SUB SEMNUL CENTENARULUI
EROI CĂLĂRĂȘENI PE FRONTUL
ÎNTREGIRII NEAMULUI ROMÂNESC:
COLONEL NICOLAE DECULESCU
- CAVALER AL ORDINULUI „MIHAI VITEAZUL”
În seria eroilor
călărășeni pe frontul întregirii neamului românesc, v-am prezentat până acum
figuri de eroi care au făcut suprema jertfă pentru realizarea visului de
veacuri al românilor: Unirea cea Mare.
Colonelul Deculescu,
care a participat și la campania din al doilea război balcanic–1913-, fiind
decorat cu medalia „Avântul Țărei”, locotenent și apoi căpitan în timpul primei
mari conflagrații mondiale, reperezintă un caz aparte, deoarece acesta deși a
săvârșit fapte de neasemuit eroism, s-a întors acasă unde a continuat să
activeze până la sfârșitul vieții.
Nicolae Deculescu s-a
născut la 8 iunie 1887 în comuna Ciocănești, județul Călărași.
În nr. 4(82) din 2018 al revistei „Document”, dr. Sorin
Cristescu publică „Memoriul căpitanului
Nicolae Deculescu-evadat din captivitatea inamicului”, „una dintre cele mai
emoționante povestiri din Războiul de Întregire”, memoriu care nu conține
altceva decât „Memoriile lt. colonelului
Nicolae Deculescu”, prelucrate de Lazăr Belcin și publicate în ziarul
călărășean „Acțiunea”, al cărui prim număr a apărut la 22 seătembrie 1929.
Din articolul dr. Sorin Cristecu aflăm că la 1
octombrie 1908 a intrat la școala Militară, la 1 iulie 1910 a fost avansat
sublocotenent, la 1 octombrie 1913 locotenent, iar de la 1 aprilie 1914 este
încadrat la Regimentul 20 Artilerie din Călărași.
Nici nu începuse bine războiul și locotenentul
Deculescu s-a făcut remarcat prin curajul său, care a fost răsplătit de regale
Ferdinand prin Înaltul Decret 2990 din 1 octombrie 1916, cu ordinul “Mihai
Viteazul”, clasa a III-a, “Pentru curajul
și spiritul de camaraderie de care a dat dovadă mergând prin ploaia de gloanțe
cu bateria sa în ajutorul B.4/Regimentul 74 I. pe al cărui front de luptă
inamicul era gata să facă o spărtură”. (Enciclopedia Artileriei Române
(coordinator Col. prof. univ. dr. Adrian Stroea), Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2014, p. 121).
O sinteză a
memoriului mai sus amintit o face dr. Dorin Dobrincu în articolul “În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali,
1916-1918 (XXX)”,
publicat pe https://moldova.europaliberă.org:”
“Grupul
Gorsky-Deculescu-Lazăr.
Rănit
grav la Oituz, în octombrie 1916, căpitanul V. Gorsky a fost dus într-un spital
militar din București, unde avea să rămână până în toamna anului 1917.
Sublocotenentul Petre Lazăr fusese și el internat într-un spital din București
(probabil Colțea), dar după însănătoșire a fost trimis în lagărul de la
Slatina. A evadat de acolo în februarie 1917, a revenit pe jos în București,
unde s-a ascuns la părinții săi. Și-a căutat la spitalul Colțea tovarăși cu
care să poată pleca în Moldova. Căpitanul Nicolae Deculescu, și el rănit, se
afla tot în Spitalul Colțea. Din cauza rănilor, cei trei au amânat fuga în
Moldova pentru sfârșitul lunii octombrie 1917.
În
vederea securizării acțiunii, de plecarea celor trei ofițeri români au știut
doar câteva doamne din Spitalul Colțea și un ofițer invalid. Cu ajutorul
cunoscuților, ei au obținut acte cu nume false (ausweis-uri). Spre exemplu, căpitanul Gorsky devenise Vasile
Georgescu, negustor din Fălticeni. Pentru a putea supraviețui unui drum lung,
fugarii și-au procurat îmbrăcăminte și încălțăminte de iarnă, hrană,
medicamente, chibrituri, lumânări, un foarfece de tăiat sârma și bani.
Evadații
au plecat din București la începutul lunii noiembrie 1917, destinația lor fiind
localitatea Soveja, în Vrancea, unde aveau să vadă cum puteau trece linia frontului.
