut cu unitatea sa militară – se știe că după front nu
se putea scrie precis localitățile unde te aflai – el le arată sub denumirea
reședințelor Domnilor Țării, descrie pe scurt rezultatul unor lupte ce a avut
cu germanii, când a răpus și pe un ofițer baron german, căci gonind pe inamic
doi km. înapoi, cei căzuți în lupte au rămas în mâinile alor noștri și a putut
identifica astfel pe acest inamic. Nu i-a fost dat să se bucure mult timp de
victoria aceasta locală ce câștigase, căci după câteva zile germanii revenind
la atac, spre a răzbuna moartea acelui ofițer german de neam, fratele meu cade
și el mort, aproape în aceiași clipă chiar și cu ajutorul său un sublocotenent
al cărui nume îmi scapă.
Astfel cu
adevărat Stoicescu M. Alexandru, Locotenent în rezervă, fiu al acestui oraș,
merită titlul de erou al neamului și face cinste nu numai concetățenilor săi,
dar neamului întreg.
Consiliul
orașului nostru, în mărinimoasa lui hotărâre de a da unor străzi numele eroilor
noștri, îi pun cu multă plăcere la dispoziție aceste acte, pentru ca onor
comisia instituită să cerceteze și să se convingă de faptele acestea, care cred
că fac cinste tuturor celor ce cu adevărat simt românește și să decidă ca în
memoria lui și ca exemplu generațiilor viitoare, să se dea unei străzi numele
său.
Acum când
este ocazia, ca cel puțin în parte, să se cerceteze cum fiii orașului nostru au
știut să-și facă datoria către țară în acele grele împrejurări, deși până acum
unele din faptele lor din timpul războiului au rămas necunoscute, e bine să se
stabilească cu adevărat cine sunt eroii și să li se preamărească numele în
felul hotărât, după merit.
În acest
scop, cu onoare vă rog să binevoiți, să mi se comunice hotărârea D-vs.,
trebuind ca numele său să se dea unei străzi care să corespundă după
importanță, cu purtarea și faptele eroului.”
În semn de recunoștință față de acest brav fiu al
orașului nostru, în ședința din 15 octombrie 1930, Consiliul comunal al
orașului Călărași a luat în discuție cererea d-lui N. Stoicescu și a aprobat ca
porțiunea din Strada Sf. Împărați (astăzi, Eroilor) începând din Bulevardul
Ferdinand (astăzi, Bulevardul Republicii) până la gară, să
poarte pe viitor numele de strada Locot. Alexandru M. Stoicescu.[7]
Atunci însă, respectul față de valorile neamului și ale
comunității era altul decât cel de astăzi.
[1] Col. Dr.
Cristache Gheorghe, Ionel Batalli, Ansamblul
monumental de la Valea Mare-Mateiaș, Editura Militară, București, 1985, p.
164-165.
[4] Priveliști
de jertfă și eroism. În fața Câmpulungului, în “Cultul eroilor
noștri”, anul IV-lea, nr. 9-10, decembrie 1923-ianuarie 1924, p. 13-14
[6] Biroul
județean Călărași al Arhivelor Naționale, fond Primăria orașului Călărași, dos.
37/1930, f. 7-8. Din păcate, documentele
anexate de petent la cererea nu au rămas la dosar, fiindu-i restituit sub
semnătură..
[7] Biroul județean Călărași al Arhivelor
Naționale, fond primăria orașului Călărași, dos. 31/1930, f. 115-117.