miercuri, 16 octombrie 2019


SUB SEMNUL CENTENARULUI
EROI CĂLĂRĂȘENI PE FRONTUL
 ÎNTREGIRII NEAMULUI ROMÂNESC:
 LOCOTENENT STOICESCU ALEXANDRU

Pentru realizarea visului secular al românilor, Unirea cea Mare, realizată la 1 decembrie 1918, au făcut suprema jertfă în luptele purtate în anul 1916 în Dobrogea, la Cerna, Jiu, Olt, zona Câmpulung și apoi în vara anului 1917 la Oituz, Mărăști și Mărășești, înscriind în paginile istoriei fapte de un neasemuit eroism și mii de călărășeni, care la chemarea țării au lăsat totul și au plecat să-și aducă, alături de frații lor, modesta contribuție la împlinirea mărețului ideal.
În paginile „Cărții eroilor” sau ale „Cărții de aur” a municipiului Călărași, am încercat să înserăm, pe baza dovezilor pe care le-am avut la dispoziție în urma cercetării documentelor de arhivă și a unor publicații de specialitate, numele tuturor celor care, plecați din umbra sălciilor de pe malul Borcei, nu s-au mai întors.
Unul dintre aceștia, al cărui nume stă înscris cu litere mari în cartea  istorie a neamului, este locotenentul Stoicescu M. Alexandru, originar din Călărași. A urmat școala primară în orașul natal, iar studiile liceale la București, unde a absolvit și Școala Superioară de Comerț. În urma satisfacerii stagiului militar și a examenelor de specialitate, a obținut gradul de sublocotenent în rezervă. Cu acest grad, înrolat în Regimentul 36 Infanterie, participă la campania din Bulgaria, în al doilea război balcanic. La 1 aprilie 1916 este avansat locotenent și încadrat în Regimentul 36/76 Infanterie – Partea Sedentară.
La intrarea României în primul război mondial, dovedind un înalt spirit patriotic, a solicitat trecerea la partea operativă a unității „cerând să fie lăsat să-și apere patria”.[1] A participat la luptele de la Turtucaia – sec torul Antimova. Din momentul în care capul de pod de la Turtucaia a căzut în mâinile dușmanului, drumul de retragere spre Silistra a fost tăiat de mitralierele inamice, așa cum am arătat în materialul despre eroii marinari. Singura posibilitate de a scăpa era traversarea Dunării înot. Sub tirul bulgarilor, locotenentul Stoicescu a ajuns la mal, reușind să scape. După refacere, este trimis cu regimentul din care făcea parte la Câmpulung, unde a luat parte la luptele de pe frontul Câmpulung-Dragoslavele din prima decadă a lunii octombrie 1916. (Bazat pe documente, fratele său scrie că a murit în ziua de 29 septembrie 1916).

