SUB SEMNUL CENTENARULUI

EROI CĂLĂRĂȘENI PE FRONTUL

ÎNTREGIRII NEAMULUI ROMÂNESC:

COLONEL NICOLAE DECULESCU

- CAVALER AL ORDINULUI „MIHAI VITEAZUL”

În seria eroilor călărășeni pe frontul întregirii neamului românesc, v-am prezentat până acum figuri de eroi care au făcut suprema jertfă pentru realizarea visului de veacuri al românilor: Unirea cea Mare.

Colonelul Deculescu, care a participat și la campania din al doilea război balcanic–1913-, fiind decorat cu medalia „Avântul Țărei”, locotenent și apoi căpitan în timpul primei mari conflagrații mondiale, reperezintă un caz aparte, deoarece acesta deși a săvârșit fapte de neasemuit eroism, s-a întors acasă unde a continuat să activeze până la sfârșitul vieții.

Nicolae Deculescu s-a născut la 8 iunie 1887 în comuna Ciocănești, județul Călărași.

În nr. 4(82) din 2018 al revistei „Document”, dr. Sorin Cristescu publică „Memoriul căpitanului Nicolae Deculescu-evadat din captivitatea inamicului”, „una dintre cele mai emoționante povestiri din Războiul de Întregire”, memoriu care nu conține altceva decât „Memoriile lt. colonelului Nicolae Deculescu”, prelucrate de Lazăr Belcin și publicate în ziarul călărășean „Acțiunea”, al cărui prim număr a apărut la 22 seătembrie 1929.

 Din articolul dr. Sorin Cristecu aflăm că la 1 octombrie 1908 a intrat la școala Militară, la 1 iulie 1910 a fost avansat sublocotenent, la 1 octombrie 1913 locotenent, iar de la 1 aprilie 1914 este încadrat la Regimentul 20 Artilerie din Călărași.

Nici nu  începuse bine războiul și locotenentul Deculescu s-a făcut remarcat prin curajul său, care a fost răsplătit de regale Ferdinand prin Înaltul Decret 2990 din 1 octombrie 1916, cu ordinul “Mihai Viteazul”, clasa a III-a, “Pentru curajul și spiritul de camaraderie de care a dat dovadă mergând prin ploaia de gloanțe cu bateria sa în ajutorul B.4/Regimentul 74 I. pe al cărui front de luptă inamicul era gata să facă o spărtură”. (Enciclopedia Artileriei Române (coordinator Col. prof. univ. dr. Adrian Stroea), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2014, p. 121).

 

O sinteză a memoriului mai sus amintit o face dr. Dorin Dobrincu în articolul “În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXX)”, publicat pe https://moldova.europaliberă.org:”

“Grupul Gorsky-Deculescu-Lazăr.

Rănit grav la Oituz, în octombrie 1916, căpitanul V. Gorsky a fost dus într-un spital militar din București, unde avea să rămână până în toamna anului 1917. Sublocotenentul Petre Lazăr fusese și el internat într-un spital din București (probabil Colțea), dar după însănătoșire a fost trimis în lagărul de la Slatina. A evadat de acolo în februarie 1917, a revenit pe jos în București, unde s-a ascuns la părinții săi. Și-a căutat la spitalul Colțea tovarăși cu care să poată pleca în Moldova. Căpitanul Nicolae Deculescu, și el rănit, se afla tot în Spitalul Colțea. Din cauza rănilor, cei trei au amânat fuga în Moldova pentru sfârșitul lunii octombrie 1917.

În vederea securizării acțiunii, de plecarea celor trei ofițeri români au știut doar câteva doamne din Spitalul Colțea și un ofițer invalid. Cu ajutorul cunoscuților, ei au obținut acte cu nume false (ausweis-uri). Spre exemplu, căpitanul Gorsky devenise Vasile Georgescu, negustor din Fălticeni. Pentru a putea supraviețui unui drum lung, fugarii și-au procurat îmbrăcăminte și încălțăminte de iarnă, hrană, medicamente, chibrituri, lumânări, un foarfece de tăiat sârma și bani.

Evadații au plecat din București la începutul lunii noiembrie 1917, destinația lor fiind localitatea Soveja, în Vrancea, unde aveau să vadă cum puteau trece linia frontului. În apropierea satului Muscelul Țiganului, ofițerilor li s-au alăturat trei soldați fugari, originari din Moldova, care voiau și ei să treacă linia frontului, dar aveau să se rupă ulterior de grupul Gorsky. Ofițerii evadați au trecut pe lângă Masivul Penteleu, au traversat râul Putna prin apă și s-au apropiat de Soveja.

