MONUMENTUL EROILOR CĂLĂRĂȘENI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Inițiativa ridicării unui monument în cinstea eroilor călărășeni morți în războiul pentru întregirea neamului, a aparținut președintelui Comisiei Interimare a orașului Călărași (carea ținea locul primarului și Consiliului local, până la organizarea de noi alegeri), care se adresa la 5 februarie 1925 tuturor șefilor autirităților civile și militare și fruntașilor comerțului din localitate, aducându-le la cunoștință că: “În toate comunele, chiar și în cele rurale (era, desigur, o exagerare, numărul monumentelor ridicate până în acel moment fiind destul de redus – n.ns. N.Ț.) s-au ridicat monumente pentru eroii neamului. În orașul nostru nu s-a constituit nici chiar un Comitet de inițiativă, pentru acest obol de recunoștință, pentru cei ce și-au jertfit tot ce a fost mai scump, pentru patrie și întregirea neamului. Am simțit dar, de a mea datorie, de a lua inițiativa formării unui Comitet, care organizându-se să lupte pentru înfăptuirea unui Monument Comemorativ, care să fie așezat în locul cel mai de cinste din oraș, loc ce va fi pus gratuit de comună la dispoziția Comitetului pentru așezarea acestui monument”.

În finalul apelului său, președintele Comisiei Interimare, avocat Gheorghe Cristodorescu, îi ruga pe cei menționați în adresă să se întrunească în ziua de 15 februarie 1925, ora 10 dimineața, „pentru a ne chibzui și organiza în scopul mai sus arătat”.

Dând curs apelului lansat de președintele Comisiei Interimare, un număr de 25 de personalități ale orașului, între care amintim pe N. Săndulescu, G.V. Constantinescu, dr. P. Samarian,  M.Gh. Echisciolu, Stelian Bogdănescu, Jaques Finți, s-au întrunit în sala de consiliu a primăriei pentru a se constitui un comitet pentru „strângerea fondurilor necesare la ridicarea unui Monument în acest oraș, care să eternizeze memoria Eroilor morți pentru apărarea patriei și întregirea neamului”.     

După ce președintele le-a explicat pe larg scopul constituirii comitetului și modul în care urma să fie strânse fondurile necesare, s-a aprobat constituirea unui comitet de acțiune compus din 23 de persoane, între care: prefectul județului, comandantul garnizoanei și cei ai corpurilor de trupă din garnizoană, comandantul Cercului de Recrutare, președintele Tribunalului Ialomița – secțiile I și II, președintele Comisiei Interimare, medicul spitalului și cel al județului, directorul liceului „Știrbei Vodă”, președintele Camerei de Comerț și Industrie, președinții comitetelor israelite din oraș – Jaques Finți și B. Pereț, bancherul D. Mateescu, decanul Baroului de avocați, căpitanul portului Călărași, Aurelian Pană – mare proprietar, președintele Sindicatului agricol din Ialomița, Protoiereul D. Dobre, D. Ranetescu – directorul Băncii Sindicatului agricol Ialomița, polițaiul orașului și Ștefania Dervescu – institutoare, văduvă de război.

Dintre aceștia s-a ales un comitet de conducere compus din Gheorghe Cristodorescu – președinte, Ștefania Dervescu și col. I. Prușan, comandantul Regimentului 23 Infanterie – vicepreședinți, Jaques Finți – casier și Maria Gh. Echisciolu – secretară. În privința mijloacelor ce urma să fie folosite pentru strângerea fondurilor necesare s-a căzut de acord a se forma carnete – cărămizi de 20, 100, 500 și 1000 lei, care urma să fie plasate cât mai repede.

Dr. Pompei Gh. Samarian a propus ca cei ce donau sume mai mari de 5000 lei, să fie înscriși în Cartea de Aur a Monumentului, carte ce urma să se păstreze la primărie, propunere ce a fost aprobată de cei prezenți. (Dacă a existat un asemenea document, nu avem nici o informație, deoarece nu s-a păstrat și nici documentele nu amintesc de existența acesteia).

După primirea apelului președintelui Comisiei Interimare, la 12 februarie 1925, căpitanul Portului Călărași, Ioan Măcărescu (absolvent al Școlii fiilor de Marină, înființată de colonelul Nicolae Dumitrescu Maican, la Galați, în anul 1882 și fost marinar pe bricul „Mircea”, încă de la primul voiaj al acestuia), îi aducea la cunoștință că la serbarea Marinei Militare din 7 septembrie 1924, s-a strâns suma de 13.794 lei și 40 bani ce a fost depusă la Banca agricolă din Călărași de către Societatea Mormintele Eroilor – filiala Călărași. Îl ruga să facă demersurile necesare pentru ca suma respectivă să se constituie în „primul fond, pentru ridicarea unui monument al eroilor în orașul Călărași, lucru ce a fost admis de Marina Militară”.

La 4 aprilie 1925, Gh. Cristodorescu se adresa Direcției Generale a Asistenței Sociale din Ministerul Sănătății Publice, Muncii și Ocrotirilor Sociale, arătând că în orașul nostru “printr-o regretabilă și completă lipsă de inițiativă”, nu s-a făcut nimic în privința ridicării unui monument și ruga stăruitor să binevoiască a da aprobarea pentru a se apela la contribuția benevolă a publicului, „care întotdeauna și-a dat obolul atunci când a fost vorba de asemenea opere”.

Pentru sporirea fondurilor necesare ridicării monumentului, Comitetul de inițiativă, împreună cu Societatea Mormintele Eroilor, a organizat serbări în ziua de 1 mai 1925, în parcul comunal.

La 25 mai 1925, președintele Comitetului de inițiativă  se adresa sculptorului Teodor Burcă din București, rugându-l să trimită, dacă este posibil, fotografiile monumentelor executate de el în alte orașe din țară, pentru ca Comitetul „să se poată pronunța care ar fi cel mai indicat pentru orașul Călărași”. Teodor Burcă, a urmat Școala de arte și meserii din Craiova și Școala de arte frumoase din București, apoi Școala de Arte Decorative din Viena, după care a studiat și la Academia „Julian” din Paris, între 1911 – 1913. S-a remarcat ca un sculptor remarcabil, realizând numeroase monumente închinate eroilor români din primul război mondial.

La 12 iunie același an, Teodor Burcă răspundea scrisorii președintelui Comitetului trimițând și oferta amănunțită pentru monumentul ce urma a fi ridicat pe locul destinat în fața catedralei, precizând că: „Prețul corespunde cu proporțiile mărite ce am fost silit să dau acestui monument spre a-l pune în concordanță cu dimensiunile locului”. Erau trimise și două clișee fotografice. Conform acestei oferte, fundația urma să fie lucrată în beton la 60 cm adâncime, iar baza monumentului să fie înaltă deasupra solului într-o pantă dulce spre a fi plantată cu flori. Soclul urma să fie pătrat, cu dimensiunea la bază de 2,10 m și cu o înălțime totală de 2,85 m.

