LIBERALI CĂLĂRĂŞENI ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI ANTEBELICE

Încă de la înfiinţarea Parlamentului, judeţul Ialomiţa şi reşedinţa acestuia, oraşul Călăraşi au fost reprezentate de deputaţi aleşi, iar după înfiinţarea partidelor politice lideri şi membrii ai acestora au fost aleşi în cele două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Dintre zecile de parlamentari călărăşeni membrii sau nu ai unor partide politice, ne vom opri astăzi asupra a doi dintre membrii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal: Ion Poenaru Bordea şi Petre Grădişteanu.

Din lucrarea “Deputaţii noştri. Biografii şi portrete. 1895-1899”, apărută la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, aflăm că Ioan Poenaru Bordea s-a născut la Călăraşi în anul 1842, era avocat, licenţiat în drept şi mare proprietar, autor al mai multor scrieri juridice, preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii de Bazalt artificial şi ceramică din Bucureşti, membru al mai multor societăţi financiare. Ca deputat a votat pentru intrarea României în Războiul de Independenţă, proclamarea Regatului, modificarea Constituţiei, fiind pentru lărgirea colegiilor ele8ctorale.

Ziarul Adevărul din 15 ianuarie 189, prezentându-l la rubrica „Un bucureșetan pe zi”, scrie că este „Mare proprietar din Ialomița, e a-tot puternic în județul orzarilor și al hoților de cai, atât de puternic, că știe să se aleagă chiar sub conservatori.

Avocat în capitală, are o frumoasă clentelă de afaceri și face parte din comitetele mai multor societăți industriale și financiare, în special al Societății de bazalt.

 În politică face parte din grupul de la Drapelul și are la activul său parlamentar Legea repausului duminical al cărei raportor a fost”.

Ziarul Ialomiţeanul din 22 octomrbie 1899 scria că este liderul grupării politice din Ialomiţa care “este francamente liberală, democratică chiar. Membrii săi sunt strâns uniţi (ceea ce nu prea era adevărat –n.ns.), şi lucrează pentru atingerea unui scop frumos şi lăudabil, acela de a se realiza programul ce am dezvoltat adeseori în aceste coloane, şi a se vedea în fruntea afacerilor ţării, în fruntea tuturor administraţiunilor, oameni capabili şi corecţi.” (Acelaşi lucru clamează şi partidele de astăzi numai că, după alegeri, nici un partid nu mai respectă aceste promisiuni).

Susţinător în Parlament, al problemelor cu care se confrunta Călăraşiul şi judeţul Ialomiţa, Ion Poenaru Bordea a făcut parte şi din conducerea centrală a partidului, susţinând modificarea programului de la Iaşi din 1892, care a avansat următoarele principii: “Domnia legilor”, “libertatea alegerilor”, “descentralizarea administrativă” şi a abordat chestiuni de mare importanţă pentru dezvoltarea ţării: ţărănească, a Bisericii, a Învăţământului Public, a Armatei, a Finanţelor şi Economiei, a Justiţiei şi a Afacerilor Străine “de o manieră ce să conducă la revigorarea tonusului liberal în societatea românească din ultimul decediu al secolului al XIX-lea”. Au trecut de atunci 120 de ani, societatea românească a evoluat, dar dacă privim principiile avansate atunci şi le comparaăm cu cele enunţate astăzi de partidele politice, se pare că suntem tot la sfârşitul secolului al XIX-lea, puţine dintre acestea găsindu-şi rezolvarea.

Un alt membru de vază al Partidului Naţional Liberal, chiar dacă începuturile sale în politică se leagă de conservatori, a fost Petre Grădişteanu. Acesta nu este nici călărăşean, nici ialomiţean la origine, fiind născut la Bucureşti, la 24 februarie 1839 şi decedat în 28 septembrie 1921. L-am considerat totuşi a fi de-al locului, deoarece tatăl său, comisul Iancu Grădişteanu, venea la Călăraşi, la 10 octombrie 1836, în calitate de cârmuitor (prefectul de astăzi). „Boier de neam şi proprietar de casă în Bucureşti, în mahalaua Colţei - scrie Dr. Samarian -, cum a venit în Călăraşi, a căutat să se lege de acest oraş cât mai temeinic. Încă până a fi numit ocârmuitor, a cerut şi a obţinut de la Epitropia Colţei un loc aşezat pe malul Borcei, unde şi-a construit o casă foarte frumoasă. În toamna aceluiaşi an , în noiembrie 1836, a fost ales deputat al Ialomiţei, dar alegerea lui a fost contestată şi în cele din urmă anulată”, pentru că fiind cârmuitor nu putea fi şi deputat. Nu a stat în Călăraşi decât până la 12 iulie 1837, dar amintirea lui a rămas vreme de peste 100 de ani, ulicioara care cobora spre parcul central, Ulicioara Grădişteanu (aflată în apropierea Colegiului Economic) „amintind mereu de inimosul cârmuitor, care a iubit aşa de mult acest oraş”.

Petre Grădişteanu, a studiat dreptul la Paris, iar după întoarcerea în ţară este numit procuror la Tribunalul Ilfov, profesând apoi avocatura şi devenind decan al baroului în 1889.

A fost printre întemeietorii Partidului Naţional Liberal, în 1875, iar în 1885 îl urmează pe Dumitru Brătianu care a format Partidul Liberal Democrat, devenit principalul opozant al guvernului condus de Ion C. Brătianu. A fost preşedinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, membru onorific al Academiei Române (1883), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1898), fiind cel care a descoperit-o şi angajat-o pe marea artistă Lucia Sturdza Bulandra.

A fost ales deputat în Colegiul IV de Ialomiţa, la alegerile din noiembrie 1866; Colegiul III Călăraşi, în martie 1869; Colegiul III Ialomiţa, în mai 1870; Colegiul I Ialomiţa, în mai 1879 şi senator în Colegiul II Ialomiţa, în alegerile din mai 1879 şi aprilie 1883 şi Colegiul I Ialomiţa, în noiembrie 1895.

La rubrica “Instantanee”, ziarul Adevărul din 1 aprilie 1895 îl prezintă pe Cuconu Petrache ca pe “o figură originală a Bucureștilor.

Era o vreme când avea reputația că ar fi omul cel mai de spirit al Capitalei și chiar al României, dar vârsta, care este implacabilă, i-a schimbat renumele în poreclă.

 Petre Grădișteanu a avut o viață foarte agitată. A debutat în politică în vremurile înfloritoare ale grădinei de la “Șapte Nuci” și ale celebrului Popa Tache, a stăruit câtva timp în rândurile conservatorilor, dar temperamentul său neastâmpărat l-a silit să schimbe partidul și atitudinea. A făcut de toate, s-a mișcat în toate direcțiunile.

Om politic, avocat, iubitor de literatură, protector al artelor, om cu tot felul de pasiuni, adorator al sexului frumos, conu Petrache și-a vârât talentul și spiritul pretutindeni.

A fost unul din întemeietorii “Revistei contemporane” a cărei misiune era să combată direcțiunea literară a Societății Junimea. A colaborat la revista teatrală “Cer cuvântul”, a fost director general al teatrelor și a înființat Societatea Dramatică.

În politică n-a avut mari succese. Cauza e că n-a venit cu nici-o ideie nouă, n-a putut pasiona nici păturile populare, nici păturile culte, s-a pierdut în retorică și în zburdălnicie.

Odată, sub guvernul Ion Brătianu, participând la un banchet regal la Iași, a rostit cunoscutele vorbe că dintre pietrele scumpe care împodobesc coroana lui Carol lipsesc: Transilvania, Bucovina etc. Acest toast a făcut un mare bocluc guvernului care s-a văzut nevoit să facă scuze.

În vremurile din urmă a înclinat mai mult către ideile democratice, deși a rămas înscris în partidul național-liberal. Politică mai face, dar ca un fel de “lasă-mă să te las”. Nu ia parte activă nici în presă, nici în întruniri, nici la club. Așteaptă parcă ceva, dar acel ceva nu vine, ie dezorientat.

Evident că i s-a sfârșit cariera politică, influența sa asupra oamenilor zilei, asupra conducătorilor va fi nulă de aci înainte, elocința sa care fermeca odinioară și-a pierdut puterea.

O vârstă!”

Același ziar în numărul din 17 noiembrie 1897 îl prezintă ca “Un temperament mai mult artistic decât politic. De s-ar fi născut în alt mediu, ar fi ajuns departe. La noi s-a zbătut în mijlocul mediocrității generale și și-a ruinat nervii în zadar. Totuși vibrează la zile mari și de câte ori vibrează, face câte un bucluc guvernului, când amicii săi sunt la guvern. Liberalii știu și își aduc aminte și acum, de comedia ce le-a făcut cuconu Petrache, la Iași, când a vorbit de mărgăritarele coroanei României.

E unul din fondatorii Revistei Contemporane, care lupta împotriva Junimei de la Iași, a scris comedii și a pledat în toate procesele celebre, timp de 30 de ani. E vicepreședinte al Senatului. Ministru nu va fi niciodată.”

Prezentându-l la rubrica “Un bucureștean pe zi”, ziarul Adevărul din 29 aprilie 1898 scria: ”I se potrivește cântecul Fosta-i, leleo! În adevăr, fost orator cu succes, fost ministru, fost … de toate. Azi, probabil că nici domnia sa nu mai știe ce e. Când atacă guvernul și-și dă demisia motivat din biroul Senatului, când devine apărător nepoftit  al băncei ministeriale.

Faptul că a luat ieri cuvântul în Senat să apere pe acei membri al guvernului, care au înscenat pronunciamentul militar, a uimit pe drapeliști, deși ar fi trebuit să uimească și pe sturdziști. Conu Petrache e omul surpizelor”.

Aceiași rubrică, în numărul din 5 august 1898 este dedicată tot lui Petre Grădișteanu. Aflăm astfel că “D. P. Grădișteanu a primit să fie numit director general al teatrelor. D-sa s-a ocupat mult pe vremuri de teatru; a tradus o piesă Revizorul general de Gogol și a colaborat la o revistă politică Cer cuvântul!

După moartea cunoscutului impresat al operei italiene Serghiadi, d. P. Grădișteanu a fost un an și impresar al trupei de operă. Sub impresariatul d-sale s-a montat Lohengrin de Wagner și Othelo de Verdi, cu mare fast. De altfel, d. Grădișteanu sprijinea tot-dauna impresa Serghiadi.

E un amator fără pereche pentru reprezentațiile alese și a manifestat tot-dauna o nespusă dragoste pentru artiștii români, care s-au distins.

Om cu un gust artistic deosebit. Acum e chestia, s-a hotărât d. Grădișteanu să dea teatrului tot timpul necesar?”

În numărul din 2 decembrie 1904, la rubrica „Figuri parlamentare”, ziarul Adevărul scrie: „A dovedit ieri la Senat că talentele, ca și femeile, au vârsta care par și conu Petrache a părut ieri iar de douăzeci și cinci de ani, deși trebuie să ai cel puțin 40 ca să intri în maturul corp. N-a recunoscut de șef nici pe Ion Brătianu, când s-a făcut vizir, cu atât mai puțin recunoaște de șef pe Mitiță (este vorba despre Dimitrie A. Sturdza-n.ns.N.Ț.) care nu-l agreează fiindcă e cuzistul cel mai devotat regelui Carol, fiindcă e președinte al Ligei Culturale și fiindcă odată, în vagon, într-o călătorie electorală, a spus o anecdotă pipărată...

A fost mascota Teatrului Național. E părintele baletului național, cu toate astea în politică nu-i plac cancanurile. Când trece câte o lună și conu Mitiță nu face o boroboață își face cruce. Ieri însă, după boroboața din Senat a lui conu Mitiță, a spus la bufet că... să-i facă conu Mitiță nu știu ce operație.”