În apropierea satului Muscelul Țiganului, ofițerilor li s-au alăturat trei
soldați fugari, originari din Moldova, care voiau și ei să treacă linia
frontului, dar aveau să se rupă ulterior de grupul Gorsky. Ofițerii evadați au
trecut pe lângă Masivul Penteleu, au traversat râul Putna prin apă și s-au
apropiat de Soveja.
În cele din urmă, după jumătatea lunii
noiembrie 1917, cei trei ofițeri au reușit să treacă în liniile românești, în
dreptul Regimentului 45/60, din Divizia 12 infanterie. După cum s-a întâmplat
și în cazul altor prizonieri reveniți în liniile românești, și cei din acest
grup au fost trimiși la Iași, unde au fost primiți de generalul Iancovescu,
ministrul de Război, de generalul Prezan, șeful Marelui Cartier General, apoi
de regele Ferdinand I, regina Maria și prințul Carol. Curajul și efortul lor de
a ajunge în Moldova erau astfel recunoscute la cel mai înalt nivel.”
Ajunși în M0ldova,
grupul celor trei a fost primit și de Regina Maria, Regele Ferdinand și Prințul
Carol, la 1/14 decembrie 1917, după cum aflăm din Maria, Regina României.
Povestea vieții mele, vol. 3, Editura RAO, 2013, p. 296-297 : „Nando, Carol și cu mine am primit trei ofițeri: căpitanul Gorsky,
căpitanul Deculescu și sublocotenentul Petre Lazăr, care grav răniți,
rămăseseră prizonieri în București și care au izbutit să fugă din spital la 3
noiembrie 1917, ajutați fiind de un grup de doamne, în frunte cu doamna
Alexandrina Cantacuzino, domnișoarele Dancof și Caragea.
După ce au înfruntat troenele de zăpadă de pe creștetul
munților, vijelii și primejdii de tot felul, cei trei viteji au ajuns în
Moldova în ziua de 23 noiembrie și la Iași o săptămână mai târziu.
Povestea fugii și rătăcirii lor, veștile ce ni le-au dat
despre cei rămași în București, spusele lor despre lealitatea și dragostea ce
ni le păstrează cei mai mulți ne-au mișcat adânc. Iată un manifest care, sub
formă de rugăciune , a fost lipit noaptea pe străzile Bucureștilor, ca protest
contra campaniei nemților împotriva lui Nando:
„Doamne, Dumnezeul
nostru, îngenunchiem înaintea Ta, strigând: ocrotește-L și păzește-L pe regele
nostru, Ferdinand!
Tu, Doamne, care
I-ai dat iubire de neam și uitare de sine, întărește-I sufletul cu
dragostea noastră, a tuturora!
Doamne, Tu care ai
făcut ca mai scumpă să fie dreptatea și legea noastră decât toate bunurile de pe lume, dă-I, Doamne, înfăptuirea unirii noastre, a tuturora!
Tu care știi Doamne,
Dumnezeul mântuirii noastre, care ai cunoscut jertfele la care a fost părtaș, oțelește sufletul regelui
nostru în restriște și dă-I, Doamne, stăpânire peste toată românimea unită în cuget și în suflare, făurită din jertfe sfinte și drepte izbânzi!”
Mi-au spus cât le-a înălțat sufletele articolul meu
apărut în Independance Roumaine: scrisoarea către București, pe care germanii
au publicat-o în Gazeta Bucureștilor crezând că: „strigătul reginei în exil va deprima populațiunea din
teritoriul ocupat”.
Însă cuvintele mele au produs un delir de entuziasm, căci
ele spuneau: „Eu cred în ziua
întoarcerii, în ziua izbânzii, cred că sângele vitejilor noștri n-a fost vărsat în zadar.”
Am stat mult de vorbă cu ei. Ne priveau cu bucuria
limanului regăsit.”
Personalitate de prestigiu
a Călărașiului, colonelul Deculescu s-a remarcat nu numai prin faptele sale de
arme din război, ci și printr-o vastă activitate pe tărâm social, cultural și
sportiv. A fost unul dintre promotorii mișcării sportive în Călărași și unul
din principalii susținători ai călărățelui de tașie mondială feșlix Țopescu,
implicându-se în primirea și sărbătorirea acestuia decătre călărășeni.
Elocventă în acest sens este scrisoarea
pe care locotenentul Țopescu o transmite colonelului Deculescu, al cărei
conținut îl găsim în numărul din 5 august 1937 al ziarului “Biruința”:
“HOTEL ADLON BERLIN
17. VII. 1937
BERLIN
D-sale
Domnului Colonel Deculescu
Călărași
– Ialomița
ROMÂNIA
Cu mare bucurie am aflat de frumoasa D-voastră initiativă de a
aduna la o agapă pe toți acei ce iubesc sportul și prețuiesc pe cei ce-l fac
dezinteresat.