În față o placă de marmură albă era destinată pentru dedicația monumentului; pe cele două laturi (profile) urma să fie așezat câte un basorelief în bronz reprezentând luptele de la Mărăști și Mărășești, iar pe latura dinapoi se va săpa numele Comitetului de inițiativă.

   În față o placă de marmură albă era destinată pentru dedicația monumentului; pe cele două laturi (profile) urma să fie așezat câte un basorelief în bronz reprezentând luptele de la Mărăști și Mărășești, iar pe latura dinapoi se va săpa numele Comitetului de inițiativă.

La baza plăcii de marmură din față se aplica în bronz trofee reprezentând o cască soldățească înconjurată de lauri, iar deauspra plăcii de marmură urma să fie săpată în piatră o ghirlandă tot de lauri.

Statuia trebuia să reprezinte “un soldat în ținută de campanie cu arma la picior și cu mâna streașină la ochi, care privește în zare Dunărea simbolizând forța veșnic trează a Armatei Române care, după ce a realizat România Mare o va păstra străjuind-o în toate primejdiile”, cu o înălțime de 2,20 m și se turna în bronz artistic.

Înălțimea generală a monumentului urma să fie de 5,05 metri.

În privința prețului, în ofertă se preciza că: „Costul întregului monument complet așezat și gata pentru inaugurare mă oblig a-l executa cu suma de 340.000lei”, sumă ce urma a fi plătită astfel: 100.000 lei la aprobarea ofertei, 100.000 lei la terminarea soclului în piatră, 120.000 lei la turnarea în bronz a statuiei, iar restul de 20.000 lei la completa terminare a monumentului.

Termenul livrării întregului monument era de 14 luni de la aprobarea ofertei.

Întruniți în localul primăriei la 20 iunie 1925, membrii Comitetului admiteau oferta lui Teodor Burcă și hotăra încheierea contractului. Oferta fiind aprobată, era încheiat și contractul în care se stabilea că monumentul va fi executat conform machetei trimisă odată cu oferta și va fi gata la 1 noiembrie 1925.

În contract era stabilită și modalitatea de plată a celor 340.000 lei.

Primăria hotăra să contribuie la construcția monumentului cu suma de 50.000 lei, sumă ce era ordonanțată la 6 iulie 1925, pentru a se plăti sculptorului prima rată.

În scrisoarea adresată Comitetului de inițiativă, la 30 iulie 1925, Teodor Burcă arată că n-a putut lua un soldat care să-i servească drept model și ruga să intervină organelor în drept pentru a-i trimite la atelierul său din București „un soldat chipeș care să-mi servească de model timp de 1   ½ lună”. Totodată, informa că a turnat în bronz basoreliefurile și accesoriile, iar soclul de piatră avansa din zi în zi.

În urma demersurilor întreprinse, la 2 august 1925, Regimentul 20 Obuziere comunica primăriei că a destinat pe sergentul Toma Dumitru pentru a fi pus la dispoziția sculptorului T. Burcă, începând cu data de 11 august când era scos de la drepturile de hrană, la regiment.

Întrucât în ziua de 25 septembrie 1925 urma a se pune piatra fundamentală a monumentului, cu o zi înainte – întruniți în ședință – membrii Comitetului încheiau următorul act comemorativ: „În al 11 lea an de glorioasă domnie a Majestății Sale Regele Ferdinand I al României, Prim Ministru și Ministru de Interne fiind I.I.C. Brătianu, Patriarh Miron Cristea, Ministru de Război general Gh. Mărdărescu, Ministru al Artelor Al Lapedatu, prefect al județului Ialomița Ion Bogdan Munteanu, președinte al Comisiei Interimare a orașului Călărași Gh. Cristodorescu, vicepreședinte N. Popescu-Băleni, Protoiereu al județului Preot Econom D. Dobrescu, comandant al Garnizoanei colonel Gh. Divari, membri în Comisia Interimară a orașului: I.P. Dragomirescu, D. Marinescu, V. Andreescu, Niță Anghel, I.R. Motani, Ilie Marinescu, St. Popescu, Ilie C-tinescu, Pr. V. Nanculescu, s-a pus piatra fundamentală acestui monument drept recunoștință și admirație eroilor din orașul Călărași, morți în războiul pentru întregirea neamului 1916 – 1918, din inițiativa unui comitet de cetățeni a acestui oraș cu fondurile adunate prin danie publică.

Această operă s-a ridicat prin stăruința unui comitet având ca președinte pe Gh. Cristodorescu și s-a conceput și executat de către sculptorul Th. Burcă.”

La 26 septembrie 1925, Comitetul pentru ridicarea monumentului era înștiințat că Societatea Anonimă pentru distribuirea produselor petrolului se înscrie cu suma de 3000 lei contribuție pentru desăvârșirea operei, iar Banca Națională a României comunica că nu poate veni în sprijin, deoarece fondul de ajutoare  era complet epuizat.

În schimb, circumscripția Călărași a Fabricii și rafinăriei de zahăr “Danubiana” Giurgiu  dona “cu placere lei 2000, având în vedere frumoasa initiativă ce s-a luat pentru ridicarea monumentului Eroilor din Călărași”, iar agenția Călărași a Băncii Viticole a României dona suma de 1000 de lei.

La 27 octombrie 1925, Comitetul solicita directorului Societății Mormintele Eroilor din București să aprobe emiterea unui permis de transport gratuit pentru un vagon închis pe distanța București – Călărași Port, pentru a transporta statuia monumentului.

Statuia, reliefurile, elementele decorative, inclusive casca și ramura de lauri au fost turnate în bronz la FABRICA V.V. RĂȘCANU din București, iar lucrările de pietrărie ale soclului au fost încredințate spre dăltuire  pietrarului Dumitrescu.

Monumentul are înscrise pe cele patru părți următoarele inscripții:pe latura de nord (strada I.H. Rădulescu) stă scris: “Ridicat în anul 1925, luna octombrie, din inițiativa unui comitet de cetățeni din Călărași. Sfințit la 14 februarie 1926”; pe latura dinspre strada Sf. Nicolae – “Mărăști”; pe latura de vest (spre Palatul Administrativ) – “Mărășești”, “cuvânt cu care au murit pe buze mii de fii, floarea României”; pe latura de sud (spre strada Știrbei Vodă, atunci) – “Eroilor călărășeni care s-au jertfit pentru întregirea neamului 1916-1918”;

La 19 decembrie 1925, Societatea Mormintele Eroilor Căzuți în Război făcea Comitetului propunerea ca în zorii zilei solemnității de dezvelire a monumentului, pe treptele din fața statuii să fie așezate două sicrie având unul pe eroul Pretorian, iar al doilea trei eroi români necunoscuți, exhumați din cimitirul Urziceni, care au fost omorâți de dușmani în 1916, în cruntele lupte din acea regiune. Cele 2 sicrie urma să rămână în fața monumentului până seara, când erau ridicate și transportate în Cimitirul Eroilor din Călărași spre reînhumare.

