GIUSEPE CICONI – CONSTRUCTOR AL UNOR CLĂDIRI EMBLEMATICE ALE CĂLĂRAȘIULUI

 

Sub aspect edilitar, Călărașiul a cunoscut o perioadă plină de realizări la sfârșitul secolului XIX și în prima parte a secolului XX. Atunci au fost ridicate multe dintre clădirile publice emblematice ale orașului: Cazărmile regimentului 5 Ialomița nr. 23, Școala nr. 1 (Gimnaziul Carol I de astăzi), Primăria (astăzi Muzeul Municipal Călărași), Spitalul județean, Școala nr. 1 de fete, Școala nr. 2 de băieți, Palatul Administrativ și de Justiție cu locuința Prefectului; Cazarma Pompierilor, Școala nr. 2 de fete, Cazarma regimentului 20 Artilerie, Cazarma regimentului 5 Călărași, Școala nr. 1 de băieți, Cazinoul din Parcul Comunal, Căpitănia Portului Călărași, etc., etc. La acestea pot fi adăugate o serie de clădiri particulare, dintre care amintim doar Casa Ana și Marinache Popescu (azi sediul Direcției pentru Cultură) și Casa Bădulescu (așa zisa Poștă Veche). Multe dintre aceste clădiri, scăpate de furia buldozerelor care au măturat mare parte din arhitectura veche a orașului, adevărate bijuterii arhitectonice, reprezintă și astăzi un motiv de mândrie pentru orașul de la cotul Borcei și locuitorii săi.

Constructor al unora dintre aceste superbe clădiri a fost un italian, Giusepe Ciconi,  ajuns pe meleaguri călărășene într-o perioadă când italienii veneau în România în căutare de locuri de muncă, în ultima parte a secolului XIX și nu cum se întâmplă astăzi când sute de mii de români caută de muncă în Italia.

Giusepe Ciconi a fost amintit ca antreprenor de lucrări sau arhitect, de toți cei care – cunoscători sau mai puțin cunoscători ai istoriei orașului nostru -, au scris despre o parte din clădirile pe care le-a edificat. Mărturisesc că nici eu nu știam prea multe despre celebrul antreprenor, în afară de faptul că a ridicat în calitate de antreprenor, clădiri cum ar fi: Spitalul județean, Palatul Administrativ, Cazarma Pompierilor, Școala nr. 2 de fete, a terminat Școala nr. 1 de băieți și a devenit călărășean prin căsătorie.

În 16 iulie 2012, am fost solicitat să ofer unele informații despre Giusepe Ciconi, de doamna Oana Marinache, istoric de artă, președinta Asociației Istoria Artei, care scria monografia „Cristofi Cerchez, un vechiu arhitect din București”. Aflase din surse din familia arhitectului că acesta ar fi avut un frate Petre Cerchez, care s-a căsătorit cu fiica arhitectului Ciconi, care a construit un liceu în Călărași și mă ruga să-i confirm dacă informația este reală sau nu. Solicitarea doamnei Oana Marinache mi-a zgândărit curiozitatea și pentru a confirma cele auzite din surse ale familiei Cerchez, am pornit la cercetarea documentelor. Nu am reușit să aflăm când a sosit în Călărași Giusepe Ciconi, despre care în documente se spune că era inginer și antreprenor de lucrări publice, dar în anul 1887, anul construirii sediului vechi al Spitalului județean era în orașul de la cotul Borcei.

Spitalul județean construit în anii 1887-1888,

în circa o jumătate de an de Giusepe Ciconi

Giusepe Ciconi, conform actului de naștere eliberat de parohia Basilica Sfântul Apostol Petru din Veneția, s-a născut la data de 5 noiembrie 1853, în Veneția, părinții săi fiind Giovani Batista Ciconi și Scarfe Maria Angela. La momentul sosirii în Călărași era căsătorit cu Luisa Amalia, de origine germană. Această primă soție a lui Giusepe Ciconi, a decedat la data de 28 martie 1888, la vârsta de 33 de ani, în casa situată în Călărași pe strada Piața Carol I. Moartea a fost constată de medicul spitalului din Călărași Anghel Ionescu, martori fiind Herve August – antreprenor de lucrări și Ludwig Meșter – farmacist.