 Adept al lui Ioan Poenaru Bordea, din a cărui grupare a făcut parte, Petre Grădişteanu a ajuns în gruparea drapelistă, alături de şeful său de partid, grupare constituită în jurul economistului Petre S. Aurelian şi a ziarului „Drapelul” şi care în anul 1897, s-a ridicat împotriva liniei politice a lui D. A. Sturdza, după ce acesta devenise şef al Partidului Naţional Liberal, în urma morţii lui Ion C. Brătianu (1891) şi a lui Dumitru C. Brătianu (1892). Din gruparea drapelistă au făcut parte personalităţi marcante cum ar fi Barbu Ştefănescu Delavrancea, A.D. Xenopol, Emil Costinescu, Vasile Lascăr, G, Mârzescu, în total 31 dizidenţi, care „au semnat articolul – program, având nu numai motive de grup, ci şi de principiu, în legătură cu organizarea partidului pe baze noi şi cu unele măsuri legislative reformatoare.„ În cele din urmă, o parte a dizidenţilor drapelişti, între care s-a aflat şi Petre Grădişteanu, în frunte cu Nicolae Fleva, a trecut la conservatori, cealaltă reîntorcându-se în tabăra liberalilor guvernamentali.

Revenind la Ion Poenaru Bordea, precizăm că şi acesta era adept al grupării drapeliste, mai ales că în 1895, dorinţa sa de a ajunge senator i-a fost refuzată chiar de şeful partidului, D.A. Sturdza, care-l sprijinea pe Atanase Stoianescu – prefect al judeţului Ialomiţa şi primar al oraşului Călăraşi, din partea liberalilor, în mai multe rânduri, care dorea să-l înlăture pe Ion Poenaru Bordea de la conducerea liberalilor ialomiţeni, încercare care nu a fost încununată de succes.  De altfel, Ion Poenaru Bordea, s-a aflat printre membrii „Comitetului de iniţiativă” pentru fondarea ziarului „Drapelul”. În anul 1895, anul când şi-a dorit să ajungă senator ( dar a ajuns deputat) se află, ca preşedinte activ, în fruntea unui Comitet electoral al organizaţiei liberale, pentru organizarea viitoarelor alegeri, alături de Petre Grădişteanu, ca preşedinte de onoare, N. Maltezeanu ca vicepreşedinte, Petre Enescu ca secretar şi alţi 68 de membri. Despre refuzul lui D.A. Sturdza de a-i accepta candidatura pentru Senat, ziarul „Deşteptarea Ialomiţei”din 24 ianuarie 1898, scria: „Din acel moment, d. Ion Poenaru Bordea, froasat în amorul propriu de mai mare elector şi cameleon politic, cu flerul său de copoi experimentat în ale politicei, a înţeles situaţiunea ce i se crea de colectivişti; i se dă, prin urmare, puţină importanţă în politica locală. Din primele momente dar, glasul său nu a avut trecere în conciliabulele căpetenii colectiviste. El este acela care s-a opus ca dl Anastase Stoianescu să nu fie prefect de Ialomiţa”.

D.A.Sturdza îl considera pe Atanase Stoianescu ca fiind „un membru vechi în partidul liberal, încă de tânăr, şi neşovăitor în principiile liberale, nu ca d-nu Ion Poenaru Bordea care se alipea degrabă câte unui fruntaş opoziţionist, ori de câte ori barca liberală începea a lua apă...”

Ion Poenaru Bordea s-a aflat printre puţinii deputaţi de vază ai grupării drapeliste, care a susţinut în 1897 proiectul legii repausului duminical. În 1898 s-a aflat în delegaţia drapelistă care a purtat tratative cu liberal-democraţii, conduşi atunci de Nicolae Fleva, pentru conjugarea eforturilor în vederea democratizării P.N.L.

Ion Poenaru Bordea, chiar dacă era acuzat de adversarii săi că „n-a făcut nimic pentru binele public; per a contrario, pentru interesul său şi al tovarăşilor săi a făcut  mai mult chiar decât putea face un om cinstit. Nu se poate făli a fi autor al vreunei îmbunătăţiri din judeţ; din contră dânsul a contribuit a se schimba traseul Bucureşti-Urziceni-Slobozia-Călăraşi-Cioroiu-Feteşti cu actuala linie ferată, ca să complacă d-lor Negroponte, Stănculeanu şi altora. De aici bănuielile că averea acestor proprietari n-ar fi străină de vederile şi schimbarea aprecierilor acestui nedemn reprezentant„ a dominat organizaţia liberală din Ialomiţa de la înfiinţare şi până în 1913. Caracterizarea de mai sus venea şi ca urmare a intervenţiei sale în Parlament, despre care ziarul „Gazeta Ialomiţei” din 5 mai 1896 scria: „Dl Ion Poenaru Bordea, deputatul Colegiului I de Ialomiţa, preocupat, cum a fost totdeauna de interesele acestui judeţ, a intervenit în dezbaterea creditelor cerute de d. Ministru al lucrărilor publice pentru căi ferate şi a cerut să se voteze un credit pentru construirea liniei ferate Ploieşti-Urziceni-Slobozia. Ministrul a recunoscut în principiu că cererea este dreaptă şi că această linie urmează a se construi, ca fiind de mare interes, căci leagă muntele cu marea şi serveşte şi interesele judeţului Ialomiţa. Promite că se va ocupa să obţină renunţarea proprietarilor la terenurile pe unde o să treacă linia şi va cere la timp creditul necesar pentru această linie. Construirea acestei linii a mai fost cerută, sub formă de deziderat de către mai multe comisii judeţene sub toate guvernele, şi credem că având sprijinul reprezentanţilor judeţului nostru în Parlament guvernul va consimţi să ceară camerelor creditul necesar cât de curând va fi cu putinţă.„

Chiar dacă neînţelegerile din organizaţia de la Călăraşi a Partidului Naţional Liberal va duce la pierderea alegerilor din 1899, de către reprezentanţii acestui partid – Ion Poenaru Bordea (acesta va ajunge totuşi deputat în locul lui Nicolae Fleva, care va primi o funcţie salariată la Stat) şi Atanase Stoianescu, Ioan Poenaru Bordea a rămas în fruntea liberalilor ialomiţeni până în anul 1913, când în sfârşit, după foarte mulţi ani de lupte intestine, Atanase Stoianescu şi-a văzut visul cu ochii: devine preşedintele organizaţiei judeţene Ialomiţa a Partidului Naţional Liberal. Dar în istoria Partidului Naţional Liberal, figura emblematică a acestui partid în Ialomiţa şi la Călăraşi, rămâne Ion Poenaru Bordea.

PERSONALTĂȚI CĂLĂRĂȘENE: Dr. SAMARIAN Gh. POMPEI[1]

În anul 1943, la un an de la moartea dr. Pompei Gh. Samarian, Eugen Cialîc, unul dintre apropiații săi, pornind de la maxima „Morții nu se uită ușor”, scria: „Sunt totuși morți care nu se pot uita. Morți care trăiesc mai viu decît cei mai vii dintre semenii noștri. Dintre aceștia, unul mai ales, trăiește printre noi, îl simțim mereu, alături de gândurile noastre, în faptele și acțiunile noastre. Trăiește viu printre  noi și rămâne mereu al sufletului nostru, al inimilor noastre care l-au iubit și care-i iubesc neostenit amintirea. Acesta este doctorul Pompei G. Samarian.

Considerându-mă și eu printre cei care iubesc neostenit amintirea primului istoric al Călărașilor, m-am aplecat atent asupra activității acestuia, dedicându-i  articole și studii presărate prin reviste de specialitate și ziare locale, ce s-au dorit și se doresc a fi o modestă readucere în prezent a celui ce a fost dr. Pompei G. Samarian. Același lucru încerc și acum, în luna când se împlinesc 125 de ani de la nașterea celui ce a intrat în amintirea călărășenilor mai vârstnici ca „nenea Doctorul”.

Pompei Gh. Samarian s-a născut la 26 martie 1879, în orașul Bacău, ca fiu al lui Gheorghe Samarian, funcționar sanitar și al Profirii Samarian.

După ce urmează școala primară în orașul natal și liceul la Sf. Sava în București, urmează Facultatea de Medicină, în același oraș. În anul 1905 își dă doctoratul în medicină și chirurgie. A funcționat ca medic la sanatoriul Olchovschi din București, spitalele Eforiei și Brâncovenesc, la spitalul din Zimnicea, iar din 24 iulie 1912 devine medic definitiv la spitalul din Călărași, unde va rămâne până la pensionarea sa la 1 mai 1939. Deși prin Decretul regal  nr. 2399 din 7 iulie 1926 i se oferea posibilitatea de a se întoarce în orașul natal, unde fusese transferat, a obținut prin ordin al ministrului Sănătății, aprobarea de a rămâne în continuare la spitalul din Călărași, unde în perioada 1933-1937 este director, cu titlu onorific, iar prin ordinul 135509 din 19 februarie 1937 este numit director al spitalului.

Timp de 27 de ani, nenea Doctorul, cum era numit de prieteni și cunoscut de călărășeni, și-a petrecut în orașul de la cotul Borcei cea mai bogată în fapte parte din viața sa, pe care a închinat-o deopotrivă profesiunii, căreia i se dăruia cu pasiune, dar și cercetării documentelor referitoare la urbea al cărui fiu adoptiv devenise (Aici trebuie să facem o remarcă. Față de noi cei de astăzi, dr. Samarian a avut posibilitatea de a cerceta întreaga arhivă a Primăriei orașului Călărași, a Prefecturii și Tribunalului, arhive din care astăzi lipsesc documente pentru perioade destul de îndelungate).

Cercetând arhivele instituțiilor locale, dar și la București, în Arhivele Statului, la Academie, în biblioteci particulare, ca cea a prof. Ion Cantacuzino, unde a identificat și extras numeroase documente, cele mai multe inedite, a reușit să realizeze lucrări impresionante: cele 3 volume din „Medicina și Farmacia în trecutul românesc”, „Ciuma în trecutul românesc”, „O veche monografie sanitară a Munteniei”, „Istoria orașului Călărași (Ialomița) de la origine până la anul 1852”, „Istoria spitalului din Călăraşi şi istoria desvoltărei serviciului sanitar al oraşului şi jud. Ialomiţa, dela 1852 la 1917”, “Oraşul Călăraşi în timpul ocupaţiunei streine”, “Din trecutul medicinei veterinare”, “Din istoria medicinei sociale în România”, “Mersul spitalului din Călăraşi şi activitatea noastră medicală pe anul 1913” (raport de activitate), “Raport asupra mersului spitalului [din Călăraşi] în cursul anului 1924”, ș.a., la care se adaugă un mare număr de studii și articole cu trematică medicală publicate în diferite publicații de profil.

 Aceste lucrări i-au atras recunoștința lumii medicale românești și internaționale, astfel că, la Congresul Internațional de Istoria Medicinei din septembrie 1934, a fost cooptat ca membru activ, iar în 1935, a fost ales vicepreședinte al Societății Regale Române de Istoria Medicinei. Cu această din urmă ocazie dr. Samarian a fost sărbătorit, ziarul Pământul publicând cu acest prilej unele materiale.

Astfel, dr. Victor Gomoiu, care nu a putut fi prezent la sărbătoare, adresându-se lui Eugen Cialîc – proprietarul ziarului – scria: „Unul singur, din ai d-tale, a înregistrat știrea că, la 2 februarie c. (1936-n.ns.N.Ț.), a avut loc sărbătorirea d-lui dr. P. SAMARIAN, iar dintr-ai mei foarte puțini s-au oprit asupra ei.