Monumentul ridicat în fața Bisericii Catedrale Sf. Nicolae, a fost dezvelit în ziua de 14 februarie 1926. Dar să-i lăsăm pe cei care au participat la acest eveniment să ne povestească cum a fost: “Rar i-a fost dat orașului Călărași să trăiască  clipele unei manifestații atât de înălțătoare de suflete ca aceea săvârșită în ziua de 14 februarie 1926, prilejuită de “Inaugurarea Monumentului Eroilor”.

Din revărsatul zorilor tot ce este roman a tresărit, îmbrăcând haina de sărbătoare. Cele 3 regimente ale garnizoanei gătite în uniforma de paradă, având în frunte pe comandanții lor dragi; reprezentanții națiunii în frunte cu d. ministru Constantin Banu; autoritatea comunală în frunte cu d. primar Gh. Cristodorescu inițiatorul acestei serbări; magistratura, baroul, școlile de toate gradele cu elevii și întreg corpul didactic; toate societățile și toate breslele însoțind ce aveau mai reprezentativ,…tot acest nesfârșit cortegiu pitoresc, având în frunte clerul, se punea în mișcare din apropierea regimentului 5 de Călărași și timp de o oră și jumătate a defilat la pas, pentru a se termina la Catedrala orașului, în fața căreia se înalță semeț bronzul simbolizând Monumentul Eroilor, opera sculptorului Burcă.

Muzicile militare intonau, impresionant, “Imnul eroului necunoscut”; goarnele sunau maiestuos onorul adresat acelora care și-au dat, pentru patrie, tot ce aveau mai scump: viața; valurile de mulțime pluteau lățindu-se, ca undele mării liniștite…

Cu toate că eram în iarnă, bunul Dumnezeu a hărăzit morților săi iubiți, o zi de adevărată primavera; un soare prietenos și bland îndemna pe tânăr și bătrân să nu lipsească de la cinstirea morților scumpi.

Terminându-se adunoarea tuturora, s-a început – în piața Catedralei – oficierea serviciului religios pentru sfințirea Monumentului și parastasul pentru cei fericiți întru veșnicie…

Slujba a fost lungă pentru că și pomelnicul celor morți era fără sfârșit….

Multe lacrimi curate s-au prelins în acele câteva ore de reculegere, pe pavajul acestei piețe, devenită acum istorică.

După un moment de tăcere, deodată văzduhul răsună puternic de impresionantul “Imn al României Mari”, în Do Major, compoziția neuitatului “A. Ivela”. Executată de 675 de glasuri, cor mixt format din membrii societății “Freamătul”, elevii liceului “Știrbei Vodă”, ai Școlii Normale de învățători, elevele liceului de fete “Sf. Gheorghe” și elevele școlii profesionale de fete, condus de maestrul nostru Calistrat N. Popărescu, profesorul de muzică al acestor elevi și eleve, care urcat pe piedestalul înalt îmbrățișa cu privirea largă și stăpânea cu bagheta-i hipnotizantă acest disciplinat regiment de cântăreți…”

Din lista celor ce au donat sume de bani pentru ridicarea monumentului, prezentată la inaugurare, amintim pe: Aurel Ionescu Isac – 5000 lei, Gh. Cristodorescu – 5000 lei, Emanoil Grădinescu – 10.000 lei, Ahil Paraschivescu – 100 lei, Aurel P. Teodorescu – 500 lei și Despina Aurel Teodorescu – 500 lei, Anghel Cristescu – 100 lei, Christu Naumovici – 200 lei, Epifan Voiculescu – 500 lei, Cociu Filip – 500 lei, Carol Senator – 500 lei ș.a.

Președintele Societății Mormintele Eroilor, Patriarhul Miron Cristea, a transmis Comitetului de inițiativă, o scrisoare de mulțumire, în care subliniază însemnătatea operelor cu caracter comemorativ ridicate în cinstea eroilor și binecuvântează străduințele oamenilor de inimă care realizează asemenea opera înălțătoare.

La 21 martie 1926, Comitetul întrunit în ședință spre a aproba socotelile încasărilor și cheltuielile făcute, considerând că monumentul a fost ridicat, achitat complet și sfințit, rolul său înceta, iar monumentul a fost dat în primire Primăriei orașului Călărași.

Aflăm astfel, că s-au vândut cărămizi în valoare de 139.978 lei. S-a mai încasat 5000 lei donația Societății Mormintele Eroilor dsin București, 861 lei donația elevilor Școlii de meserii din Călărași și 9840 lei din vânzarea cărților poștale în ziua sfințirii Monumentului. În total 377.219 lei.

S-au cheltuit 343.000 lei, valoarea de cost a monumentului, conform contractului încheiat cu sculptorul Theodor Burcă, inclusiv schimbarea uneia din plăcile de marmură cu inscripția “Sfințit la 14 februarie 1926”.

S-au mai cheltuit 8669 lei cu găzduirea și cheltuielile de transport pentru cei 4 reprezentanți ai presei din București și 25.550  lei diverse cheltuieli făcute pentru așezarea și inaugurarea monumentului.

Comitetul hotăra ca din excedentul de 12.895 lei să se întrețină în anul 1926 grădinița din jurul monumentului și împrejmuirea monumentului din parcul comunal ridicat în memoria grănicerilor înnecați în Borcea, în 1912.

Macheta monumentului

La baza plăcii de marmură din față se aplica în bronz trofee reprezentând o cască soldățească înconjurată de lauri, iar deauspra plăcii de marmură urma să fie săpată în piatră o ghirlandă tot de lauri.

Statuia trebuia să reprezinte “un soldat în ținută de campanie cu arma la picior și cu mâna streașină la ochi, care privește în zare Dunărea simbolizând forța veșnic trează a Armatei Române care, după ce a realizat România Mare o va păstra străjuind-o în toate primejdiile”, cu o înălțime de 2,20 m și se turna în bronz artistic.

Înălțimea generală a monumentului urma să fie de 5,05 metri.

În privința prețului, în ofertă se preciza că: „Costul întregului monument complet așezat și gata pentru inaugurare mă oblig a-l executa cu suma de 340.000lei”, sumă ce urma a fi plătită astfel: 100.000 lei la aprobarea ofertei, 100.000 lei la terminarea soclului în piatră, 120.000 lei la turnarea în bronz a statuiei, iar restul de 20.000 lei la completa terminare a monumentului.

Termenul livrării întregului monument era de 14 luni de la aprobarea ofertei.

Întruniți în localul primăriei la 20 iunie 1925, membrii Comitetului admiteau oferta lui Teodor Burcă și hotăra încheierea contractului. Oferta fiind aprobată, era încheiat și contractul în care se stabilea că monumentul va fi executat conform machetei trimisă odată cu oferta și va fi gata la 1 noiembrie 1925.