Rămas văduv, pe meleaguri străine, Giusepe Ciconi nu va sta pentru multă vreme în această ipostază. La 12 octombrie 1889, inginerul Giusepe Ciconi se căsătorește cu Maria Dimitrie Becarian, născută în București, la 27 aprilie 1867, fiica lui Dimitrie Becarian – avocat, fost membru al Tribunalului Ialomița și judecător de instrucție la acel tribunal și al Ecaterinei Becarian – menajeră (ocupația principală a femeilor în acea perioadă era menajul casei, casnică, cum s-ar spune astăzi). La dosarul de căsătorie au fost depuse următoarele acte: actul de naștere al lui Giusepe Ciconi; actul de naștere al viitoarei soții; actul de moarte al primei soții; actul de moarte al tatălui, decedat la Veneția la 22 octombrie 1884; actul de moarte al mamei, decedată la Veneția la 22 decembrie 1867. Au participat la ceremonia de căsătorie, oficiată în clădirea nouă a primăriei (azi sediul Muzeului Municipal Călărași), de Ghiță Dimitrescu ajutor de primar și ofițer de stare civilă: părinții soției, martori din partea soțului: Procop Dimitrescu – avocat și Grigorie Palada – inginer, iar din partea viitoarei soții: Elie (Ilie) Ștefănescu – avocat și lt. Col. Nicolae Ionescu – militar.

La căsătorie viitoarea soție a primit ca dotă următoarele bunuri(mulțumesc d-lui Constantin Tudor pentru că mi-a pus la dispoziție actul dotal):

„Declarațiune

Subsemnatul G.D. Ciconi, de profesiune antreprenor de lucrări publice, domiciliat în Călărași, strada Independența nr. 58, declar printr-acest act că în cazul când autoritatea superioară militară competinte ar aproba căsătoria fiicei mele Antoaneta (născută din căsătoria mea cu Maria născută D. Becarian) cu dl locotenent Petre Cerchez, oficer din regimentul 5 Ialomița nr. 23 cu garnizoana în Călărași, voi constitui ca dotă fiicei mele Antoaneta, următoarea avere:

1) Casele compuse din două camere, una cameră și antreu la mijloc, cu locul lor din Călărași învecinat cu strada Independența nr. 58, proprietate a mea, cumpărat locul cu actul autentificat la nr. 775/95 de la Ancuța Ghiță Nicolescu, iar casele construite de mine.

2) Casele cu locul lor cu fața în Bulevardul Traian al orașului Călărași, compuse din șase camere, trei antreuri, dependințe. Din acest imobil, locul cu clădirile ce erau pe dânsul în 1890, sunt proprietatea soției mele Maria, dăruite de părinții ei cu actul de danie nr. 381/89, casele însă adică clădirile, au fost refăcute și mărite de mine mai în totul.

3) Casele cu locul lor cu fața în Bulevardul Traian al orașului Călărași, nr. 55, compuse din cinci camere, un antreu și un culoar, proprietate de moștenire a soției mele Maria, atribuită ca parte a sa de moștenire din averea răposatei sale mume Ecaterina D. Becarian, prin partajul făcut prin testamentul său autentificat sub nr. 1605/905 de tribunalul Ialomița.

4) Trusoul compus din bijuterii, efecte de îmbrăcăminte, lenjerie și mobilier în valoare de lei 5500.

5) În numerar lei două mii.

Drept aceea am făcut în scris această declarațiune, rugând pe onor tribunal de Ialomița a-i da autenticitatea legală. /ss/ G. Ciconi.”

Casa din b-dul Traian primită ca dotă. Foto: Constantin Tudor

La nici nouă luni de la căsătorie, la 10 iunie 1890 se năștea Antonetha Luissa Eleonora, în casa părinților săi situată pe strada Independenței nr. 56, fiica lui Giusepe Ciconi – antreprenor de lucrări publice cu domiciliul declarat în Veneția, Via Garibaldi, Regatul Italiei și Maria, soția sa de profesie menajul casei.

