1903-1906. SE CONSTRUIEȘTE CLĂDIREA TEATRULUI

DIN PARCUL COMUNAL

Una din preocupările edililor locali în cadrul programului de dezvoltare edilitară a oraşului nostru de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a fost aceea de construire a unui spaţiu în care să aibă loc spectacole, conferinţe, reprezentaţii teatrale, etc.
Pentru atingerea acestui obiectiv, Serviciul tehnic al primăriei a întocmit planurile, caietul de sarcini şi devizul estimativ, iar la 7 şi 26 iunie 1903 au fost organizate două licitaţii pentru darea în antrepriză a construirii unui pavilion-bufet la bulevardul Traian. Lucrarea trebuia să înceapă imediat după licitaţie şi să se termine până la 1 august 1903, dar cum o vorbă veche românească spune că “Socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă, lucrurile n-au evoluat cum doreau edilii.
În şedinţa din 23 iunie 1903, Consiliul comunal lua în discuţie raportul inginerului comunei, însoţit de planurile construcţiei şi: “Deliberând asupra acestor acte şi după ce s-a luat cunoştinţă în toate amănuntele asupra planului, devizului şi caietului de sarcini şi după ce consiliul a introdus întrînsele diferite modificări reducând şi simplificând parte din lucrări, modificări care s-a notat pe plan de dl inginer făcând şi în deviz reducerile cuvenite.
Aprobă planul astfel modificat şi autoriză pe dl primar a-l pune în lucrare de îndată. Dacă în ziua de 26 iunie curent, pentru când este fixată darea lucrării în întreprindere cu licitaţie publică nu se vor prezenta concurenţi care să ofere preţuri avantajoase, mai autoriză pe dl primar să facă lucrarea în regie plătindu-se suma din alocaţia bugetară pe anul current 1903-1904”.
La 2 iulie 1903, primăria înştiinţa pe şeful Servicului tehnic, ing. Ion M. Pellianu că “din lipsă de concurenţi, Casinoul comunal de la bulevard urmează a se executa în regie, aceasta în baza autorizaţiunei dată de Consiliul comunal în şedinţa de la 23 iunie”.
La 26 iulie 1903, ing. Pellianu scria primarului că “…pentru preîntâmpinarea cheltuielilor necesare cu o astfel de lucrare, nu ni s-a pus la dispoziţie nici o sumă. Cum lucrarea de la început chiar, necesită oarecare cheltuieli, Vă rog domnule primar, să binevoiţi să mi se ordonanţeze un acont de 1.000 lei, rămânând ca actele justificative să se anexeze ulterior, legea contabilităţii prevăzând acest caz”.
Rezoluţia primarului este foarte scurtă şi concisă, semn că lucrarea trebuia făcută: „Se va mandata”.
Caietul de sarcini preciza că: “În general, lucrările se vor executa întocmai după desenele şi piesele scrise, care formează proiectul aprobat şi după indicaţiile ce se vor da de inginerul comunei”.
Conform caietului de sarcini, “casinoul comunal, construit în dimensiunile proiectului cu modificările ce se vor introduce” se va compune din: un salon mare de 11 metri lungime şi tot atâta lăţime; o terasă de jur – împrejurul salonului, de 2,60 m lărgime; una estradă pentru muzică, ce va putea servi la caz şi de scenă; una cameră cu coridor; un bufet şi o cameră pentru îngrijitorul grădinii publice. Marele salon urma să fie iluminat şi prin ferestre aşezate deasupra streaşinii terasei, pe lângă celelalte cinci ferestre ce dădeau în terasă.
Terasa urma să fie deschisă, având numai un parapet de un metru înălţime şi acoperită cu o învelitoare susţinută pe stâlpi fasonaţi, pentru a-i da aspectul de “rustic”. Pardoseala, atât în salonul mare, cât şi în celelalte dependinţe, afară de scenă, urma să fie făcută cu dale de ciment provenite din fabrica inginerului Martignolli din Galaţi.
Costul total al lucrărilor, conform devizului, era de 13.981,01 lei.
La 15 ianuarie 1904, şeful Serviciului tehnic scrie primarului: “Cu ordinul nr. 4108 din 2 iulie 1903, s-a dat însărcinare Servicului tehnic să execute în regie al doilea pavilion de la bulevard.
Se ştie că primul deviz de peste suma de 18.000 lei a fost redus în Consiliu prin suprimări la suma de 13.986 şi apoi la 12.000 lei, sumă pe care în fine Onor Consiliu Comunal a aprobat-o.
Suprimările făcute ca: uşi, ferestre, căptuşereala podului etc., au rămas a se face pe exerciţiul anului 1904-1905, fiindcă în bugetul anului curent 1903-1904 nu se află decât lei 10.000, din care se ridicase lei 2.000 pentru alte lucrări neterminate la bulevard.
Cum în timpul iernii, meseriaşii sunt în majoritate lipsiţi de lucru, cred că ar fi nimerit a se întocmi devisul de tâmplărie, care la primăvară odată cu tencuirea clădirii, să fie gata spre a fi aşezate tocurile de uşi şi ferestre. Această lucrare trebuie a se executa în antrepriză prin licitaţie, iar nicidecum în regie, pentru a evita vorbele. Chiar restul lucrării adică: tencuiala şi pardoseala ar fi de dorit a se da în licitaţie.
Se mai ştie că această clădire, în urma ordinelor verbale a fost mărită şi schimbată şi Onor primărie până în present n-a pus la dispoziţia serviciului decât 8.000 lei.