În cele din urmă, după jumătatea lunii noiembrie 1917, cei trei ofițeri au reușit să treacă în liniile românești, în dreptul Regimentului 45/60, din Divizia 12 infanterie. După cum s-a întâmplat și în cazul altor prizonieri reveniți în liniile românești, și cei din acest grup au fost trimiși la Iași, unde au fost primiți de generalul Iancovescu, ministrul de Război, de generalul Prezan, șeful Marelui Cartier General, apoi de regele Ferdinand I, regina Maria și prințul Carol. Curajul și efortul lor de a ajunge în Moldova erau astfel recunoscute la cel mai înalt nivel.” 

Ajunși în M0ldova, grupul celor trei a fost primit și de Regina Maria, Regele Ferdinand și Prințul Carol, la 1/14 decembrie 1917, după cum aflăm din Maria, Regina României. Povestea vieții mele, vol. 3, Editura RAO, 2013,  p. 296-297 : „Nando, Carol și cu mine am primit trei ofițeri: căpitanul Gorsky, căpitanul Deculescu și sublocotenentul Petre Lazăr, care grav răniți, rămăseseră prizonieri în București și care au izbutit să fugă din spital la 3 noiembrie 1917, ajutați fiind de un grup de doamne, în frunte cu doamna Alexandrina Cantacuzino, domnișoarele Dancof și Caragea.

După ce au înfruntat troenele de zăpadă de pe creștetul munților, vijelii și primejdii de tot felul, cei trei viteji au ajuns în Moldova în ziua de 23 noiembrie și la Iași o săptămână mai târziu.

Povestea fugii și rătăcirii lor, veștile ce ni le-au dat despre cei rămași în București, spusele lor despre lealitatea și dragostea ce ni le păstrează cei mai mulți ne-au mișcat adânc. Iată un manifest care, sub formă de rugăciune , a fost lipit noaptea pe străzile Bucureștilor, ca protest contra campaniei nemților împotriva lui Nando:

„Doamne, Dumnezeul nostru, îngenunchiem înaintea Ta, strigând: ocrotește-L și păzește-L pe regele nostru, Ferdinand!

Tu, Doamne, care I-ai dat iubire de neam și uitare de sine, întărește-I sufletul cu dragostea noastră, a tuturora!

Doamne, Tu care ai făcut ca mai scumpă să fie dreptatea și legea noastră decât toate bunurile de pe lume, dă-I, Doamne, înfăptuirea unirii noastre, a tuturora!

Tu care știi Doamne, Dumnezeul mântuirii noastre, care ai cunoscut jertfele la care a fost părtaș, oțelește sufletul regelui nostru în restriște și dă-I, Doamne, stăpânire peste toată românimea unită în cuget și în suflare, făurită din jertfe sfinte și drepte izbânzi!”

Mi-au spus cât le-a înălțat sufletele articolul meu apărut în Independance Roumaine: scrisoarea către București, pe care germanii au publicat-o în Gazeta Bucureștilor crezând că: „strigătul reginei în exil va deprima populațiunea din teritoriul ocupat”.

Însă cuvintele mele au produs un delir de entuziasm, căci ele spuneau: „Eu cred în ziua întoarcerii, în ziua izbânzii, cred că sângele vitejilor noștri n-a fost vărsat în zadar.”

Am stat mult de vorbă cu ei. Ne priveau cu bucuria limanului regăsit.”

Personalitate de prestigiu a Călărașiului, colonelul Deculescu s-a remarcat nu numai prin faptele sale de arme din război, ci și printr-o vastă activitate pe tărâm social, cultural și sportiv. A fost unul dintre promotorii mișcării sportive în Călărași și unul din principalii susținători ai călărățelui de tașie mondială feșlix Țopescu, implicându-se în primirea și sărbătorirea acestuia decătre călărășeni. Elocventă în acest sens este scrisoarea pe care locotenentul Țopescu o transmite colonelului Deculescu, al cărei conținut îl găsim în numărul din 5 august 1937 al ziarului “Biruința”:

“HOTEL ADLON BERLIN

17. VII. 1937

BERLIN

D-sale

      Domnului Colonel Deculescu

             Călărași – Ialomița

                     ROMÂNIA

Cu mare bucurie am aflat de frumoasa D-voastră initiativă de a aduna la o agapă pe toți acei ce iubesc sportul și prețuiesc pe cei ce-l fac dezinteresat.