Informația solicitată de doamna Oana Marinache era confirmată. Giusepe Ciconi a avut cel puțin o fiică. Spunem cel puțin o fiică, deoarece din unele informații rezultă că ar fi avut două fiice. Astfel, în octombrie 1896, Regele Carol I și Regina Elisabeta s-au deplasat cu trenul regal la Constanța. Ca de fiecare dată, au fost întâmpinați de autoritățile din Călărași, în gara Ciulnița. Aici, Regele și Regina au coborât din tren și s-au întreținut cu autoritățile, între persoanele prezente fiind și familiile Becarian și Ciconi. „Două drăgălașe fetițe ale d-lui Ciconi, au oferit M.S. Reginei buchete de flori, pe care M.S. însăși le-a dus la tren, cu brațele încărcate și a mulțumit fiecăruia în parte.” Tot acum, M.S. Regina a vorbit cu doamnele care se aflau pe peron și „a sărutat pe copilele d-lui Ciconi”. Rămâne ca cercetări viitoare să confirme sau nu și existența celei de a doua fiice.

La vizita făcută la Călărași, în anul 1904, Regina a rămas pe iaht, unde s-a întreținut cu doamnele din protipendada călărășeană. Pe vas au urcat și câteva eleve, „D-ra Ciconi a recitat pe vapor un prea frumos prolog, iar regina adânc mișcată i-a mulțumit mângâind-o pe obraz.”

 

Clădiri ridicate de Giusepe Ciconi

Palatul Administrativ, ridicat în anii 1895-1896

 Palatul Administrativ, vedere din față

 

Cazarma Pompierilor, construită în anul 1897, în trei luni

 

Școala nr. 2 de fete (azi Școala Țopescu), construită în 1897, într-un an de zile

 

Școala nr. 1 de băieți, construită în anul 1907, lucrare terminată de Giusepe Ciconi

 

NOSTALGII PE STRADA MARE

 

Stimați prieteni de pe Facebook, iubitori ai Călărașiului de odinioară, cunoașteți demersurile, de loc ușoare, întreprinse de domnul Constantin Tudor de a readuce în prezent și a posta pentru cei interesați „Case celebre din Călărași” dispărute sau încă existente în arhitectura actuală a Călărașiului.  Sigur că, pentru mulți dintre călărășenii de vârsta a doua, dar mai ales a treia, aceste prezentări trezesc multe nostalgii.

Și postarea mea de astăzi, îmbogățită și cu fotografii de epocă, are darul de a trezi multe nostalgii. Voi posta un material, întocmit și prezentat la radio Voces Campi, de cunoscutul om de presă, Aurel David – Fie-i țărâna ușoară! -, material intitulat chiar „NOSTALGII PE STRADA MARE”.  Strada Mare nefiind alta decât fosta stradă Știrbei Vodă, devenită 7 Noiembrie după 1948, apoi Gheorghe Gheorghiu-Dej și în final, după evenimentele din Decembrie 1989, numită 1 Decembrie 1918. Fac aici o mărturisire care poate va deranja unele persoane, care se consideră bune cunoscătoare ale istoriei locale și naționale. Atunci când, împreună cu regretatul prof. Sorin Danciu, am întreprins acțiunea de personalizare a orașului Călărași, propunând schimbarea denumirii a 28 străzi din municipiu, una dintre acestea a fost chiar strada actuală 1 Decembrie 1918. Am propus atunci revenirea la denumirea de Știrbei Vodă, denumire întipărită în memoria istorică și a multor călărășeni, dar, dincolo de alte argumente, pe care le-am mai menționat, a fost adus și argumentul că 1 Decembrie 1918 este o dată din istoria României mult mai importantă decât a fost domnitorul Știrbei Vodă. Departe de mine gândul de a nega această realitate, dar personal consider că pentru orașul Călărași domnitorul Știrbei Vodă și ce a făcut el pentru Călărași este mai important decât 1 Decembrie 1918, care este un eveniment național, la fel de important pentru Călărași, cum este pentru oricare altă localitate din România. Și dacă tot se dorea acest lucru, denumirea de 1 Decembrie 1918 putea fi acordată unei alte străzi din oraș. Dar așa se întâmplă când nu se dorește  a se face o reparație istorică. Și aici aș mai da un exemplu, de ce înseamnă să iei decizii fără consultarea unor specialiști: atunci când a fost nevoie de a se da o denumire pentru Piața Mare, în loc să se revină la denumirea inițială de Piața Știrbei Vodă, așa cum s-a numit de la început și apare pe planurile orașului, i s-a dat o denumire nouă: Piața Unirii.

