Istoria regasita

120 DE ANI DE LA NAȘTEREA „PRIMARULUI CULTURAL” – EUGEN CIALÎC

În urmă cu 120 de ani, în ziua de Mărțișor a anului 1901, într-o altă urbe de pe malul Dunării, la Galați, se năștea Eugen-Raymond Cialîc, cel care va ajunge să fie cel mai prolific primar pe care l-a avut Călărașii de la 1864 și până în prezent. S-a născut – așa cum am amintit - la Galați, la 1 martie 1901, ca fiu al lui Spiridon, de profesie notar și Maria, menajeră. A făcut clasele primare la Constanța, tot aici a început liceul la cel mai titrat liceu din oraș „Mircea cel Bătrân”, a continuat la Galați, unde s-a refugiat în timpul războiului, și-a dat bacalaureatul la „Sf. Sava” în București, după care a revenit în Dobrogea.

În Monografia liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, autor Ion Faiter, la pagina 39, între mulții elevi ai liceului care „au făcut cinste țării”, este enumerat și Eugen Cialîc, despre care, cu unele mici erori, aflăm că: „Se va stabili cu familia în Dobrogea, unde face școala preuniversitară…Este consilier economic, deputat eparhial(Episcopia din Constanța); primarul orașului Călărași. Din 1921 practică avocatura. Devine doctor în drept(1946). Are preocupări de gazetar, prozator, eseist, poet. Debutul se produce la 1930. Întreține colaborări multiple: „Curentul”, „Adevărul”, „Dimineața”, „Pământul”. Se remarcă prin activitatea de editor. Scoate ziarul „Pământul(1932-1948), iar din 1936-1945 îi va adăuga editura proprie, în care tipăresc volume: Neagu Rădulescu, Ștefan Baciu, I.A. Manolescu, T. Scarlat. Ziarul, dar și întreaga activitate contribuie la formarea climatului spiritual din spațiul călărășean. Îndeplinește funcțiile: vicepreședinte al „Federației naționale a presei de provincie”; conducător pentru „Liga Culturală”- secția Călărași; consilier juridic al societății „Principele Mircea”; membru în Comitetul Central al Uniunii Ofițerilor de Rezervă. Dintre pseudonime: Omul de pe stradă, M. Brateș, Ion Faptă, E.C., Mircea Brateș.”

După terminarea liceului a făcut 2 ani la facultatea de fizică-chimie și chimie industrială, la care a renunțat și s-a înscris la facultatea de drept. După terminarea facultății de drept se reîntoarce în Dobrogea de unde, în 1923, ajunge la Călărași. 1923 este și anul în care se căsătorește cu Lucreția, fiica unuia din cei mai gospodari și bogați oameni din Ceacu – Ștefan Rădulescu. Cu prilejul căsătoriei, prin actul dotal încheiat la Tribunalul Ialomița, la 16 iunie 1923, soția Lucreția Rădulescu a primit din partea tatălui Ștefan Rădulescu, proprietar și industriaș din comuna Cuza Vodă, următoarea dotă (mulțumiri d-lui Constantin Tudor pentru că mi-a pus la dispoziție actul dotal):

„1) Un imobil situat în orașul Călărași, Calea București nr. 102, compus din locul de casă în limitele lui actuale cu construcțiunile aflate pe dânsul, formate din trei ochiuri de prăvălii, hrubă, bucătărie, șopron, grajd și tot ce se află pe loc, învecinat la apus cu proprietatea lui Ștefan Guțulescu, la răsărit cu proprietatea fostă a lui Cătălin Paraschivescu, la miazăzi cu proprietatea D-lui Gh. Mușetescu și la miază-noapte cu Calea București și pe care-l stăpânesc în baza actelor de vânzare autentificate de Tribunalul Ilfov Secția Notariat la nr. 5073/916 și transcris la Tribunalul Ialomița Secția I la nr. 1999/916 și autentificat la Trib. Ialomița la nr. 92/919, evaluat acest imobil, clădiri și loc la suma de lei una sută cinci zeci de mii, nr. 150.000.

2) Două zeci și cinci hectare sau cinci zeci pogoane pământ arabil din moșia Lefteru-Piscu-Perișani, pendinte de comuna Independența, județul Ialomița, ce am cumpărată de la moștenitorii defunctului Preot Filip Florescu, evaluat acest teren, la suma de lei una sută mii lei, nr. 100.000.

Aceste imobile sunt supuse regimului dotal și ele nu pot fi înstrăinate nici chiar cu permisia Justiției, sub nici o formă.

3) Șapte zeci și cinci mii lei nr. 75.000în 15 piese bonuri Casa Rurală a cinci mii lei fiecare cu nr. 2223, 2515, 3934, 3935, 3936, 4606, 5705, 6282, 8385, 8558, 13463, 13464, 13688, 13693 și 16608.

4) Două zeci și cinci mii lei nr. 25.000 în 25 piese Casa Rurală a una mie lei fiecare nr. 1000 cu nr. 880, 1114, 1115, 1216, 3096, 3097, 3098, 3100 până la 3113 incl., 5268, 5897, 6476 și 9828.

5) Șase mii lei nr. 6.000 aflați depuși la Casa de Depuneri și Consemnațiuni cu livretul nr. 16.859.

6) Șase mii lei nr. 6.000 aflați depuși la Banca Populară Albina din comuna Cuza Vodă.

Bonurile Casa Rurală prevăzute la nr. 3 și 4 din prezentul act în număr total de 40 se vor depune la Casa de Depuneri și Consemnațiuni ca din procente să beneficieze viitorul soț, conform legei, iar fondul să stea neatins, iar sumele de la punctele 5 și 6 din prezentul act, vor sta acolo unde sunt depuse tot neatins fondul, iar din procente să beneficieze viitorul soț, conform legei, până se va găsi un imobil, fie urban, fie rural, care cu toate aceste sume se va cumpăra, care imobil va deveni dotal, fiind bine înțeles ca la cumpărarea imobilului va trebui să fie neapărat consimțământul meu de voi fi în viață, iar dacă se va cumpăra după încetarea mea din viață, această cumpărare se va face numai cu permisiunea justiției.

În caz de va ieși la sorț din zisele 40 bonuri, Casa Rurală, cu această sumă se va cumpăra alte bonuri sau obligațiuni, fie Casa Rurală sau altfel de va fi mai sigur și avantajos acestea.

7) Trusoul format din lenjerie și lucruri de casă în valoare de lei una sută mii nr. 100.000.

8) În numerar suma de lei două zeci de mii nr. 20.000.

Subsemnata Lucreția Ștefan Rădulescu și subsemnatul Eugeniu Raymond Cialâc, viitor soț, ne mulțumim cu recunoștință pe zestrea constituită, pe care eu Eugeniu Raymond Cialâc, am și primit-o în întregime, așa cum se specifică în acest act.

Făcut azi 16 iunie 1923 în Călărași.

Înzestrator /ss/ Ștefan Rădulescu

Înzestrată /ss/ Lucreția Șt. Rădulescu

Viitor soț /ss/ Eugen Raymond Cialîc

Scris și redactat de mine după voia și cererea părților, atestându-le identitatea.