În contract era stabilită și modalitatea de plată a celor 340.000 lei.

Primăria hotăra să contribuie la construcția monumentului cu suma de 50.000 lei, sumă ce era ordonanțată la 6 iulie 1925, pentru a se plăti sculptorului prima rată.

În scrisoarea adresată Comitetului de inițiativă, la 30 iulie 1925, Teodor Burcă arată că n-a putut lua un soldat care să-i servească drept model și ruga să intervină organelor în drept pentru a-i trimite la atelierul său din București „un soldat chipeș care să-mi servească de model timp de 1   ½ lună”. Totodată, informa că a turnat în bronz basoreliefurile și accesoriile, iar soclul de piatră avansa din zi în zi.

În urma demersurilor întreprinse, la 2 august 1925, Regimentul 20 Obuziere comunica primăriei că a destinat pe sergentul Toma Dumitru pentru a fi pus la dispoziția sculptorului T. Burcă, începând cu data de 11 august când era scos de la drepturile de hrană, la regiment.

Întrucât în ziua de 25 septembrie 1925 urma a se pune piatra fundamentală a monumentului, cu o zi înainte – întruniți în ședință – membrii Comitetului încheiau următorul act comemorativ: „În al 11 lea an de glorioasă domnie a Majestății Sale Regele Ferdinand I al României, Prim Ministru și Ministru de Interne fiind I.I.C. Brătianu, Patriarh Miron Cristea, Ministru de Război general Gh. Mărdărescu, Ministru al Artelor Al Lapedatu, prefect al județului Ialomița Ion Bogdan Munteanu, președinte al Comisiei Interimare a orașului Călărași Gh. Cristodorescu, vicepreședinte N. Popescu-Băleni, Protoiereu al județului Preot Econom D. Dobrescu, comandant al Garnizoanei colonel Gh. Divari, membri în Comisia Interimară a orașului: I.P. Dragomirescu, D. Marinescu, V. Andreescu, Niță Anghel, I.R. Motani, Ilie Marinescu, St. Popescu, Ilie C-tinescu, Pr. V. Nanculescu, s-a pus piatra fundamentală acestui monument drept recunoștință și admirație eroilor din orașul Călărași, morți în războiul pentru întregirea neamului 1916 – 1918, din inițiativa unui comitet de cetățeni a acestui oraș cu fondurile adunate prin danie publică.

Această operă s-a ridicat prin stăruința unui comitet având ca președinte pe Gh. Cristodorescu și s-a conceput și executat de către sculptorul Th. Burcă.”

La 26 septembrie 1925, Comitetul pentru ridicarea monumentului era înștiințat că Societatea Anonimă pentru distribuirea produselor petrolului se înscrie cu suma de 3000 lei contribuție pentru desăvârșirea operei, iar Banca Națională a României comunica că nu poate veni în sprijin, deoarece fondul de ajutoare  era complet epuizat.

În schimb, circumscripția Călărași a Fabricii și rafinăriei de zahăr “Danubiana” Giurgiu  dona “cu placere lei 2000, având în vedere frumoasa initiativă ce s-a luat pentru ridicarea monumentului Eroilor din Călărași”, iar agenția Călărași a Băncii Viticole a României dona suma de 1000 de lei.

La 27 octombrie 1925, Comitetul solicita directorului Societății Mormintele Eroilor din București să aprobe emiterea unui permis de transport gratuit pentru un vagon închis pe distanța București – Călărași Port, pentru a transporta statuia monumentului.

Statuia, reliefurile, elementele decorative, inclusive casca și ramura de lauri au fost turnate în bronz la FABRICA V.V. RĂȘCANU din București, iar lucrările de pietrărie ale soclului au fost încredințate spre dăltuire  pietrarului Dumitrescu.

Monumentul are înscrise pe cele patru părți următoarele inscripții:pe latura de nord (strada I.H. Rădulescu) stă scris: “Ridicat în anul 1925, luna octombrie, din inițiativa unui comitet de cetățeni din Călărași. Sfințit la 14 februarie 1926”; pe latura dinspre strada Sf. Nicolae – “Mărăști”; pe latura de vest (spre Palatul Administrativ) – “Mărășești”, “cuvânt cu care au murit pe buze mii de fii, floarea României”; pe latura de sud (spre strada Știrbei Vodă, atunci) – “Eroilor călărășeni care s-au jertfit pentru întregirea neamului 1916-1918”.

Monumentul imediat dupa sfințire și dezvelire

(Sursa:marelerazbelmareaunire.blogspot.com/2017/05/monumentul-eroilor-din-calarasi.html)

La 19 decembrie 1925, Societatea Mormintele Eroilor Căzuți în Război făcea Comitetului propunerea ca în zorii zilei solemnității de dezvelire a monumentului, pe treptele din fața statuii să fie așezate două sicrie având unul pe eroul Pretorian, iar al doilea trei eroi români necunoscuți, exhumați din cimitirul Urziceni, care au fost omorâți de dușmani în 1916, în cruntele lupte din acea regiune. Cele 2 sicrie urma să rămână în fața monumentului până seara, când erau ridicate și transportate în Cimitirul Eroilor din Călărași spre reînhumare.

Monumentul ridicat în fața Bisericii Catedrale Sf. Nicolae, a fost dezvelit în ziua de 14 februarie 1926. Dar să-i lăsăm pe cei care au participat la acest eveniment să ne povestească cum a fost: “Rar i-a fost dat orașului Călărași să trăiască  clipele unei manifestații atât de înălțătoare de suflete ca aceea săvârșită în ziua de 14 februarie 1926, prilejuită de “Inaugurarea Monumentului Eroilor”.

Din revărsatul zorilor tot ce este roman a tresărit, îmbrăcând haina de sărbătoare. Cele 3 regimente ale garnizoanei gătite în uniforma de paradă, având în frunte pe comandanții lor dragi; reprezentanții națiunii în frunte cu d. ministru Constantin Banu; autoritatea comunală în frunte cu d. primar Gh. Cristodorescu inițiatorul acestei serbări; magistratura, baroul, școlile de toate gradele cu elevii și întreg corpul didactic; toate societățile și toate breslele însoțind ce aveau mai reprezentativ,…tot acest nesfârșit cortegiu pitoresc, având în frunte clerul, se punea în mișcare din apropierea regimentului 5 de Călărași și timp de o oră și jumătate a defilat la pas, pentru a se termina la Catedrala orașului, în fața căreia se înalță semeț bronzul simbolizând Monumentul Eroilor, opera sculptorului Burcă.

Muzicile militare intonau, impresionant, “Imnul eroului necunoscut”; goarnele sunau maiestuos onorul adresat acelora care și-au dat, pentru patrie, tot ce aveau mai scump: viața; valurile de mulțime pluteau lățindu-se, ca undele mării liniștite…

Cu toate că eram în iarnă, bunul Dumnezeu a hărăzit morților săi iubiți, o zi de adevărată primavera; un soare prietenos și bland îndemna pe tânăr și bătrân să nu lipsească de la cinstirea morților scumpi.

