PESCUIT
ȘI VÂNĂTOARE PE MOȘIA REGELUI LA MÂNĂSTIREA
În numărul din 24 aprilie 1935 al revistei
„Realitatea ilustrată„ găsim un material cu titlul „Viața prin bălți. De vorbă
cu pescarii de pe moșia Regelui”, semnat de Alex. F. Mihail.
Însoțit de fotograful Bergman, acesta a plecat cu
automobilul de la București, și în timp
ce cobora pe șoseaua tăiată în povârnișul ce dă spre lacul Mostiștea, de lângă
Dunăre, a auzit comanda: „Ho! Dândouă!”,
rostită de „vătaful pescarilor, care
trăgeau năvodul, același năvod cu care au prins peștele confiscat astă vară de
autoritățile din București, sub pretext că ar fi prea mic. Deși peștele venea
de pe un lac situat pe moșia Regelui – domeniul Mânăstirea – urmând să ușureze
nevoile populației sărace din București, totuși inspectorii ministerului nu
s-au sfiit să aplice legea, care prevedea ocrotirea puieților, adică a peștelui
nu îndeajuns dezvoltat.
„Ho! Dândouă!” înseamnă: „Opriți-vă din amândouă
părțile!”. E o comandă dată pentru un repaus complet.
Pescarii
din lotcile numite „dube”, de unde
trăseseră cu un odgon năvodul, ba dintr-o parte, ba din alta, se odihneau acum,
dezmorțindu-și brațele, încordate în timpul lucrului.
Pescarii strâng năvodul
Cei din
„ormatică” adică din luntrea
încărcată cu pește, porniră spre canalul ce duce la „cherhanaua” improvizată pe
mal, adăpostită de un umbrar de papură, spre a feri peștele de razele soarelui.
Aici este și o ghețărie, apoi putini și butoaie, pentru sărat peștele.
Spre cherhana
Barca cu pește înaintează, mânată de vâslele harnice, dar la un moment dat se împotmolește în noroi. Nu se mai poate vâsli în canalul ce duce la cherhana. Fără a sta mult pe gânduri, pescarii sar în mocirlă, unde piciorul li se afundă adânc. Împing din toate părțile, se opintesc din răsputeri, gâfâie, își scot cu greutate picioarele din pământul cleios, unde uneori se înfundă până peste genunchi, cârmesc lotca, ba într-o parte, ba în alta, nădușeala le curge peste față, amestecându-se cu stropii de apă noroioasă, părul năclăit le cade în dezordine peste chipurile obosite.
Pescarii
noștri privesc cu îngrijorare – căci n-a plouat de luni de zile prin partea
locului -, ca o urgie divină, o pedeapsă venită numai pentru dânșii.
După
cum Egiptul este fertilizat prin revărsarea Nilului, tot astfel bălțile de
pește din regiunea inundabilă a Dunării, seacă atunci când comunicația dintre
dânsele și marele fluviu se întrerupe, iar peștele moare sufocat.
La
Mostiștea apele se retrag aproape văzând cu ochii. Câte o barcă, lăsată peste
noapte, în apropiere de mal, în apă, rămâne deodată pe uscat sau se pomenește
împotmolită în glod.
Chiar în mijlocul lacului apa nu trece de o
jumătate de metru.
Totuși, cu multă voie bună, ne poftesc într-o
lotcă, pe care în cinstea noastră au acoperit-o cu niște velințe.
-
Să facem o preumblare pe lac, boieri!
Cu barca pe lac
Pe când
trecem prin aleile de trestii, papură și rogoz, pe lângă micile parcuri
acvatice, grațioase insule de flori de nufăr și admirăm vreun stârc de baltă –
un fel de cocostârc -, care stă filosoficește în papură și „se sorește”, adică
se lăfăiește leneș la soare, sau altădată se repede vioi cu ciocul înhățând cu
îndemânare vreun pește ce s-a încumetat să treacă chiar pe lângă picioarele
lui, pescarii ne explică cum năvoadele ude trebuie întinse la uscat pe „pelii”.
De fapt e vorbă de niște simpli pari, băgați în apă, pe o lungime de câțiva
kilometri în în șiruri paralele. Mi-au mai arătat cum se prinde peștele cu
năvodul. Are plumbi la o parte și plute la alta, cum se scoate vânatul din
„matricea” năvodului cu „minciogul”, un fel de lingură mare de lemn, o lopată
cu strecurătoare de plasă. M-au dus apoi la „vârși”, niște ingenioase curse de
pește, plase puse pe cercuri, unde peștele intră, dar nu mai poate ieși.