Indiferent dacă d-nia ta ai luat acea inițiativă în calitate de coleg – membru al Societății de Istoria Medicinei – sau numai ca prieten – concetățean și admirator al d-lui dr. Samarian -, fapt este că prin acea sărbătorire d-nia ta te-ai cinstit și pe noi – confrații sărbătoritului – ne-ai pălmuit.

Absența din țară la acea dată (a fost prezent la Paris unde, la 1 februarie 1936, a fost ales președinte al Societății Internaționale de Istoria Medicinei-n.ns. N.Ț.), explică neparticiparea mea la sărbătoarea din 2 februarie, dar nu scuză pe nimeni de întârzierea unei manifestări publice în favoarea d-lui Dr. P. Samarian, căruia i se datorește atât de mult.

Îi cunosc firea, și a rămas același, dar nu e pentru dânsul, ci pentru îndemnul celor ce mai sunt sau ar putea să fie. A urcat – prin lupta concursului – treptele ierarhiei spitalicești din București (unde a fost extern, intern, medic secundar), dar când a fost să-și revendice drepturile acelui trecut, s-a lăsat împins de coatele celor îndrăzneți și s-a retras până la Călărași.

În loc să devină „om de lume”, el a fugit de ea, și în locul oricărei petreceri sau a somnului recreator, și-a găsit odihna în plăcerea muncii. Știind bine că, de recunoștința altora nu se poate vorbi, el și-a împăcat propria-i conștiință făcând semenilor săi tot binele de care e în stare un „OM”.

Mai mult încă, d-nul Dr. Samarian a realizat, acolo, ceea ce puțini s-au învrednicit să facă aiurea. În locul cărților șlefuite, el și-a căutat mulțumirea în tomurile prăfuite, și în loc să cădelnițeze pe cei vii dar inexistenți, el a pornit să cinstească morții care trăiesc.

Din dărâmăturile unui trecut uitat, a adunat el pietricică lângă pietricică și a creat acel monument pe care nici ploile nu pot să-l strice, nici furii să i-l răpească.

În tăcerea depărtării, înfruntând indiferența și toate lipsurile, d. Dr. Samarian a clădit. El a scris acele admirabile volume de Istoria Medicinei românești, care l-au așezat astăzi în mijlocul Bucureștilor, între universitari – ca vice președinte al Societății R.R. de Istoria Medicinei, unde îl așteaptă mulțumirea, din partea celor care cântăresc dar nu precupețesc.

Socotește-mă deci, a fi fost atunci – cum sunt și acum – alături de d. Dr. Samarian, căruia îi fac cea mai caldă urare de sănătate întru cât mai mulți ani, iar d-nia ta primește întreaga mea mulțumire”.

Preotul Gh. N. Ionescu, scria că: „Sărbătorirea D-lui Dr. Samarian, pe noi preoții nu ne-a lăsat indiferenți. Am întovărășit cu sufletul nostru, manifestarea de simpatie, ce a înconjurat pe cel sărbătorit: fiindcă d-sa a adus bisericii un neprețuit serviciu.

În căutarea materialului pentru operele scrise, a descifrat cu o voință și răbdare de fier hrisoave și documente vechi , arhive, acte de danii și testamente, scoțând la iveală fapte, cuvinte și lucruri uitate, dar atât de interesante pentru trecutul bisericii și al neamului nostru.

Scrierile d-lui Dr. Samarian poartă în ele ceva din mireasma bisericească și nu sunt scrise să împodobească cu copertele lor vitrina unei librării. E o muncă generos risipită menită să lase o puternică dâră de lumină pentru urmași.

Noi vedem în Istoria orașului Călărași un omagiu locului unde a trăit, iar în Istoria medicinei, o dovadă mai mult de devotament față de meseria pe care a practicat-o cu abnegație.

 Asemenea oameni , care luptă cu dezinteresare, prin inimă și conștiință, pentru binele obștesc și al aproapelui, trec din rândul învățaților în rândul înțelepților. Această înțelepciune, care după cuvântul Sf. Scripturi „nu se descoperă celor mulți”, dorim să rămână pururea cu d. Dr. Samarian, alături de o sănătate înfloritoare”.

Lazăr S. Belcin, prieten apropiat al dr. Samarian, a spus printre altele: „...Pentru a releva un merit sau pentru a sărbători o isbândă a meritului, nici o laudă nu trebuie cruțată.

Să lăsăm, dar, la o parte, modestia stânjenită de privirile acelora care nici să critice nu pot – pentru că nu se pot controla pe ei – și să dăm celui care merită, lauda ce i se cuvine. Chiar dacă acela este medicul Samarian. Am spus aceasta, pentru a vesteji cu toată tăria, reaua credință a unora care defăimează omul și-i contestă valoarea muncii, numai pentru nefericirea de a fi trăit în urbea lor și de a-l fi cunoscut zi de zi. Vanitatea și lipsa de cultură, care-i fac neputincioși să înțeleagă, dincolo de bună stare, valoarea unui om, îi fac s-o neglijeze sau chiar s-o conteste. Obișnuiți să primească sugestii numai de aiurea, fără să treacă ceva prin ciurul minții lor, abia târziu, recunosc munca și se grăbesc să aducă osanale, mândrindu-se apoi, că din mijlocul lor, a ieșit un om mare. Câtă vreme, fii ai colțului acesta de țară, au înghițit codrul negru din pâinea suferinții, trăind clipele de glorie în care-i scaldă prezentul, n-am auzit pe nimeni fălindu-se cu ei. Când însă, oamenii, a căror muncă n-au băgat-o în seamă, au fost remarcați de alții, atunci afirmația autohtonului a sunat stereotip: „Și ăsta-i ialomițean de-al nostru”. Pe care, spun eu, îl adulați azi fiindcă vă face cinste, dar despre ale cărui străduințe v-ați bătut joc ieri, sau v-ați făcut a nu le observa.

Prietenii care te-au sărbătorit ieri, domnule doctor Samarian, au măcar această mândrie: de a te fi lăudat de la început. Și au o nouă și mare mulțumire: aceea de a te fi văzut lăudat și de alții, de cei mari, de cei care știu să te prețuiască, prețuindu-ți munca. Răsplătirea trudei, ai început s-o vezi. Ea va veni toată pentru că o meriți, pe deplin. Nu te-ai născut în Ialomița, ca atâția alții care n-au realizat nimic întrânsa și care au făcut-o să sufere.  Dar ai devenit fiu bun al Ialomiței prin renumele frumos ce i l-ai făcut, prin cinstirea meritelor d-tale.

De acea, cu dreptul pe care mi-l dă stima ce ți-o port și cu îndemnul pe care mi-l prilejuiește cinstea ce-ai făcut Ialomiței noastre – de a o face cunoscută în istorie și în lume -, doresc din toată inima urările mele bune, pentru cinstirea ce ți se face. Te rog să iei aceasta ca un omagiu sincer, din partea unuia care admiră munca și-i prețuiește în aur curat, valoarea ei adevărată.

În dorința, ca exemplul pe care d-ta îl oferi la o vârstă înaintată, să-și găsească răsunet în inimile tinere de aici și de aiurea, îți doresc să duci la bun sfârșit opera ce ai început, și viitorul să-ți încingă fruntea cu laurii gloriei pe care, de pe acum o meriți”.

Avocatul D.M. Ranetescu, decan al baroului de avocați și președinte al Secției locale a Ligii Culturale, scrie: „Am pentru doctorul Samarian vechi și sincere sentimente de admirație, de devotament și de dragoste prietenească.

Îi admir, nu numai structura morală – în care o modestie paradoxală se îndărătnicește să nu meargă cu aceiași pași, mari și neobosiți, cu care au alergat inteligența, munca și nobila generozitate a acestui om, timp de o treime de veac -, dar îi admir, mai ales, perfecta luciditate cu care și-a sacrificat viața, într-un mediu mic, între oameni uneori răi, alteori indiferenți, în orice caz într-o ambianță care i-a absorbit toate inițiativele, toate străduințele, toate forțele sufletești și spirituale.

Acumulând, timp de ani lungi și grei, o vastă experiență profesională, atât între zidurile triste ale unui spital, cât și pe tragice câmpuri de război, doctorul Samarian s-a oferit din plin suferinței omenești, fără precupețirea meschină a propriei lui vieți, fără acea tendință egoistă spre arivism, caracteristică atâtor valori, uneori mediocre.

Izolat într-o existență monahală, veșnic la harță cu moartea și cu durerea altora, acest om, cu inimă moale, dar cu minte iscusită și cu o rară înțelegere a lumii și a oamenilor, acest savant, care aparține marii generații medicale din țara noastră și din zilele de acum, nu vrea să iasă dintr-o rezervă, poate voită, poate dictată de firea lui...

Cu grele stăruințe l-au putut îndupleca unii dintre marii lui colegi sau profesori, să suie pe treptele unei binemeritate ascensiuni și să ocupe un fotoliu – oferit cu spontană și sinceră admirație – în aula Academiei pentru Istoria Medicinei.

Adânc surprinși de valoarea unor lucrări care au primit, nu numai consacrarea unui premiu al Academiei Române, dar și elogiul presei medicale din țară și din străinătate, savanții noștrii, care cunoșteau pe d-rul Samarian ca pe un medic eminent, dar nu-l cunoșteau ca pe un cuceritor de arhive și de documente, atât de corect și atât de priceput – l-au smuls din liniștita lui chilie de spital și l-au înălțat lângă ei, acolo unde trebuiesc să se așeze toți oamenii de muncă și de merit.

Onoarea aceasta se răsfrânge și asupra noastră...

Când pot să răsară, din întunericul patimilor și al ticăloșiilor de tot felul, asemenea lumini curate și strălucitoare, izvoare generatoare de nădejdi, oameni care pot sluji de îndreptar moral și de conduită civică, nu cred că s-ar mai găsi vre-un mizantrop care, în clipele lui de neagră reflexiune, să nu-și mărturisească că în lumea aceasta se mai găsesc încă ființe demne de respect și de iubire.

Îi doresc, cu inimă de prieten și de frate, să fie fericit – o fericire a lui, adâncă și durabilă – acolo sus, tot mai sus, unde voiam de mult să-l văd...”  

Eugen Cialîc, proprietar al ziarului, prieten apropiat al doctorului și organizator al sărbătoririi, nu putea rămâne deoparte și a spus, printre alte, că: „...Sărbătoarea de astă seară era în gândul nostru de multă vreme. De atunci, de când cu toții ne-am dat seama de valoarea sufletească a doctorului Samarian. I-o datoram de când munca lui sârguincioasă și persistentă i-a impus numele peste barierele târgului și hotarele județului. I-o datoram de când o activitate de două decenii a smuls unui Congres internațional o categorică recunoaștere a muncii strivită între scoarțele acelui monument de știință: Ciuma.

 I-o datoram de când Academia Română l-a încununat cu unul din cele mai importante premii. I-o datoram de când teascurile unei modeste tipografii de provincie a făcut să rasară aci una din cele mai bune cărți de istorie a vremii noastre. I-o datoram de când Soborul internațional al savanților istoriei medicinei l-a declarat printre cei aleși, aclamându-l ca pe unul dintre ai lor. I-o datoram mai ales acum când Societatea Regală Română de Istoria Medicinei l-a desemnat vice președinte al ei, onorându-l pe bunul nostru prieten și onorând prin el însuși târgul acesta.

Dar orașul, îi datora de mult acest semn de recunoștință. De când l-a scos din anonimat și i-a dat o stare civilă. Îl datora încă de la sărbătoarea centenarului, care fără el, n-ar fi putut fi realizată.

Poate că sărbătoarea de astăzi este prea palidă, prea fără de fast. În locul fastului și strălucirii, noi punem însă sufletul și dragostea noastră.