Dar să revenim la „Nostalgii pe Strada Mare” și să vedem ce spunea Aurel David: „Știrbei Vodă. Așa se chema ulița ce se desfășoară din coasta halelor pieții până în colțul cu clădirea prefecturii (fac precizarea că inițial strada Știrbei Vodă se întindea din strada Pompieri și până în strada Dobrogea –n.ns). Localnicii ignorau denumirea oficială. Pentru ei, ca și pentru cei ce poposeau vremelnic în Călărașiul anilor interbelici, aceasta este Strada Mare (denumire care apare chiar și pe unele ilustrate de epocă-n.ns). Loc de promenadă, de afaceri, de întâlniri amoroase…Poate, gândesc eu, era în acea ocolire a rostirii numelui primului domnitor al Țării Românești, numit pe baza Convenției de la balta Liman, după înăbușirea revoluției din 1848, un oarecare semn de respect. Adică, oamenilor le venea mai la îndemână să zică: „Ne-ntâlnim pe Strada Mare, la cinci trecute fix” și nu „Te-aștept pe …Știrbei”. Dar, mă rog…Strada mare a Călărașiului era și locul de preumblare, precum a fost și a rămas, în urbiile transilvane și bănățene, Corso.

Pe o distanță de aproximativ 300 de metri erau înșiruite cafenele, patru restaurante, patru librării, două cinematografe, trei frizerii, două tipografii, trei ateliere foto…

Împreună cu o veche și de suflet cunoștință, care este reputatul avocat și publicist Marinică Giurcă - și el plecat dintre noi, Fie-i țărâna ușoară!-, am de-al pământului, am refăcut din amintiri, interesanta și plină de farmec Stradă Mare din urbea de pe malul Borcei. Am pornit-o dinspre fosta prefectură și am reconstituit un crâmpei de viață din anul în care, copil fiind, frecventam cursurile Liceului particular Diacon Dobrescu. Într-o clădire impozantă pe vremea aceea se afla restaurantulCodrat Marinescu, apoi urma Casa Finți (loc de aprinse dispute pentru comercianții de cereale), farmacia Grunberg, foto Boni, cizmăria Boroș, Casa Școalelor. Îngăduiți-mi să fac un scurt popas aici, pentru a evoca nu numai interesantele întruniri organizate pentru slujitorii catedrei, ci și expoziția de sculptură a unui fidel ucenic de-al lui Constantin Brâncuși, talentatul artist George Teodorescu, smuls vieții la o vârstă mult prea timpurie de o boală necruțătoare.

Să continuăm a revedea cu ochii minții magazinul de bijuterii Goldstein, hotelul Unirea (zgâlțâit zdravăn de cutremurul din 1940), cinematograful Tănăsescu și, în sfârșit, singura clădire funcțională și astăzi de pe această parte a străzii, cea a primăriei orașului. (clădirea, funcțională și astăzi, nu mai este primărie ci adăpostește Muzeul Municipal Călărași). Dincolo de ea, Cazinoul, magazinul cu articole de lux „Lis”, tipografia Săvulescu, atelierul de frizerie și coafură Agopian, sala de cinematograf „10Mai”, mezelăria Dima, frizeria Scorcearof, un debit de tutun, restaurantul Doiciu, cafeneaua Lazu, o brutărie în care nu găseai niciodată franzelă veche și…halele.

