Colonel
Alexandru Ţopârlan, Comandant al
Regimentului 23 Infanterie – erou al celor două mari conflagrații mondiale ale
secolului trecut
În numărul 229 din iunie 1942, ziarul “Pământul”
preia un articol cu titlul “A murit…micul
dorobanț”, publicat de George Bănea în “România
viitoare”. “Pe ultimele pagini ale
celui mai mare ziar al nostru se tipăresc de obicei şi anunţurile de
înmormântare. De când cu războiul contra bolşevicilor, câte odată acestea sunt
aşa de numeroase, încât mai bine de jumătate de pagină seamănă a cimitir cu
pătrăţele străjuite de câte o cruciuliţă. La cele mai multe se găseşte şi
chipul celui dispărut. Patetice figuri de tineri încremenite în atâta surâs şi
încredere, de ţi se rupe inima.
În toiul toamnei, pe colţul din dreapta sus al
cimitirului de pătrăţele un asemenea anunţ mi-a sărit în ochi. Un colonel,
comandant al unui regiment de infanterie, mort pe câmpul de onoare în fruntea
regimentului său, în ziua de 13 septembrie 1941.
Tocmai
mă gândeam că la 13 septembrie 1941 se împliniseră 25 de ani de când murisem și
eu pe frontul dobrogean. Dar eu murisem atunci numai pe hârtie, pe când acum pe
hârtia ziarului priveam la fotografia rău reprodusă în mijlocul anunțului, mă
uitam la chip și mă munceam să deslușesc în pata informă a gravurii fața
drăgălașe a unui tovarăș de robie bulgărească la Kîrjalia din munții Rodopi în
Tracia, unde-și duseseră bulgarii pe cei prinși în războiul din 1916, de la
Turtucaia și Dobrogea.
Cetatea de pe malul drept al Dunării, din fața Olteniței noastre,
dăduse cel mai mare număr de prizonieri. Pe cei mai mulți, eu, cel căzut la o
săptămână după Turtucaia, când, după o jumătate de an de zăcere prin spitalele
bulgărești, fusesem trimis la lagăr, îi găsisem la Kîrjalia.
În cămăruța întunecoasă și rece de la hotel Arda, printre
cei 14 ofițeri români ce stăteau jos pe vreo două rogojini, eroul anunțului
funebru era numai sublocotenent. Un băiețel simpatic, mititel ca o miniatură,
în cap cu un capișon de lână, pe care-l putea trage și peste urechi și pe gât.
<<Marco Polo>>, cum îi spuneau băieții, te
mirai ce caută în mizeria aceea.
Așa l-am creionat în însemnările mele. Un chip negricios
şi gălbejit de lipsuri, dar plin de viaţă. Cea mai puternică personalitate
dintr-o cameră de 14 unde, deşi nu era cel mai mare în grad, era adevăratul
şef. Pe front comandase o companie şi stătuse pe poziţie până în ultima clipă.
Cum eu hotărâsem să scot din toate pățaniile mele din
război un roman, zugrăvindu-le mai în urmă, schimbasem numele tuturor
personajelor. Lui îi dădusem numele de Alecu Dorojan și așa a rămas în cele
câteva pagini unde apare în cartea mea Zile
de lazaret.
Numai cel de-al doilea nume e născocit de mine. Cel
dintâi, Alecu, era chiar numele lui.
„Alecu al nostru” spune Sică, tot așa îi spunea și nea
Petrache Prastăvăț, judecătorul oltean și pe urmă noi toți, Alecu în sus, Alecu
în jos, toată ziua...
Sică sau Zambra îmi spusese odată, arătându-mi-l: Uite,
îl vezi?Acesta este faimosul mic dorobanț de la 1906.
1906! Anul jubileului de 40 de ani de domnie ai Regelui
Carol I.
Pe atunci un învățător mai plin de inițiative își
instruise militărește școlarii cei mititei și se înfățișase la parada
jubileului cu o companie de mici dorobanți, între care Alecu fusese fruntea...