Această sumă n-a fost suficientă pentru a putea face faţă plăţilor de materiale întrebuinţate, căci unde prin proiect se prevedea 324 m.p. de construcţie, azi avem 438 m.p., plus că zidăria în loc de 5,50 m înălţime, azi are 8,30 m.
Despre suma de 8.000 lei, am avut onoarea a vă aduce la cunoştinţă cu raportul nr. 484 din 15 octombrie 1903, că nu a fost suficientă şi se cerea deschiderea unui nou credit, pe care Onor Consiliu comunal l-a aprobat. Până în present acel credit n-a sosit. Furnizorii mă asaltează oriunde mă întâlnesc, cerând achitarea. O nouă intervenire cred că ar fi necesară şi chiar stăruiesc în a vă ruga Domnule primar să binevoiţi a lua măsurile ce veţi crede a fi mai eficace”.
În răspunsul primăriei din 20 ianuarie 1903, scrie: “Propunerea făcută prin raportul nr. 8/1904 se aprobă cu invitaţiunea a întocmi devizul cuvenit pe care îl veţi înainta primăriei”.
Devizul pentru lucrări de tâmplărie: uşi, ferestre, scări de brad, întocmit de inginerul comunal se ridica la suma de 2.500 lei, iar lucrările de tinichigerie au fost executate de meşterul Barbu Enciu.
În fişa de inventariere întocmită la 19 ianuarie 1949, se specifică că această clădire este proprietatea primăriei Călăraşi, care depinde de Ministerul de Interne. La rubrica Situaţia juridică se menţionează la Modul de dobândire a proprietăţii că a fost dobândit prin construcţie în anul 1906.
Cele de mai sus sunt confirmate şi de faptul că, la 24 ianuarie 1906, Serviciul tehnic se adresa primarului, aducându-i la cunoştinţă că, în conformitate chiar cu ordinul primarului, s-a aprobat executarea parchetului de stejar (din lemn uscat, categoria a II-a) în sala cea mare a pavilionului de la bulevard cu 9 lei/m.p., motiv pentru care a invitat Casele Lessel şi Durrer din Bucureşti a face oferte.
Singura ofertă a venit din partea casei Durrer, care s-a oferit a executa lucrarea până la 28 ianuarie 1906 şi-l ruga pe primar să confirme oficial comanda printr-o adresă către Casa Bucher & Durrer Bucureşti.
Rezoluţia primarului Constantin Nenişor: „Se aprobă prezentul referat şi comanda făcută. Să se comunice Casei”.
Şi totuşi, deşi construcţia nu era încă finalizată, la 3 iulie 1905, Primăria, în baza aprobării Consiliului comunal nr. 24 din 25 mai 1905, închiriază lui Paraschiv C. Tiliucă, “Casinoul comunal din parcul comunei de lângă bulevardul Traian, cu toate dependinţele sale, afară de o singură cameră ce se va desemna la timp de primărie de acord cu Dl Tiliucă şi care se rezervă pentru locuinţa îngrijitorului parcului.
Casinoul fiind nou în perfectă stare de curăţenie un inventar amănunţit se va forma în dublu exemplar care se va considera ca făcând parte integrantă din contract. La expirarea contractului Dl Tiliucă va fi dator să-l lase în aceiaşi stare, privindu-l orice fel de reparaţie de orice natură, afară de acele ce ar proveni din viţii de construcţii sau forţă majoră; în ceea ce priveşte însă geamurile şi uşile nici o forţă majoră nu se va putea invoca.”
Termenul închirierii era de patru ani şi trei luni, de la 26 iunie 1905 la 26 octombrie 1909, preţul anual al chiriei fiind de 1250 lei, plătibili în rate trimestriale.
Conform punctului 5 din contract, destinaţia construcţiei era de a servi “de cafenea-cofetărie-bufet, ca sală de reprezentaţii teatrale, de ceremonii oficiale, de baluri, de nunţi cum şi pentru alte distracţii de acest gen; Nici un altfel de reprezentaţii sau petreceri nu vor fi permise fără o prealabilă autorizaţie a primăriei; chiriaşul va pune fără vreo plată casinoul la dispoziţia comunei cel puţin în zece zile sau seri pe an, făcând prin oamenii săi tot serviciul ce va fi necesar; Nu va fi permis a locui în camerele casinoului decât oamenii necesari serviciului şi aceştia fără familii sau copii, acest lucru fiind interzis chiar chiriaşului”.
Acest contract nu a rezistat decât circa o jumătate de an, deoarece la 30 ianuarie 1906 se încheie un nou contract cu aceiaşi persoană, pentru perioada 30 ianuarie 1906- 1 octombrie 1909, “pentru bufetul din Parcul de la Bulevard”, punându-i-se la dispoziţie: “Aripa stângă a Casinoului, partea despre cheu compusă din 4 camere: o cameră în fund pentru instalarea serviciului de cafea, îngheţată, prăjituri, etc., a doua cameră alături de precedenta pentru serviciul de servit bere, a treia cameră alături de precedenta pentru mese, scaune necesare bufetului, iar a patra cameră pentru pasagiu spre a servi public în timpul verii, putând fi întrebuinţată şi de comună oricând va avea nevoie şi fără nici o despăgubire.
Toate aceste patru camere se dau pentru bufet şi numai pentru acest scop neputând fi întrebuinţate sub nici un cuvânt la joc de cărţi sau alte specule sub resiliare de drept fără judecată a contractului ”. Contractul încheiat în 3 iulie 1905 era reziliat, iar chiria, conform noului contract, se fixa la suma de 500 lei pe timp de şase luni de vară (1 aprilie-1 octombrie), plătibili în două rate.