Am citit scrisoarea entuziastă ce ați binevoit a o trimite tatălui meu ca un omagiu modestei mele persoane și vă mărturisesc sincer că am avut lacrămi de mulțumire. Bunul meu părinte a fost adânc mișcat, așa mi-a mărturisit, de atenția ce mi-ați acordat-o.

Vă mulțumesc că ați descrețit puțin fruntea aceluia care tremură zilnic pentru fiul care își pune în joc peste hotare tot ce are, spre a aduce faima țării și a Ialomiței noastre, după cum atât de măgulitor ați scris tatălui meu.

Frumosul gest al acelora care au fost în jurul D-voastră, în seara de 24 iunie, îl apreciez cum nu se poate mai mult și respectos vă rog a le mulțumi atunci când ocazia vi se va oferi.

Aci departe de țară și de ai tăi, unde totul îți este vitreg, asemenea îmbărbătări venite tocmai de la acei în mijlocul cărora ai învățat să faci sport și să ai curaj să înfrunți pericolul, sunt de o valoare excepțională. Sunt cum s-ar spune infuzii de sânge proaspăt.

În sport ambiția joacă rolul cel mai mare și este știut că ambiția se naște prin încrederea ce ți-o acordă cei din jurul tău.

Prietenii mei sportivi din Călărași, știu acest lucru și-l aplică acum la mine. Eu le mulțumesc din suflet și le promit că cu forțe dublate voi căuta să fiu demn de încrederea  lor.

Acum când vă scriu sunt în a II-a zi de concurs. Concursul este extrem de greu… demn de greutatea Germaniei…de Berlinul acesta grandios. Vor nemții ca aci să ni se înfunde, vor să ne desființeze. Se întreabă o lume întreagă: Ce-i cu Românii ăștia? Ce-i cu atâta tenacitate?    

Ceeea ce facem noi, nimeni în întreaga lume nu cutează. Plecați de la 1 Mai am făcut fără întrerupere șase concursuri a câte 8-10 zile fiecare și mai avem trei. Am plecat 5 călăreți și 14 cai.

Celelalte națiuni schimbă după 2-3 concursuri, cel puțin caii…Vin mereu, mereu, cu cai noi, bine odihniți și antrenați. Noi dovedim aci, că suntem o națiune rezistentă și că pe tenacitatea noastră se poate conta.

Ziarele străine ne elogiază cum la noi în țară nu se întâmplă. Numele noastre sunt cunoscute ca și ale cailor ce fiecare încălecăm. Sunt adevărați sportivi ce știu să aprecieze pe cei ce practică un sport corect.

Azi am alergat o probă extrem de grea și pot spune că multe am văzut dar ca cea de azi niciodată. Au fost 10 premii și 65 de concurenți. Lupta a fost foarte grea. Nu au reușit să termine parcursul decât 40 de călăreți. Unii au avut accidente serioase, iar alții au abandonat parcursul.

Primul a câștigat Căp. Barnekow (Germania) făcând o singură greșeală. Eu am alergat cu Jolka și cu Fulger. Cu Fulger am avut 2 greșeli (și alea stupide la urmă), iar cu Jolka 3 greșeli și astfel am obținut respectiv locul al V-lea și al VIII-lea. Sun foarte mulțumit dacă am în vedere numărul concurenților, oboseala cailor mei după 3 luni de drumuri și mai ales cele 10 premii oferite. Să iei două din 10 este un lucru rar.

Ieri, la fel, cu foarte mult ghinion, am luat 3 premii din 10 oferite. Cu alte cuvinte mi-am plasat toți caii. Am obținut locurile 6, 7 și 9. Ca total, s-au disputat 2 probe cu un total de 20 de premii, din acestea românii au luat 10 premii, dintre care 5 numai ale mele. Cred că, făcând raportul de forte, noi suntem cei mai tari până acum. Dar nu s-a isprăvit. D-zeu este cu noi... și ne va ajuta.

Acum după ce mi-am permis să vă răpesc din timp, spre a vă pune puțin în curent cu cele de pe aci, vă rog Domnule Colonel, să primiți asigurarea celui mai profund respect și vă mulțumesc din suflet pentru atenția ce mi-o acordați.