Dar micul dorobanț, Alecu, nu s-a lăsat de mirajul
carierei ostășești și cu toate că mai în urmă făcuse studii strălucite
într-unul din cele mai mari licee din București, a lăsat latineasca, unde era
fruntaș și s-a dus la școala militară de infanterie, unde iarăși a fost în
frunte. Din tot ce învățase la această Academie nu uitase nimic. Știa și
bulgărește.
-
De
unde știi bre, Firfiricule și limba lui Asparuch? îl întrebasem eu.
-
Apoi
dacă ne-au predat-o profesori speciali în S.M.I., cum să n-o știu?răspundea el…
În
școală se predase – este drept – cu câteva serii înaintea mea, și un curs de
limbă bulgară. Dar câți îi dăduseră atenție?
Alecu
însă nu era dintre aceștia. El era un muncitor și, deși băiat inteligent, nu
dădea lucrul peste cap, după cum îmi mărturiseau cei ce fuseseră în compania
lui.
Și
de bună seamă că așa trebuie că a fost și la regimentul pe care l-a
comandat împotriva bolşevicilor şi în fruntea căruia a căzut eroic.
Într-un fel, jertfa lui este simbolică şi plină de tâlc.
La 1877 vitejii dorobanţi români ne-au câştigat neatârnarea pe câmpiile
Balcanilor. În anul 1941 micul dorobanţ Alecu, a căzut eroic în
fruntea unui regiment pe frontul de răsărit, mântuind ţara de ameninţarea
bolşevică. Nepoţelul luptătorilor de la 1877
a răzbunat reaua credinţă muscălească de atunci şi de totdeauna.
A murit Micul Dorobanț, pe numele lui adevărat: Colonelul
Alexandru Țopârlan.”- se
încheie articolul preluat din „România Viitoare”.
După război,
pe Alexandru Țopârlan îl găsim cu gradul de căpitan la Regimentul 76 Infanterie
din Oltenița. Cu ocazia solemnității prilejuită de îngroparea osemintelor
eroilor morți în război, în 1913 și 1916, acesta a vorbit, arătând meritele
acestor eroi și făcând apel la toți oltenițenii să contribuie cu cât pot pentru
a ajuta văduvele și orfanii rămași pe urma lor.
La primele
manifestări dedicate Zilei Eroilor, în ziua de 20 mai 1920, s-a produs un
conflict înttre preotul Ioan S. Ionescu – președintele filialei locale a
Societății Mormintele Eroilor Căzuți în Război și căpitanul Alexandru Țopârlan,
preotul simțindu-se ofensat de atitudinea ofițerului cu privire la modul de
desfășurare a serbării culturale din grădina publică a orașului, întâmplare
care a dus la anchetarea ofițerului.
Alecu, micul
dorobanţ, pe numele său adevărat, colonelul Alexandru Ţopârlan, a participat și
la al doilea război mondial și a murit la 13 septembrie 1941, în fruntea
regimentului 23 Infanterie, pe care-l comanda, în luptele pentru cucerirea
Odesei.
„Revista
Fundațiilor Regale” în numărul 4 din 1 aprilie 1942 ne infromează că „Gazeta
Militară” nr. 69 din 31 ianuarie 1942, cuprinde și „o evocare a eroului Alexandru Țopârlan, colonel și comandantul unui
regiment de infanterie, care a murit în fruntea trupelor sale în preajma
Odesei, după ce se distinsese întreaga-i viață ca un excepțional militar,
începându-și cariera aceasta încă din 1905, când Regele Carol I observase și încurajase pe micul dorobanț care apoi a
trecut cu cinste prin toate treptele carierei, pentru a-și isprăvi viața în
chip falnic. Portretul colonelului Țopârlan este scris de căpitanul Pascali.”