Te uită în jurul dumitale. Toți cei dragi domniei tale, aci suntem. Și toți, în semn de prețuire, îți aducem inima. Și o punem să bată alături de a domniei tale...Căci marea domniei tale izbândă nu este nici calitatea de membru al Institutelor străine de istoria medicinei, nici o vice prezedinție, oricât de strălucită, a Societății Regale Române de Istoria Medicinei.

Septembrie 1938. Instalarea ca primar a lui Eugen Cialîc. Dr. Samarian

cel cu mâna în șold. Lângă el Lazăr Belcin, apoi Eugen Cialîc

Marea domniei tale izbândă este faptul că trăind în provincie, nu te-ai lăsat învins de ea, ci ai învins-o. Marea domniei tale izbândă este că trăind în provincie ți-ai creat totuși o familie de prieteni, care te iubește, te admiră și te sărbătorește.

Pentru această strălucită biruință, dă îngăduința cuvenită fratelui domniei tale Evghenie, să-ți sărute sufletul și să-ți dorească ani mulți plini de tinerețe sufletească și de biruință spirituală”.

 Pentru unele din lucrările amintite, rămase unicat până în zilele noastre, dr. Samarian a fost de două ori premiat de Academia Română cu premiul Oroveanu, monumentala lucrare Ciuma, a fost prefațată de Nicolae Iorga (care i-a dedicat câteva pagini dr. Samarian în volumul „Oameni care au fost”) care scrie că: „Lucrarea dr. Samarian adună tot materialul existent și constituie o contribuție esențială în istoria medicinei”. Mircea Eliade referindu-se la primul volum din vasta operă Medicina și Farmacia în trecutul românesc scrie:”...ce uluitoare sunt aceste informații. Dr. Samarian a avut grijă să le reproducă integral, și ele alcătuiesc cea mai pitorească arhivă, care interesează nu numai pe istoricul medicinei, ci și pe etnograf, pe folclorist, pe istoricul mentalității românești”. (Pentru cei interesați, fac următoarea precizare: cele trei volume de Istoria Medicinei, volumul Ciuma ca și alte lucrări ale dr. Samarian au existat în biblioteca Colegiului Național „Barbu Știrbei”, dar un „cititor” iubitor de asemenea cărți le-a luat și a uitat să le mai aducă. Constatând acest lucru, pentru a veni în sprijinul călărășenilor dornici să cunoască aceste lucrări le-am solicitat de la biblioteca Arhivelor Naționale ale României, le-am xeroxat și le-am inclus în biblioteca documentară a Arhivelor călărășene unde pot fi studiate și cercetate).

Deși medic de profesie, dr. Samarian iubea istoria, devenind și un împătimit cercetător al documentelor referitoare la trecutul orașului Călărași, dar și a fostului județ Ialomița.

Mare parte din documentele identificate și extrase din arhive și biblioteci, au fost folosite pentru scrierea lucrării Istoria orașului Călărași (Ialomița) de la origine până la anul 1852, lucrare oprită din păcate, așa cum spune și titlul, la anul 1852. Cartea a impresionat încă de la apariția sa, în anul 1931, și impresionează și în prezent, fiind reeditată în anul 1995, când orașul a sărbătorit 400 de ani de atestare documentară, de un dobrogean ca și mine, dar iubitor al istoriei acestor meleaguri, domnul VIRGIL NEGREA, cu sprijinul Editurii Agora din Călărași.

Primind în dar un exemplar din prima ediție a lucrării, chiar din mâna dr. Samarian, în ianuarie 1932, când era prezent la Călărași, scriitorul Cezar Petrescu avea să scrie în ziarul Curentul din 29 ianuarie 1932: “Cartea înfățișează un model de monografie sistematizată și documentată, ceva mai viu decât colectarea unei arhive de documente. Cu toate citatele și trimiterile la lucrările, documentele tipărite anterior și mai ales  la acea copioasă informație direct din arhivele Eforiei, ale Statului, a Primăriei, însemnările manuscrise de pe marginea cărților de familie, dincolo de această incursiune minuțioasă în materialul mort al trecutului, în toată cartea circulă, ca sângele într-un organism, viața cea vie, reactualizată, resuscitată”.

Pe lângă lucrările scrise și tipărite, pe care le-am amintit, dr. Samarian a fost și un activ collaborator al ziarelor locale “Acțiunea” și “Pământul”, publicând, în paginile acestora un impresionant număr de documente inedite, grupate în cicluri de articole, dintre care amintim: “Ceva din trecut”, “Contribuții ialomițene la istoria neamului”, “Din trecutul orașului Călărași”, “Figuri uitate”, “Documente ialomițene”, “Efemeride”, toate amintind despre viața publică și culturală a orașului, marile personalități culturale care au vizitat orașul, evenimente sociale și economice din Călărași și fostul județ Ialomița, evoluția școlii, a bisericii, probleme cu caracter literar, presa, etc.

În anul 1932, când Liga Culturală se afla în congres la București, doi membrii ai delegației ialomițene, pompei Gh. Samarian și Eugen Cialîc, au propus lui Nicolae Iorga ca viitorul congres al Ligii Culturale să se desfășoare la Călărași, în anul 1933 când se împlineau 100 de ani de la mutarea aici a capitalei județului Ialomița, propunere care a fost acceptată. Cu această ocazie, dr. Pompei Gh. Samarian a prezentat fotocopia actului original prin care capitala județului Ialomița se muta de la Urziceni la Călărași, document ce purta data de 14 aprilie 1833 și fusese descoperit „după optsprezece ani de tălmăciri banale, printre hrisoave mucegăite sub caria vremii, de ochii de veveriță ai acestui neastâmpărat cetitor de letopisețe”.

 

Fotografie realizată de Gh. Ionescu&St. Dobre

pentru un fotoreportaj al ziarului Ordinea

De asemenea, în numărul din 4 iunie 1933 al ziarului Pământul, dedicat Congresului Ligii Culturale, dr. Samarian a prezentat un număr de trei documente inedite, de mare importanță istorică, descoperite în arhiva lui Nicolae Mavros, bunicul dinspre mamă al dr. Ion Cantacuzino. Toate cele trei scrisori purtau semnătura lui Tudor Vladimirescu, cea de-a treia fiind însoțită de o listă originală cu Cererile norodului românesc. Publicarea acestor documente a stârnit o mare vâlvă printre cunoscătorii epocii lui Tudor, deaorece pentru prima dată erau scoase la iveală, înmănunchiate, toate punctele programatice ale revoluției de la 1821.

După ce la 15 noiembrie 1933 vizitase la sediul Arhivelor Statului din București „Expoziția Brâncoveanu”, profund impresionat de cele văzute avea să atingă una din problemele mereu prezente în activitatea Arhivelor Statului în întreaga existență a instituției: „Când am plecat, am întrebat de ce nu se publică, de ce nu se popularizează toate frumusețile expuse: ar fi desigur o operă utilă, care ar perpetua această expoziție. O licărire de infinită tristețe a luminat o clipă ochii mari de apostol al științei trecutului, ochii D-lui Vârtosu: „Am s-o fac când va fi fonduri”. Am priceput și mi s-a strâns inima. Și când te gândești, câți bani se cheltuiesc fără rost pentru lucruri de pe urma cărora nu rămâne mimic. Te-nfioară gândul că numai pentru ceea ce trebuie nu se găsesc niciodată bani.” (subl.ns. pentru că această frază nu și-a pierdut niciodată actualitatea)

Tot dr. Samarian, cercetând izvoarele referitoare la cazurile de ciumă, a descoperit că aceasta a pătruns, la 14 septembrie 1795, în casa vistierului poet Ienăchiță Văcărescu, tocmai când soția sa era în durerile nașterii, ceea ce-l determina pe vistier să compună niște versuri necunoscute până la descoperirea lor de către dr. Samarian și de către Nicolae Iorga căruia i-au fost prezentate de cercetător și care arată că sunt „De o mare însemnătate toate trei”, iar „cea din mijloc e una dintre cele mai frumoase bucăți din vechea noastră poezie, remarcabilă prin fluiditatea stilului ca și prin noutatea de ritm”. Cercetând Biblioteca Academiei Române, dr. Samarian l-a descoperit pe primul cărturar Oprea Logofăt din Ialomița „care a scris un Acatist și Catavasii la leat 7247 (1739)”.

Nu știm astăzi câte din documentele descoperite de dr. Samarian se mai păstrează, dar știm că, dintr-o adâncă dragoste față de cele care priveau istoria locală și convins că fiecare document, cât de neînsemnat, ascunde o știre cât de mică privind istoria locală sau națională, a dat un îngrijorător strigăt de alarmă, scriind în 1935 articolul „Ni se iau arhivele”, strigăt care, din nefericire, a rămas ca un ecou în pustiu. Iată ce scria dr. Samarian: „În alte părți, pretutindeni în Apus, orașele și administrațiile nu numai că păstrează ce au, dar cheltuiesc averi imense ca să adune orice act, orice obiect care le-ar vorbi de trecutul lor. Sunt documente care se plătesc cu valoarea greutății lor socotită în valoarea celor mai scumpe pietre nestemate...În Călărași se află arhiva veche a Prefecturii. Răvășită de nemți (dar nu distrusă –n.ns. N.Ț.) nu s-a mai găsit nimeni să o puie în ordine. Sute de mii de dosare zac aruncate într-o cameră din subsol (acolo le va găsi și primul șef al Arhivelor călărășene, Marin Mareș, în anul 1952 – n.ns. N.Ț.), în care numai pasiunea de a afla trecutul sanitar al acestui județ, m-a putut fixa câteva luni de zile, ca să le cercetez. Primăria posedă o arhivă cum nu se poate imagina mai frumoasă, păstrată cu sfințenie din 1836 până astăzi (astăzi, pentru mai bine de o jumătate de veac, între 1837 și 1888, cu excepția anilor 1845 și 1851-1852 pentru care există 2 dosare, din arhiva Primăriei lipsește orice document – n.ns. N.Ț.). Sunt 23 de ani de când o cercetez. Nu mi-a rămas pagină necitită, slova veche neînțeleasă pentru cei ce n-o cunosc, cu care se notează conținutul dosarelor, am completat-o cu slova de azi, la îndemâna celor care s-ar interesa de vre-o anumită problemă a trecutului acestui oraș..., în această arhivă se găsește trecutul frumos, care trebuie să fie drag și sfânt călărășenilor”. Această arhivă, cum nu se putea imagina mai frumoasă, pe care nici bulgarii care au făcut atât de mult rău în privința arhivelor și nici nemții nu au distrus-o, exista în anii treizeci ai secolului trecut, când o cerceta dr. Samarian, dar–așa cum a scris Lazăr Belcin, cu creionul, pe marginea articolului dr. Samarian din ziarul Pământul -, „un primar idiot a vândut-0 la D.C.A.”, după război.

După ce face referire și la alte arhive existente în Călărași, dr. Samarian încheie astfel: „Și pentru atâtea comori, de care nici nemții n-au îndrăznit să se atingă, pentru atâtea acte sfinte, care în alte părți, în alte orașe, în orașele Ardealului ca și în orașele Apusului civilizat, se păstrează cu râvnă și gelozie la noi, aici, în Călărași, să nu se găsească un loc în care să se ție? Este o monstruozitate!”

Dar câte asemenea monstruozități nu s-au întâmplat din 1935 și până astăzi. Despre unele din ele am scris chiar în paginile presei locale, multe din cele scrise de dr. Samarian, reluate și de Nicolae Iorga la radioul național, sunt la fel de actuale, iar exemple sunt nenumărate în acest sens.

Dar, despre un om care a făcut atât de multe și a fost foarte iubit de călărășeni și nu numai, ceea ce nu înseamnă că nu a avut și adversari, cei mai îndreptățiți să o spună sunt contemporanii săi, cei care l-au cunoscut.