Aşa cum a fost construită iniţial, clădirea a rezistat doar doi ani, un incendiu distrugând partea din faţă care dădea aspectul de “rustic”, după refacere renunţându-se la această parte a construcţiei.

Un moment important în istoria acestei clădiri prin care şi-au purtat paşii Nicolae Iorga, Octavian Goga, Cezar Petrescu, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu sau artiştii de primă mână ai teatrului românesc interbelic, s-a petrecut în anii 1940-1941, când sala teatrului comunal nu mai poate fi utilizată, ameninţând să se prăbuşească. Majoritatea specialiştilor considerau că repararea clădirii nu se mai poate face. S-a format chiar o comisie de specialişti locali şi de la centru, care cercetând stadiul în care se găsea clădirea din cauza inundaţiilor provocate de revărsarea Dunării şi infiltraţiilor de apă, au ajuns la concluzia că imobilul nu se mai poate întrebuinţa, prezentând un pericol permanent de prăbuşire şi propuneau să fie supus dărâmării, iar materialul rezultat să fie reîntrebuinţat la construirea unui alt imobil, pe alt teren.

Un singur om a crezut cu tărie în viabilitatea acestei clădiri plină de istorie şi a făcut, am putea spune, chiar imposibilul pentru ca imobilul să nu fie dărâmat: primarul Eugen Cialîc. Deşi războiul începuse şi era clar că România nu va fi ocolită, Eugen Cialîc a reuşit să găsească resursele pentru reparaţia clădirii. Numai datorită eforturilor sale încă mai există această clădire care, la 22 martie 1949, în baza dispoziţiei verbale a primarului, era predată Soc. de Stat „ROMFILM” (azi România Film), care devine “proprietar” al clădirii, construită din banii călărăşenilor, deci nu are cum să fie decât proprietate a orașului Călărași.

În acest sens prezint în continuare câteva dovezi.  Şi voi începe cu anul 1948. Prin Decretul Prezidial nr. 218 pentru modificarea dispoziţiunilor art. 30 din Legea nr. 80 din 1948, pentru stabilirea şi aplicarea bugetului general al statului pe exerciţiul 1948/1949, s-a hotărât ca inventarierea patrimoniului public să se facă până la 31 decembrie 1948, ultima astfel de inventariere fiind efectuată în anul 1940. Erau supuse inventarierii toate avuţiile publice, adică toate bunurile mobile şi imobile, precum şi drepturile, creanţele şi valorile ce constituiesc patrimoniul public.