Despre
moartea eroului, dl. Alexandru Duțu, preluând din lucrarea Alesandru Duţu, Mihai Retegan, “Război şi societate. România: 1941-1945”, vol. 1, Editura RAO,
Bucureşti, 1999, postează pe Facebook următoarele: “După
ce în ziua precedentă intervenise în linia întâi, reuşind ,,cu mari eforturi”
să oprească retragerea unor subunităţi din regimentele 7 vânători şi 39
infanterie, colonelul Alexandru Ţopârlan, comandantul Regimentului 23
infanterie (subordonat în acea luptă Diviziei 8 infanterie) părăseşte din nou
postul de comandă al unităţii, îndreptându-se, cu un subofiţer şi câţiva
telefonişti, spre poziţia batalioanelor 1 şi 3 care înregistrau pierderi grele,
în retragere, luptând cu tancurile sovietice. Încercând să redreseze situaţia,
colonelul introduce în dispozitiv Batalionul 2 din rezervă şi împreună cu
resturile batalioanelor 1 şi 3 trece la atac, deşi sorţii de izândă erau
reduşi. În încleştarea care a urmat colonelul Alexandru Ţopârlan a fost rănit
mortal de un glonţ inamic. Pentru faptele de arme săvârşite şi pentru jertfa
supremă a fost decorat, post-mortem, cu ordinul Mihai Viteazul, clasa III-a, şi
înaintat la gradul de general de brigadă. A fost unul din numeroşii comandanţi
de regiment ucişi în război.”
Iar veteranul de război Ion Toncu, care a participat pe
front cu Regimentul 23 Infanterie, își amintea: “A doua zi am
primit un ordin de la domnul colonel Țopârlan, să ne ducem pe front. Am trecut
podul peste Nistru, dincolo de Ismail și am ajuns într-o comună pe care am
ocupat-o. După ce am stat pe loc o săptămână, am înaintat pe linia
Nistru-Odessa-Tătarca. La Odessa, rușii trăgeau în noi din toate părțile.
Colonelul Țopârlan nu a vrut să se culce la pământ și un proiectil la nimerit
în plin. I-am văzut doar capela care a sărit la vreo 10-15 metri în aer”.(Albumul „100 de ani de viață, 100 de ani de istorie”).
Ziarul călărășean „Fapta” nr. 92-93-94 din 20
septembrie-20 octombrie 1941, sub titlul „EROUL COLONEL ALEXANDRU ȚOPÂRLAN”
consemna următoarele: „Pe câmpul de
bătălie de la Odesa, a căzut cu fața la
dușman și cu arma în mână, Colonelul Alexandru Țopârlan, în fruntea unității
sale alcătuită din ialomițeni.
Odesa, a cerut mulți eroi din partea noastră a românilor,
pentru a se întări și mai mult faima că Neamul Românesc, de două mii de ani
neîntrerupt, din generație în generație, a trăit, printre toate vitregiile
istoriei, numai pentru că a fost mereu un popor de eroi.
Colonelul Alexandru Țopârlan, este fruntaș între eroii,
care vor împodobi cartea de aur a istoriei noastre, cu numele lui.
El, neînfricat, cu o vitejie de legendă, a mers cu
dispreț, în fața inamicului spre a-i răpi, pentru țară, ceea ce el ne răpise
nouă, fără dreptate și fără omenie.
Înhumarea rămășițelor pământești ale eroului s-a făcut în
Călărași cu o strălucită ceremonie la care a luat parte întreg orașul, în
frunte cu autoritățile civile și militare.
Fericiți sunt toți aceia care ne părăsesc, nu ca oameni
muritori, ci glorificați în veci ca eroi nemuritori.”
Și,
întradevăr, impresionantă a fost ceremonia primirii şi înmormântării Colonelului
Erou. În ordinul circular nr. 270 din 18 septembrie 1941, comandantul
garnizoanei Călăraşi, colonelul N.
Petriman, având în vedere moartea eroică a colonelului Alexandru Ţopârlan, în
fruntea reg. 23 Infanterie, în luptă cu hoardele bolşevice pe frontul Odessei,
precum şi înmormântarea colonelului Erou în ziua de 18 septembrie, ora 16, în
Cimitirul Eroilor, ordona să fie prezenţi la biserica catedrală: una companie
din Reg. 56 Infanterie cu drapelul de luptă al Reg. 23 Infanterie; una unitate
cu maximum de efectiv de la Reg. 5 Călăraşi; una unitate cu maximum de efectiv
de la reg. 20 Artilerie; una unitate cu maximum de efectiv de la reg. 56
Infanterie.