Și, cum am menționat că nenea doctorul a avut și adversari, să începem cu ceea ce ziarul Curierul din 11 martie 1933 scria sub titlul „Ridicați-i o statuie. Când ai bani, poți fi și istoric”, aducând o acuză destul de gravă medicului-istoric, acuză care, dacă avem în vedere cele spuse de cei care l-au cunoscut mai bine, nu se confirmă, doctorul Samarian învățând singur palegrafie chirilică pentru a putea descifra documentele referitoare la istoria Călărașiului, a fostului județ ialomița și nu numai: „D-l doctor Samarian (mai istoric decât doctor) și „confratele” nostru (sigur, al nostru, pentru că d-sa scrie și la jurnal), își varsă lacrămi grele, prin ziarul local „pământul nostru” (avem oroare pentru literele capitale), publicând din când în când câte ceva documente istorice, cu cari prilejuri mai trage și câte un perdaf celor care îl „simpatizează” dar nu-l „zeifică”.

După stimatul doctor p.s., toți – nu numai noi – dar toată opinia publică e ingrată cu d-sa, pentru că nu-i apreciază îndeajuns meritele. Care, cele „doctoricești” sau cele „istoricești”? Ne-ar interesa aci, meritele istorice! Și-am pornit investigații care să ne permită să vedem clar „meritul”, dacă există, al doctorului istoric. Din acestea am înțeles că e suficient să ai bani pentru că istoric te faci repede (după o concepție originală), doar să vrei, numai. Și, cum, în cazul nostru, a fost și una și alta, peste noapte nu i-a fost greu să se trezească, nici mai mult nici mai puțin decât „istoric”?

Cum? Foarte simplu: tot ce cuprinde istoria doctorului p.s. sunt documente, ori acestea-s prăfuite în depozitele Arhivelor Statului și Academia Română, unde d-sa a plătit lunar un funcționar care i-a pus la dispoziție materialul necesar. Și cam așa se și explică de ce opera a avut tot interesul să iasă așa de târziu, aproape peste 20 de ani, după mărturia „autorului”.

Ori, adevăratul și singurul merit al doctorului istoric ar fi putut fi acesta: strângerea unui material brut documentar și care să permită viitorului istoric (nu în medicină), interpretarea științifică a realității documentare.

 Acest merit nu-l mai vedem; de rest...mde...ni-e teamă să zicem ceva, că, de, se supără așa de repede d-l doctor și ne trage de urechi; sigur, așa niște mucoși necuviincioși să violeze personalitatea unui savant! E grozav!

Totuși, noi, pentru râvna cu care d-sa înțelege să-și apere opera – adică copilul din flori -, strigăm opiniei publice a orașului și județului nostru: ridicați-i o statuie – s-o vadă cu ochii – pentru că în viață e totul, post mortem multa voluptas”.

Dincolo de faptul că aceste acuze sunt nefondate fiind combătute de cei care au cunoscut realitatea, o întrebare se impune totuși: Dacă acuza ar fi fost adevărată, ce era rău în faptul că dr. Samarian, pe banii săi, căuta documente referitoare la orașul și județul în care-și desfășura activitatea, pe care le-a și publicat, în mare parte.

Primii care au combătut aceste „Porniri nedrepte” ale celor de la Curierul au fost cei de la Voința Ialomiței, care în numărul din 3 aprilie 1934, scria: ”Ziarele locale au înregistrat recent rezultatele unor porniri nedrepte, unor atacuri ignobile, îndreptate contra D-lui Doctor Pompei Samarian (ziarul Curierul a găzduit și alte articole acuzatoare la adresa dr. Samarian. - n.ns.N.Ț.).

Clevetirea deghizată și goală uneori, utilizând toate artificiile, a țintit la micșorarea unui om. Socotim că la bază a fost un orgoliu nejustificat și o invidie ce se crede mascată. (am văzut asemenea încercări și în presa locală actuală –n.ns.N.Ț.)

Talentul, poziția socială, reputația și mai ales opera d-lui Doctor Samarian, au rănit multe susceptibilități. O clevetire fără artă, fără scrupule și-a vărsat veninul peste munca de un sfert de veac, pe care o radiază în orașul nostru cu atâta suflet, Medicul-Primar al spitalului județean.

Lăsând deoparte toate sacrificiile făcute, toate realizările înfăptuite, pentru îngrijirea sănătății noastre a tuturor, și referindu-ne numai la ceea ce d-sa a lucrat pentru ridicarea culturală a acestui târg, nu putem scuza acțiunea de ponegrire ce s-a încercat, fie prin scris, fie prin vorbe, fie prin aplaudarea din umbră a defăimătorilor. Nu putem îngădui ca ruina să se aleagă dintr-o muncă rodnică și constructivă.

Orice s-ar spune, oricâte motive s-ar invoca, oricâte teancuri de hârțoage s-ar prezenta drept documente de defăimători, laureatul Academiei Române, ilustrul medic și cărturar, d. Pompei Samarian, nu merită gravele atingeri ce i s-au adus.

Ar fi necesar și salvator ca puținii oameni de bine și de acțiune, ce avem în mijlocul nostru, să fie lăsați să lucreze mai departe pe ogorul propășirii orașului Călărași.

Toată răutatea omenească trebuie să dispară, când e vorba să recunoaștem meritele cuiva. Să ne ferim a deprecia valorile ce avem. Respectul fiecăruia dintre noi, este pentru oamenii de acțiune un imbold mai mult la lucru. Pornirile nedrepte și atacurile ignobile nu ne înalță câtuși de puțin. De aceea propunem pentru viitor: respectul și glorificarea muncii.”

Încă o lovitură o dă celor de la Curentul, ziarul Sirena, care în numărul din 1 martie 1936, dedică aproape o pagină activității prodigioase a dr. Samarian la spitalul din Călărași, din care spicuim în continuare: „Știm cu toții că, munca titanică a d-lui Samarian, a fost depusă într-o instituție spitalicească, prea strimtă, pentru raza de activitate a acestui mare împărțitor de sănătate.

O grije mare l-a muncit tot timpul: grija de a da Spitalului Călărași o cât mai mare extindere. A bătut pe la toate ușile și a reușit, așa cum reușesc toți aceia cu temperamentul Doctorului Samarian, care nu se lasă bătuți așa de ușor.

Cu concursul D-lui N. Pop-Băleni, prefectul județului și a d-lui Deputat Marius Roșca, venerabilul Director al Spitalului mic din Călărași, își vede visul realizat, acum, când fiind în pragul limitei anilor de pensie, pășește spre odihnă, mulțumit că lasă în urma sa o activitate ce nu se poate contesta de nimeni.

Spitalul Călărași. Clădirea principală

Din micul spital pe care îl conduce, răsare astăzi o casă de sănătate împătrit de mare. Completarea spitalului este aproape gata. Cei peste trei milioane de lei dați de Ministerul Sănătății, i-a schimbat complet și fața și interiorul. Cu șase saloane mari a 14 paturi, cu alte două a 16 paturi și cu patru rezerve a 4 paturi, avem astăzi în total 132 paturi, față de 30 câte erau până acum.

Toate saloanele au instalații moderne, cu baie, closete, lavabouri și toate cele necesare.

Pe lângă pavilioanele de care am vorbit mai sus, se adaugă alte două pentru contagioși, cu câte 6 paturi. Un laborator de igienă și analize, pe lângă Institutul de Raze existent, completează noua organizare a Spitalului Călărași, concepută și plănuită în mintea luminată a Doctorului Samarian. Străduințele D-sale au mers mai departe, dar nu a putut reuși să facă totul deodată.  Astfel, D-sa vroia să facă un pavilion deosebit pentru tuberculoși, apoi o spălătorie și etuvă mecanică și în fine o baie modern montată. Speră totuși, să completeze clădirea cu o terasă către soare, pe care să poată ieși bolnavii care au nevoie de razele solare.

În centru: Pavilionul Serviciului de Radiologie.

Curtea spitalului a devenit și ea un adevărat paradis. S-au scos toți arborii nefolositori și toate bălăriile unde se ascundeau fel de fel de dihănii; iar în locul lor s-au plantat pomi fructiferi și s-au făcut florării frumoase.

Dacă se vor realiza cele trei servicii: Chirurgie, Interne, Ginecologie cu maternitate; dacă aceste servicii vor fi încadrate de medici destoinici, veniți aici pe bază de concurs și cu un personal bine selecționat, atunci Călărași vor fi un centru medical și de igienă, către care se vor îndrepta nu numai ialomițenii, dar și multă lume din județele care ne înconjoară.

Iată rezultatul strădaniilor de zeci de ani ale Doctorului Samarian.

Pentru aceasta deschidem larg coloanele ziarului nostru, în care ne simțim obligați să relevăm activitatea neasemuită, depusă de acest venerabil și distins doctor. Un om care a închinat totul binelui public. Un om care a muncit și muncește și astăzi, atât pentru noi cât și pentru știință, timp de aproape 25 de ani, în șir, numai la Călărași, de când orașul a avut fericirea să-l numere printre cetățenii săi. Îl cunoaște orașul, îl cunoaște județul, îl cunosc toți acei care au trecut pe la spitalul Călărași sau pe care i-a îngrijit în casele lor.

În decursul acestor ani de muncă neobosită, Doctorul Samarian a avut de îngrijit peste două sute de mii de bolnavi. A dirijat spitalul de holerici în 1913, când, sfidând moartea care-l pândea, a salvat mii de vieți din ghiarele acestei nemiloase molimi. A combătut tifosul exantematic, ce se cuibărise la noi în Călărași, unde a avut peste opt sute de cazuri din această grozavă boală, care parcă de necaz că se îndârjise să-i împuțineze victimele, a căzut pradă ei, dar Dumnezeu cel bun l-a salvat. Cu variola, ce se declarase în 1918, a avut aceiași muncă. A făcut de toate Doctorul Samarian la acest spital. A făcut și interne și chirurgie și ginecologie, maternitate și câte altele?

În lumea scriitorilor, d-sa este tot așa de cunoscut. A scris „Istoria Orașului Călărași”, a tipărit primul volum din „Medicina și farmacia în trecutul românesc”, având al doilea volum gata de tipărit, căruia îi va urma cel de al treilea.  

Mai are gata de tipărit „Istoria sanitară a județului și orașului Călărași”, manuscris care se găsește la Societatea Regală pentru Istoria Medicinei.

A scris „Ciuma” premiată de Academia Română și o altă lucrare despre „Chirurgia umărului” premiată de Facultatea de Medicină.

Toate aceste scrieri, au fost rezultatul unor obositoare și îndelungate munci, depusă în arhivele Academiei Române și în cele ale Statului, unde a studiat originalele tuturor documentelor și hrisoavelor vechi.

A ținut nenumărate conferințe atât aci la Călărași, cât și la București, unde a fost și este des invitat de somitățile noastre medicale, tratând despre chestiuni ce interesează: știința medicală, sociale și istorie medicală.

Dar munca prodigioasă depusă de Doctorul Samarian , nu a fost închisă în raza orașului nostru, ci ea a trecut hotarele județului și ale țării. Meritele acestui neobosit conjudețean al nostru, l-au ridicat acolo unde nu au ajuns încă mulți din doctorii noștri din țară.

Astfel, a fost ales membru al Societății Internaționale pentru Istoria Medicinei. A fost ales vicepreședintele Societății Regale pentru Istoria Medicinei din România. Este și președinte al Asociației și Colegiului Medicilor – Filiala Ialomița.

Posedă foarte multe distincțiuni române și străine, printre care o decorație franceză de argint, pe care este imprimat numele D-sale, căpătată în timpul războiului.

Sărbătorit a fost de multe ori și la București și aci la Călărași și va fi încă sărbătorit, pentru că Doctorul Samarian continuă să muncească.