/ss/ V. Marinescu avocat în orașul Călărași”

Legat de această căsătorie, într-o analiză făcută în anul 1958, lui Eugen Cialîc de cei care l-au trimis în lagărul de la Caracal, se precizează că acesta posedă în București, pe numele fiicei, avocat în Colegiul avocaților din București, o casă în strada Anton Pann nr. 2 A. A avut în Călărași un imobil, cumpărat în anul 1926, a avut venituri din practicarea avocaturii, din ocuparea diferitelor funcții politice și create de ziarul „Pământul”. A mai avut dotă de la soție 50 ha în comuna Cuza Vodă teren arabil(informația este sigur eronată, deoarece din câte știu de la fiica lui Eugen Cialîc, i s-a restituit doar 25 ha din partea bunicului Ștefan Rădulescu, teren pe care l-a introdus în asociația d-lui Constantin Anghel de la Independența) și o cotă parte din beneficiile de la moara pe care o deținea socrul său.

După căsătorie se stabilește în Călărași, în casa din strada Vânători nr. 127, unde va rămâne până în martie 1945, când este arestat și dus în lagărul de la Caracal. Se înscrie în baroul de Ialomița și practică avocatura.

Dovada că la 24 martie 1945 Eugen Cialîc era arestat și,

fără a mai fi eliberat, va fi trimis în lagărul de la Caracal,

iar familia evacuată din casa din strada Flacăra

Copie de pe diploma de avocat a lui Eugen Cialîc
După eliberarea din lagăr, la 14 octombrie 1945, se va stabili în București, împreună cu familia, care la data arestării fusese evacuată din casa amintită, una dintre cele mai celebre case din oraș, casă preluată de regimul comunist și câștigată în instanță de fiica lui Eugen Cialîc și ea un celebru avocat – Rodica Getta Constantinescu – Cialîc - și vândută în 1972 (casa nu mai există astăzi, fiind demolată, iar pe locul acesteia s-a construit vila fiului patronului de la Aldis).

În anul 1948 este exclus din avocatură, după care va mai fi arestat încă de 2 ori, ultima dată în 1954, când va fi judecat pe motiv că în paginile ziarului pe care l-a creat și condus – „Pământul”- apăruse articole „pronaziste”. Din această ultimă arestare se va întoarce bolnav de diabet, boală care-i va agrava sănătatea și-l va trimite în final, în scaunul cu rotile. S-a stins din viață la 6 iulie 1976, lăsând un gol imens în lumea celor care l-au cunoscut și apreciat, între care și foarte mulți călărășeni.

Eugen Cialîc în ultima perioadă a vieții

Sigur, nu vom prezenta în paginile ce urmează activitatea lui Eugen Cialîc în cele trei perioade cât a fost edil, adică primar al Călărașiului, ziarist la ziarul propriu, dar și la multe alte ziare și reviste din Capitală și din țară, dar și om de cultură. Vom aminti numai că în calitate de primar, în cele trei perioade cât a condus treburile urbei călărășene, a început și a terminat construcția halelor din Piața Centrală a orașului; a construit o maternitate, o baie publică; a pavat multe străzi; a extins rețeaua electrică și canalizarea orașului; a construit o nouă uzină de apă; a amenajat bulevardul gării trasând o piață spațioasă în fața gării și strada Știrbei Vodă, pe care le-a și aliniat; a desemnat Piața Știrbei Vodă (Piața centrală) ca locul unde urma să se ridice statuia domnitorului care a eliberat orașul (într-un final statuia va fi amplasată în Parcul Palatului Administrativ); a dat un aspect civilizat intrărilor în oraș; a amenajat Parcul de pe malul Borcei; a fost singurul care a mai crezut și a reușit renovarea sălii de teatru și conferințe din parc, pe care toți, inclusiv specialiștii în construcții, o vedeau demolată (astăzi aflată cam în aceiași situație, adică o ruină); a făcut sondaje până la 170 m, pentru a aduce apa din subteran și a luat măsuri de captare a apei găsită la adâncime, în straturile de nisip și argilă. Din bugetul sărac al primăriei, n-a uitat să dea banii necesari pentru sănătate și învățământ, contribuind decisiv la construcția școlii din Măgureni și a bisericii Sf. Gheorghe, etc., etc.

În materialul de față ne-am propus să scoatem în evidență mai mult activitatea de ziarist și om de cultură, activitate care a făcut din Călărași „Capșa provinciei” recunoscută în toată România. Iar pentru a-l cunoaște mai bine pe cel ce a făcut din Călărași, „Capșa provinciei” vom apela chiar la fiica acestuia. Iată ce-mi scria, la 4 ianuarie 2003, d-na Rodica Getta Constantinescu-Cialîc: „…Tata avea o putere de muncă extraordinară, găsindu-și timp atât pentru profesia de avocat, cât și pentru multe alte activități, printre care editarea Pământului. Era întotdeauna cu zâmbetul pe buze, dornic să ajute pe toți cei care erau în suferință, dar și pe cei care aveau nevoie de un sfat, de alinarea unei dureri sufletești.

Eram prea mică atunci când a apărut primul număr din Pământul (1 iulie 1932 cu titlul „Pământul Nostru” – n. ns.), ca să-mi dau seama de importanța lui, dar tinerii scriitori ca Teodor Scarlat, Silviu Cernea, Ion Aurel Manolescu, râdeau și spuneau că Eugen Cialîc este tatăl Gettei și al Pământului.

Mi-l amintesc pe tata bătând la mașina Remington articolele, pe care le semna de multe ori – „Omul de pe stradă”, Ion Borcea sau E.C.

Niciodată nu făcea ciorne, nici pentru articole, nici pentru acțiuni sau lucrări juridice. Tot el, pe coli mari, bătea la mașină numele și adresele abonaților, pe care mama le decupa și toți trei le lipeam pe ziarele proaspăt aduse de la tipografie (fac precizarea că abonamentul se plătea după primirea ziarului. De multe ori abonații, care primiseră ziarul, erau rugați să plătească abonamentul, pentru ca ziarul să poată fi tipărit în continuare. Erau publicate și liste negre cu cei care nu plăteau abonamentul-n.ns.) Eu eram foarte mândră că eram luată în seamă și primită să colaborez la Pământul.

Fiica „primarului cultural” , la Călărași, în anul 2001,

lângă casa în care s-a născut și a copilărit

Îmi amintesc de vizita profesorului Nicolae Iorga la Congresul Ligii Culturale din iunie 1933. La noi în casă s-au făcut pregătiri speciale, au fost aduse multe flori. De lămpi au fost prinse crengi de salcâm înflorite, care pe lângă un dulce parfum creau și o atmosferă încântătoare. Profesorul a venit însoțit de soția sa și de una din fiice (cred că o chema Magda).