Am citit scrisoarea entuziastă ce ați binevoit a o trimite tatălui
meu ca un omagiu modestei mele persoane și vă mărturisesc sincer că am avut
lacrămi de mulțumire. Bunul meu părinte a fost adânc mișcat, așa mi-a
mărturisit, de atenția ce mi-ați acordat-o.
Vă mulțumesc că ați descrețit puțin fruntea aceluia care tremură
zilnic pentru fiul care își pune în joc peste hotare tot ce are, spre a aduce
faima țării și a Ialomiței noastre, după cum atât de măgulitor ați scris
tatălui meu.
Frumosul gest al acelora care au fost în jurul D-voastră, în seara
de 24 iunie, îl apreciez cum nu se poate mai mult și respectos vă rog a le
mulțumi atunci când ocazia vi se va oferi.
Aci departe de țară și de ai tăi, unde totul îți este vitreg,
asemenea îmbărbătări venite tocmai de la acei în mijlocul cărora ai învățat să
faci sport și să ai curaj să înfrunți pericolul, sunt de o valoare
excepțională. Sunt cum s-ar spune infuzii de sânge proaspăt.
În sport ambiția joacă rolul cel mai mare și este știut că ambiția
se naște prin încrederea ce ți-o acordă cei din jurul tău.
Prietenii mei sportivi din Călărași, știu acest lucru și-l aplică
acum la mine. Eu le mulțumesc din suflet și le promit că cu forțe dublate voi
căuta să fiu demn de încrederea lor.
Acum când vă scriu sunt în a II-a zi de concurs. Concursul este
extrem de greu… demn de greutatea Germaniei…de Berlinul acesta grandios. Vor
nemții ca aci să ni se înfunde, vor să ne desființeze. Se întreabă o lume
întreagă: Ce-i cu Românii ăștia? Ce-i cu atâta tenacitate?
Ceeea ce facem noi, nimeni în întreaga lume nu cutează. Plecați de
la 1 Mai am făcut fără întrerupere șase concursuri a câte 8-10 zile fiecare și
mai avem trei. Am plecat 5 călăreți și 14 cai.
Celelalte națiuni schimbă după 2-3 concursuri, cel puțin caii…Vin mereu,
mereu, cu cai noi, bine odihniți și antrenați. Noi dovedim aci, că suntem o
națiune rezistentă și că pe tenacitatea noastră se poate conta.
Ziarele străine ne elogiază cum la noi în țară nu se întâmplă.
Numele noastre sunt cunoscute ca și ale cailor ce fiecare încălecăm. Sunt
adevărați sportivi ce știu să aprecieze pe cei ce practică un sport corect.
Azi am alergat o probă extrem de grea și pot spune că multe am
văzut dar ca cea de azi niciodată. Au fost 10 premii și 65 de concurenți. Lupta
a fost foarte grea. Nu au reușit să termine parcursul decât 40 de călăreți.
Unii au avut accidente serioase, iar alții au abandonat parcursul.
Primul a câștigat Căp. Barnekow (Germania) făcând o singură
greșeală. Eu am alergat cu Jolka și cu Fulger. Cu Fulger am avut 2 greșeli (și
alea stupide la urmă), iar cu Jolka 3 greșeli și astfel am obținut respectiv
locul al V-lea și al VIII-lea. Sun foarte mulțumit dacă am în vedere numărul
concurenților, oboseala cailor mei după 3 luni de drumuri și mai ales cele 10
premii oferite. Să iei două din 10 este un lucru rar.
Ieri, la fel, cu foarte mult ghinion, am luat 3 premii din 10
oferite. Cu alte cuvinte mi-am plasat toți caii. Am obținut locurile 6, 7 și 9.
Ca total, s-au disputat 2 probe cu un total de 20 de premii, din acestea
românii au luat 10 premii, dintre care 5 numai ale mele. Cred că, făcând
raportul de forte, noi suntem cei mai tari până acum. Dar nu s-a isprăvit. D-zeu
este cu noi... și ne va ajuta.
Acum după ce mi-am permis să vă răpesc din
timp, spre a vă pune puțin în curent cu cele de pe aci, vă rog Domnule Colonel, să primiți asigurarea
celui mai profund respect și vă mulțumesc din suflet pentru atenția ce mi-o
acordați.