După cum se vede, Nenea Doctorul – așa cum îi spun cei cărora le este drag – și-a făcut complet datoria. Mai are puțin de stat la Spitalul Călărași, deoarece se apropie de anii de pensie. Bucuros va lăsa locul altuia, ca să termine ce a început.

Va pleca însă din capul acestei instituțiuni, cu fruntea încununată de cea mai mare și frumoasă glorie: aceea a omului care a închinat totul pentru binele obștesc.

Va pleca, după ce va pune la punct funcționarea noului spital, creațiunea muncii sale neobosite, pe care-l va conduce până va ieși la pensie.

Și, deși originar din alte meleaguri, va rămâne aci, printre noi, printre toți acei îngrijiți de D-sa, pentru ca întâlnindu-i, să-și amintească frumoasele clipe, de pe vremurile când le-a putut fi de folos.

Și noi toți îl vrem aci, pentru că ne-am obișnuit cu figura sa distinsă și blajină și cu sufletul său curat și loial.

L-am vizitat zilele trecute, într-o oră când trebuia să se odihnească, dar știam că muncește.

L-am găsit îngropat într-un vraf de manuscrise. Teancuri întregi, mii de coli, scrise de mâna sa proprie, pentru știință.

Sursa foto: costeltudor.com

O valoare incontestabilă, apreciată de lumea medicală din țară și străinătate, aceasta este aureola care înconjoară figura distionsă a Doctorului Pompei Samarian”.

Dr. Samarian (1912-1939) și dr. Leonida Boca (1933-1957)

 în curtea spitalului

Într-adevăr, doctorul Samarian a rămas la Călărași până când a ieșit la pensie, după care a plecat la București unde a continuat să cerceteze la Arhivele Statului și Academie, până înainte de ziua fatidică: 11 mai 1942, când călător tăcut a plecat în lumea veșniciei provocând reacții deosebite din partea celor care i-au cunoscut și apreciat activitatea.

La 1 mai 1940, deși ieșirea la pensie se produsese cu un an înainte, directorul Spitalului din Călărași, medicul primar Leonida Boca se adresa medicilor I. Opran, Mihăilescu, Boca, Alexandrescu, Staicu, Săvulescu, Vicol, Con, Belciu, El. Ionescu, Enescu, Zlota, Creangă și farmacista Paghină, aducându-le la cunoștință că: „Domnul Doctor P. Samarian, părăsește pe ziua de astăzi 1 mai c. Spitalul și Orașul Călărași.

Direcțiunea Spitalului are dorința să-l sărbătorească printr-o masă amicală și în același timp cât mai intimă cu putință. Pentru aceasta, vă roagă să binevoiți a lua și Dvs. parte, la masa care va avea loc astăzi, ora 9 seara, la Restaurantul Troacă”.

Dintre cei menționați, unii nu au putut participa, fiind plecați sau din alte motive. Conform mențiunii făcută de directorul spitalului pe verso-ul respectivei înștiințări, au luat parte seara la masa de la Antonică Troacă, str. Știrbei Vodă, dr. Samarian Pompei, dr. Grigore Zlota, dr. Eremia Creangă, farmacista Neveona Paghină și dr. Leonida Boca.

După moartea sa la 11 mai 1942, au curs alte rânduri de cerneală din partea celor care i-au cunoscut și apreciat activitatea de medic și cercetător.

În numărul din 28 mai 1942 al ziarului Fapta dr. Gh. Al. Dobrescu sub titlul A dispărut un OM scrie: „A plecat dintre noi, de timpuriu, un om de caracter, un medic din cei mai buni și un pasionat cercetător al trecutului, Doctorul Pompei Samarian, fost director și medic primar al Spitalului județean timp de 27 de ani.

Miile de bolnavi, cărora cu pricepere și dragoste le-a alinat suferințele, regretând pe ăl dispărut.

Doctorul Samarian, a făcut studii medicale din cele mai frumoase; a fost unul din medicii care și-a câștigat un nume și stima tuturor prin muncă cinstită și continuă, prin demnitatea și zelul pe care îl punea în îngrijirea bolnavilor.

Figura lui radia bunătate și cucerea încrederea bolnavului în medic. Vizitele lui la patul bolnavului în spital, erau nu numai un prilej de cercetare a suferindului, ci și un mijloc de încurajare și alinare. Medicul era dublat de un om de suflet, cercetarea trecutului la pasionat. Deși era un om în vârstă, mergea la Biblioteca Academiei Române și oriunde putea găsi un document, care să arate fapte din trecut în legătură cu medicina și farmacia, dând astfel la iveală cărți de mare valoare pe care Academia le-a distins cu premiile sale...A fost primul din orașul nostru, distins cu premii din partea Academiei Române. Avea încă multe lucrări pe care dorea să le tipărească.

Odată cu medicul bun și priceput dispare un om cu însușiri sufletești rare”.

La 1 septembrie 1943, ministrul Sănătății, Prof. dr. Tomescu se adresa medicului primar Leonida Boca – director al Spitalului de Stat Călărași, exprimând mulțumirile sale pentru cele constatate în urma vizitei pe care a făcut-o spitalului. Făcea cunoscute și cele zece măsuri menite să îmbunătățească funcționarea spitalului.

La punctul 10 din adresă, ministrul face următoarea recomandare: “Întrucât regretatul Dr. Pompei Samarian a organizat și a condus cu un deosebit prestigiu Spitalul din Călărași, cred necesar ca să se pună o placă pentru a comemora amintirea acestui eminent medic. Tot astfel cred necesar ca un portret al Dr-ului Pompei Samarian  să fie așezat în incinta Spitalului.

Placa ar uram să aibă textul de mai jos:

„În amintirea Dr-ului Pompei Samarian medic primar director al Spitalului de Stat din Călărași de la             până la                     , care a condus cu un deosebit prestigiu și autoritate acest spital, îngrijind cu devotament și competență pe cei suferinzi”.

     Ministrul solicita ca până la 15 octombrie 1952 să i se comunice cum au fost îndeplinite cele dispozate. Din procesul-verbal din 13 octombrie 1942, aflăm că placa a fost comandată la București, iar la 6 octombrie 1942 conducerea spitalului solicitase familiei Samarian o fotografie a doctorului. Acestea au fost amplasate în incinta spitalului, dar probabil că au fost pierdute atunci când spitalul a fost demolat.

Fără a avea nici o legătură cu propunerea ministerială din anul 1942, o placă comemorativă care să amintească călărășenilor despre personalitatea doctorului Pompei Gh. Samarian, a fost amplasată în holul spitalului de către Consiliul local al municipiului Călărași, la 1 decembrie 1992.

Sursa foto: adevărul.ro

Același dr. Gh. Al Dobrescu semna în ziarul Fapta din 25 iulie 1943 „IN MEMORIAM” dedicat doctorului Pompei Gh. Samarian: „În Bărăganul însorit a poposit cu ani în urma, un medic tânăr, idealist, venit ca să aline suferințele celor mici, mulți și obidiți.

Au trecut zile și ani, adunându-se pe răbojul vremii, 27 de ani, timp în care, zi de zi, acest tânăr de altădată, Samarian, a stat numai în slujba aproapelui său, celui suferind; fără ca să obosească și fără ca să pretindă talantul răsplătitor al muncii.

În spitalul în care zeci de ani, în fiecare dimineață, alina și vindeca suferințele celor care veneau la el, a imprimat o parte din puternica sa personalitate. Cine a văzut vizitele sale la căpătâiul bolnavilor, nu a putut uita pe D-rul S.

În salonul alb, luminos, cu paturile albe așezate la rând, bolnavii așteptau cu nerăbdare vizita doctorului, a cărei apariție îi umplea de bucurie.Aceste vizite, nu erau numai obiceiul medicului, de a întreba de starea bolnavului, ci erau și ca o întremare sufletească.

Medicul știa să se adreseze și sufletului. Îi încuraja, îi sfătuia, îl vedeai cum suferă alături de bolnav și căuta cât mai mult să îl facă să uite de durerea sa. Cu răbdare, îi asculta pe toți. Cu dragoste îi încuraja pe cei bolnavi și vizita decurgea astfel într-un mod sărbătoresc. Auzeai numai vorbe de răsplată din partea bolnavilor, pentru medicul care, cu ochi cercetători, consulta trupul vlăguit de boală, iar cu inima sa suferea alături de cel bolnav.

Pentru cei mulți, era limanul nădejdilor.  Veneau la el de pretutindeni oameni, ca să găsească o vorbă bună, un sfat prietenesc și o înaltă pregătire medicală.

În tot ce făcea pentru bolnavi, punea tot sufletul său, făcând un adevărat apostolat, care se vede azi din ce în ce mai rar. Vremurile au trecut, înălbind pe tânărul medic, dar el a rămas mereu același, în slujba celor mici și obidiți. Spitalul poartă și azi din sufletul său. Pe coridoare și în saloane, cei care l-au cunoscut îndeaproape, parcă îl vedem uneori, însoțindu-ne în zilele noastre la căpătâiul bolnavilor. De multe ori ne gândeam la felul lui de a proceda în practica medicală.

Prin exemplul de muncă, pregătire și corectitudine profesională, el s-a ridicat deasupra tuturor și a ridicat profesiunea medicală la mari înalțimi. Zilele și nopțile puse pentru îngrijirea celor mulți și suferinzi, i-a adus răsplata bătrâneții – dragostea tuturor.

A iubit aceste locuri, pe care le-a reamintit în scrierile sale, ori de câte ori a avut prilejul. A trăit pentru acest oraș cum puțini au trăit pentru colectivitate.

Muncitor până în ultima vreme, îmi spunea că ar dori ca înainte de a trece din lumea aceasta vremelnică, să poată publica tot ce are în manuscris. Timpul, neprielnic dorinții sale, l-a împiedicat să dea la lumina tiparului, atâtea lucruri frumoase și interesante.

El n-a dispărut dintre noi. Figura lui luminoasă, înalta sa spiritualitate, trăiește încă printre cei care l-au cunoscut.

Spitalul pe care l-a iubit atât de mult și în care s-a dăruit pe sine celor mulți, ar trebui să poarte numele său, ca să cinstească astfel, pe cei care și-au închinat întreaga sa existență, pentru vindecarea celor suferinzi. Această recunoaștere a muncii înaintașilor noștri ar constitui un exemplu pentru toate generațiile”.

A trebuit să treacă peste 170 de ani de la propunerea dr. Gh. Al. Dobrescu, pentru ca Consiliul Județean Călărași în subordinea căruia se află Spitalul Județean de Urgență, la propunerea consilierului județean Nicolae Dragu, să atribuie spitalului denumirea de Dr. Pompei Gh. Samarian.

 La împlinirea unui an de la trecerea în neființă, ziarul Pământul a dedicat o pagină dr. Pompei Gh. Samarian, cuvinte de o mare încărcătură emoțională și o frumusețe aparte fiind așternute de Eugen Cialîc, dr. Victor Gomoiu, Aurelian Sacerdoțeanu – director al Arhivelor Statului și dr. Grigore Zlota.

Rememorând timpul cât dr. Samarian a activat în Călărași, Eugen Cialîc – primar al orașului, scria: „Vreme de 27 de ani, Doctorul Samarian a fost călărășean din creștet până în tălpi. Vreme de 27 de ani el s-a contopit cu viața acestui târg, căruia i-a dăruit suflet din sufletul lui, minte din mintea lui atotcuprinzătoare, pe care l-a iubit cu pasiune, cu acea pasiune sălbatică și dârză cu care a apărat dealungul unei vieți întregi interesele orașului său adoptiv, pentru înălțarea căruia el n-a precupețit nici un sacrificiu, nici o osteneală.