M-am speriat puțin când l-am văzut atât de înalt și cu tot alaiul său (într-una din multele discuții purtate cu d-na Rodica, în casa din strada Vigilenței nr. 1, întrebând-0 cum era Nicolae Iorga, aceasta mi-a răspuns că: „Era ca un munte. Când a intrat prima dată în casa noastră, aveam 6 ani. Când l-am văzut cu barba mare, cât era de înalt, m-am speriat, (Fac precizarea că locuința la care mă refer se află în spatele blocurilor situate în zona unde a fost mutată biserica Mihai Vodă, peste drum de Palatul Parlamentului, într-o vilă stil bloc, cu două etaje și două scări, locuită numai de avocați și generali, care a aparținut familiei soțului doamnei Rodica, a fost naționalizată de statul roman și din care, după cum îmi spunea doamna „Băsescu ne-a restituit doar un apartament situat la demisol, în care locuiește o bătrână, pe care nu am de gând să o dau afară”-n.ns.) dar mi-a trecut repede când fiica lui m-a întrebat: „Unde ai găsit o cremă de ghete atât de neagră cu care ți-ai vopsit ochii?” Protestele mele au fost acoperite de râsetele celor mari, printre care: D-na Ranetescu (îmbrăcată în costum național) cu Dl. Ranetescu (avocat, președinte al secției locale a Ligii Culturale-n.ns), Doctorul Samarian cu familia, D-na și Dl. Ștefan Istrate (fost prefect-n. ns.), Dl. Lazăr Belcin și alții, care au luat loc la masa prelungită în sufrageria încăpătoare.

A doua zi plimbare pe Borcea spre Ostrov. Ne-am suit cu toții pe un vapor elegant. Profesorul Iorga m-a descoperit, m-a luat în brațe, am devenit prieteni, așa că i-am mângâiat barba cu toate privirile tatei, care încerca să-mi stăvilească elanul.

Profesorul a făcut imprudența să mă întrebe în ce clasă sunt și dacă am învățat carte până „la genunchiul broaștei”, la care i-am răspuns indignată: „Cum Dvs. nu știți că broasca nu are genunchi?”

M-am întrebat cum oamenii mari pot fi atât de neștiutori, deși au ajuns profesori sau doctori și mi-am amintit ce am pățit cu Doctorul Samarian sau Nenea Doctorul, prieten de nădejde al tatălui meu, cel care m-a îngrijit încă de când eram de o șchioapă.

Înainte să merg la școală, pentru că mă rugam de toți clienții, care-l așteptau pe tata, să-mi citească o poveste, părinții mei au hotărât că e mai bine să mă învețe literele și taina cititului, ceea ce au și reușit.

Când aveam vreo șase ani am plecat cu trenul cu mai mulți prieteni, cred că la moșia D-lui Lache Dumitrescu, de la Ghimpați. (asemenea vizite, după cum îmi spunea dl Ion Cămărășescu – Fie-i țărâna ușoară!- aveau loc și la moșia tatălui său de la Dâlga-n. ns.).

Ca să nu mă supăr pe nimeni, mama mi-a luat o carte de povești, m-a instalat într-un colț al compartimentului, unde m-am lăsat cuprinsă de vitejiile lui Făt-Frumos. Cei mari erau foarte bine dispuși, spuneau tot felul de glume, plimbându-se de acolo până acolo.

Dr. Samarian m-a descoperit și a început să mă necăjească.

„-Ce faci tu?”

Eu foarte mândră: „- Citesc o poveste.”

Cum citește fata asta pe dos? a întrebat Nenea Doctorul cu voce tare, așa că s-a făcut liniște și au mai apărut câțiva prieteni la ușa compartimentului. Apoi mi-a sucit cartea în așa fel încât partea de jos a ajuns sus. Eu am întors iar cartea și i-am spus că numai așa se poate citi. El Nu, eu DA, după care m-am uitat de sus și l-am întrebat „Oare cum ai ajuns Dumneata Doctor dacă nici nu știi să citești?

Mai îmi amintesc de o seară, în care mama m-a culcat mai devreme să scape de grija mea, pentru că aveau o masă cu oaspeți deosebiți. La un moment dat m-a sculat din somn un fel de cântec cu mormăieli. M-am sculat, am profitat de faptul că nu m-a întâlnit nimeni și m-am oprit în ușa sufrageriei. La masă toți comesenii erau legați la cap cu șervețele albe de olandă, se legănau și cântau după comanda unui tânăr cu ochelari, care era Mircea Eliade întors din India.(după cum îmi spunea d-na Rodica, asemenea mese, cu oaspeți deosebiți, au fost organizate și în sufrageria, destul de mare, din casa situată în strada Vigilenției nr. 1 – București, la masa la care se puteau așeza lejer 12-14 persoane și unde am avut și eu onoarea de a servi masa de câteva ori - n.ns.)

Mircea Eliade

Dar câți oaspeți de seamă nu au trecut pragul casei noastre, unii venind foarte des. Printre ei Gh. M. Vlădescu, care se împrietenise nu numai cu părinții mei, dar și cu bunicul – tatăl tatălui meu -, care mai scria și el la Pământul, semnând SPIC și care era cu totul deosebit, un spirit vioi și cu mult umor. Gh. M. Vlădescu-autorul „Menuetului și Moartea fratelui meu”- aprecia cafelele făcute de mama la o spirtieră (pe vremea aceea nu exista aragaz, ci numai mașini de gătit cu lemne) și i-a promis că o va descrie într-o carte, dar nu și-a putut ține cuvântul.

Casa familiei Cialîc. Foto: Constantin Tudor

La sfârșitul șezătorilor literare, tata îi invita pe toți la noi la masă. Așa au venit Victor Eftimiu cu frumoasa lui soție artista Agepsina Macri și chiar cu mama soției, de care aveau grijă poeții tineri, în speranța că poate va deschide geanta voluminoasă (în care se zice că erau mulți bani) și le va strecura un pol, doi în buzunarele lor goale. Mai erau prezenți Radu Gyr, N. Crevedia, Teodor Scarlat, Silviu Cernea și Gh. M. Vlădescu. La sfârșit s-a adus un tort impunător, din care mama a servit, dar fiecare după prima înghițitură punea jos lingurița, fără să mai ia și restul. Mama se uita la tata cu disperare, iar el îi făcea semn că nici el nu înțelege. Atunci Gh. M. Vlădescu a venit discret și i-a spus mamei: „în tort în loc de zahăr e sare!” A fost un râs general și s-a trecut la alte prăjiturele.

Dar seara minunată cu Ionel Teodoreanu. Eram în clasa a VII-a la Școala Centrală (de fete din București – n.ns) și toate colegele m-au invidiat că am fost alături de autorul preferat. A fost o încântare, după ce a risipit metaforele la șezătoarea culturală, apoi la masă cu un vin vechi și un cognac franțuzesc Ionel Teodoreanu a fost strălucitor, dăruind tuturor comesenilor o noapte de neuitat. Ne-a scris autografe pe romanele sale, din care am păstrat în amintire pe cel adresat mamei mele: „Doamnei Lucreția Cialîc, în a cărei casă minunată am regăsit parfumul Medelenilor”. La plecarea sau mai bine zis la izgonirea noastră din casă, cărțile acestea însemnate de talentatul lor autor s-au pierdut și le regret și astăzi.