Să
trăiți, Domnule Colonel
(ss)
LT. ȚOPESCU FELIX
Nu pot scrie toate aceste amănunte fiecăruia, astfel că, vă rog,
dacă nu vă incomodează, să arătați scrisoarea la cei ce-mi urmăresc activitatea.”
Despre personalitatea sa, ziarele călărășene
au avut întotdeauna numai cuvinte de laudă.
Astfel, sub semnătura
S.B., ziarul „Biruința” din 2 mai 1937, găzduiește articolul „Un ialomițean. D-l Lt. Colonel Deculescu N”.:
„Intrat în școala militară de artilerie
în 1908, iese sublocotenent în 1910 la regimentul 16 Artilerie din Focșani.
Face campania din 1913, iar în aprilie 1914 termină cu succes școala de
aplicații fiind avansat locotenent. Mobilizat în 1916, după lupte eroice, este
rănit greu pe Neajlov și trimis la spitalul Crucii Roșii Internaționale căzând
aici în mâna dușmanilor. Dornic de a-și servi țara cu avântul său tineresc, își
riscă viața evadând și trecând frontul de luptă pe la Soveja – Răchitișul Mare
întorcându-se la regimentul său. Avansat căpitan la 1 noiembrie 1916 și apoi
maior în 1917, comandă divizionul 2 în luptele de pe valea Caregnii și apoi la
Cosmești.
Pentru actele sale de bravură, este decorat cu Mihaiu
Viteazu și citat pe întreaga armată cu Ordinul de zi No. 8 din 29 septembrie
1916.
Trecut cu divizionul la Ismail în mai 1918, este numit și
comandantul Deltei de la iulie – noiembrie când stârpește bandele de jefuitori
formate din dezertorii armatelor diferite și ascunși aci. Trecând cu divizionul
la Tighina, dezarmează brigada petliuriștilor comandați de colonelul Harcaș. Cu
ajutorul serviciului de geniu strică podul de la Bender capturând 44 vagoane cu
muniții, 100 tunuri și foarte multe arme. În oct. 1927 este avansat locotenent
colonel și este ajutorul comandantului reg. 20 obuziere și apoi în 1929-930 la
30 obuziere Chișinău, ca în 1934 să revină comandantul reg. 20 obuziere și în
35-36 comandantul Pieței Călărași.
Pe 1 aprilie 1937 este numit comandantul Cercului de
recrutare Ialomița.
Deși invalid de război de mâna dreaptă, a ținut să-și
servească Regele și Țara cu aceiași credință ca și în trecut, refuzând să fie
pensionat ca invalid. Pentru dragostea sa de Țară și Rege, așa cum a dovedit-o
și cum o spune în memoriul adresat M.S. Regelui Carol II, Comisia sanitară l-a
repartizat definitiv la serviciul de birou, prin dispoziția din aprilie 1937.
L-am cunoscut cu mult înainte de război. Același om
popular și prietenos cu militarii ca și cu civilii, nefiind în stare să facă
rău cuiva. Aceste calități l-au făcut iubit tuturor. Nu și-a uitat satul său
natal, Ciocănești, unde se duce deseori, interesându-se de bunul mers al
satului său drag în care a stăruit de a ridicat un frumos monument „Eroilor” cu
fonduri strânse prin strădania sa. A fost primul care a stăruit de s-a
înființat Asociația tineretului aviatic din Călărași, activează apoi în
societatea A.R.P.A. contribuind în mare măsură la construirea aeroportului din
Călărași. A activat câtva timp și în societatea sportivă din Călărași.
În calitate de comandant al Cercului de Recrutare a
introdus un sistem ce credem că se va generaliza: fiecare ofițer de rezervă
când vine la viză se prezintă întâi D-sale pentru a-l cunoaște personal spre a
ști la ce serviciu să fie repartizat. Totodată intenționează formarea unui cerc
al ofițerilor de rezervă din tot județul pentru a se aduna de cel puțin 2 ori
pe an spre a se cunoaște și a activa spre folosul țării...”
Despre solemnitatea
sfințirii Monumentului Eroilor din Ciocănești, care a avut loc în ziua de 18
iulie 1937, scrie tot ziarul „Biruința” în numărul din 25 august 1937. Aflăm astfel că monumentul a fost ridicat din
inițiativa unui comitet format din fruntașii satului, sub președinția
colonelului Deculescu, prin contribuția sătenilor și a oamenilor originari din
comună, a costat circa 200.000 lei și este opera sculptorului Raiciu Zahiu.