Dar Doctorul Samarian nu s-a identificat numai cu paginile din trecut ale orașului Călărași, căruia el i-a dat o stare civilă de nobleță, prin acea minunată Istorie a orașului Călărași. Ci trăia prezentul acestui târg cu toate fibrele ființei lui excepționale. Era prietenul bun al tuturor locuitorilor târgului.

Par-că-l văd... Mic, cu pasul rar și apăsat, cu fața mereu surâzătoare, cu ochiul luminos și mereu atent, trecea pe străzile orașului, înconjurat de dragostea și stima respectuoasă a tuturor cetățenilor lui. Drumul de la Spital și până în Centru, îl străbătea de obicei într-un ceas, deși distanța dintre aceste două puncte nu depășește 500 de metri. Căci nu era om care să nu-l salute și căruia el să nu-i adreseze un cuvânt bun, o strângere de mână sau un sfat. Cunoștea pe toată lumea. De la bătrânul care pășea rar în baston, și până la tânăra zglobie sau elevul de școală primară, care de abia își ducea ghiozdanul cu abecedarul din care începea să deprindă slova, toți îl salutau cu dragoste și pe toți îi cunoștea, de cele mai multe ori, pe nume. Toți îi cunoșteau sufletul și toți îi binecuvântau prezența. Nu numai populația orașului, dar și locuitorii județului îi murmurau cu respect și încredere numele.

Și aproape întotdeauna bolnavii care plecau să se caute în Capitală, la specialiști recunoscuți, când arătau localitatea de unde vin, primeau răspunsul stereotip: „Când la Călărași îl ai pe Doctorul Samarian, ce mai cauți la mine....”

Faptul de a fi locuit vreme de mai bine de un sfert de veac în provincie, nu i-a încenușat sufletul și nu i-a sfărâmat – ca de obicieu- credința în puterea minții lui. Nu l-a ratat. Pleca des la București. Pleca cu trenul disdedimineață, luând cu el geanta neagră și roasă, pe care o priveghea grijuliu, așezând-o de obiceiu, lângă el, pe banca vagonului. Părea că duce cu el un depozit de aur. Geanta era într-adevăr o comoară. Dar nu de bani, pentru care Doctorul avea o părere nu tocmai convenabilă. Ci o comoară de manuscrise, studii și fișe, pe care de cele mai multe ori le confrunta cu actele din Arhivele Statului sau colecțiile Academiei. Sau conferințe pe care le citea, cu acel inegalabil humor, care-l făcea atât de ascultat, în ședințele Societății Regale Române de Istoria Medicinei.

Iar când se întorcea seara din Capitală, mai ales când găsea printre hrisoavele consultate o piesă rară, interesând trecutul medicinei sau povestea târgului nostru, Nenea Doctorul se oprea la mine, ca să-și strige bucuria și bazat pe ultimele documente descoperite, într-o argumentare de o logică impresionantă, să tragă concluziuni adesea uluitoare prin claritatea cu care știa să facă să trăiască vremurile și oamenii de demult...

Până într-o zi, când, „așezat la pensie”, cum obișnuia să spună, a plecat la București, ca să fie mai aproape de arhive, mai aproape de dosarele prăfuite, de trecutul superb al țării, în ambianța căruia se simțea întotdeauna bine, trecut pe care îl iubea cu o vrednică pasiune.

Cu câtă bucurie revenea el aci, la noi, și cu câtă bucurie târgul lui deschidea larg brațele sufletului, ca să-l primească.

Muncea în ultima vreme câte 14 ore pe zi. Din această muncă au ieșit la iveală cele două volume din acea splendidă Istorie a medicinei românești, pe care a dus-o până dincoace de Davilla.

Dar în primăvara trecută n-a mai venit între noi. Îl așteptam zi de zi să vină din nou și să ne împărtășească din bucuriile muncii lui. Am aflat că e greu bolnav. Am telefonat să aflu știri. Chair în acel moment murea. Murea senin, așa cum trăise; murea însă prea devreme. Lăsa în urmă-i o lucrare nedesăvârșită, în care își pusese tot sufletul și toată splendida putere de evocare a unui trecut pe care l-a iubit ca nimeni altul și pe care l-a înțeles cum puțini alții.

La vizita pe care a făcut-o anul trecut orașului, d-l Dr. P. Tomescu, ministrul Sănătății, a adresat cuvinte elogioase memoriei fostului Director al Spitalului nostru și a dispus ca pe peretele din Sala de intrare a Spitalului să străjuiască un bloc de piatră, care să amintească viitorimei munca, strădaniile și numele Doctorului Pompei Samarian. Primăria, la rându-i înțelege să-i perpetueze memoria, Și în curând, o stradă din localitate va purta numele fostului cetățean care a onorat orașul și care i-a dat atâta strălucire.

Și prietenii lui însă, au o îndatorire. Toți cei care s-au bucurat de atențiunea lui, de îngrijirea lui, de sprijinul și prețuirea lui, ar putea laolaltă să-i tipărească opera pe care el a desăvârșit-o. Făcând aceasta, am da sufletului lui liniștea deplină și ne-am plăti o datorie de inimă față de acela care a fost marele și bunul nostru prieten.

Prieteni, vă aștept cuvântul!”

Război fiind, apoi schimbându-se regimul de putere în România, cele amintite de Eugen Cialîc nu au mai putut fi îndeplinite.

Dr. Victor Gomoiu – președinte al Societății Internaționale de Istoria Medicinei și apropiat al doctorului Samarian, scrie: “A început ca cei mulți – un biet omuleț – fără vina sau meritul de a fi fost născut în casa părinților, pe care i-a venerat. A trait cum a vrut Dumnezeu, dar a luptat cât a putut, și, a reușit – prin concurs – să urce, una după alta, treptele ierarhiei medicale bucureștene – extern, intern, medic secundar –până a ajuns medic primar și director al spitalului din Călărași.

Liniștea de pe platoul vieții n-a durat însă prea mult, căci, întâmplarea i-a purtat pasul către via în care trudeam să desgrop talanții naționali. Ispitindu-l rostul muncii mele, s-a prins și el a migăli în adâncul trecutului nostru și cu cioburile descoperite, a construit impunătorul monument istorico-medical Ciuma, pe care l-a înfățișat în 1932 celui de al IX-lea Congres international de istoria medicinei.

De atunci, parcă electrizat de prețuirea celor cunoscători, D-rul Samarian n-a mai cunoscut astâmpăr; - ba ași putea spune că a devenit robul Istoriei Medicinei. Coborând în subsolul istoric al altarului în care continua totuși să oficieze cu aceiași râvnă, a compus Istoria spitalului din Călărași îmbinată cu a serviciului sanitar al jud. Ialomița.

Căldura cu care a fost îmbrățișat de Institutul de Istoria Medicinei din București și elogiile celor din străinătate, i-au accelerat enorm ritmul vieții. Împărțindu-se între datoria apostolatului medical al spitalului și ambiția istoriografului, care devenise D-rul Samarian a făcut mereu naveta între Călărași și București. Prea puțini știau însă ce ducea el în larga servietă – care-l făcuse oarecum proverbial – până când, deodată a apărut la lumină soclul unui alt monument, care se cheamă vol. I din Medicina și Farmacia în trecutul românesc.

Pentru compunerea operei, nu i-a ajuns aferentul material al premiului acordat de Academia română – care nu acoperise nici cheltuiala primului volum -, dar, după ce a bătut zadarnic la atâtea uși, a găsit salvare la același sărăcăcios Institut de Istoria Medicinei și astfel a reușit Samarian să înalțe al II-lea volum, de 716 pagini.

Ca o punctare a izbândei, Societatea Regală Română de Istora Medicinei a proclamat pe D-rul Samarian, membru de onoare, dar Societatea cea mare a rămas nepăsătoare față de trecutul pe care-l descoperea, ca și la perspectiva pe care o deschidea.

Ba mai mult. Între timp, implacabilul Hronos, suflând mereu în foile calendarului, le-a întors pe nesimțite, punând degetul asupra uneia pe care niște șugubeți au scris cândva cuvântul “pensionare”. Urmând verdictul bazat pe contabilizarea anilor, “bătrânul” doctor a dezbrăcat halatul, a “evacuat” spitalul și Călărașii în care se îmbăștinase, luând cu el doar plăcuta amintire a tinereții consumată acolo și prietenia extrem de îndatoritoare a celor care dovedesc că nu l-au uitat.

În loc să se dea odihnei impusă de învoiala oamenilor, D-rul Samarian și-a depus bocceaua la o margine de București, s-a mărturisit și și-a răzbunat alungarea din templul binefacerii, pornind tinerește, a scormoni încă mai asiduu – din utrenie până la vecernie – trecutul închis în biblioteca Academiei și în Arhivele Statului. Cu nestimatele extrase din slovele înaintașilor vrednici, pe care le-a prelucrat în libertatea nopților de veghe și-a completat opera printr-un al III-lea volum de 629 pagini, privitor la Asistența publică în trecutul românesc.

Nu i s-a iertat însă nici acest păcat,căci, încordând fără măsură aripile care-l ridicaseră drept în sus – și, cât de sus! – s-a izbit de legea inmutabilă a firei și s-a îndoit.

Cu părere de rău pentru ceia ce mai începuse și nu desăvârșise încă, s-a încercat o reconciliere, dar a fost zadarnic; în fața comandamentului suprem, colonelul și doctorul Samarian – ca orice biet muritor – s-a plecat și a plecat.

Odată cu risipirea fumului care, în timpul vieții, l-a ascuns vederii celor mulți, se va depune peste figura lui – ca peste a tuturor – cenușa firească a uitării lor, dar ochii cui va mai voi să vadă, îl vor căuta.

Împreună cu ceilalți preteni care am mai întârziat – privind spre seninul în care s-a dus el -, ne facem o datorie către neamul românesc, pomenind numele doctorului Samarian și amintind opera lui.”

Aurelian Sacerdoțeanu – director al Arhivelor Statului, scria că: „A trecut un an de zile de când doctorul Samarian a trecut în lumea cea veșnică. Însă cu statul lui mic dar bine legat și cu figura blândă, totdeauna zâmbitoare, el este nelipsit între noi. Și nu poate fi uitat. Pare că-l așteptăm să-și urmeze lucrul, să spună o glumă, să aducă o noutate, să se bucure de o descoperire din trecutul medicinei noastre și să ne arate, cu bogăție de argumente, restabilirea unui adevăr. Și totuși bătrânul cărunt de vârstă și muncă, neobosit la lucru și îndrăgostit de opera sa, nu mai este. Stăruie numai în amintirea noastră.

Pentru mine aceste amintiri sunt destul de vechi, cu mult înainte de a-l cunoaște. Cu un sfert de secol în urmă știam de doctorul Samarian. Medicul din Călărași își fixase de mult faima de admirabil discipol al lui Asclepios. Toți ialomițenii în căutarea sănătății mergeau cu toată încrederea să fie cercetați și îngrijiți de el. Fără devotamentul lui eu însumi mi-aș fi pierdut tatăl, căzut la datorie în prada flagelului de tifos exantematic din vremea celuilalt război. Și cine știe dacă soarta mea nu și-ar fi schimbat cursul altfel dacă părintele meu nu ar fi fost salvat atunci. Și salvatorul a fost el, doctorul Samarian, cum neîncetat arătau scrisorile, acum răposatei mele mame, primite în alt colț de țară. De atunci înainte am știut că o parte din norocul meu și al fraților mei se datorește și acestui necunoscut medic”.