Terminându-se adunoarea tuturora, s-a început – în piața Catedralei – oficierea serviciului religios pentru sfințirea Monumentului și parastasul pentru cei fericiți întru veșnicie…

Slujba a fost lungă pentru că și pomelnicul celor morți era fără sfârșit….

Multe lacrimi curate s-au prelins în acele câteva ore de reculegere, pe pavajul acestei piețe, devenită acum istorică.

După un moment de tăcere, deodată văzduhul răsună puternic de impresionantul “Imn al României Mari”, în Do Major, compoziția neuitatului “A. Ivela”. Executată de 675 de glasuri, cor mixt format din membrii societății “Freamătul”, elevii liceului “Știrbei Vodă”, ai Școlii Normale de învățători, elevele liceului de fete “Sf. Gheorghe” și elevele școlii profesionale de fete, condus de maestrul nostru Calistrat N. Popărescu, profesorul de muzică al acestor elevi și eleve, care urcat pe piedestalul înalt îmbrățișa cu privirea largă și stăpânea cu bagheta-i hipnotizantă acest disciplinat regiment de cântăreți…”

Din lista celor ce au donat sume de bani pentru ridicarea monumentului, prezentată la inaugurare, amintim pe: Aurel Ionescu Isac – 5000 lei, Gh. Cristodorescu – 5000 lei, Emanoil Grădinescu – 10.000 lei, Ahil Paraschivescu – 100 lei, Aurel P. Teodorescu – 500 lei și Despina Aurel Teodorescu – 500 lei, Anghel Cristescu – 100 lei, Christu Naumovici – 200 lei, Epifan Voiculescu – 500 lei, Cociu Filip – 500 lei, Carol Senator – 500 lei ș.a.

Președintele Societății Mormintele Eroilor, Patriarhul Miron Cristea, a transmis Comitetului de inițiativă, o scrisoare de mulțumire, în care subliniază însemnătatea operelor cu caracter comemorativ ridicate în cinstea eroilor și binecuvântează străduințele oamenilor de inimă care realizează asemenea opera înălțătoare.

La 21 martie 1926, Comitetul întrunit în ședință spre a aproba socotelile încasărilor și cheltuielile făcute, considerând că monumentul a fost ridicat, achitat complet și sfințit, rolul său înceta, iar monumentul a fost dat în primire Primăriei orașului Călărași.

Aflăm astfel, că s-au vândut cărămizi în valoare de 139.978 lei. S-a mai încasat 5000 lei donația Societății Mormintele Eroilor dsin București, 861 lei donația elevilor Școlii de meserii din Călărași și 9840 lei din vânzarea cărților poștale în ziua sfințirii Monumentului. În total 377.219 lei.

S-au cheltuit 343.000 lei, valoarea de cost a monumentului, conform contractului încheiat cu sculptorul Theodor Burcă, inclusiv schimbarea uneia din plăcile de marmură cu inscripția “Sfințit la 14 februarie 1926”.

S-au mai cheltuit 8669 lei cu găzduirea și cheltuielile de transport pentru cei 4 reprezentanți ai presei din București și 25.550  lei diverse cheltuieli făcute pentru așezarea și inaugurarea monumentului.

Comitetul hotăra ca din excedentul de 12.895 lei să se întrețină în anul 1926 grădinița din jurul monumentului și împrejmuirea monumentului din parcul comunal ridicat în memoria grănicerilor înnecați în Borcea, în 1912.

Si pionierii îi cinsteau pe eroii neamului

În diverse locuri din țară, în cursul acestui an au fost organizate manifestări ce se înscriu pe linia împlinirii a 100 de ani de la bătăliile care au dus la realizarea idealului national: ROMÂNIA MARE. Deși pe teritoriul județului nostru nu s-au purtat atunci astfel de bătălii, județul nostru a dat și el eroii lui, între care cel mai cunoscut a fost Constantin Musat, asemănat cu Eroina de la Jiu. Dacă Eroinei de la Jiu i-au fost dedicate un lanț întreg de manifestări, la noi autoritățile locale și județene nu au avut timp de așa ceva, având, probabil, alte priorități, decât cinstirea eroilor. În schimb, am văzut fel de fel de spectacole care, vezi Doamne!, au făcut parte din programul dedicat Centenarului.

Pentru că ne aflăm în ajun de Centenar, postez un material despre eroul grenadier Constantin Musat, expresia cea mai vie a vitejiei și eroismului de care au dat dovadă ostașii românii în vara anului 1917, în luptele purtate pentru realizarea idealului national. Intrat în nemurire în urma eroismului dovedit în zilele de foc din vara anului 1917, eroul grănicer – caporalul Constantin Mușat a fost proslăvit prin numeroase scrieri în versuri sau proză, în pagini dintre cele mai emoționante, iar chipul celui ce simbolizează eroismul ostașilor români căzuți pentru realizarea idealului național, a fost eternizat, în bronz sau granit, în busturi și monumente ridicate în Bușteni, Brăila, Bârlad și în satul Floroaica, com. Vîlcelele, jud. Călărași, acolo unde greșit, mulți plasează locul nașterii sale.