                                   Să trăiți, Domnule Colonel

                                    (ss) LT. ȚOPESCU FELIX

Nu pot scrie toate aceste amănunte fiecăruia, astfel că, vă rog, dacă nu vă incomodează, să arătați scrisoarea la cei ce-mi urmăresc activitatea.”             

 Despre personalitatea sa, ziarele călărășene au avut întotdeauna numai cuvinte de laudă.

Astfel, sub semnătura S.B., ziarul „Biruința” din 2 mai 1937, găzduiește articolul „Un ialomițean. D-l Lt. Colonel Deculescu N”.: „Intrat în școala militară de artilerie în 1908, iese sublocotenent în 1910 la regimentul 16 Artilerie din Focșani. Face campania din 1913, iar în aprilie 1914 termină cu succes școala de aplicații fiind avansat locotenent. Mobilizat în 1916, după lupte eroice, este rănit greu pe Neajlov și trimis la spitalul Crucii Roșii Internaționale căzând aici în mâna dușmanilor. Dornic de a-și servi țara cu avântul său tineresc, își riscă viața evadând și trecând frontul de luptă pe la Soveja – Răchitișul Mare întorcându-se la regimentul său. Avansat căpitan la 1 noiembrie 1916 și apoi maior în 1917, comandă divizionul 2 în luptele de pe valea Caregnii și apoi la Cosmești.

Pentru actele sale de bravură, este decorat cu Mihaiu Viteazu și citat pe întreaga armată cu Ordinul de zi No. 8 din 29 septembrie 1916.

Trecut cu divizionul la Ismail în mai 1918, este numit și comandantul Deltei de la iulie – noiembrie când stârpește bandele de jefuitori formate din dezertorii armatelor diferite și ascunși aci. Trecând cu divizionul la Tighina, dezarmează brigada petliuriștilor comandați de colonelul Harcaș. Cu ajutorul serviciului de geniu strică podul de la Bender capturând 44 vagoane cu muniții, 100 tunuri și foarte multe arme. În oct. 1927 este avansat locotenent colonel și este ajutorul comandantului reg. 20 obuziere și apoi în 1929-930 la 30 obuziere Chișinău, ca în 1934 să revină comandantul reg. 20 obuziere și în 35-36 comandantul Pieței Călărași.

Pe 1 aprilie 1937 este numit comandantul Cercului de recrutare Ialomița.

Deși invalid de război de mâna dreaptă, a ținut să-și servească Regele și Țara cu aceiași credință ca și în trecut, refuzând să fie pensionat ca invalid. Pentru dragostea sa de Țară și Rege, așa cum a dovedit-o și cum o spune în memoriul adresat M.S. Regelui Carol II, Comisia sanitară l-a repartizat definitiv la serviciul de birou, prin dispoziția din aprilie 1937.

L-am cunoscut cu mult înainte de război. Același om popular și prietenos cu militarii ca și cu civilii, nefiind în stare să facă rău cuiva. Aceste calități l-au făcut iubit tuturor. Nu și-a uitat satul său natal, Ciocănești, unde se duce deseori, interesându-se de bunul mers al satului său drag în care a stăruit de a ridicat un frumos monument „Eroilor” cu fonduri strânse prin strădania sa. A fost primul care a stăruit de s-a înființat Asociația tineretului aviatic din Călărași, activează apoi în societatea A.R.P.A. contribuind în mare măsură la construirea aeroportului din Călărași. A activat câtva timp și în societatea sportivă din Călărași.

În calitate de comandant al Cercului de Recrutare a introdus un sistem ce credem că se va generaliza: fiecare ofițer de rezervă când vine la viză se prezintă întâi D-sale pentru a-l cunoaște personal spre a ști la ce serviciu să fie repartizat. Totodată intenționează formarea unui cerc al ofițerilor de rezervă din tot județul pentru a se aduna de cel puțin 2 ori pe an spre a se cunoaște și a activa spre folosul țării...”

Despre solemnitatea sfințirii Monumentului Eroilor din Ciocănești, care a avut loc în ziua de 18 iulie 1937, scrie tot ziarul „Biruința” în numărul din 25 august 1937.  Aflăm astfel că monumentul a fost ridicat din inițiativa unui comitet format din fruntașii satului, sub președinția colonelului Deculescu, prin contribuția sătenilor și a oamenilor originari din comună, a costat circa 200.000 lei și este opera sculptorului Raiciu Zahiu.