Proces-verbal din 22 aprilie 1918, după întoarcerea

dr. Samarian din Moldova, unde a fost refugiat, pentru

mutarea spitalului civil, în localul Școlii de meserii

Ironie a sorții sau nu, tatăl directorului Arhivelor Statului, preotul Nicolae Sacerdoțeanu, din Costești de Vâlcea, a ajuns călărășean, stabilindu-se în satul Vlad Țepeș, unde a predicat învățătura lui Hristos, până la ieșirea la pensie, în septembrie 1944.[2]

În continuare, Aurelian Sacerdoțeanu scrie: „Au trecut apoi ani și ani. Multe s-au putut uita dar nu și numele doctorului Samarian, pe care nu-l cunoșteam încă. Deodată însă mi-a reapărut în față numele său. O dare de seamă a neuitatului meu profesor N. Iorga, îl aducea în chiar domeniul istoric. În 1935 publicase volumul întâiu din Medicina și farmacia în trecutul românesc și profesorul Iorga i-a semnalat importanța atât în prefața cărții cât și în a sa Revistă istorică. Era pentru întâia oară când istoricul medicinei noastre se făcea pe bază de documente. Doctorul Samarian înțelesese că mai întâi trebuie cunoscute izvoarele și apoi alcătuit istoricul. Pentru aceasta se pregătise temeinic în descifrarea încâlcitei slove chirilice, pe care o stăpânea deplin.

Dar cu aceasta nu era la întâia sa lucrare istorică. Activitatea publicistică medicală o începuse încă din 1902, iar pe cea de caracter istoric din 1919, cu o pagină de istorie trăită: Orașul Călărași în timpul ocupațiunii străine. Acest oraș Dunărean, cu străzi largi și drepte pe care se înșiră case plăcute ochiului, cu grădină publică destul de bogată în verdeață în margine de stepă și cu mulți oameni simpatici, în general orășeni în prima generație, era îndrăgit de el ca de nimeni altul. Ceva mai târziu, în 1931, i-a destinat chiar și o monografie istorică.

Lucrul istoric al doctorului Pompei Gh. Samarian nu s-a oprit aici. Cu toate că cercetarea materialului era grea pentru un medic din provincie, totuși doctorul Samarian nu și-a cruțat banii să alerge în capitală și să culeagă, de la Arhivele Statului și Academia Română, materialul de care avea nevoie pentru zidirea operei sale. Cu toate greutățile întâmpinate, în 1938 mai apar două volume impunătoare ale Medicinei și farmaciei în trecutul românesc. Și Dr. V. Gomoiu observa cu dreptate toate acestea în prefața pe care o dădea la volumul al doilea, iar d. Eugen Cialîc, în prefața de la volumul al treilea, îi fixa cu drept cuvânt locul în opera „provinciei creatoare”.

În același an când vedeau lumina aceste volume, prin încrederea ministrului Educației Naționale, mi s-a dat mie conducerea generală a Arhivelor Statului. Între cei dintâi cercetători ai arhivelor am avut numai decât pe doctorul Samarian. Își continua discret lucrul început cu ani înainte, mai întâi cu ajutorul colaboratorilor mei, mai apoi direct. În adevăr, după pensionare, s-a retras la București tocmai spre a fi mai aproape de arhive. De la 5 noiembrie 1940 înainte prezența sa în arhive e zilnică.

Abia de data aceasta l-am cunoscut personal pe doctorul Samarian. N-am avut o plăcere mai mare decât aceea de a vedea zilnic în saal de studii pe căruntul cercetător aplecat peste dosare și condei și strângând febril orice însemnare privitoare la domeniul său. Uneori îi spuneam: „Ar trebui să vă dau o diurnă pentru prezența Dv. constantă”. Zâmbind îmi răspundea: „Aș prefera încrederea să pot lucra și de dimineață”. Serviciul nostru era numai după amiază. Era atât de legat de munca sa încât se temea că nu va avea timp suficient să o ducă la capăt. Și materialul pentru alte volume se adăuga zi de zi. Greutățile tiparului l-au împiedicat să le dea la lumină. Și acum acest imens material cules și, după mărturisirile sale, chiar prelucrat, mergând până în epoca doctorului Davila, va fi zăcând încă în cartoanele rămase de pe urma lui.

Anul trecut pentru întâia dată am observat lipsa lui din sala de studiu. Fișa nr. 3 a secției administrative din 16 aprilie 1942, este ultima pe care a completat-o. Văzând că lipsa sa continuă și după trei zile, m-am interesat de motivul absenței. Era bolnav și suferința nu l-a iertat. Pentru ultima dată l-am văzut pornind pe drumul veșnic cu aceiași figură senină de totdeauna. Pleca, poate mulțumit, că făcuse ceva, chiar dacă nu văzuse sfârșitul operei sale.

Doctorul Samarian s-a dus în altă lume. Munca și crezul său ar trebui neapărat redate lumii noastre. Astfel de devotări benedictine sunt rare și e păcat să se irosească. Pentru memoria lui neștearsă adăugăm un îndemn: să se găsească omul înțelegător care să-i publice manuscrisele. Știm bine ce material cuprind și ce înfățișare nouă pot da ele străduinței medicale românești din trecut. Ar fi o onoare și pentru memoria medicilor noștri din trecut și pentru urmașii lor, iar doctorul Samarian, din lumea drepților, nu cred că poate dori altceva mai potrivit ca răsplată pentru truda sa”.

N-avem astăzi, știință că s-ar fi găsit omul despre care scria Aurelian Sacerdoțeanu și nici ce s-a întâmplat cu fișele și manuscrisele sale, deși am încercat, prin intermediul doamnei Rodica Getta Constantinescu Cialîc, fiica lui Eugen Cialîc, care a cunoscut familia doctorului Samarian din București, să aflăm câte ceva.

Ultimul care semnează în paginile ziarului este dr. Grigore Zlota: „S-a împlinit, nu de mult, un an de când a plecat pe neașteptate dintre noi D-rul POMPEI SAMARIAN.

In cei din urmă doi ani ai vieții lui, cu toate că se despărțise de spitalul său drag și chiar de orașul în care a trăit cea mai rodnică epocă ce a fost în stare să și-o făurească, îl știm totuși aproape de noi și totdeauna gata să ne ajute cu sfatul ori cu fapta. Din când în când își făcea drum pe la Călărași și din clipa în care intra pe poarta spitalului, toată lumea, medici ori personal ajutător, primea cu o nestăpânită bucurie vestea sosirii lui și mergea să-l întâmpine cu cea mai mare dragoste.Când l-am văzut pentru ultima oară, cu puțină vreme înainte să-l cuprindă boala necruțătoare, avea figura surâzătoare și sufletul plin de optimism și de planuri tinerești. Nici o umbră de oboseală ori de nemulțumire nu se desena pe toată făptura lui.

Timp de 27 ani cât a împodobit spitalul, orașul Călărași și întreg județul Ialomița, cu mintea, truda și sufletul lui, a făcut din D-rul Samarian o ființă pentru totdeauna adânc încadrată în istoria vieții Bărăganului. Nu este bătrân ori tânăr care să nu-l fi cunoscut; n-a fost cămin îndurerat de boală care să nu fi chemat într-ajutor priceperea și figura lui senină. Atâția ani de muncă, el și i-a închinat numai colțișorului acesta de țară, înțelegând să facă din profesiunea sa un adevărat apostolat, în cel mai curat înțeles al cuvântului. De aceea simțim tot mai grea sarcina de a-i rămâne urmași demni și tot de aceea prețuirea numelui său ne umple sufletul de mândrie, iar dispariția lui lasă printre noi un gol de neînlocuit.

Spitalul i-a fost cuibul lui iubit. În el și-a dăruit toată priceperea profesională, acolo a ajutat la însănătoșirea a zeci de mii de bolnavi, și tot acolo și-a arătat căldura sufletului, prin înțelegerea, dragostea și sprijinul oferit cu dărnicie celor din jur.

Avea o mare putere de muncă, o minte luminată și organizată, iar sufletul îi era fierbinte, tumultos și mereu tânăr. Avea priceperea să despartă ceasurile destinate muncii trudnice și spornice, de clipele de odihnă și de destindere sufletească. Se uita pe sine adâncit în studiul hrisoavelor, iar când oboseala îi încetinea lucrul, ieșea în mijlocul naturii, pe care o înțelegea și o simțea întocmai ca un tânăr. Avea din naștere calități de cercetător, cu un spirit de observație, de analiză și de interpretare destul de bine dezvoltat. Faptele care îl înconjurau se oglindeau repede în mintea lui și își căpătau cu ușurință înțelesul. Cu calitățile sale a ridicat nivelul practicei medicale și a mers mereu în pas strâns legat de marile progrese ale științei din ultimele decenii.

Pe lângă binefăcătoarele ajutoare date suferinzilor, ne-a învățat și pe noi care îi urmăm, să iubim munca, să fim drepți, demni și să râvnim mereu spre mai bine. Ne-a fost la toți un bun și mare îndrumător.

În a doua jumătate a vieții s-a consacrat cu o pasiune tinerească cercetărilor și descoperirilor din domeniul istoric al medicinei românești. Scrierile sale, adunate în tomuri mari, reprezintă frumoasele realizări ce a dobândit în direcția aceasta, iar numele său a depășit de mult hotarele ținutului nostru, spre a se face prețuit de toate generațiile care vor urma.

Și-a sprijit familia în chipul cel mai desăvârșit, cu îndrumările, cu ajutorul material, precum și cu prestigiul său de toată lumea recunoscut.

Cu inițiativa și stăruințele sale, a izbutit să mărească de câteva ori mai mult clădirea spitalului, să înființeze cele patru secții pe specialități și să sporească numărul medicilor de la unul la șase. Datorită lui, activitatea de azi a spitalului Călărași a cunoscut un progres apreciabil, care îl face să satisfacă toate nevoile regiunei și să rivalizeze cu așezămintele de sănătate cu mult mai vechi, de prin alte părți.

Ca o modestă răsplată a meritelor sale, i s-a așezat chipul în incinta spitalului, alături de o placă comemorativă, care să amintească urmașilor pe acel ce s-a străduit și s-a făcut vrednic de aceste înfăptuiri. Tot ca o recunoaștere și ca un simbol în același timp, stau azi mărturie în grădina spitalului o sumedenie de pomi roditori, sădiți de mâna lui, învrâstați cu flori în haină mândră de sărbătoare, cu care s-a făcut vrednic să i se împletească o cunună vie pentru biruința la care a ajuns în viață.”

Pus în fața unor astfel de descrieri a celui ce a fost dr. Pompei Gh. Samarian, rămâi mut și-ți lipsesc cuvintele de a mai adăuga ceva. Te miri însă, nu ca iubitor de istorie, ci ca simplu cetățean  și locuitor al orașului prin care și-a purtat pașii, cum niște oamenii care cred că reprezintă interesele cetățenilor orașului(este vorba despre consilierii locali), atunci în anul 2001, când împreună cu regretatul profesor Sorin Danciu, am încercat o personalizare a orașului, nu au fost de acord ca una din străzile orașului nostru să poarte numele acestei mari personalități.

Sigur, astăzi, având în vedere că, alături de placa din holul spitalului, spitalul îi poartă numele, mai avem o școală sanitară postliceală cu același nume, iar Asociația arhiviștilor călărășeni îi poartă numele încă din 2002, ne-am putea declara mulțumiți, dar considerăm că este totuși prea puțin, față de cât merită doctorul Pompei Samarian.

---

[1] Despre personalitatea Sr. Pompei Gh. Samarian, pe lângă multele articole din presa localaă, am publicat două materiale în publicații de specialitate: Prețuitori ai arhivelor. Pompei Gh. Samarian, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1993, p. 52-59; Băcăuanul Pompei Gh. Samarian – primul istoric al Călărașiului, în volumul „Direcția județeană Bacău a Arhivelor Naționale. Semicentenar”, Editura Ministerului de Interne, 2001, vol. II, p. 189-194.

[2] Despre prezența familie Sacerdoțeanu pe meleagurile călărășene am publicat un material în volumul Centenar Aurelian Sacerdoțeanu (1904-2004), scos de Direcția județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale, în anul 2004.