 Luptele din regiunea Câmpulung Muscel luaseră aspectul războiului de poziţie. Trupele române sunt supuse unui permanent şi violent bombardament, în timp ce coloanele de infanterie ale Diviziei a 12-a bavareze pornesc la atac prin văile Argeşului şi Pravăţului, fiind întâmpinate de focul artileriei noastre şi apoi atacate la baionetă.
Locotenentul Stoicescu, s-a remarcat în încleștările din sectorul Cândești-Albești, participând în rând cu subordonații la executarea unor “crâncene contraatacuri la baionetă”.[2] A fost lovit mortal de două gloanțe de mitralieră. Dând dovadă de o voință rar întâlnită, a reușit să scoată o hârtie din porthart, pe care a scris cuvintele: “Să se continue lupta”.[3] A încetat din viață în timp ce era transportat spre un post de prim ajutor. A fost înmormântat acolo, de unde osemintele i-au fost luate, aduse la Călărași, în anul 1922 și reînhumate în Cimitirul Eroilor, pentru a fi mai aproape de rudele care doreau să-i omagieze memoria.
În anul 1923, eroul a fost omagiat și de revista “Cultul eroilor nostri”[4], care scria: “Printre mormintele germanilor căzuți la C. Lung, în toamna anului 1916, este unul cu deosebire și tainic îngrijit de populația germană din localitate: mormântul baronului Friederich von Pfetten, locot. în reg. 7 de cavalerie bavareză, căzut cavalerește pe aceste locuri.
Câmpulungenii, care totdeauna țin să vorbească străinilor despre luptele ce s-au dat pentru scoaterea “nemților” din orașul lor, nu uită să amintească cu un deosebit respect, de moartea frumoasă a tânărului și mândrului nobil german. Dacă-i întrebi cum a căzut, nu știu să-ți spună. Amintesc numai, ceea ce au auzit în treacăt de la soldații ce luptau atunci, că pe îndrăznețul baron l-a doborât, luptând la baionetă, un tânăr locotenent roman, de fel de la Dunăre, căzut și el după aceea, în alte lupte, mai înspre munți.
Pentru ca numele tânărului ofițer roman să nu rămână în uitare, datori suntem să-l amintim odată cu unele din faptele eroice săvârșite de el pe câmpul de luptă.
Locotenentul Stoicescu Alex., fusese crescut pe băncile școalei pentru viața de cifre. De tânăr, gândise că firea i-a dat suflet îndeajuns pentru a-și pleca inima la tot ce va fi frumos și curat în viață; se hotărâse deci să-și îndrumeze puterile sufletești în realizări practice. Văzuse că neamul nostru suferă de boala luxului și a vieții ușoare; că tineretul iubește viața de birou și de salon mai mult decât viața pozitivă și productivă, viața comercială și industria creatoare care face să curgă aurul, sângele organimsului material al Statului, “Patriotismul, spunea el, e să-ți aperi tot atât de bine contra cuceririi străinului piața negustorului ca și ogorul plugarului”. De aci pornesc în vremurile noastre marile cuceriri.
De mic el văzuse în orașul său natal, la Călărași, grânele și avuțiile noastre, cum luau drumul străinătății și simțise cum cei ce cîștigau după urma lor, nu erau țăranii producători, cei ce munciseră pe ogoare, în arșiță, cerând cerului ploaie la timp, ci negustorii străini de neam, care știau cumpăra pe nimic și vinde scump bogăția ogoarelor românești. De aceea, urmă cursurile școalei superioare de comerț, pentru a cunoaște tainele acestei științe. După terminarea școalei de comerț superioare din Capitala țării, își făcu armata, primind gradul de sublocotenent în rezervă. Luă parte la campania din Bulgaria cu reg. 36 inf., se dovedi destoinic și fu înaintat locotenent.
Mobilizarea îl găsi în tranșeele de la Turtucaia, pe sectorul Antimovei.
Propunerile care i se făcură să treacă în administrație, în virtutea studiilor speciale ce avea, le respinse cu demnitate, înțelegând că locul lui era în prima linie, pe front.
Acolo, luptă cu vrednicie, totdeauna străjer. În fața lui dușmanii cădeau formând grămezi, fulgerați de focul viu al ostașilor lui. Mijlociu ca statură, dar chipeș, cu privirea energică și pătrunzătoare și o voce puternică și a-tot stăpânitoare, el trezește în ssufletele obosite de veghe și greutățile războiului, încrederea și dorul de luptă necurmată.
Flancurile Antimovei sunt strânse din clipa în care a căzut în mâinile dușmanului capul de pod de la Turtucaia. Singurul drum de retragere spre Silistra e tăiat de două mitraliere inamice. El nu se dă totuși prins. Se târâie printre morți, pe o vâlcea și ajunge la malul Dunării. Inamicul se aproprie însă încercuindu-i. Încearcă să-și zboare creierii. Un bun camarad, căpitanul Borșaru din pionieri îl oprește însă. Ordonanța îi dă ideia să scape amândoi pe o fașină (legătură de nuiele) ce se găsea pe malul Dunării. Se leagă de ea, se aruncă în Dunăre și pornesc înot, sub focurile bulgarilor care au ocupat și locul  pe care se refugiase, luând prizonier pe căpitanul Borșaru.
Deși istovit de puteri, susținut însă și îndemnat continuu de ordonanță, înoată cu greu sub ploaia focurilor inamice, ajunge la mal și scapă.
Fericit că vede un început de refacere, pleacă cu un detașament al reg. 36/76 inf. la Curtea de Argeș, de unde trecând peste munți, ajunge la Câmpu-Lung în luna octombrie.
Acum avea în față munții, prieteni și frați buni în luptă, numai Românilor. Ocupă cu compania ce comandă stânga sectorului din dreptul Albeștilor, sector în fața căruia aveau să se facă din nou grămezi enorme de trupuri dușmane, ca și la Antimova.
Toată ura cu care sufletul lui venise încărcat de la Turtucaia, se revarsă acum, distrugătoare, asupra valurilor inamice, care-i veneau în față; iar când sufletul nu mai cunoscu astâmpăr, sări din adăposturi în fruntea oamenilor săi, respingând pe inamic cu o repezeală uimitoare. În această luptă se găsi față în față cu nobilul cavalerist bavarez, a cărui întreagă tinerețe fusese consacrată meșteșugului armelor. Neclintit și sigur, locot. von Pfetten, cercă să reziste. Locotenentul Stoicescu, ceru oamenilor săi să-și continue atacul și se măsură singur, cinstit, cu dușmanul. Statura lui potrivită, păru în clipa aceea că se înalță și cu ultima sete, mânuind iscusit arma cu care se apără de loviturile de spadă ale cavaleristului german, îi înfipse baioneta în dreptul inimei, ca să simtă și el ceva din durerea care sfâșia inima neamului românesc încălcat de hoardele cotropitoare. Înaintă apoi doi kilometri, distrugând tot dușmanul ce întâlnea în cale-i.
În seara aceia, eroul fu sărbătorit și pe buzele comandantului de batalion, cuvintele de laudă se încheiară cu dorința de a vedea cât de curând pe pieptul viteazului, crucea viorie a ordinului „Mihai Viteazu”.
Fu prima scrisoare plină de încredere și mulțumire pe care eroul o trimitea familiei sale îngrijate. În treacăt eroul pomenea și de cavaleristul bavarez. Încheia spunând că va lupta mereu.
Așa sfârșiră în fața Câmpu-Lungului, doi viteji din șesul dunărean al țării.
Mândru de viteazul fiu, orașul Călărași în semn de pietate și profundă venerație, l-a adus, în iarna anului 1922, din cimitirul Flămânda, din Câmpu-Lung, înmormântându-l alături de vechiul lui șef, vrednicul de amintire, maiorul Dervescu, în monumentalul cimitir de eroi al orașului”.