În fişa de inventariere întocmită la 19 ianuarie 1949, fişă care se păstrează atât la Arhivele Naţionale – Biroul Judeţean Călăraşi, cât şi la Arhivele Naţionale Bucureşti, se specifică că această clădire este proprietatea primăriei Călăraşi, care depinde de Ministerul de Interne (în perioada interbelică şi administraţia publică era parte componentă a Ministerului de Interne, chiar dacă şi atunci primarii erau aleşi, este adevărat nu direct de alegători, ci indirect, adică din rândul consilierilor locali, primarul fiind şi preşedinte al Consiliului local). La rubrica Situaţia juridică se menţionează la Modul de dobândire a proprietăţii că a fost dobândit Prin construcţie în anul 1906. Întradevăr, din documentele care s-au mai păstrat, rezultă că în anul 1903 primăria oraşului a organizat licitaţie pentru darea în antrepriză a lucrărilor de construcţie a casinoului comunal. Pentru că la cele două licitaţii organizate nu s-au prezentat concurenţi, la 23 iunie 1903 consiliul comunal aproba ca lucrarea să fie construită în regie proprie. Trei ani mai târziu, în 1906, Casinoul comunal sau Bufetul de la bulevard, devenit ulterior Teatrul din Parc sau Teatrul comunal, era recepţionată.

Voi mai aminti doar câteva documente al căror conţinut demonstrează că această clădire este proprietatea oraşului. La 28 martie 1925, prefectul judeţului Ialomiţa, Ioan Bogdan Munteanu răspunzând unei adrese a Garnizoanei militare locale îi comunica că Sala Parcului Comunal este proprietatea comunei şi deci numai primarul oraşului dispune de această sală.

În respectiva clădire a funcţionat şi înainte de 1949 un cinematograf. Poate acesta a fost motivul care a stat la transformarea clădirii în cinematograf în anul 1949, fără însă ca proprietarul să se schimbe. Astfel, în condiţiunile ce însoţeau contractul de închiriere din 1927, între primărie şi Gogu Tănăsescu, între altele se preciza că Primăria îşi rezervă dreptul de a dispune de sală pentru zilele sau serile când au loc întruniri cu scop politic, cultural şi naţional, iar subînchirierea în total sau în parte, directă sau indirectă, nu era permisă decât cu consimţământul scris al Primăriei.

Am încercat să aflu cum clădirea prin care şi-au purtat paşii şi în care a răsunat vocea unor mari personalităţi ale culturii româneşti, începând cu Nicolae Iorga şi continuând cu Octavian Goga, Cezar Petrescu, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu sau artiştii de primă mână ai teatrului românesc interbelic, construită din banii călărşenilor a ajuns să aibă un alt proprietar. Încercările au rămas fără rezultat, dar nu am crezut nici un moment că această clădire ar fi putut să aibă alt proprietar, deoarece  în timpul regimului comunist, printr-un singur telefon, se schimba destinaţia unei clădiri, dar nu şi proprietarul acesteia.

Şi cum niciodată nu e bine să-ţi pierzi speranţa, ceea ce am crezut cu tărie mi s-a confirmat. O persoană pe care din păcate nu o mai rețin, ni-a adus când încă mai lucram la Arhivele Naționale adresa nr. 2985 din 26 martie 1949 cu care Dumitru Ionescu, şeful Biroului Bunuri, înainta primarului oraşului Călăraşi procesul verbal de predarea sălei Parcului comunal, Soc. Com. De Stat „ROMFILM”, în baza dispoziţiei Dvs. verbală.(precizez că în arhiva primăriei aceste documente nu se mai păstrează)

În procesul verbal încheiat în data de 22 martie 1949 se specifică: Noi, I. Atodiresei şi Gh. I. Bulugea, ambii funcţionari delegaţi ai Biroului Bunuri al Primăriei oraşului Călăraşi şi Gavrilă Bogdan din partea Soc. de Stat „ROMFILM”, în baza dispoziţiei verbale dată de Domnul Primar al oraşului Călăraşi, Gh. Silivestru, am procedat primii la predarea şi al doilea la primirea clădirei Parcului comunal împreună cu tot mobilierul conform specificaţiei de mai jos şi urmează descrierea bunurilor predate şi semnăturile delegaţilor.