Și ziarul „Pensionarul”
din 16 decembrie 1937 dedică un articol colonelului Deculescu, „...mult apreciat în cercurile militare și
civile din localitate ca un ofițer bine pregătit pentru cariera armelor și
pătruns întotdeauna de simțul datoriei.
În timp de război, când
armatele noastre treceau prin dificultăți din cauza superiorității
inamicului, D-sa a dat dovadă de mare eroism, fiind decorat cu cea mai mare
medalie militară Mihai Viteazu.
În timp de pace, zelul, dorința de a face cât de mult pentru
binele oștirii nu s-a dezmințit căci bravul nostru colonel a fost totdeauna la
datorie cu toată credința, cu tot îndemnul, cu tot sufletul D-sale.
Ofițer devotat, încercat și la greutățile războiului și
la cele ale unei păci zbuciumate, a fost și este un îndreptar pentru cei ce vor
să cunoască și să îmbrățișeze adevărata carieră militară. Ostaș nobil,
merituos, D-l colonel Deculescu, rămâne chezășie de izbândă și progres în
armată.
De la numirea D-sale în fruntea Cercului de Recrutare s-a
observat o vie activitate, o nouă ordine în această instituție, D-sa
introducând o nouă disciplină, disciplina severă a comandantului...”
În afara activității
de comandantu destoinic al Cercului de Recrutare, colonelul Deculescu „cu o vădită bunăvoință și dragoste
netăgăduită, desfășoară o vie activitate sportivă: conduce corpul străjerilor,
societatea A.R.P.A. și Clubul Sportiv Tricolor-Venus din divizia C, organizând
și inițiind mișcarea sportivă din Călărași.
Prin acest îndemn, această participare la viața sportivă,
D-sa împlinește un deziderat social – regenerarea fizică a neamului – scopul
real al tuturor sporturilor.
Iată un alt aspect al rolului pe care D-l colonel
Deculescu îl are în societate. Sunt fericit că-i pot aduce, prin această
gazetă, omagii pentru energia și devotamentul cu care luptă spre propășirea
armatei și nației românești. De astfel de oameni, Țara are întradevăr nevoie.”
Atunci când, la 1
iulie 1938, a fost avansat la gradul de colonel, ziarul Fapta din 10 iulie 1938, al cărei
prieten și abonat era, a folosit prilejul să felicite „în căpitanul de artilerie din 1916, pe unul din eroii războiului nostru
de întregire, a cărei minunată și vitează pribegire în țară, prin mijlocul
trupelor inamice și a cărei străbatere prin frontul dușman, la armata română
din Moldova, constituie o frumoasă pagină de istorie eroică, care a trecut și
în legendă; aceasta în afară de faptele de bravură săvârșite pe front.
Ziatrul FAPTA îi
urează ani mulți, spre a ajunge acolo unde i se cuvine, acestui brav
ialomițean, cavaler al ordinului Mihai Viteazu.”
Dar la nici un an de
la această consemnare, același ziar, în numărul din 15 iunie 1939, înserează,
sub semnătura avocatului Nicolae Ioan,
un anunț trist pentru călărășeni, cu titlul „Eroul Colonel DECULESCU. Cavaler al ordinului Mihai Viteazu”:
„A adormit, întru Domnul, înainte de vreme, la 52 de ani, încă unul din
eroii neamului, de legendară amintire, Colonelul N. Deculescu, ialomițean de
baștină, din comuna Ciocănești.
Colonelul Deculescu, din Artilerie, a comandat în ultimul
timp Cercul de Recrutare Ialomița, pregătindu-se să iasă la pensie, din această
comandă.
Faptele vitejești ale defunctului Cavaler al ordinului
Mihai Viteazu sunt cinstite prin pana marei și glorioasei Regina Maria, în
Cartea sa „Povestea vieții mele” și au intrat astfel în istoria mondială a
marelui război european, de acum 22 de ani, și în Panteonul Națiunei Române.
Fapte vitejești, de mare bravură în fața inamicului în
Dobrogea, fapte vitejești în Moldova și Muntenia, iată tezaurul de amintiri
strălucitoare ce ne lasă în urmă concetățeanul nostru, atât de prezent între
noi, în fiecare zi în viața de toate zilele, a acestui orășel de provincie.
