PESCUIT ȘI VÂNĂTOARE PE MOȘIA REGELUI LA MÂNĂSTIREA

 

În numărul din 24 aprilie 1935 al revistei „Realitatea ilustrată„ găsim un material cu titlul „Viața prin bălți. De vorbă cu pescarii de pe moșia Regelui”, semnat de Alex. F. Mihail.

Însoțit de fotograful Bergman, acesta a plecat cu automobilul de la București, și  în timp ce cobora pe șoseaua tăiată în povârnișul ce dă spre lacul Mostiștea, de lângă Dunăre, a auzit comanda: „Ho! Dândouă!”, rostită de „vătaful pescarilor, care trăgeau năvodul, același năvod cu care au prins peștele confiscat astă vară de autoritățile din București, sub pretext că ar fi prea mic. Deși peștele venea de pe un lac situat pe moșia Regelui – domeniul Mânăstirea – urmând să ușureze nevoile populației sărace din București, totuși inspectorii ministerului nu s-au sfiit să aplice legea, care prevedea ocrotirea puieților, adică a peștelui nu îndeajuns dezvoltat.

„Ho! Dândouă!” înseamnă: „Opriți-vă din amândouă părțile!”. E o comandă dată pentru un repaus complet.

Pescarii din lotcile numite „dube”, de unde trăseseră cu un odgon năvodul, ba dintr-o parte, ba din alta, se odihneau acum, dezmorțindu-și brațele, încordate în timpul lucrului.

Pescarii strâng năvodul

Cei din „ormatică” adică din luntrea încărcată cu pește, porniră spre canalul ce duce la „cherhanaua” improvizată pe mal, adăpostită de un umbrar de papură, spre a feri peștele de razele soarelui. Aici este și o ghețărie, apoi putini și butoaie, pentru sărat peștele.

Spre cherhana 

Barca cu pește înaintează, mânată de vâslele harnice, dar la un moment dat se împotmolește în noroi. Nu se mai poate vâsli în canalul ce duce la cherhana. Fără a sta mult pe gânduri, pescarii sar în mocirlă, unde piciorul li se afundă adânc. Împing din toate părțile, se opintesc din răsputeri, gâfâie, își scot cu greutate picioarele din pământul cleios, unde uneori se înfundă până peste genunchi, cârmesc lotca, ba într-o parte, ba în alta, nădușeala le curge peste față, amestecându-se cu stropii de apă noroioasă, părul năclăit le cade în dezordine peste chipurile obosite. 

Pescarii noștri privesc cu îngrijorare – căci n-a plouat de luni de zile prin partea locului -, ca o urgie divină, o pedeapsă venită numai pentru dânșii.

După cum Egiptul este fertilizat prin revărsarea Nilului, tot astfel bălțile de pește din regiunea inundabilă a Dunării, seacă atunci când comunicația dintre dânsele și marele fluviu se întrerupe, iar peștele moare sufocat.

La Mostiștea apele se retrag aproape văzând cu ochii. Câte o barcă, lăsată peste noapte, în apropiere de mal, în apă, rămâne deodată pe uscat sau se pomenește împotmolită în glod.

Chiar în mijlocul lacului apa nu trece de o jumătate de metru.

Totuși, cu multă voie bună, ne poftesc într-o lotcă, pe care în cinstea noastră au acoperit-o cu niște velințe.

-         Să facem o preumblare pe lac, boieri!

Cu barca pe lac

 Pescarii voiesc să ne arate meșteșugul lor minunat, pe care-l iubesc, și cu care s-au deprins din copilărie, moștenit în aceleași familii din tată în fiu.

Pe când trecem prin aleile de trestii, papură și rogoz, pe lângă micile parcuri acvatice, grațioase insule de flori de nufăr și admirăm vreun stârc de baltă – un fel de cocostârc -, care stă filosoficește în papură și „se sorește”, adică se lăfăiește leneș la soare, sau altădată se repede vioi cu ciocul înhățând cu îndemânare vreun pește ce s-a încumetat să treacă chiar pe lângă picioarele lui, pescarii ne explică cum năvoadele ude trebuie întinse la uscat pe „pelii”. De fapt e vorbă de niște simpli pari, băgați în apă, pe o lungime de câțiva kilometri în în șiruri paralele. Mi-au mai arătat cum se prinde peștele cu năvodul. Are plumbi la o parte și plute la alta, cum se scoate vânatul din „matricea” năvodului cu „minciogul”, un fel de lingură mare de lemn, o lopată cu strecurătoare de plasă. M-au dus apoi la „vârși”, niște ingenioase curse de pește, plase puse pe cercuri, unde peștele intră, dar nu mai poate ieși.

- Din pricina apei mici, vârșile stau numai pe jumătate acoperite, ceea ce e o mare pagubă, ni s-a spus.

Dușmanii peștilor din baltă sunt pescărușii, care sboară peste toată suprafața apei, stârcii, pelicanii și bâtlanii. Totuși paguba ce o fac aceștia n-ar avea nici o importanță, dacă seceta n-ar fi fost atât de neîndurătoare.

 

De altfel, chiar acum se mai găsește în balta Mostiștea, pește destul de frumos, în greutate mijlocie de 3-5 kg un pește. Uneori se prind pești până la 14 kg greutate”.