- Din pricina apei mici, vârșile stau numai
pe jumătate acoperite, ceea ce e o mare pagubă, ni s-a spus.
Dușmanii
peștilor din baltă sunt pescărușii, care sboară peste toată suprafața apei,
stârcii, pelicanii și bâtlanii. Totuși paguba ce o fac aceștia n-ar avea nici o
importanță, dacă seceta n-ar fi fost atât de neîndurătoare.
De altfel, chiar acum se mai găsește în balta Mostiștea, pește destul de frumos, în greutate mijlocie de 3-5 kg un pește. Uneori se prind pești până la 14 kg greutate”.
Aflăm din articolul respectiv că pescarii vin la
Mostiștea de la Oltenița, Turtucaia și satele din jur. Vin singuri, lăsându-și
nevestele și copii acasă, la treburile gospodăriei sau la câte un mic ogor pe
care îl au. Aduc cu ei toate uneltele necesare, care de obicei sunt
proprietatea vătafului sau a mai multor persoane din tovărășie. Năvoadele și
vârșile sunt reparate cu grijă în timpul iernii.
Pescarii repară sculele
În picioare își puneau „tuzluci” cuvânt turcesc
care înseamnă un fel de cizme de pânză impermeabilă. Hainele însă, tot li se
udă, iar autorul articolului se mira „cum
de nu se îmbolnăvesc cu toții”.
Vara locuiau în niște colibe de papură, numite „poloage”, realizate pe mal, acoperite
cu trestii de baltă. Tot aici își țineau și uneltele de rezervă, sub paza unui
„odagiu”, care se chema că este de
pază la „marne”(în sensul de
margine).
Aspect de pe Mostiștea
Spre toamnă, când se dezlănțuia vântul, începea
o viață de troglodiți pentru pescari. Se retrăgeau spre peretele lutos al
râpei, unde-și construiau niște locuințe mai adăpostite și mai bine amenajate
împotriva ploilor. Unii își ridicau niște bordeie conice, numite „ surle”,
acoperite cu trestii, în care puteau dormi și câte 12 inși, unul lângă altul.
Alții săpau colibe în mal, spre a se adăposti noaptea de vântul rece.
În ceea ce privește câștigul, acesta era
nesigur, depinzând de norocul pescarului. Uneori depindea mai mult de pește,
iar altădată, cu aceiași muncă, nu se aduna nimic. Pescarii erau plătiți la
kilogram, un leu și jumătate pentru peștele mic și trei lei pentru peștele
mare. Ajungeau la un câștig de 10-14 lei, foarte rar 20 de lei pe zi. Iarna și
primăvara, când se ocupau de repararea și confecționarea uneltelor, nu câștigau
nimic. Pescarii se plângeau că îi „prăpădesc
dările”. Un pescar, care avea 70 de vârși, plătea ca impozit profesional
anual, suma de 2.031 lei. Pentru un năvod se plătea 6.000 de lei. De multe ori,
pescarul nu reușea să scoată nici banii de impozit, așa că de dus bani acasă ce
să mai vorbim.
La fața locului, ziaristul a găsit așteptând, un
număr de care cu cai slabi. Aceștia erau „ pescarii
mălăieri”, care nu vânau la baltă. Ei cumpărau peștele pe care-l
preschimbau apoi prin sate, pentru mălai, grâu și porumb. Aceștia umblau de la
un capăt la altul al țării, cutrierând toate bălțile și satele din drumul lor.
Întoarcerea ziaristului la București, s-a făcut
„pe șoseaua paralelă cu digul ridicat de la Oltenița la Dorobanțu, pe o lungime
de 44 de kilometri, care a costat 140 de milioane și a redat culturii vreo două
zeci de mii de pogoane. În anumite locuri digul era străbătut de canale, care
făceau legătura între Dunăre și bălțile situate la nordul acesteia. Când apele
veneau prea mari, stăvilare de fier, mânuite cu îndemânare, reglau scurgerea
puhoiului, care aducea cu el și bogăția: reîmprospătarea cu pește a lacurilor.
Acum însă, canalele erau secate, rămânând pe ici, pe colo, câte o baltă mică,
noroioasă, în care peștele murise de mult.
În afara pescuitului, pe domeniul regal de la
Mânăstirea, se organizau și vânători, cu participarea membrilor familie regale,
a altor autorități guvernamentale și nu
numai.
Foto: Ilustrațiunea română din 9 martie 1932
Foto: Ilustrațiunea română din 9 martie 1932