Întrucât eroismul și faptele de arme ale bravului erou sunt cunoscute (A luptat in Defileul Predeal din jurul Brasovului si in zona Caineni (judetul Valcea), locul unde a murit si generalul David Praporgescu. A fost transferat apoi la o unitate de pe frontul din Moldova. In decembrie 1916, caporalul Musat a fost grav ranit in luptele din zona Muntilor Vrancei, la Rapa Rosie, fiindu-i amputat bratul stang, la Spitalul Militar din Iasi. Desi devenise invalid de razboi, caporalul Musat a refuzat sa fie clasat și a cerut sa fie trimis din nou pe front si sa arunce grenade cu bratul drept. In confruntarile armate de la Oituz (8-22 august 1917), caporalul Musat si-a pierdut viata eroic la data de 14 august 1917, in timp ce arunca o grenada cu singura mână care-i mai rămăsese.), vom încerca să lămurim unele aspecte neclare din biografia sa.
Pornind de la inadvertențele care s-au strecurat în biografia eroului, în diferitele studii și articole ce i-au fost dedicate, am pornit pe urmele sale, studiind documentele de arhivă, pentru a lumina unele puncte neclare ale biografei sale.
Primul lucru care se impune a fi clarificat este acela al locului nașterii eroului, acesta variind de la un studiu la altul. Astfel nu sunt puțini cei care consideră că eroul s-a născut în comuna Crucea (astăzi Vîlcelele), județul Călărași, mai precis în satul Floroaica. Această eroare apare și în „starea civilă a eroului caporal Constantin Mușat” întocmită de organele de mobilizare ale armatei.
Primul document asupra căruia am să mă opresc, pentru că dă peste cap multe din presupusele „adevăruri” referitoare la caporalul Constantin Mușat este un articol scris de profesorul Petre R. Petrescu, în martie 1939, într-un ziar editat de ialomițenii (la acea vreme Călărașii erau reședința județului Ialomița) stabiliți în capitala țării: „Gazeta ialomițenilor”. Ce l-a determinat pe profesor să se oprească asupra grenadierului Constantin Mușat? Un articol scris în numărul anterior al ziarului de căre prof. Ion F. Buricescu (născut în comuna Borcea, de astăzi), în care acesta arată că „se vorbeșe despre vitejia acestui grenadier în diferite împrejurări solemne, adesea fără să i se știe măcar numele, după cum nu i se cunosc precis nici faptele, deși el a intrat în legendă și când, desigur, lumea cunoaște și statuia care-l reprezintă aruncând grenade.”
După ce-l compară cu Ecaterina Teodoroiu, I.F. Buricescu mărturiseșe că numai înâmplător a aflat acum câțiva ani că eroul a fost ialomițean din comuna Crucea, fără să fi avut însă putința să controleze cât adevăr cuprinde această afirmație.
Servindu-se de unele elemente puse la dispoziție de fratele său, colonelul Drago F. Buricescu (acesta a fost comandantul Regimentului 2 Grăniceri Cernavodă, din care a făcut parte și caporalul Constantin Mușat), acesta se simte dator să le comunice conjudețenilor săi ialomițeni că grenadierul Constantin Mușat, care ar fi din comuna Manasia (aici există un bust al grenadierului, ridicat în perioada interbelică, păstrat până în ziua de astăzi și foarte bine îngrijit de autorități)) și nu din Crucea, precum crezuse „a luptat vitejește chiar de la începutul războiului”, cum și-a pierdut brațul, cum pentru hotărârea lui de a lupta mai departe, a fost citat prin „Înalt ordin de zi”, pentru ca în finalul articolului, gândindu-se la ce a făcut Gorjul și Tg. Jiu pentru Eroina de la Jiu, să pună următoarea întrebare: „De ce oare capitala județului Ialomița nu ar fi pus la loc de cinste, în locul statuei unui soldat anonim (se referea la monumentul ridicat în cinstea eroilor din primul război mondial, în fața Bisericii Catedrale din Călărași) chipul glorios și simbolic al grenadierulu Mușat Constantin.”
Acest lucru n-a devenit realitate niciodată pentru capitala fostului județ Ialomița, orașul Călărași, chiar dacă unele încercări au existat. Astfel, la 20 februarie 1942, primarul orașului Călărași, Eugen Cialîc se adresa lui M. Văgăunescu – primarul municipiului Bacău: „Am luat cunoștință prin comunicările d-lui Dr. P. Samarian (personalitate călărășeană, născut la Bacău), fostul Director al Spitalului local (între timp se pensionase, stabilindu-se în București) că Dvs. aveți cunoștință de locul unde sunt înhumate rămășițele eroului ialomițean Grenadierul Mușat, căruia în calitate de reprezenant al soc. „Cultul Eroilor” i-ați dat până în prezent întreaga cinstire.
De asemenea, D-sa ne informează că sunteți în situația de a ne putea da întreg concursul necesar pentru aducerea în localitate a acestor sfinte rămășițe, care așezate într-un mausoleu special construit, să amintească celor de astăzi și vitorimii despre eroismul și jertfa ostașului ialomițean.”

La 2 martie 1942, sosea de la Bacău, răspunsul primarului: „Osemintele eroului grenadier Mușat, originar din județul Dvs. se află în Cimitirul Eroilor din comuna Bogdănești, jud. Bacău, lângă comuna Oituz, la 15-16 km vest de gara Onești.
Acolo se află sub atenta priveghere a populaței locale, care-i cunosc vitejescu sfârșit pe câmpul de onoare, iar Dl Constantin Vasiliu, fost primar, deputat și învățător dn acea comună (Bogdănești) îi poartă de grijă, așteptând conform înțelegerei ce are cu noi ca oricând să stea la dispoziție pentru oricine i se prezintă în această chestiune.
Regret că n-a fost timpul potrivit ca înainte de scumpetea și evenimetele de azi să se fi făcut tot ceea ce se cuvenea pentru un asfel de erou între eroi, fiu al frumosului Dvs. județ.
Când am avut ocaziunea am vorbit și D-lui General Georgescu în această chestiune, regretatului camarad căpitan Petrescu Miron și părerea mea ar fi ca să-l așezați într-un sarcofaj (de tipul celui zis de la muzeul din Constanța), sub o cupolă -deschisă- totul lucrat în ciment și piatră cioplită de Oituz, după modelul ce puteți afla în broșurile de la Societatea Cultul Eroilor București, iar în localitate (la preotul din comuna Oituz); se poate afla un meșter Groza, ardelean, specialist în asemenea lucrări.”
Problema a fost discutată și în ședința Consiliului de colaborare al orașului Călărași din 27 martie 1942, când s-a stabilit că  „Va trebui ca rămășițele pământești ale Eroului Ialomiței, să fie aduse și așezate cu toată cinstirea într-un mausoleu (construcția acestuia era prinsă în planul de lucrări al primărei pe anul 1942), spre pilda generațiilor viitoare.”
Dacă mausoleul nu s-a putut realiza atunci, pentru păstrarea veșnică a amintirii eroului grenadier, caporalul Constantin Mușat și pe meleagurile Călărașiului, al cărui fiu este considerat, chiar dacă nu s-a născut aici, i s-a ridicat un binemeritat monument, în satul Floroaica, comuna Vîlcelele, care a fost dezvelit în ziua de 30 octombrie 1994. 