Aflăm din articolul respectiv că pescarii vin la Mostiștea de la Oltenița, Turtucaia și satele din jur. Vin singuri, lăsându-și nevestele și copii acasă, la treburile gospodăriei sau la câte un mic ogor pe care îl au. Aduc cu ei toate uneltele necesare, care de obicei sunt proprietatea vătafului sau a mai multor persoane din tovărășie. Năvoadele și vârșile sunt reparate cu grijă în timpul iernii.

Pescarii repară sculele

 Pescuitul începea la 15 iunie, deoarece în lunile aprilie și mai era prohibiție, vânatul fiind interzis. Pescarii stăteau șase luni la baltă și o părăseau cu părere de rău, abia pe la 15 decembrie, când îngheța lacul. Până atunci se îndărătniceau să rămână la postul lor, orbecăind aproape goi prin nămolul rece și prin apa ce începea a prinde o pojghiță de gheață.

În picioare își puneau „tuzluci” cuvânt turcesc care înseamnă un fel de cizme de pânză impermeabilă. Hainele însă, tot li se udă, iar autorul articolului se mira „cum de nu se îmbolnăvesc cu toții”.

Vara locuiau în niște colibe de papură, numite „poloage”, realizate pe mal, acoperite cu trestii de baltă. Tot aici își țineau și uneltele de rezervă, sub paza unui „odagiu”, care se chema că este de pază la „marne”(în sensul de margine).

Aspect de pe Mostiștea 

Spre toamnă, când se dezlănțuia vântul, începea o viață de troglodiți pentru pescari. Se retrăgeau spre peretele lutos al râpei, unde-și construiau niște locuințe mai adăpostite și mai bine amenajate împotriva ploilor. Unii își ridicau niște bordeie conice, numite „ surle”, acoperite cu trestii, în care puteau dormi și câte 12 inși, unul lângă altul. Alții săpau colibe în mal, spre a se adăposti noaptea de vântul rece.

În ceea ce privește câștigul, acesta era nesigur, depinzând de norocul pescarului. Uneori depindea mai mult de pește, iar altădată, cu aceiași muncă, nu se aduna nimic. Pescarii erau plătiți la kilogram, un leu și jumătate pentru peștele mic și trei lei pentru peștele mare. Ajungeau la un câștig de 10-14 lei, foarte rar 20 de lei pe zi. Iarna și primăvara, când se ocupau de repararea și confecționarea uneltelor, nu câștigau nimic. Pescarii se plângeau că îi „prăpădesc dările”. Un pescar, care avea 70 de vârși, plătea ca impozit profesional anual, suma de 2.031 lei. Pentru un năvod se plătea 6.000 de lei. De multe ori, pescarul nu reușea să scoată nici banii de impozit, așa că de dus bani acasă ce să mai vorbim.

La fața locului, ziaristul a găsit așteptând, un număr de care cu cai slabi. Aceștia erau „ pescarii mălăieri”, care nu vânau la baltă. Ei cumpărau peștele pe care-l preschimbau apoi prin sate, pentru mălai, grâu și porumb. Aceștia umblau de la un capăt la altul al țării, cutrierând toate bălțile și satele din drumul lor.

Întoarcerea ziaristului la București, s-a făcut „pe șoseaua paralelă cu digul ridicat de la Oltenița la Dorobanțu, pe o lungime de 44 de kilometri, care a costat 140 de milioane și a redat culturii vreo două zeci de mii de pogoane. În anumite locuri digul era străbătut de canale, care făceau legătura între Dunăre și bălțile situate la nordul acesteia. Când apele veneau prea mari, stăvilare de fier, mânuite cu îndemânare, reglau scurgerea puhoiului, care aducea cu el și bogăția: reîmprospătarea cu pește a lacurilor. Acum însă, canalele erau secate, rămânând pe ici, pe colo, câte o baltă mică, noroioasă, în care peștele murise de mult.

În afara pescuitului, pe domeniul regal de la Mânăstirea, se organizau și vânători, cu participarea membrilor familie regale, a altor autorități guvernamentale și nu  numai.

Foto: Ilustrațiunea română din 9 martie 1932

 Referitor la partidele de vânătoare de pe moșia regală de la Mânăstirea, într-un interviu din anul 2020 (jurnalul.antena3.ro), unul dintre localnici, Moise Gheorghe Voicu, își amintea: „Mi-aduc aminte, eram un copil de vreo 9 ani, cum pe moșie păzeau soldații. De obicei, atunci când se anunța vizita Regelui Carol al II-lea, femeile de serviciu făceau imediat curat, să fie totul lună. Atunci când venea Mihai, bucătăresele găteau pentru el special urzici cu mămăliguță. Era unul Ionică Sustache, pe care Mihai îl agrea, și de câte ori venea la Mânăstirea îl ruga să-i facă urzici cu mămăliguță. Era așteptat la poartă de un docar cu doi cai frumoși murgi, intra la palat, unde avea și dormitor, și cameră de zi, de oaspeți, se odihnea, iar a doua zi de dimineață pleca în baltă, la Ghiborțiu, la vânătoare. Erau fazani, iepuri, de obicei păsăret mult. Era pădure mare, de aici până la Dunăre. Se ducea în pădure, aștepta să vină păsările sălbatice, pe care apoi le împușca. Mai vâna iepuri, vulpi, pentru blană, că era scumpă. În fiecare lună venea de cel puțin două ori, alături de cei din anturajul de la Palatul Regal…”   

Foto: Ilustrațiunea română din 9 martie 1932