O zguduitoare durere colectivă simțim întotdeauna ca și
astăzi, când moartea ne desparte, mai ales înainte de vreme, de un fruntaș al
nației noastre, și mai ales de un fruntaș de atât de reală și înaltă valoare ca
Colonelul Deculescu, de o modestie, tot atât de înălțătoare pe cât de
deprimante și ofensatoare sunt trufașele reclame mincinoase ale
insignifianților ariviști și profitori, pe care i-am suportat totdeauna în
silă.
Ne rugăm lui Dumnezeu să-l așeze pe Colonelul Deculescu
în ceata eroilor binecuvântați de El.
Familiei, îi împărtășim, durerea neamului romînesc întreg
pentru plecarea dintre noi a eroului Colonel Deculescu, și-i cerem ca în
durerea ei să fie mândră de strălucita moștenire de glorie, pe care i-a lăsat-o
adormitul, în urma sa.”
Și ziarul „Gazeta Ialomițenilor”,
însera articolul „A murit Col. Deculescu”, semnat de St. Brăcăcescu: „A murit nea Nicu, sunt vorbe ce freamătă
printre Călărășenii și Ialomițenii, care l-au cunoscut sub acest nume. Și lui îi
plăcea să i se spună astfel fiindcă înțelegea că i se spune dintr-o prietenie
sinceră, curată. Și cum nu era să fie simpatic tuturora când Colonelul
Deculescu era un democrat, convins fiind că prin bunătate și o vorbă bună spusă
oricui la timpul potrivit ca și printr-o mână de ajutor dată celui ce-i cerea
aceasta putea fi un exemplu de altruism, în aceste timpuri când aroganța și
interesul personal stăpânește pe foarte mulți?
Dacă pentru cei străini de el și încă se interesa dornic
de mai binele altuia, apoi pentru satul său nu precupețea niciodată nimic. Cine
din satul său natal, Ciocănești, i-a cerut sprijinul moral, i l-a dat cu toată
căldura sufletului său. Recunoscător eroilor morți în campania 916/918, nu s-a
lăsat până ce, împreună cu un comitet al cărui președinte era, nu le-a ridicat
un frumos monument în Ciocănești.
Parcă-l văd în serile geroase de iarnă, stând cu noi
câțiva într-o cameră neîncălzită, pentru a face o ședință a comitetul „Arpei”
din Călărași. În această calitate a stăruit și s-a plantat la aeroportul
Călărași salcâmi și duzi, care nu s-au prea prins din cauza secetei din acel
an. Împreună am stat două zile pentru terminarea plantației făcută cu soldații
pe care-i cerșise pe la fiecare regiment. Ținea să avem cu orice chip un
aeroport aici la Călărași. Și i s-a împlinit acest vis frumos ca o răsplată a
muncii sale.
Acum urmărea partea a doua: școala de pilotaj, în localul
școlii normale. Dacă trăia, cred că înfăptuia și pe aceasta.
Președinte al unei societăți sportive din Călărași, grupa
în jurul său o bună parte din tineretul care, altfel neavând ocupație, ar fi
apucat pe căi greșite.
La zile mari, nea Nicu era așteptat de Călărășenii
prezenți la biserica catedrală să apară înfășurat în pelerina albă, cu crucea „Mihai
Viteazul” frumos brodată, cruce care constituia o mândrie pentru Ialomițeni că
avem și noi încă unul cu „Mihai Viteazul”, care stă permanent între noi.
Și-l priveam astfel fiindcă această „cruce” îi fusese
acordată pentru eroismul său în timpul marelui război. De el credem că
pomenește regina maria în „Povestea vieții mele”.
Cât a comandat regimentul 20 obuziere din Călărași și
apoi Cercul de Recrutare Ialomița, s-a făcut stimat și simpatic tuturor prin
felul cum a înțeles să-și facă datoria.
I s-a făcut o înmormântare cum niciun ostaș n–a mai avut.
Și i se cuvenea aceasta fiind primul cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” din
Călărași decedat în timpul serviciului.
P.S. Sa Galaction Gordun, arhiereu al Tomisului, asistat
de preoții din Călărași, au oficiat serviciul religios, în prezența corpului
ofițeresc, a rudelor și prietenilor, care umpleau nu numai biserica dar și
piața din fața bisericii catedrale.
După ce străjerii și armata din garnizoană au defilat
prin fața sicirului așezat pe un afet de tun, în sunetele jalnice ale muzicii,
urmat de o mulțime imensă, cum numai la moartea profesorului V.N. Stanciu s-a
mai văzut în Călărași, cortegiul funebru a pornit spre cimitirul orașului unde
a fost înmormântat colonelul erou.”