Și ziarul „Pensionarul” din 16 decembrie 1937 dedică un articol colonelului Deculescu, „...mult apreciat în cercurile militare și civile din localitate ca un ofițer bine pregătit pentru cariera armelor și pătruns întotdeauna de simțul datoriei.

În timp de război, când  armatele noastre treceau prin dificultăți din cauza superiorității inamicului, D-sa a dat dovadă de mare eroism, fiind decorat cu cea mai mare medalie militară Mihai Viteazu.

În timp de pace, zelul, dorința de a face cât de mult pentru binele oștirii nu s-a dezmințit căci bravul nostru colonel a fost totdeauna la datorie cu toată credința, cu tot îndemnul, cu tot sufletul D-sale.

Ofițer devotat, încercat și la greutățile războiului și la cele ale unei păci zbuciumate, a fost și este un îndreptar pentru cei ce vor să cunoască și să îmbrățișeze adevărata carieră militară. Ostaș nobil, merituos, D-l colonel Deculescu, rămâne chezășie de izbândă și progres în armată.

De la numirea D-sale în fruntea Cercului de Recrutare s-a observat o vie activitate, o nouă ordine în această instituție, D-sa introducând o nouă disciplină, disciplina severă a comandantului...”

În afara activității de comandantu destoinic al Cercului de Recrutare, colonelul Deculescu „cu o vădită bunăvoință și dragoste netăgăduită, desfășoară o vie activitate sportivă: conduce corpul străjerilor, societatea A.R.P.A. și Clubul Sportiv Tricolor-Venus din divizia C, organizând și inițiind mișcarea sportivă din Călărași.

Prin acest îndemn, această participare la viața sportivă, D-sa împlinește un deziderat social – regenerarea fizică a neamului – scopul real al tuturor sporturilor.

Iată un alt aspect al rolului pe care D-l colonel Deculescu îl are în societate. Sunt fericit că-i pot aduce, prin această gazetă, omagii pentru energia și devotamentul cu care luptă spre propășirea armatei și nației românești. De astfel de oameni, Țara are întradevăr nevoie.”

Atunci când, la 1 iulie 1938, a fost avansat la gradul de colonel,  ziarul Fapta din 10 iulie 1938, al cărei prieten și abonat era, a folosit prilejul să felicite „în căpitanul de artilerie din 1916, pe unul din eroii războiului nostru de întregire, a cărei minunată și vitează pribegire în țară, prin mijlocul trupelor inamice și a cărei străbatere prin frontul dușman, la armata română din Moldova, constituie o frumoasă pagină de istorie eroică, care a trecut și în legendă; aceasta în afară de faptele de bravură săvârșite pe front.

 Ziatrul FAPTA îi urează ani mulți, spre a ajunge acolo unde i se cuvine, acestui brav ialomițean, cavaler al ordinului Mihai Viteazu.”  

Dar la nici un an de la această consemnare, același ziar, în numărul din 15 iunie 1939, înserează, sub semnătura avocatului Nicolae Ioan,  un anunț trist pentru călărășeni, cu titlul „Eroul Colonel DECULESCU. Cavaler al ordinului Mihai Viteazu”:

„A adormit, întru Domnul, înainte de vreme, la 52 de ani, încă unul din eroii neamului, de legendară amintire, Colonelul N. Deculescu, ialomițean de baștină, din comuna Ciocănești.

Colonelul Deculescu, din Artilerie, a comandat în ultimul timp Cercul de Recrutare Ialomița, pregătindu-se să iasă la pensie, din această comandă.

Faptele vitejești ale defunctului Cavaler al ordinului Mihai Viteazu sunt cinstite prin pana marei și glorioasei Regina Maria, în Cartea sa „Povestea vieții mele” și au intrat astfel în istoria mondială a marelui război european, de acum 22 de ani, și în Panteonul Națiunei Române.

Fapte vitejești, de mare bravură în fața inamicului în Dobrogea, fapte vitejești în Moldova și Muntenia, iată tezaurul de amintiri strălucitoare ce ne lasă în urmă concetățeanul nostru, atât de prezent între noi, în fiecare zi în viața de toate zilele, a acestui orășel de provincie.