Bustul eroului, operă a sculptorului Florin Mustea, de la Studioul de Arte Plastice al Armatei este din bronz, iar soclul statuii din beton mozaicat. Realizarea monumentului a fost posibilă datorită eforturilor unui fiu al satului Floroaica, regretatul colonel rez. farmacist Dumitru Răducan (care nici în fața celor mai evidente probe – pe care I le-am prezentat  și de existent cărora era conștient - nu concepea apartenența lui C. Mușat altei localități decât Floroaica) și sprijinului primit din partea Ministerului de Interne, de la organele administrației publice locale și a numeroșilor sponsori, militari sau civili, care au susținut financiar ridicarea monumentului. În ziua de 28 mai 1998, ziua cinstirii eroilor neamului românesc, pe soclul monumentului au fost montate crucea și placa omagială pe care sunt imortalizate numele fiilor satului jertfiți pe altarul datoriei militare în războaiele din 1916-1918 și 1941-1945, placă realizată prin contribuția aceluiași om de suflet, col. rez. farmacist Dumitru Răducan.
Pentru a înlătura acele afirmații ce mai dăinuiau în jurul figurii eroului, „putând astfel să împiedice chiar pe cel mai conștiincios istoric, atunci când ar fi vorba de acesta să-l fixeze în adevăratul mediu care l-a produs și l-a dat națiunii ca pe cea mai scumpă ofrandă și ca să ilustreze cele spuse, prof. Petre R. Petrescu amintește un caz petrecut la câțiva ani după război, caz care, desigur, a făcut circuit în opinia publică și care întîlnindu-se cu altele, de aceiași factură de nebulozitate a putut crea acele nedumeriri în jurul eroului, asemănătoare cu cele menționate de dl profesor Buricescu.
La un liceu de frunte din Capitala Țării, se ținea o serbare. Se adusese o statuetă frumoasă din bronz, reprezentând pe grenadierul Mușat. Asistau: profesori, public, sute de elevi. Directorul vorbeșe despre faptele mărețe ale eroului. Toată lumea ochi spre statuie și numai urechi spre adevărul istoric descris de vorbitor. Doar jertfele războiului erau încă proaspete. Am auzit atunci bine, cum s-a spus că Mușat era din județul Vaslui. De nu s-ar fi spus acest lucru, n-aș fi zis nimic. Eroul este al neamului și o afirmare falsă asupra obârșiei nu-i micșora deloc lumina faptelor lui vitejești.”
Afirmațiile, care nu corespundeau adevărului, nu l-au lăsat indiferent pe prof. Petre R. Petrescu. Imediat după serbare, în prezența unui alt ialomițean, prof. Gh. Popescu, acesta i-a spus vorbitorului că „Mușat nu-i din Vaslui, ci din județul Ialomița, din satul Smârdan, azi Voevodul Mihai, sat depinzând de comuna mea natală (Ciocănești-n.ns. N.Ț.) și că mi-a fost elev în cursul primar, la școala din satul Bogata, aproape de Smîrdan. Mi-am împlinit, pentru moment, o datorie, spunând aceasta, chiar numai în cerc foare restrâns, între 3 persoane. Ceilalți rămăseseră cu o falsă idee despe obârșia eroului.
Am vorbit, mai târziu, despre acest caz, întâmplător, când mai ales câte o ocazie îmi dicta să subliniez vreo afirmație, că adevărul istoric nu-i redat totdeauna cu toată scrupulozitatea, dar, ca să aud că nici în Ialomița nu se știe până acum, de cei în drept, ialomițeni, de unde este Mușat, nu mi-am putut închipui (Constatarea prof. Petrescu ese la fel de valabilă și asăzi. Dacă am face un sondaj de opinie printre autăritățile județene și locale, cu privire la unele nume de eroi călărășeni, cu siguranță mulți ar da din umeri - n.ns. N.Ț.). Și n-aș fi intervenit nici de data aceasta dacă n-aș fi văzut articolul d-lui Buricescu și, dacă, mai ales n-aș fi fost sesizat de râvna d-sale de a se restabli adevărul.” – conchidea supărat profesrul Petrescu. Supărarea venea și din faptul că profesorul I.F.Buricescu nu era o persoană oarecare, ci un profesor cunoscut, cu lucrări publicate, fost director a Liceului „Știrbei Vodă” din Călărași, fost primar al orașului și prefect al județului.

 Tocmai pentru restabilirea adevărului, profesorul dă în continuare noi date din biografia eroului, scriind: „În anul 1917, cam prin aprilie,vine pe la mine, în Huși în teritoriul liber al Moldovei, unde eram refugiat din Durostor, cu familia, un tânăr soldat, în haine de grănicer. Era Mușat Constantin. Aflase, se vede, tot de pe la vreun ialomițean, căci erau mulți la Huși, că sunt în orașul menționat. Mi-a povestit câte ceva din viața de până atunci, deoarece nu ne văzusem de mult, de prin 1905 și după ce mi-a arătat cum a ajuns fără un braț, că e hotărât să lupte mai departe – era în perioada de refacere a oastei noastre – mi-a dat o carte poștală ce purta chipul lui de ostaș, cu mustățile groscioare și ascuțite la vârfuri, scriind pe dosul ei: <<Iubitului meu profesor Petre Petrescu, ca amintire.>>

De o statură mijlocie, pieptos, cu vorba hotărâtă și deschis la suflet, așa cum l-am cunoscut în 1902, când mi-a fost elev și când avea numai 12 ani. Eram atunci, la începutul carierei de învățător în satul Bogata, comuna Rasa. La școala din Bogata (școală care cu ceva ani în urmă a primit numele eroului, dar care astăzi nemaifiind frecventată de elevi, a devenit una din multele clădiri de școală din județul Călărași și din Romania, care sunt abandonate și nu va mai trece mult pană va deveni o ruină – n.ns.N.Ț.) veneau și câțiva copii din satul vecin, Smârdan, deoarece în acest sat nu se înființase încă școală. În acel an școlar 1902-1903, Mușat a fost elev în clasa a V-a, ultima clasă a cursului primar. El a absolvit școala, prin examen înaintea unei comisiuni în iunie 1903, cu media 8,65 și a fost elogiat de toată comisiunea. Ca elev mai mare, el mi-a fost de un neprețuit ajutor în unele rosturi școlare, căci datorită sârguinței sale, spiritului de supunere, de ascultare, îi puteam încredința unele servicii mai grele. Era un vrednic conducător al celorlalți, impunându-li-se prin calități deosebite, prin evidente trăsături de caracter, care, mai târziu aveau să se afirme și în cel mai greu moment de încercare a puterii omenești: în lupta pentru existența neamului și a patriei.
Iată cum feciorul de plugari neaoși din satul Smârdan, azi Voevodul Mhai, din jud. Ialomița, devine grenadierul Mușat Constantin, înscris printre eroii cei mari, constituind mândrie a neamului și, precum spune dl profesor Buricescu: și un motiv de mândrie pentru Ialomițeni, pentru că dacă județul nostru n-ar fi contribuit decât prin eroica și glorioasa purtare a lui Mușat la înfăptuirea idealului național și încă ar fi prea mult, mult de tot.”
După citirea articolului scris de profesorul Petre R. Petrescu, am pornit la cercetarea documentelor pentru a verifica corectitudinea afirmațiilor sale. Astfel, referitor la locul nașterii eroului, într-un tabel întocmit de primăria comunei Crucea, în anul 1920, cuprinzând militarii dispăruți și morți în războiul 1916-1918, la nr. crt. 5 este înscris caporalul Constantin Mușat din Regimentul 2 Găniceri, născut la 10 septembrie 1890, în comuna Domnești, plasa Sabarul, județul Ilfov.