Cimitirul Eroilor din municipiul Călărași

La 4 decembrie 1922, M. Stoicescu – director al Prefecturii județului Ialomița și tată al eroului, adresa directorului Societății Mormintele Eroilor Căzuți în Război, următoarea scrisoare[5]:
Domnule Director,
Față de binevoitorul concurs ce Societatea D-Voastre ni l-a dat pentru aducerea la locul natal a osemintelor pământești ale Locot. Stoicescu M. Alexandru din regimentul 36 Infanterie, mort ca un erou pe câmpul de luptă la Cândești – Câmpu-Lung, în prima parte a campaniei din 1916, astăzi în posesia acestor oseminte atât de scumpe nouă, simțim ca o datorie sfântă de a vă aduce, prin mine, din partea mamei, fraților și surorilor decedatului, expresiunea celor mai adânci sentimente de mulțumiri și gratitudine.
Tot de odată, vă rog să primiți mulțumiri călduroase și pentru munca neobosită, pusă în desăvârșirea acestei opere de D-l sublt. Copaciu, delegatul D-Voastre”.
Pe lângâ crucea din Cimitirul Eroilor din Călărași, pe care este înscris numele eroului, numele său va rămâne înscris pe vecie, alături de numele
altor sute de eroi, pe una din plăcile de marmură ale Mausoleului de la Valea Mare-Mateiaș. Cu ani în urmă, când încă nu eram preocupat de această temă, a eroilor călărășeni, citind numele eroilor pe o placă din interiorul Mausoleului și ajungând la numele locotenentului Stoicescu Alexandru din Călărași, m-a cuprins o mare emoție, similară celei trăită în Mausoleul de la Mărășești, când am întâlnit numele unor eroi călărășeni.


Foto: Wikipedia.ro

La 19 septembrie 1930, Nicolae Stoicescu din strada Grivița nr. 179, frate al eroului, adresa primarului orașului Călărași următoarea scrisoare[6]:
Domnule Primar,
Văzând că onor Consiliul comunal al orașului nostru, a hotărât să se dea unor străzi numele eroilor noștri, fii ai acestui oraș, cu onoare vă aduc la cunoștință că tânărul Stoicescu M. Alexandru, fiul decedatului Marinache Stoicescu fost funcționar superior și pensionar în acest oraș, fiind mobilizat în campania din 1916-1918, cu gradul de Locotenent în rezervă, a luptat cu regimentul 36 Infanterie „Vasile Lupu” în împrejurimile orașului Câmpu Lung Muscel, unde în luptele de la 29 sept. 1916 cade mort, fiind înmormântat în cimitirul din acel oraș.
Ulterior, prin Soc. Mormintele Eroilor, i-am adus osemintele aci și se află înmormântat în cimitirul din acest oraș.