Apoi am fost colegă în baroul de avocați cu Ionel Teodoreanu și împreună cu tata am fost să-l mai vedem odată în casa lui din strada Romulus, în cumplita iarnă 1954 când inima celui care a scris atâtea pagini încântătoare a încetat să mai bată, iar el întins pe o canapea dormea somnul de veci…”

Între cei peste 500 de colaboratori ai ziarului „Pământul” – una dintre cele mai apreciate gazete de provincie din România interbelică, s-a aflat și Ștefan Baciu. Cine era Ștefan Baciu aflăm din articolul publicat în ziarul „Lumina” de către Daniela Șontică, care răsfoiește „câteva file din biografia spectaculoasă a poetului care s-a remarcat în America Latină ca profesor universitar și autor al unei literaturi de succes”.

S-a născut la 29 octombrie 1918, în Braşov. La liceul „Andrei Șaguna”, unde a învăţat, i-a avut profesori, printre alţii, pe Emil Cioran (de logică și filosofie), Octav Șuluțiu (de limba franceză) şi pe Ioan Baciu - tatăl său (de limba germană). În 1941, a absolvit Dreptul la Universitatea din Bucureşti. Ca student, a colaborat la mai multe reviste, printre care: „Universul literar”, „Gândirea”, „Rampa”, „Arta nouă”. Încă de la 17 ani, când a publicat prima sa carte de poezie, a intrat în atenţia lumii culturale de la noi, primind premiul Fundaţiilor Regale. Din 1935 până în 1942 a publicat şapte volume de versuri. În octombrie 1946 pleacă, împreună cu soția sa, Mira, în Elveția, ca atașat de presă al Legației Române de la Berna. Şi acolo publică articole în revistele culturale. Înţelegând situaţia din România, unde comuniştii tocmai preluaseră puterea, nu s-a mai întors în ţară.

A ajuns în America Latină, stabilindu-se începând cu anul 1949 la Rio de Janeiro, în Brazilia, călătorind în mai toate statele Americii Centrale și de Sud și publicând câteva lucrări.

În 1962, a primit invitaţia din Statele Unite ale Americii să fie profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar doi ani mai târziu aceeaşi invitaţie i-a făcut-o Universitatea din Honolulu, în Hawai. A acceptat și acolo a trăit până la sfârşitul vieţii. A murit în ziua de 7 ianuarie 1993.

La Honolulu, în Hawai, a publicat în anul 1980 lucrarea „Praful de pe tobă”, în care unul din capitole este intitulat „Primarul cultural” și se referă la Eugen Cialîc, „Pământul” și Călărași. Lucrarea a fost tradusă și în România la Editura Eminescu, dar textul capitolului „Primarul cultural” (pag. 491-495), din motive care ne scapă, a fost scurtat. Din acest motiv voi reproduce în continuare textul integral din lucrarea originală, pus la dispoziție de fiica „primarului cultural”, capitol în care autorul rememorează perioada cât a colaborat la ziarul condus de Eugen Cialîc și a participat la unele manifestări organizate la Călărași: „Cred că a fost mucalitul Neagu Rădulescu, acela care l-a numit așa (adică primarul cultural-n.ns) pe generosul, inteligentul și multilateralul părinte al orașului Călărași - Ialomița și în scurtă vreme omul acesta veșnic surâzător, întotdeauna gata să servească pe oricine îi cerea ajutorul, a schimbat porecla în renume și nu cred că ași greși afirmând că în anii 1930-1940 a existat un primar la fel ca el în toată România.

Făcea parte din acea categorie de oameni, pe care numai privindu-i, simțeai că-i simpatizezi; înalt, voinic, cu obrazul rumen, ras „ la sânge”, cu mustăcioara îngrijită, totdeauna impecabil pieptănat, cu părul dat pe spate, pomădat, elegant fără a fi țipător, apărea la București, circulând prin cafenele și librării, prin redacții și ministere, simpatizat și cunoscut de toți, tratat de „don primar” de aceia care îl cunoșteau mai puțin și de „dragă Cialîc” de aceia – mult mai numeroși – care îi erau prieteni.

Purta sub braț o nelipsită servietă de piele de porc cu inițialele „EC” în litere de metal, doldora cu hârtii, pe care le ducea spre rezolvat la ministere, de la Interne, la Lucrările Publice, de la Finanțe la Război, unde era nevoie să fie „aranjate” nevoile Călărașiului și ale călărășenilor, dar, mai cu seamă, ticsită cu manuscrise, poezii, cărți, plachete, reviste, suplimente de literatură, pe care le strângea cu grijă, ași zice chiar cu pasiune de colecționar.

Dintr-o despărțitură a servietei scotea, invariabil, ultimul exemplar al gazetei „Pământul”, pe care o edita cu o finețe intelectuală care nu era egalată decât de ținuta ei grafică, bilunară, dacă nu mă trădează memoria, pe care pasiunea și râvna lui reușiseră s-o impună ca pe una din cele mai bune publicații ale timpului.

Pagina întâia (o „văd” înaintea ochilor!) era dedicată de obicei problemelor locale și naționale, de caracter social, politic, economic sau administrativ, conținând un editorial, cronică, un „cursiv” și comentarii scrise cu nerv și competență, mai toate de Cialîc sau de acel mult talentat gazetar al provinciei I.G. Vasiliu, figură remarcabilă, om cult, bine informat, rafinat, adică în fond cu totul „neprovincial”, care mi se pare că a colaborat un timp oarecare cu Cialîc la confecționarea „Pământului”, înainte de a se stabili la Târgoviște, unde a scos câțiva ani un fel de foaie „geamănă”, intitulată „Ancheta”, care atât prin prezentare, cât și prin calitatea materialului, a fost și va rămâne în analele presei (nu numai de provincie) din România un exemplu de talent, cultură și de conștiință profesională. Nu cred că se va putea scrie istoria presei românești dintre cele două războaie, fără a așeza la locul cuvenit atât pe Eugen Cialîc, cât și pe delicatul și priceputul „Jean” Vasiliu.

Foto Anton – Călărași. Iată și textul:„Lui Eugen Cialâc,

pentru drumeția gazetărească, pentru prietenia lui

și pentru multe altele-poza și sufletul. J.G. Vasiliu”

Celelalte pagini ale gazetei lui Cialâc (de obicei mai erau trei, de sărbători gazeta obișnuind să apară „cu număr sporit de pagini”), cu toate că apărea la Călărași-Ialomița, erau dedicate aproape în întregime culturii, mai cu seamă literaturii, desmințind afirmația destul de curentă, conform căreia provincia „ucidea spiritul”. Paginația era făcută cu gust deosebit, se foloseau literele cele mai variate, cu o pricepere care încânta ochiul și îndemna la lectură.

Nu cred că ași exagera afirmând că în paginile „Pământului” au colaborat toți scriitori, tineri și bătrâni, consacrați sau debutanți, din Capitală și din provincii, inclusiv, firește, cei de la Călărași, între care Aurel Elefterescu (fin prozator, om timid, și, în același timp, talentat desenator), George Danubia (Dan), Vasile Culică, Dimitrie Batova, care venea de dincolo de Dunăre, de la Silistra, unde exista un „trio” compus din admirabilul Liuben Dumitru, G. Arabolu (Cavit Yamac) și Mircea Papadopol, care plătea colaboratorii „Festivalului” cu pachete de rahat de la fabrica părintească, numită „Cuibul de Aur”.

În loc de onorarii pentru colaboratori, Cialîc avea obiceiul, nedispunând de „fonduri” și neavând la spate nici un Maecena sau o organizație politică, să trimită din când în când colaboratorilor lăzi cu cei mai variați pești de Dunăre, frumos împachetați în foi de brusture și cuburi de gheață. În chipul acesta deveniseră faimoase lăzile expediate cu un comisionar special de la Călărași, și țin minte un incident semnificativ și, într-o măsură oarecare pitoresc, ocazionat de acest fel de a-și plăti colaboratorii: Tudor Arghezi primise și el unul din aceste colete, dar „gospodar” cum era, și cum, mai cu seamă îi plăcea să fie considerat, preocupat mai mult decât trebuia de felul și de calitatea cireșilor, merelor, vinetelor, a pătlăgelelor roșii și a țelinei din Mărțișor, pare-se că n-a fost mulțumit de mărimea unor pești. Spre a se răzbuna pe „primarul de la Călărași”, care era un om care nu era în stare să jignească pe cineva, „maestrul” a publicat în „Bilete de papagal” un atac contra lui Cialîc, pe care neavând de ce să-l…acuze, îl batjocorea, numindu-l „Calîp, Tahân sau geamlîc”, ca și cum toată lumea putea să se numească Theodorescu!

…Noblese oblige, dar să revin la „Pământul” de la Călărași-Ialomița.

Preocupat de greutatea pe care o întâmpinau scriitorii, și mai ales cei tineri, de-a fi tipăriți de o editură, Cialîc, a luat decizia să organizeze el una, pe care, în chip aproape firesc a numit-o ”Editura Pământul”, în al cărei program erau anunțate aproape numai cărți semnate de tineri, autori considerați „necomerciali”, mulți dintre ei din provincie, care n-aveau „acces” la editurile bucureștene. În anii aceia lucram la traducerea poeziilor care urmau să formeze volumul „25 de poeme din Georg Trakl”, și de la Călărași am primit una din acele tipice scrisori ale lui Cialîc, bătută la mașină pe o foaie cu antet, de mărimea unei jumătăți de coli de hârtie, în care mă invita să-i trimit cartea spre editare, și țin minte că de la el a venit sugestia să însoțesc traducerile marelui poet austriac, în anii aceia puțin cunoscut în România, cu o prefață, lucru pentru care m-am adresat lui Eugen Jebeleanu, care era preocupat cu traducerea poeților germani.

„Pământul” – 22 noiembrie 1936

Nestrălucind prin punctualitate și mai cu seamă prins de obligațiile scrisului zilnic, Jebeleanu a întârziat să scrie textul și până în cele din urmă a renunțat, așa că am cerut prefața lui Octav Șuluțiu, care în scurt timp a „furnizat-o” așa cum se află în volum. Cartea fusese anunțată atât în gazetă cât și pe coperta altor tipărituri ale editurii, însă din motive de care nu-mi aduc aminte, la un moment dat n-a mai fost posibilă apariția așa cum plănuise Cialîc (și cât de semnificativ și de pitoresc ar fi fost un Georg Trakl apărut la Călărași-Ialomița) așa că manuscrisul a fost preluat de „Frize” de la Iași.

Au apărut alte cărți, succesul cel mai răsunător (nu numai de critică, ci și comercial) a fost „Nimic despre Japonia” a lui Neagu Rădulescu, devenită autentic „best-seller” pe vremea când mi se pare că aceste cuvinte încă nu se foloseau. Cartea se vindea ca „ pâinea caldă” și au fost epuizate, una după alta, două sau trei ediții. În bună parte, succesul s-a datorat prezentării grafice, paginației pline de fantezie, în care erau folosite cu inteligență și cu un „ochi” sigur caricaturi, vignete, șarje, o prezentare, ași zice, „marca Pământul”, purtând amprenta lui Cialîc, al cărui efort a fost până în cele din urmă zădărnicit de imposibilitatea aflării unui sistem de distribuție.

Un alt succes al lui Cialîc, făcând parte – pentru el în chip aproape firesc – din ceea ce astăzi s-ar numi „sectorul relații publice”, erau șezătorile literare pe care periodic le organiza la Călărași. Erau anii în care grupuri de scriitori, tineri și bătrâni, cunoscuți sau debutanți, cutreierau orașele Țării, de la Oradea la Chișinău, de la Cetatea Albă la Sighet, de la Giurgiu la Sibiu, Brașov și Timișoara, fie sub patronajul „Societății Scriitorilor Români”, al căror „impresario” era poetul George Gregorian, fie sub acela al „Astrei”, în Ardeal, sau al „Societății Scriitorilor Independenți”, de sub conducerea lui Romulus Dianu, Ion Valerian și Zaharia Stancu, sau al revistelor „Familia” de la Oradea, „Frize” de la Brașov, și „Thesis” de la Sibiu, unde era activ un grup format din Paul Constant, Ionel Neamtzu, Al. Dima, Mircea Alexiu, George Fonea, Dr. Popescu-Sibiu.

Șezătorile care aveau loc sub patronajul „Pământului” se deosebeau de toate celelalte, așa cum însuși organizatorul și „sufletul” lor, Eugen Cialîc, se deosebea de toți primarii din România. Cu o rară artă a prieteniei, cu un farmec și o afecțiune care emanau din personalitatea sa impunătoare, dar nu strivitoare, cel care fusese, în glumă, poreclit „Primarul Cultural”, știa să facă dintr-o șezătoare un act de cultură de care atât scriitorii cât și publicul care de obicei umplea sala până la refuz, își aducea aminte multă vreme, așa cum îmi aduc aminte eu, astăzi, în Insula Oahu, la aproape jumătate de secol.

Ca și celelalte șezători, cele de la Călărași, aveau ca punct de atracție o conferință, mai bine zis o „causerie”, ținută fie de fermecătorul Ionel Teodoreanu, fie de romancierul Gh. M. Vlădescu („Menuetul”), la care Cialîc ținea deosebit de mult, și care avea „priză” la publicul călărășean, sau de însuși Cialîc, care, avocat fiind, și om de talent, era excelent vorbitor, știind să atragă atenția publicului printr-un fel agreabil de-a prezenta o problemă actuală.

După această primă parte care dura 30-45 de minute, urmau recitările de poezii, lecturile de schițe, fragmente de roman, epigramele.

La Călărași s-au „produs” în felul acesta, sub ropotele de aplauze ale unui public care se vedea că știe despre ce „este vorba” poeții României de la Ion Minulescu la George Gregorian, de la Șerban Bascovici la N. Crevedia și de la Traian Lalescu la Teodor Scarlat – fără a vorbi de „barzii” Dumitrescu Pietrari, Const. Salcia, Leonida Secrețeanu, Virgil Carianopol, Nichita Tomescu, prozatorii Mircea Damian, George Dorul Dumitrescu, Paul Constant, Neagu Rădulescu, Alexandru Cazaban și alții, care după sfârșitul șezătorilor erau luați cu asalt în culise sau la ieșire pentru a semna autografe pe cărți, albume sau foi de hârtie, pe care, se pare, călărășenii le aduceau de acasă.

După șezători urma o masă oferită de primăria orașului (aici d-na Rodica Constantinescu-Cialîc a adăugat: „Nu de primărie, ci de tatăl meu cu concursul mamei, care cu o modestie deosebită era o gazdă adevărată”-n.ns), la care peștele cel mai fin, vânatul, icrele negre și vinurile cele mai alese alterau cu un nou recital, care de data aceasta avea loc în salonul în care nu se aflau decât scriitorii, poeții și câțiva invitați personali ai primarului, care se uita radios împrejurul mesei.

După ce țuica și vinul, întotdeauna de primă calitate, încălziseră spiritele, aveau loc dueluri epigramatice, improvizații pe rime date, recitări de poezie, intonându-se invariabil, cântecele și romanțele la modă, între care cele mai cerute erau „Cruce albă de mesteacăn” de Artur Enășescu, „Smaranda” de Stan Palanka, „Frumoasa mea cu ochii verzi” și ”Îți mai aduci aminte , doamnă” de Cincinat Pavelescu și „Deschide, deschide fereastra”, vechea romanță ieșeană, de care prea puțini știu că a fost scrisă de ioveanul Tradem, cei care băuseră un pahar mai mult, începeau să plângă, și lăutarii scoteau sunete triste din viori.

Vinul curgea din belșug, taraful era excelent și nimeni nu simțea cum pe nesimțite, noaptea trecea și se iveau zorile, pentru că, probabil la Călărași, noaptea avea, datorită lui Cialîc o durată și un farmec special. Nu rareori grupurile, după ce părăseau restaurantul se îndreptau către Dunăre, unde fie că se instalau la una din micile cârciumi, fie că porneau cu barca la plimbare pe apa care, în razele răsăritului de soare, era o adevărată risipă de nuanțe aurii. Nimeni nu se îndura să plece și nu rareori scriitorii rămâneau o zi două la un hotel, tot ca oaspeți ai lui Cialîc sau într-o casă de prieteni.

Cialîc știa să fie un amfitrion, în același timp generos și discret și cu toate că primăria orașului Călărași nu cred că avea fonduri culturale, colaboratorii „Pământului” care se aflau la strâmtoare, primeau deseori pentru o modestă colaborare un onorariu generos, fără a vorbi de „sutarul”, pe care îl strecura în mână celor pe care îi știa boemi sau pur și simplu, lipsiți. Făcea parte din rasa celor care știau să dea ca și cum ar primi, zâmbind încântat sub mustăcioara îngrijită.

Acesta era un motiv în plus care făcea din sosirea lui la București un eveniment special, când cineva la „Cafe de la Paix” sau la „Royal” spunea „l-am văzut pe Cialîc” sau, pe scurt „a sosit don primar”, echipa „nevoiașilor”, căreia i se alăturau „entuziaștii”, un grup mixt, din care făceau parte verii Lazăr, Silviu și Ștefan Mihail, Dimitrie Stelaru, Dan Corlaciu, frații Vizirescu, Almăjanu Peret, simțeau subit cum li se ridică moralul și declarau „atenție mărită”, ca nu cumva – pentru ei- vizita să treacă neobservată.

Puțini scriitori știau să fie atât de generoși ca „primarul cultural”, care niciodată nu aștepta o recenzie sau o critică, pentru simplul motiv că nu publica nici o carte. Poate Dinu Nicodim, pe nedrept uitatul povestitor atât de apreciat de E. Lovinescu, care obicinuia să invite pe colegii tineri la „Capșa”, când aceștia visau un iaurt la lăptăria Cosma, N. I. Herescu, în zilele când obicinuia să distribuie „bonurile” de la S.S.R., Ion Petrovici, când era ministru al Educației Naționale, rugându-te „să fii atât de bun” și să faci un bon și să-l iscălești, în formă de subvenție pentru publicarea unui volum.

Am făcut –și eu- parte dintre cei care s-au bucurat de amiciția „primarului cultural”, colaborând la „Pământul”, fără ca astăzi să am cu mine măcar o pagină din foile atât de neprovinciale”, întotdeauna luminoase și aerisite ale gazetei.

Când în 1976 am aflat de moartea lui, după o suferință care îl țintuise în fotoliu timp îndelungat, cu picioarele paralizate, am simțit cum la mii de kilometri distanță de insula Oahu murea încă o parte a splendidei, a admirabilei noastre tinereți”.

Amintirile Doamnei Constantinescu-Cialîc și ale lui Ștefan Baciu sunt confirmate și de cei care au poposit în casadin strada Flacăra nr. 127.

Iată ce scria în anul 1935, un fiu a Bărăganului, Teodor Scarlat: „În gara Călărași…figura masivă și bonomă a dlui Eugen Cialîc ne primește cu zâmbetul unei cordialități nestăpânite. La 7 și jumătate o gustare la d. Cialîc. Trebuie să subliniez faptul că d.Cialîc consideră gustare o masă în toată regula, după care n-am mai putut lua masa până a doua zi la orele două”.

După un festival literar la Călărași și Silistra, petrecut în zilele de 14-15 septembrie 1935, poetul Silviu Cernea scria: „La Călărași în gară, ne așteaptă Eugen Cialîc, admirabilul Lazăr Belcin și Ștefan Istrate. În prezența procurorului Belcin suntem declarați arestați, urcați în câteva trăsuri și transportați spre arestul preventiv care este… casa lu Eugen Cialîc.
După popasul la casa lui Eugen Cialîc, caravana (din care făcea parte Gh.M. Vlădescu, Radu Gyr, N. Crevedia, Todor Scarlat, George Dorul-Dumitrescu și Silviu Cernea – n.ns.N.Ț.) a plecat să viziteze expoziția de fructe din oraș. Lipseau Victor Eftimiu și Agepsina Macri care plecaseră din București cu automobilul și care au sosit tocmai în momentul în care masa din sufrageria gazdei noastre, multiplicată, era luată cu asalt.
E o atmosferă de rară camaraderie și voie bună. Spre seară caravana, căreia i se alătură și Jean Vasiliu însoțit de o serie de gazetari târgovișteni, se deplasează cu vaporașul la Silistra, de unde se întoarce târziu în noapte.

A doua zi. La Cialîc toată lumea doarme. Adică dorm cei din caravană, pentru că gazda e un om și jumătate (Asta și la propriu și la figurat). Apare în sfârșit Radu Gyr, care până la masă ne declamă. Rafturile bibliotecii lui Cialîc (și ce bibliotecă!-n.ns.N.Ț.) sunt din nou răvășite. Cineva citește o epigramă din Antologia lui Crevedia…George Dorul-Dumitrescu are în mână București-ul lui Mircea Damian și își aduce aminte de o epigramă pe care i-o adresase un prieten: Mircea a văzut pe stradă/ Două și-un cățel/ Două erau damele/ Mopsul era el. Crevedia doarme mereu. D. Victor Eftimiu și doamna nu s-au întors încă de la Silistra, iar d. G.M. Vlădescu aflăm că se preumblă prin oraș. Unul câte unul însă, se strâng la matcă.
Belcin se apropie de câte unul dintre noi: Te fac un vin șeful?
Răspunde câte odată Geta, fetița lui Cialîc: Adică, din contra!
Și iar la masă. Pentru ca după aceea câțiva dintre camarazii noștri să se lase iar furați de somn până la ora 9 când are loc festivalul…Ca încheiere trebuie să spun cu toată sinceritatea că-mi lipsesc cuvintele cu care ar trebui descris omul acesta care este Cialîc. Că sunt incapabil să vă dau o imagine cât de slabă a bunătății, a resurselor de energie, a prieteniei lui…

Scriitorul Neagu Rădulescu, în cartea sa „Turnul Babel”, care este o frescă romanțată a cafenelei literare bucureștene, interbelice, scrie despe Eugen Cialîc că este „un munte de om cu două felii de parizer în obraz și o măslină de mustață sub nas”, că „tipărește la Călărași o revistă „Pământul”, organizează șezători literare…la câte o săptămână, sare din tren la braț cu G.M. Vlădescu, cu Mircea Eiade, cu Radu Gyr, cu Ottescu, cu Ionel Teodoreanu, să țină la Călărași șezători literare. Eugen Cialîc e părintele Călărașilor”.

G.M. Vlădescu, fost consilier cultural al Primăriei Călărași, scria despre Eugen Cialîc: „În viață, singurul meu refugiu a fost la Călărași, în casa lu Eugen Cialîc, unde am găsit și căldură și masă și liniște”, iar poetul Virgil Carianopol, musafir nelipsit la șezătorile literare călărășene, scrie în memoriile sale, că-l apreciază pe Eugen Cialîc, pe care-l considera „părintele spiritual al urbei călărășene dar și pentru că el pe noi scriitorii venind pe aici, ne-a învățat să iubim Bărăganul”.

Sunt cele prezentate numai câteva sumare creionări, despre personalitatea avocatului Eugen Cialîc, lider marcant al vieții culturale călărășene din perioada interbelică, edil valoros care – așa cum scria regretatul Marin Giurcă, care a avut privilegiul să-l cunoască și chiar să colaboreze la ziarul „Pământul” – „și-a dăruit sufletul și energia pentru a înzestra cu mai multe elemente de civilizație, linie estetică și climat cultural, urcând spre dimensiuni moderne, acest oraș menținut în somnolență de nepăsarea, incompetența sau demagogia unor primari, care uitau de interesele urbei, după ce erau înscăunați”, dar și despre casa din strada Vânători nr. 127 (ulterior Flacăra nr. 111) în care se întâmplau atâtea lucruri frumoase, care au îmbogățit istoria culurală a Călărașiului, casa cea mai încărcată de istorie a urbei noastre.

În 2005, când ziarul Pământul, de după 1990, a sărbătorit 800 de numere, doamna Rodica, care a fost invitată la manifestare, dar nu a putut onora invitația deoarece de curând decedase soțul său, Sergiu Constantinescu, fost avocat și el, a trimis la 5 iulie 2005, prin persoana subasemnatului, o scrisoare lui Gheorghe Frangulea, în care scria că Eugen Cialîc „ Se străduia ca la Călărași să aducă în șezătorile culturale pe toți cei care reprezentau literatura și arta teatrală. După spectacole îi invita în casa noastră primitoare, în care făcea onorurile, în așa fel încât toți plecau încântați și cu dorința de a reveni.

Eugen Cialîc în fața casei din strada Flacăra. Foto: Muzeul Municipal Călărași

Astfel din 1933, de când Profesorul Nicolae Iorga însoțit de soția, fiica sa și de mai mulți membri ai Ligii Culturale ne-au trecut pragul, ne-au fost oaspeți: episcopul Gherontie al Tomisului, Panait Istrati (care a publicat, pentru prima dată, în paginile „Pământul”-ui, primul capitol din Ciulinii Bărăganului, în traducere proprie – n. ns.), Mircea Eliade, Victor Eftimiu cu soția sa Agepsina Macri, Ion Minulescu, Ionel Teodoreanu, Octav Dessila, Virgil Carianopol, Teodor Scarlat, Gh. M. Vlădeascu, Octav Suluțiu, Ștefan Baciu, N. Crevedia, Anișoara Odeanu, Gh. Brăescu, Vintilă Rusu Șirianu și alții. Artiștii teatrelor din București nu uitau niciodată să treacă în drumurile lor Călărașiul. Nu uit spectacolul Hamlet jucat cu George Vraca, Natașa Alexandra, Lily Carandino, George Demetru sau piesele cu Ciprian, Iancu Brezeanu, Gaby Michăilescu, N. N. Matei, Ion Aurel Manolescu sau Tudorică Mușatescu cu soția sa Sabina, care lăsau la urmă urbea de pe malul Borcii, ca să poposească și în Casa Cialîc, să se bucure de o seară minunată la finalul turneului obositor. …”

Cum reușea Eugen Cialîc să cunoască atâtea personalități, pe multe să le aducă la Călărași sau să le facă colaboratori la ziarul său, ne spune cel care a fost amintit și de Ștefan Baciu, ca unul dintre făuritorii „Pământului”, Jean Vasiliu, în ianuarie 1935: „Cu Eugen Cialîc mai „hoinărisem„ odată prin București. O hoinăreală literară pe care el, poate, o regretă; dar o regretă așa cum regretăm întotdeauna puținele firimituri de bucurii scăpate printre degetele descărnate ale vieții pentru noi,- provincialii.

Omul acesta – discutat de Trahanachii Călărașilor – admirat pretutindeni, pentru c-a dăruit țării cea mai urbană gazetă regională, îmbracă la București alura unei alte personalități.

El își lasă parcă, acasă, nu numai dosarele cu care geanta îi este mereu gravidă; nu numai „bon-jour”-ul cu care îți răspunde la salut chiar în miezul nopții; nu numai…nevasta ci și mersul – mersul lui greoi de burghez.

Mi se pare foarte interesant ca un cetățean cuminte (nu-și ciupește servitoarele) și ponderat (n-a avut până acum procese de contravenție la legea beției ceea ce înseamnă că și-a ținut demn echilibrul) să umble la București zile și nopți întregi, numai ca să vadă , să audă, să cunoască da! să cunoască oamenii care hrănesc cu sfânta neliniște a scrisului lor nădejdile veacului.

A vrut să-l cunoască pe Panait Istrati – și iată-ne alergând dincolo de șosea, unde se ascunde Marele Brăilean nedreptățit; în parcul Domeniilor, la Barnovschi – care ne întâmpină…nudist, cu gustările și berea frapată; la Victor Ion Popa, unde un sweater și niște gene frumoase fac puncte aurii pe un afiș al Fundațiilor, la Eugen Relgis, la Nicolceanu; și l-am târât ca pe un pachet de la Torouțiu din str. Alexandrescu, la Victor Eftimiu, pe Câmpineanu; de la Mircea Eliade (3 etaje, 96 de trepte, pe Dinicu Golescu și – culmea neobrăzării – exploratorul lipsește de acasă), la George Acsinteanu, la Radio; ori de la Capșa – unde mâinile lui Octav Dessila, Mircea Damian și Neagu Rădulescu ni se întind calde, redactorul „Pământul”-ui este prezent: salută afectat, oftează, mă înjură în gând, și…primește laude pentru ținuta gazetei.

Știți cum a crezut că se răzbună Eugen Cialîc? „Rugându-mă” să-l „însoțesc” undeva tare departe: pe Lipscani. Avea bietul un comision de la Getta pentru 0,35 cm. Crepe Marochin.