O altă afirmație care nu corespunde realității am găsit-o în lucrarea prof. Ioan Scurtu, „Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi”, unde la paginile 146-152 se afirmă „Când a venit vremea concentrărilor Constantin Mușat și-a luat ziua bună de la nevastă și de la cei patru copii și a plecat la oaste.”
În același tabel, amintit mai sus, la rubrica „Dacă a fost sau nu căsătorit” scrie „Nu”, iar la rubrica „Numărul urmașilor pe care-i întreține ca părinți, soție, copii minori etc.” scrie: „Nu întreține pe nimeni, mai are trei frați mai mari.” Aceiași informație o găsim și în tabelul pe care la 24 mai 1916, Comitetul județean al Casei de sprijin „Familia Luptătorilor” îl trimite comunei Crucea. Tot aici se menționează că are ca proprietate 3 pogoane de pământ de cultură, fiind concentrat la Grăniceri. Mai avea un loc de casă, izlaz și una mașină de cusut, avere în valoare de 50 lei, iar la rubrica „Dacă are părinți și daca aceștia sunt în stare de a munci” scrie: „Mamă care poate munci și nu are pământ, vie, avere etc.” Că eroul este, însă, legat atât de satul Floroaica, cât și de satul Smârdan rezultă și din faptul că este înscris atât în Cartea de aur, care are înscriși eroii din campania 1916-1918 a satului Floroaica, cât și în cea a satului Smârdan.
Faptul că eroul caporal Constantin Mușat s-a născut la Domnești - Ilfov, este confirmat și de registrul matricol din anul 1900-1901 al școlii din satul Bogata, comuna Rasa (astăzi comuna Grădiștea, județul Călărași), singurul care se mai păstra în anul 2001, când am poposit noi la această școală. În respectivul registru, la nr. matricol 29 este înscris elevul Constantin Mușat, fiul lui Ivan Mușat, plugar și al Chirei Mușat, născut în comuna Domnești-Ilfov, clasat al treilea între cei unsprezece elevi ai clasei, cu media generală 8,40, ceea ce confirmă aprecierile învățătorului său.
Din spusele învățătorului aflăm că viitorul grenadier a terminat școala în anul 1903, când încă mai era în satul Smârdan. Cum a ajuns Constantin Mușat și familia sa din satul Domnești – Ilfov, în satul Smârdan, comuna Ciocănești, la sfârșitul secolului al XIX-lea, documentele care s-au păstrat nu amintesc, dar mai mult ca sigur această mutare este legată de înființarea satelor noi după Războiul de Independență și primirea unor loturi de pământ de către cei care se așezau în aceste sate, printre care se află și satul Smârdan. Cum satul Smârdan a luat ființă în anul 1892, iar printre locuitorii împroprietăriți aici cea mai mare pondere au avut-o domneștenii, sigur eroul nostru a sosit la Smârdan când avea 2 ani sau 3 ani și a rămas aici până în anul 1906 când, tatăl său murind, s-a mutat în satul Floroaica, comuna Crucea, acesta fiind ultimul său domiciliu.
La scurtă vreme după mutarea în satul Floroaica, Consantin Mușat pleacă la București penru a învăța meseria de croitor. Acest lucru este confirmat și de menționarea mașinii de cusut între bunurile deținute ca avere, dar și de faptul că în „Tabelul cu comercianții și meseriașii de marcat pe anul financiar 1910/1911” din satul Ciocănești Mihai Vodă (viitorul sat Floroaica), la nr.crt. 10 este înscris croitorul Costică Ivan Mușat.
La 1 noiembrie 1911, Constatin Mușat a fost înmatriculat la Cercul de recrutare Ialomița din Călărași, în registrul cu tinerii contingentului 1912, fiind repartizat mai întâi, la Regimentul de Infanterie Matei Basarab – Dobrogea și apoi la Regimentul 2 Grăniceri din Cernavodă, în ale cărui scripe se afla și în momentul tragicului său sfârșit. Dacă lucrurile ar fi decurs normal, la 1 noiembrie 1914 ar fi urmat să fie lăsat la vatră și să se întoarcă acasă. Izbucnirea războiului i-a schimbat însă cursul vieții, transformându-l mai apoi într-un erou despre care au învățat la școală generații după generații de elevi.
Deși se întâmpla cu ceva ani în urmă, atunci când am scris acest material am plecat de la faptul că uneori, din graba de a spune lucruri ce ni se par extraordinare, trecem peste altele ce par mărunte, la prima vedere, dar care ascund în spatele lor esențialul. Am făcut-o însă și pentru a îndrepta unele erori strecurate în anumite studii sau articole referitoare la viața grenadierului Consantin Mușat.
Am mai făcut acest lucru și dintr-o dorință ce s-a născut pe parcursul căutărilor mele, când m-am confruntat, din nefericire, cu aceiași problemă care-l supărase și pe profesorul Petre R. Petrescu: dezinteresul unora (în cazul de față chiar dascăli) față de istoria neamului în general, de cea locală, în special. Și toate acestea într-o perioadă când se pare că avem datoria de a scrie și vorbi cât mai mult despre eroii neamului, despre cei cu al căror sânge a fost scris certificatul de naștere al poporului nostru, despre cei care „sunt zestrea de neprețuit a poporului din ființa căruia am fost zămisliți, pentru că ei, precum geniile, sunt eternizați de istorie și de Dumnezeu. De aceea, fără eroi e noapte și frig în istorie. Cine nu-și prețuiește eroii nu se prețuiește pe sine. A nu le cinsti memoria cum se cuvine e un mare și neiertător păcat. Chiar blasfemie. Cu ei începe istoria, existența și viețuirea noastră ce nu se vor sfârși niciodată.”
Ș acum, voi explica de ce este necesar acest lucru. Aflând că eroul Constantin Mușat a învățat la școala din satul Bogata, primul meu gând a fost de a mă deplasa la respectiva școală pentru a verifica informațiile. Am ajuns întâi la școala din satul Rasa, unde director era chiar profesorul de istorie. În loc să fie interesat de subiectul discuției, directorul ne-a expediat foarte scurt, la școala din satul Bogata unde urma să găsim documentele pe care le căutam. Nici măcar din curiozitate, având în vedere specialitatea sa, nu a mai întrebat nimic. Ceea ce aveam să înâlnesc la școala din satul Bogata m-a pus, pur și simplu, pe gânduri și acum nu mă mai mir de ceea ce se întâmplă cu predarea istoriei în școală. Aici, directoarea școlii care era și învățătoarea tuturor copiilor din clasele I-IV, nu auzise încă de eroul fără o mână, aruncătorul de grenade Constantin Mușat, cel care în urmă cu un secol și ceva își plimbase pașii prin școala pe care o conducea. În loc să-și facă un titlu de mândrie din aceasta, care să ducă la organizarea unui colț omagial dedicat eroului, la atribuirea numelui acestuia școlii în care a învățat (am reușit acest lucru noi, cu sprijnul primarului Alexandru Boboc și a protopopului de Călărași, Eugen Barz, ceva mai târziu), diriguitori școlii din comună ca și cei de la Inspectoratul Școlar din acea veme au rămas impasibili la sesizările noastre.
Trist, dar adevărat, mai ales când mai găsești încă în școli, în cazul nostru chiar școala în care a învățat eroul, dascăli care n–au auzit că în istoria românilor, la loc de cinste se situează și caporalul erou Constantin Mușat, cel pe care ialomițenii interbelici îl comparau cu Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu.