LIBERALI CĂLĂRĂŞENI ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI ANTEBELICE

Încă de la înfiinţarea Parlamentului, judeţul Ialomiţa şi reşedinţa acestuia, oraşul Călăraşi au fost reprezentate de deputaţi aleşi, iar după înfiinţarea partidelor politice lideri şi membrii ai acestora au fost aleşi în cele două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Dintre zecile de parlamentari călărăşeni membrii sau nu ai unor partide politice, ne vom opri astăzi asupra a doi dintre membrii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal: Ion Poenaru Bordea şi Petre Grădişteanu.

Din lucrarea “Deputaţii noştri. Biografii şi portrete. 1895-1899”, apărută la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, aflăm că Ioan Poenaru Bordea s-a născut la Călăraşi în anul 1842, era avocat, licenţiat în drept şi mare proprietar, autor al mai multor scrieri juridice, preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii de Bazalt artificial şi ceramică din Bucureşti, membru al mai multor societăţi financiare. Ca deputat a votat pentru intrarea României în Războiul de Independenţă, proclamarea Regatului, modificarea Constituţiei, fiind pentru lărgirea colegiilor ele8ctorale.

Ziarul Adevărul din 15 ianuarie 189, prezentându-l la rubrica „Un bucureșetan pe zi”, scrie că este „Mare proprietar din Ialomița, e a-tot puternic în județul orzarilor și al hoților de cai, atât de puternic, că știe să se aleagă chiar sub conservatori.

Avocat în capitală, are o frumoasă clentelă de afaceri și face parte din comitetele mai multor societăți industriale și financiare, în special al Societății de bazalt.

 În politică face parte din grupul de la Drapelul și are la activul său parlamentar Legea repausului duminical al cărei raportor a fost”.

Ziarul Ialomiţeanul din 22 octomrbie 1899 scria că este liderul grupării politice din Ialomiţa care “este francamente liberală, democratică chiar. Membrii săi sunt strâns uniţi (ceea ce nu prea era adevărat –n.ns.), şi lucrează pentru atingerea unui scop frumos şi lăudabil, acela de a se realiza programul ce am dezvoltat adeseori în aceste coloane, şi a se vedea în fruntea afacerilor ţării, în fruntea tuturor administraţiunilor, oameni capabili şi corecţi.” (Acelaşi lucru clamează şi partidele de astăzi numai că, după alegeri, nici un partid nu mai respectă aceste promisiuni).

Susţinător în Parlament, al problemelor cu care se confrunta Călăraşiul şi judeţul Ialomiţa, Ion Poenaru Bordea a făcut parte şi din conducerea centrală a partidului, susţinând modificarea programului de la Iaşi din 1892, care a avansat următoarele principii: “Domnia legilor”, “libertatea alegerilor”, “descentralizarea administrativă” şi a abordat chestiuni de mare importanţă pentru dezvoltarea ţării: ţărănească, a Bisericii, a Învăţământului Public, a Armatei, a Finanţelor şi Economiei, a Justiţiei şi a Afacerilor Străine “de o manieră ce să conducă la revigorarea tonusului liberal în societatea românească din ultimul decediu al secolului al XIX-lea”. Au trecut de atunci 120 de ani, societatea românească a evoluat, dar dacă privim principiile avansate atunci şi le comparaăm cu cele enunţate astăzi de partidele politice, se pare că suntem tot la sfârşitul secolului al XIX-lea, puţine dintre acestea găsindu-şi rezolvarea.

Un alt membru de vază al Partidului Naţional Liberal, chiar dacă începuturile sale în politică se leagă de conservatori, a fost Petre Grădişteanu. Acesta nu este nici călărăşean, nici ialomiţean la origine, fiind născut la Bucureşti, la 24 februarie 1839 şi decedat în 28 septembrie 1921. L-am considerat totuşi a fi de-al locului, deoarece tatăl său, comisul Iancu Grădişteanu, venea la Călăraşi, la 10 octombrie 1836, în calitate de cârmuitor (prefectul de astăzi). „Boier de neam şi proprietar de casă în Bucureşti, în mahalaua Colţei - scrie Dr. Samarian -, cum a venit în Călăraşi, a căutat să se lege de acest oraş cât mai temeinic. Încă până a fi numit ocârmuitor, a cerut şi a obţinut de la Epitropia Colţei un loc aşezat pe malul Borcei, unde şi-a construit o casă foarte frumoasă. În toamna aceluiaşi an , în noiembrie 1836, a fost ales deputat al Ialomiţei, dar alegerea lui a fost contestată şi în cele din urmă anulată”, pentru că fiind cârmuitor nu putea fi şi deputat. Nu a stat în Călăraşi decât până la 12 iulie 1837, dar amintirea lui a rămas vreme de peste 100 de ani, ulicioara care cobora spre parcul central, Ulicioara Grădişteanu (aflată în apropierea Colegiului Economic) „amintind mereu de inimosul cârmuitor, care a iubit aşa de mult acest oraş”.

Petre Grădişteanu, a studiat dreptul la Paris, iar după întoarcerea în ţară este numit procuror la Tribunalul Ilfov, profesând apoi avocatura şi devenind decan al baroului în 1889.

A fost printre întemeietorii Partidului Naţional Liberal, în 1875, iar în 1885 îl urmează pe Dumitru Brătianu care a format Partidul Liberal Democrat, devenit principalul opozant al guvernului condus de Ion C. Brătianu. A fost preşedinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, membru onorific al Academiei Române (1883), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1898), fiind cel care a descoperit-o şi angajat-o pe marea artistă Lucia Sturdza Bulandra.

A fost ales deputat în Colegiul IV de Ialomiţa, la alegerile din noiembrie 1866; Colegiul III Călăraşi, în martie 1869; Colegiul III Ialomiţa, în mai 1870; Colegiul I Ialomiţa, în mai 1879 şi senator în Colegiul II Ialomiţa, în alegerile din mai 1879 şi aprilie 1883 şi Colegiul I Ialomiţa, în noiembrie 1895.

La rubrica “Instantanee”, ziarul Adevărul din 1 aprilie 1895 îl prezintă pe Cuconu Petrache ca pe “o figură originală a Bucureștilor.

Era o vreme când avea reputația că ar fi omul cel mai de spirit al Capitalei și chiar al României, dar vârsta, care este implacabilă, i-a schimbat renumele în poreclă.

 Petre Grădișteanu a avut o viață foarte agitată. A debutat în politică în vremurile înfloritoare ale grădinei de la “Șapte Nuci” și ale celebrului Popa Tache, a stăruit câtva timp în rândurile conservatorilor, dar temperamentul său neastâmpărat l-a silit să schimbe partidul și atitudinea. A făcut de toate, s-a mișcat în toate direcțiunile.

Om politic, avocat, iubitor de literatură, protector al artelor, om cu tot felul de pasiuni, adorator al sexului frumos, conu Petrache și-a vârât talentul și spiritul pretutindeni.

A fost unul din întemeietorii “Revistei contemporane” a cărei misiune era să combată direcțiunea literară a Societății Junimea. A colaborat la revista teatrală “Cer cuvântul”, a fost director general al teatrelor și a înființat Societatea Dramatică.

În politică n-a avut mari succese. Cauza e că n-a venit cu nici-o ideie nouă, n-a putut pasiona nici păturile populare, nici păturile culte, s-a pierdut în retorică și în zburdălnicie.

Odată, sub guvernul Ion Brătianu, participând la un banchet regal la Iași, a rostit cunoscutele vorbe că dintre pietrele scumpe care împodobesc coroana lui Carol lipsesc: Transilvania, Bucovina etc. Acest toast a făcut un mare bocluc guvernului care s-a văzut nevoit să facă scuze.

În vremurile din urmă a înclinat mai mult către ideile democratice, deși a rămas înscris în partidul național-liberal. Politică mai face, dar ca un fel de “lasă-mă să te las”. Nu ia parte activă nici în presă, nici în întruniri, nici la club. Așteaptă parcă ceva, dar acel ceva nu vine, ie dezorientat.

Evident că i s-a sfârșit cariera politică, influența sa asupra oamenilor zilei, asupra conducătorilor va fi nulă de aci înainte, elocința sa care fermeca odinioară și-a pierdut puterea.

O vârstă!”

Același ziar în numărul din 17 noiembrie 1897 îl prezintă ca “Un temperament mai mult artistic decât politic. De s-ar fi născut în alt mediu, ar fi ajuns departe. La noi s-a zbătut în mijlocul mediocrității generale și și-a ruinat nervii în zadar. Totuși vibrează la zile mari și de câte ori vibrează, face câte un bucluc guvernului, când amicii săi sunt la guvern. Liberalii știu și își aduc aminte și acum, de comedia ce le-a făcut cuconu Petrache, la Iași, când a vorbit de mărgăritarele coroanei României.

E unul din fondatorii Revistei Contemporane, care lupta împotriva Junimei de la Iași, a scris comedii și a pledat în toate procesele celebre, timp de 30 de ani. E vicepreședinte al Senatului. Ministru nu va fi niciodată.”

Prezentându-l la rubrica “Un bucureștean pe zi”, ziarul Adevărul din 29 aprilie 1898 scria: ”I se potrivește cântecul Fosta-i, leleo! În adevăr, fost orator cu succes, fost ministru, fost … de toate. Azi, probabil că nici domnia sa nu mai știe ce e. Când atacă guvernul și-și dă demisia motivat din biroul Senatului, când devine apărător nepoftit  al băncei ministeriale.

Faptul că a luat ieri cuvântul în Senat să apere pe acei membri al guvernului, care au înscenat pronunciamentul militar, a uimit pe drapeliști, deși ar fi trebuit să uimească și pe sturdziști. Conu Petrache e omul surpizelor”.

Aceiași rubrică, în numărul din 5 august 1898 este dedicată tot lui Petre Grădișteanu. Aflăm astfel că “D. P. Grădișteanu a primit să fie numit director general al teatrelor. D-sa s-a ocupat mult pe vremuri de teatru; a tradus o piesă Revizorul general de Gogol și a colaborat la o revistă politică Cer cuvântul!

După moartea cunoscutului impresat al operei italiene Serghiadi, d. P. Grădișteanu a fost un an și impresar al trupei de operă. Sub impresariatul d-sale s-a montat Lohengrin de Wagner și Othelo de Verdi, cu mare fast. De altfel, d. Grădișteanu sprijinea tot-dauna impresa Serghiadi.

E un amator fără pereche pentru reprezentațiile alese și a manifestat tot-dauna o nespusă dragoste pentru artiștii români, care s-au distins.

Om cu un gust artistic deosebit. Acum e chestia, s-a hotărât d. Grădișteanu să dea teatrului tot timpul necesar?”

În numărul din 2 decembrie 1904, la rubrica „Figuri parlamentare”, ziarul Adevărul scrie: „A dovedit ieri la Senat că talentele, ca și femeile, au vârsta care par și conu Petrache a părut ieri iar de douăzeci și cinci de ani, deși trebuie să ai cel puțin 40 ca să intri în maturul corp. N-a recunoscut de șef nici pe Ion Brătianu, când s-a făcut vizir, cu atât mai puțin recunoaște de șef pe Mitiță (este vorba despre Dimitrie A. Sturdza-n.ns.N.Ț.) care nu-l agreează fiindcă e cuzistul cel mai devotat regelui Carol, fiindcă e președinte al Ligei Culturale și fiindcă odată, în vagon, într-o călătorie electorală, a spus o anecdotă pipărată...

A fost mascota Teatrului Național. E părintele baletului național, cu toate astea în politică nu-i plac cancanurile. Când trece câte o lună și conu Mitiță nu face o boroboață își face cruce. Ieri însă, după boroboața din Senat a lui conu Mitiță, a spus la bufet că... să-i facă conu Mitiță nu știu ce operație.”

 Adept al lui Ioan Poenaru Bordea, din a cărui grupare a făcut parte, Petre Grădişteanu a ajuns în gruparea drapelistă, alături de şeful său de partid, grupare constituită în jurul economistului Petre S. Aurelian şi a ziarului „Drapelul” şi care în anul 1897, s-a ridicat împotriva liniei politice a lui D. A. Sturdza, după ce acesta devenise şef al Partidului Naţional Liberal, în urma morţii lui Ion C. Brătianu (1891) şi a lui Dumitru C. Brătianu (1892). Din gruparea drapelistă au făcut parte personalităţi marcante cum ar fi Barbu Ştefănescu Delavrancea, A.D. Xenopol, Emil Costinescu, Vasile Lascăr, G, Mârzescu, în total 31 dizidenţi, care „au semnat articolul – program, având nu numai motive de grup, ci şi de principiu, în legătură cu organizarea partidului pe baze noi şi cu unele măsuri legislative reformatoare.„ În cele din urmă, o parte a dizidenţilor drapelişti, între care s-a aflat şi Petre Grădişteanu, în frunte cu Nicolae Fleva, a trecut la conservatori, cealaltă reîntorcându-se în tabăra liberalilor guvernamentali.

Revenind la Ion Poenaru Bordea, precizăm că şi acesta era adept al grupării drapeliste, mai ales că în 1895, dorinţa sa de a ajunge senator i-a fost refuzată chiar de şeful partidului, D.A. Sturdza, care-l sprijinea pe Atanase Stoianescu – prefect al judeţului Ialomiţa şi primar al oraşului Călăraşi, din partea liberalilor, în mai multe rânduri, care dorea să-l înlăture pe Ion Poenaru Bordea de la conducerea liberalilor ialomiţeni, încercare care nu a fost încununată de succes.  De altfel, Ion Poenaru Bordea, s-a aflat printre membrii „Comitetului de iniţiativă” pentru fondarea ziarului „Drapelul”. În anul 1895, anul când şi-a dorit să ajungă senator ( dar a ajuns deputat) se află, ca preşedinte activ, în fruntea unui Comitet electoral al organizaţiei liberale, pentru organizarea viitoarelor alegeri, alături de Petre Grădişteanu, ca preşedinte de onoare, N. Maltezeanu ca vicepreşedinte, Petre Enescu ca secretar şi alţi 68 de membri. Despre refuzul lui D.A. Sturdza de a-i accepta candidatura pentru Senat, ziarul „Deşteptarea Ialomiţei”din 24 ianuarie 1898, scria: „Din acel moment, d. Ion Poenaru Bordea, froasat în amorul propriu de mai mare elector şi cameleon politic, cu flerul său de copoi experimentat în ale politicei, a înţeles situaţiunea ce i se crea de colectivişti; i se dă, prin urmare, puţină importanţă în politica locală. Din primele momente dar, glasul său nu a avut trecere în conciliabulele căpetenii colectiviste. El este acela care s-a opus ca dl Anastase Stoianescu să nu fie prefect de Ialomiţa”.

D.A.Sturdza îl considera pe Atanase Stoianescu ca fiind „un membru vechi în partidul liberal, încă de tânăr, şi neşovăitor în principiile liberale, nu ca d-nu Ion Poenaru Bordea care se alipea degrabă câte unui fruntaş opoziţionist, ori de câte ori barca liberală începea a lua apă...”

Ion Poenaru Bordea s-a aflat printre puţinii deputaţi de vază ai grupării drapeliste, care a susţinut în 1897 proiectul legii repausului duminical. În 1898 s-a aflat în delegaţia drapelistă care a purtat tratative cu liberal-democraţii, conduşi atunci de Nicolae Fleva, pentru conjugarea eforturilor în vederea democratizării P.N.L.

Ion Poenaru Bordea, chiar dacă era acuzat de adversarii săi că „n-a făcut nimic pentru binele public; per a contrario, pentru interesul său şi al tovarăşilor săi a făcut  mai mult chiar decât putea face un om cinstit. Nu se poate făli a fi autor al vreunei îmbunătăţiri din judeţ; din contră dânsul a contribuit a se schimba traseul Bucureşti-Urziceni-Slobozia-Călăraşi-Cioroiu-Feteşti cu actuala linie ferată, ca să complacă d-lor Negroponte, Stănculeanu şi altora. De aici bănuielile că averea acestor proprietari n-ar fi străină de vederile şi schimbarea aprecierilor acestui nedemn reprezentant„ a dominat organizaţia liberală din Ialomiţa de la înfiinţare şi până în 1913. Caracterizarea de mai sus venea şi ca urmare a intervenţiei sale în Parlament, despre care ziarul „Gazeta Ialomiţei” din 5 mai 1896 scria: „Dl Ion Poenaru Bordea, deputatul Colegiului I de Ialomiţa, preocupat, cum a fost totdeauna de interesele acestui judeţ, a intervenit în dezbaterea creditelor cerute de d. Ministru al lucrărilor publice pentru căi ferate şi a cerut să se voteze un credit pentru construirea liniei ferate Ploieşti-Urziceni-Slobozia. Ministrul a recunoscut în principiu că cererea este dreaptă şi că această linie urmează a se construi, ca fiind de mare interes, căci leagă muntele cu marea şi serveşte şi interesele judeţului Ialomiţa. Promite că se va ocupa să obţină renunţarea proprietarilor la terenurile pe unde o să treacă linia şi va cere la timp creditul necesar pentru această linie. Construirea acestei linii a mai fost cerută, sub formă de deziderat de către mai multe comisii judeţene sub toate guvernele, şi credem că având sprijinul reprezentanţilor judeţului nostru în Parlament guvernul va consimţi să ceară camerelor creditul necesar cât de curând va fi cu putinţă.„

Chiar dacă neînţelegerile din organizaţia de la Călăraşi a Partidului Naţional Liberal va duce la pierderea alegerilor din 1899, de către reprezentanţii acestui partid – Ion Poenaru Bordea (acesta va ajunge totuşi deputat în locul lui Nicolae Fleva, care va primi o funcţie salariată la Stat) şi Atanase Stoianescu, Ioan Poenaru Bordea a rămas în fruntea liberalilor ialomiţeni până în anul 1913, când în sfârşit, după foarte mulţi ani de lupte intestine, Atanase Stoianescu şi-a văzut visul cu ochii: devine preşedintele organizaţiei judeţene Ialomiţa a Partidului Naţional Liberal. Dar în istoria Partidului Naţional Liberal, figura emblematică a acestui partid în Ialomiţa şi la Călăraşi, rămâne Ion Poenaru Bordea.