Ne înapoiem pe cealaltă parte a străzii, adăstând o clipă în curtea fostului Liceu Comercial (astăzi Liceul Economic, unde au oficiat reputații profesori Vasile Marinescu, Virgil Degheto, Isac Ionescu…), pentru a continua să evocăm alte și alte prăvălii și prăvălioare, firme mai mici sau mai mari ce au ființat în trecutele decenii. Între acestea, atelierul de pălării „La Românca”, librăria Filip Filciu, cafeneaua Radu Avramescu, cizmăria „La Vică Coca”, atelierul de frizerie și coafură Bărbulescu, simigeria Naumovici, atelierul foto Nicu Cristescu, magazinul universal Nicu Traian, restaurantul de lux Filip Antonescu (unde concerta orchestra studenților de la Politehnică), magazinul de cafea și dulciuri Tazlagian, cofetăria Nițulescu (locul tradiționalelor întâlniri ale intelectualilor Călărașiului), magazinul de manufactură și mercerie Bălan, atelierul fotografic Romy Grigorescu, hotelul Penciu, ceasornicăria Avram Demayo, restaurantul Gheorghiță Antonescu, magazinul de manufactură Dumitru Handrabulea, depozitul de ziare Sandu Vlad (în realitate, un veritabil magazin în care se găsea presă din toată România, precum și din multe țări europene, loc de întâlnire și de ample dezbateri politice și civice, miniparlamentul orașului din acele vremuri), o spălătorie chimică, atelierul de fierărie Vlădoianu, librăria „Cartea Românească” a lui Gheorghiu, atelierul de ceaprazărie și croitorie militară Borundel, librăria și tipografia Ioniță Cristescu, librăria Bărăganul, casa telefoanelor, Federala Borcea (bancă de credit pentru mediul rural), o librărie. Între aceste firme erau intercalate și câteva case particulare. Destul de puține ca număr.

Strada Mare, mini Lipscani-ul Călărașiului, a rămas doar în amintirile unor localnici mai vârstnici. Numai două clădiri mai dăinuiesc: cea a primăriei și cea a liceului economic. În locul celorlalte s-au edificat câteva blocuri cu magazine și ateliere meșteșugărești la parter, un palat al telefoanelor, hotelul-restaurant Călărași. Vis-a-vis de fosta prefectură iese din pământ  o construcție cu viitoare misii culturale (așa era gândită atunci. Între timp, cea mai mare parte a clădirii, a fost acaparată de administrația locală și județeană-n.ns.). Fundația acesteia este făcută pe ruinele medievale ale unor coridoare subterane în care își găseau adăpost localnicii în vremurile de restriște ale pericolelor otomane. Ruine distruse ori îngropate fără milă și fără a fi cercetate, stinse odată cu tainele pe care le-au înmagazinat peste secole.

 Strada Mare de ieri a rămas și astăzi un loc de promenadă pentru localnicii. Cu deosebire că mozaicului de magazine i-au luat locul cofetăriile Arcadia și Călărași, librăriile Flora și Centrală, magazinul Select, de articole sportive, autoservirea, farmacia, un șir de ateliere meșteșugărești. Singura firmă de difuzare a presei a fost ascunsă, abuziv, în spatele halei centrale. Între viitoarele corecturi ce ar trebui să i se aducă pentru a o umaniza cât de cât, mă gândesc la una ce se impune cu stringență: schimbarea actualei denumiri.(de la momentul însemnărilor lui Aurel David, putem spune că Strada Mare a fost abandonată, au dispărut magazinul Select, cofetăria Arcadia și librăria Flora…-n.ns.)

Nu pot pune punct acestor fugare însemnări înainte de a mai aminti că pe Strada Mare a mai existat un loc viran  unde vara se organizau spectacole ale companiilor teatrale bucureștene, iar în parcul comunal, ca și la Teatrul Popular  au fost prezenți, la neuitatele întâlniri cu publicul local (care venea – greu de crezut astăzi - în număr impresionant, sălile fiind arhipline-n.ns), oameni de seamă ai culturii naționale, între care Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Panait Istrati, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Maria Filotti, Ion Manolescu, Elvira Godeanu, Grigore Vasiliu-Birlic…(și mulți, mulți alții, pe care i-am amintit și noi în Monografia municipiului Călărași și în postările noastre-n.ns.)