O zguduitoare durere colectivă simțim întotdeauna ca și astăzi, când moartea ne desparte, mai ales înainte de vreme, de un fruntaș al nației noastre, și mai ales de un fruntaș de atât de reală și înaltă valoare ca Colonelul Deculescu, de o modestie, tot atât de înălțătoare pe cât de deprimante și ofensatoare sunt trufașele reclame mincinoase ale insignifianților ariviști și profitori, pe care i-am suportat totdeauna în silă.

Ne rugăm lui Dumnezeu să-l așeze pe Colonelul Deculescu în ceata eroilor binecuvântați de El.

Familiei, îi împărtășim, durerea neamului romînesc întreg pentru plecarea dintre noi a eroului Colonel Deculescu, și-i cerem ca în durerea ei să fie mândră de strălucita moștenire de glorie, pe care i-a lăsat-o adormitul, în urma sa.”  

Și ziarul „Gazeta Ialomițenilor”, însera articolul „A murit Col. Deculescu”, semnat de St. Brăcăcescu: „A murit nea Nicu, sunt vorbe ce freamătă printre Călărășenii și Ialomițenii, care l-au cunoscut sub acest nume. Și lui îi plăcea să i se spună astfel fiindcă înțelegea că i se spune dintr-o prietenie sinceră, curată. Și cum nu era să fie simpatic tuturora când Colonelul Deculescu era un democrat, convins fiind că prin bunătate și o vorbă bună spusă oricui la timpul potrivit ca și printr-o mână de ajutor dată celui ce-i cerea aceasta putea fi un exemplu de altruism, în aceste timpuri când aroganța și interesul personal stăpânește pe foarte mulți?

Dacă pentru cei străini de el și încă se interesa dornic de mai binele altuia, apoi pentru satul său nu precupețea niciodată nimic. Cine din satul său natal, Ciocănești, i-a cerut sprijinul moral, i l-a dat cu toată căldura sufletului său. Recunoscător eroilor morți în campania 916/918, nu s-a lăsat până ce, împreună cu un comitet al cărui președinte era, nu le-a ridicat un frumos monument în Ciocănești.

Parcă-l văd în serile geroase de iarnă, stând cu noi câțiva într-o cameră neîncălzită, pentru a face o ședință a comitetul „Arpei” din Călărași. În această calitate a stăruit și s-a plantat la aeroportul Călărași salcâmi și duzi, care nu s-au prea prins din cauza secetei din acel an. Împreună am stat două zile pentru terminarea plantației făcută cu soldații pe care-i cerșise pe la fiecare regiment. Ținea să avem cu orice chip un aeroport aici la Călărași. Și i s-a împlinit acest vis frumos ca o răsplată a muncii sale.

Acum urmărea partea a doua: școala de pilotaj, în localul școlii normale. Dacă trăia, cred că înfăptuia și pe aceasta.

Președinte al unei societăți sportive din Călărași, grupa în jurul său o bună parte din tineretul care, altfel neavând ocupație, ar fi apucat pe căi greșite.

La zile mari, nea Nicu era așteptat de Călărășenii prezenți la biserica catedrală să apară înfășurat în pelerina albă, cu crucea „Mihai Viteazul” frumos brodată, cruce care constituia o mândrie pentru Ialomițeni că avem și noi încă unul cu „Mihai Viteazul”, care stă permanent între noi.

Și-l priveam astfel fiindcă această „cruce” îi fusese acordată pentru eroismul său în timpul marelui război. De el credem că pomenește regina maria în „Povestea vieții mele”.

Cât a comandat regimentul 20 obuziere din Călărași și apoi Cercul de Recrutare Ialomița, s-a făcut stimat și simpatic tuturor prin felul cum a înțeles să-și facă datoria.

I s-a făcut o înmormântare cum niciun ostaș n–a mai avut. Și i se cuvenea aceasta fiind primul cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” din Călărași decedat în timpul serviciului.

P.S. Sa Galaction Gordun, arhiereu al Tomisului, asistat de preoții din Călărași, au oficiat serviciul religios, în prezența corpului ofițeresc, a rudelor și prietenilor, care umpleau nu numai biserica dar și piața din fața bisericii catedrale.

După ce străjerii și armata din garnizoană au defilat prin fața sicirului așezat pe un afet de tun, în sunetele jalnice ale muzicii, urmat de o mulțime imensă, cum numai la moartea profesorului V.N. Stanciu s-a mai văzut în Călărași, cortegiul funebru a pornit spre cimitirul orașului unde a fost înmormântat colonelul erou.”