Cu onoare vă comunic că, numitul meu frate, fiind mort în lupte pe câmpul de onoare, în apărarea țării și pentru întregirea neamului, a luat cu drept cuvânt titlul de erou al neamului.
Pentru dovedirea celor afirmate, am onoare a vă depune următoarele acte ce am obținut de la Ministerul de Război și Regimentul din care a făcut parte.
1. Adresa nr. 7672 din 8/6/921 a Ministerului de Război-Direcția Personalului, prin care se arată că acel Minister l-a înregistrat ca mort în luptele din ziua de 29 sept. 1916 de la Câmpu Lung.
2. Adresa regimentului 36 Infanterie nr. 6424 din 23 iunie 1921, prin care confirmă că a luat parte în acele lupte.
3. Copie după ordinul de zi nr. 28 din 5 noiembrie 1916 al Reg. 36 Infanterie, prin care se dovedește că a comandat compania 4-a din acel regiment, cu care în ziua de 29 sept. 1916 a luat parte la lupte și decedând a fost șters din controale.
4. Copie după foaia sa matricolă, întocmită tot de Reg. 36 Infant. prin care se dovedește că a luat parte și la luptele de la Turtucaia, de unde scăpând, trecând înot Dunărea, este trimis cu regimentul din care făcea parte la Câmpu Lung, unde în luptele ce a avut loc acolo, moare pe câmpul de onoare, ca un erou, în ziua de 29 sept. 1916.
Împrejurările în care a murit pe front și felul în care a știut să lupte pentru patrie, dându-și sufletul pe câmpul de onoare, sunt redate în revista Cultul Eroilor” nr. 9-10 din 1923 a Societății Mormintele Eroilor pag. 13 cu ocazia aducerii osemintelor sale în orașul nostru și reînhumate în cimitirul eroilor. 
Un exemplar din această revistă alătur aici, pentru a se cunoaște pe deplin condițiunile în care a luptat pentru patrie.   
O dovadă mai mult, aduc și o carte poștală militară, scrisă de decedat după front în cursul luptelor de la Câmpu Lung, adresată mie în acel timp și în care după ce arată localitățile pe unde a trecut cu unitatea sa militară – se știe că după front nu se putea scrie precis localitățile unde te aflai – el le arată sub denumirea reședințelor Domnilor Țării, descrie pe scurt rezultatul unor lupte ce a avut cu germanii, când a răpus și pe un ofițer baron german, căci gonind pe inamic doi km. înapoi, cei căzuți în lupte au rămas în mâinile alor noștri și a putut identifica astfel pe acest inamic. Nu i-a fost dat să se bucure mult timp de victoria aceasta locală ce câștigase, căci după câteva zile germanii revenind la atac, spre a răzbuna moartea acelui ofițer german de neam, fratele meu cade și el mort, aproape în aceiași clipă chiar și cu ajutorul său un sublocotenent al cărui nume îmi scapă.
Astfel cu adevărat Stoicescu M. Alexandru, Locotenent în rezervă, fiu al acestui oraș, merită titlul de erou al neamului și face cinste nu numai concetățenilor săi, dar neamului întreg.
Consiliul orașului nostru, în mărinimoasa lui hotărâre de a da unor străzi numele eroilor noștri, îi pun cu multă plăcere la dispoziție aceste acte, pentru ca onor comisia instituită să cerceteze și să se convingă de faptele acestea, care cred că fac cinste tuturor celor ce cu adevărat simt românește și să decidă ca în memoria lui și ca exemplu generațiilor viitoare, să se dea unei străzi numele său.
Acum când este ocazia, ca cel puțin în parte, să se cerceteze cum fiii orașului nostru au știut să-și facă datoria către țară în acele grele împrejurări, deși până acum unele din faptele lor din timpul războiului au rămas necunoscute, e bine să se stabilească cu adevărat cine sunt eroii și să li se preamărească numele în felul hotărât, după merit.
În acest scop, cu onoare vă rog să binevoiți, să mi se comunice hotărârea D-vs., trebuind ca numele său să se dea unei străzi care să corespundă după importanță, cu purtarea și faptele eroului.”     
În semn de recunoștință față de acest brav fiu al orașului nostru, în ședința din 15 octombrie 1930, Consiliul comunal al orașului Călărași a luat în discuție cererea d-lui N. Stoicescu și a aprobat ca porțiunea din Strada Sf. Împărați (astăzi, Eroilor) începând din Bulevardul Ferdinand (astăzi, Bulevardul Republicii) până la gară,  să poarte pe viitor numele de strada Locot. Alexandru M. Stoicescu.[7] 

Atunci însă, respectul față de valorile neamului și ale comunității era altul decât cel de astăzi.


[1] Col. Dr. Cristache Gheorghe, Ionel Batalli, Ansamblul monumental de la Valea Mare-Mateiaș, Editura Militară, București, 1985, p. 164-165.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Priveliști de jertfă și eroism. În fața Câmpulungului, în “Cultul eroilor noștri”, anul IV-lea, nr. 9-10, decembrie 1923-ianuarie 1924, p. 13-14
[5] “Cultul eroilor nostri”, anul III, nr. 10-11/octombrie-noiembrie 1922, p. 22
[6] Biroul județean Călărași al Arhivelor Naționale, fond Primăria orașului Călărași, dos. 37/1930, f. 7-8. Din păcate,  documentele anexate de petent la cererea nu au rămas la dosar, fiindu-i restituit sub semnătură..
[7] Biroul județean Călărași al Arhivelor Naționale, fond primăria orașului Călărași, dos. 31/1930, f. 115-117.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

  CIMITIRUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI SOVIETICI DIN COMUNA BUDEȘTI   În materialul nostru despre Lagărul de prizonieri nr. 7 Budești am amin...