Și m-a purtat jumătate de oră, până-n Bărăției, în labele lui de urs c-o mostră de culoare imposibilă. Trăgea satisfăcut cu ochiul la presupusa mea enervare, și nu știa că tot el risca. Risca o comparație între greutatea lui și minunea undioasă ce o arăta în fiecare magazin.

De aceea ieri am fost mai uman: i-am dat rendez-vous la caricaturistul Hary, în Palatul Ciclop (127 sau 147 de trepte, Eugen Cialîc?). Un mizerabil de ascensor, defectat cu o zi mai înainte, l-a obligat pe amic să-și care cele 106 kilograme (tichet „Berkel” 23.Xi.1934) în sus și în jos, ca pe un lest inutil…Dac-ar ști Nenea Doctorul…

În gazetărie – ca și în dragoste –nu-i bine să dai totul, dintr-odată. Lasă rezerve, totdeauna.

Eu am lăsat surpriza la urmă, adică atunci când am trecut Cotrocenii, am mai trecut și-o gară și după 5 kilometri i-am tunat sacramental, ca-n romanele cu răpiri: „Suntem în comuna Militari”!

106 kilograme se sperie, Mi se părea chiar că are intenții agresive: căuta ceva pe jos.

Vin însă cu un argument, care mă imunizează: îl duc la G. M. Vlădescu, autorul romanului „Menuetul”, pe filele căruia Ursul de lângă mine a plâns ca un adolescent.

Pitită departe de băltoace –ștrandurile satelor și al gâștelor suburbiei – căsuța în care trăiește cel mai modest scriitor român contemporan, cheamă spre ea o privire.

„Coana Zoe” ne vede și zvârlind toată mâncarea din poală, pe care trebuia s-o dea în rate celor 200 de pui – fuge speriată: ”George, vine prefectul!”

…Cialîc arbora prima gambetă intrusă în cartier…

Odaia lui G. M. Vlădescu ne primește, goală. E cam frig aici, dar de pe un perete privirea de brotac a lui Octavian Goga încălzește. Mai sunt aci și corecturi, și manuscrise – manuscrise pe care s-au plecat ochii buni ai scriitorului, ochi umanizați de-o flacără lăuntrică neînțeleasă, pustiindu-i și visurile și tinerețea ce-a ars cândva.

Prea plinul sufletului său hărțuit de întrebări la toate colțurile destinului vieții cu care G.M. Vlădescu a înțeles să nu facă compromisuri – s-a revărsat în rânduri meticuloase, în pagini grele de frumuseți.

Când intră creatorul lui Pol Mano, se face, parcă și lumină și cald.

Îl privesc.

Îl privim….

Iată prozatorul, care în loc să-și viseze cărțile s-a strecurat ca un borfaș la fereastra uitată deschisă a societății postbelice și a turnat în ele tot ce a văzut acolo.

De aceea și „Menuetul”, și „Moartea fratelui meu”, și „Republica disperaților” sunt opere eterne, vii, care plesnesc de autenticitate, de viață. Și viața la G. M. Vlădescu nu-i numai patimi, numai luxură, numai instinct; i-a descoperit el un imens rezervor de ideal: dragostea, bunătatea.

Într-adevăr i-au trebuit lui G. M. Vlădescu 50 de ani de tatonări ca să ajungă aci?

L-am lăsat pe el să se rostească.

Și G. M. Vlădescu a vorbit atât de sincer că târziu, pe stradă, Eugen Cialîc – Domnul Ursu -, mi-a strâns mâna tăcut, mișcat și a observat că s-a făcut întuneric, la ora unsprezece dimineața.

„Hoinăreala” încetează aci. Când o vom relua?

106 kilograme pleacă în provincie, unde va fi cuminte o lună.

Nu m-aș mira însă să primesc mâine, la Târgoviște, o telegramă: Vino joi la Iași, vedem Sadoveanu, Teodoreanu, Gemy Zamfirescu”.

Despre prezența lui Eugen Cialîc la „Cafe de la Paix!” aflăm de la dr. Mioara Ioniță, care în articolul ”Cafe de la Paix” și boema literară bucureșteană”, scrie: „Dar la „Cafe de Paix” era prezentă și provincia, prin reprezentanții săi , în cea mai mare parte directori de ziare, care veneau la cafenea pentru a obține „pe prietenie” un interviu sau un articol de la unul din scriitorii importanți aflați acolo. Din această categorie de „ambasadori literari” ai provinciei i-am putea numi pe…directorul revistei Pământul din Călărași, Eugen Cialîc, prezent săptămânal lângă masa poeților ca „un ceahlău cu două felii de parizer în obraz și o măslină de mustață sub nas.”

Acesta era Eugen Cialîc, văzut de avocatul D.M. Ranetescu „…ca și Figaro, un factotum. Cu o largă expansiune, el își desfășoară imprevizibila și variata lui activitate cerebrală…Pilotează „Liga Culturală”, prezidează societăți sportive, înființează cupe, publică „Pământul”, pledează frumos la Tribunal, cunună și botează, răspândește în jurul lui o înviorare și un optimism vibrant, ține conferințe pline de spiritualitate și de umor, aduce conferențiari remarcabili de la București și îi trimite înapoi „pachet”…Cine poate să reziste farmecului acestui om? Îl pizmuiesc mulți pentru darurile cu care natura l-a înzestrat, dar îl iubesc cei mai mulți tocmai pentru aceste daruri”.

Dacă în cazul multor personalități, astăzi nimic nu mai amintește călărășenilor de trecerea lor prin această urbe, în cazul lui Eugen Cialîc, eforturile noastre au fost încununate de succes: în anul 2001 cu sprijinul d-lui Ion Cămărășescu – Fie-i țărâna ușoară”-, fiul lui Ion Cămărășescu, fost prefect de Durostor, parlamentar și proprietar al unei din cele mai moderne ferme din Bărăgan, domeniul Dâlga, și al d-lui primar Nicolae Dragu, am amplasat pe peretele casei din strada Flacăra o placă comemorativă, pe care am preluat-o de la proprietar atunci când a vândut casa, puțin ciobită, iar astăzi se află la Muzeul Municipal Călărași.

Tot în anul 2005, cu sprijinul d-lui primar Nicolae Dragu, am scos la Editura Agora din Călărași, lucrarea „Eugen Cialîc și Călărașii”, al cărui tiraj de 1000 exemplare s-a epuizat rapid, numai Bucureștiul solicitând sute de exemplare, iar în părculețul de lângă sediul vechi al primăriei a fost dezvelit bustul „primarului cultural”-Eugen Cialîc. Pentru a veni în ajutorul celui ce a realizat bustul, am adus de la doamna Constantinescu-Cialîc, bustul realizat lui Eugen Cialîc de marele sculptor Ion Vlad (pe care apoi l-am donat Muzeului Municipal Călărași), ca să-i servească ca model, dar trebuie să recunosc că nu s-a întâmplat așa, iar atunci când am adus-o la Călărași pe doamna Rodica pentru a-i arăta bustul, a rămas puțin dezamăgită, deoarece așa cum se poate vedea, între imaginea lui Eugen Cialîc din fotografii și bustul realizat sunt cam puține asemănări. Dar este totuși bine că s-a realizat.