Comandantul
parăzii era numit lt. col. Kiselefski Alexandru. Mai erau prezente: toate
şcolile din oraş, Legiunea de Jandarmi cu un pluton de chivere, Secţia de
Pompieri militari cu un pluton de chivere, Poliţia oraşului cu 20 de gardieni,
societăţile, veteranii de război, invalizii, ofiţerii şi subofiţerii
pensionari, toţi ofiţerii şi subofiţerii activi şi de rezervă aflaţi prezenţi
în garnizoană, toate autorităţile şi instituţiile publice prin delegaţi.
Corpul
colonelului erou a fost aşezat pe un afet de tun pus la dispoziţie de
Regimentul 20 Artilerie, iar coloana formată din cordoane de gardieni şi
jandarmi, Crucea, Prapurii, sfeşnicele, steagurile, coliva, pernele cu
decoraţii purtate de un ofiţer superior, încadrat de 2 căpitani, preoţii, carul
funebru, familia, autorităţile, muzica, şcolile, armata, trăsurile, a parcurs
traseul Catedrală – strada I.G. Duca (astăzi, Bucureşti) – Halele din Piaţă –
strada Ştirbei Vodă (astăzi, 1 Decembrie 1918) – Palatul Administrativ – strada
Sf. Nicolae – Catedrală – Cimitir.
Se adăugau coroanele purtate de câte doi
ostaşi din partea regimentelor 23 Infanterie, 20 Artilerie, 56 Infanterie, 46
Infanterie, Cercul de Recrutare Ialomiţa, Secţia de Pompieri şi Manutanţa.
Au omagiat pe
colonelul erou, primarul oraşului Eugen Cialîc la biserica Catedrală şi
comandantul Garnizoanei la Cimitir, salvele au fost trase de un pluton din Reg.
23 Infanterie, iar sicriul cu corpul eroului a fost purtat de 12 ofiţeri din
garnizoană.
Ilie
Jugănaru-Albești scria în nr. 210 din 12 octombrie 1941 al ziarului „Glasul
Bărăganului”, despre înmormântarea eroului colonel: „În ziua de 17 septembrie a.c. orașul nostru a primit trupul
neînsuflețit al eroului colonel Alexandru Țopârlan, mort la datorie pe frontul
Odessei, ca un viteaz demn de gloria străbunilor și de pomenirea noastră a
celor rămași în viață.
Întregul oraș a participat sufletește la doliul familiei
celui căzut, iar ceremonia înmormântării s-a desfășurat în mod impresionant și
deosebit de ceremonios.
Erou al neamului, colonel Țopârlan a binemeritat de la
Patrie și va trăi în amintirea celor ce l-au aureolat de nimbul ce se cuvine
tuturor vitejilor sacrificați pentru patrie.
Fie-i țărâna ușoară și amintirea veșnică.”
Din
nefericire, pentru noi cei de astăzi, deși am periat Cimitirul Central Ortodox
de la un capăt la altul, nu am reușit să dau de mârmântul colonelului Erou.
Probabil, ca și în alte cazuri, acesta nemaiavând urmași care să se îngrijească
de mormânt, locul în care-și dormea somnul de veci a fost înstrăinat și ocupat
de către alte persoane.
În şedinţa de
la 7 octombrie 1941, Consiliul comunal al oraşului Călăraşi, considerând că
jertfa viteazului comandant se răsfrânge în bună parte şi asupra oraşului din
care acesta face parte, motiv pentru care „se impune ca un pios omagiu şi o dreaptă
recunoştinţă cinstirea memoriei acestuia”, şi că această cinstire nu se
poate face mai potrivit decât atribuind numele eroului străzii care lega
regimentul cu oraşul şi care se numea Mihail Cantacuzino. Din considerentele
amintite Consiliul comunal decidea ca respectiva stradă, pe porţiunea de la
strada Portului şi până la regiment, să poarte numele eroului, adică strada
Colonel Alexandru Ţopârlan, ca pildă pentru generaţiile viitoare.