PERSONALITĂŢI ALE VIEŢII PUBLICE ROMÂNEŞTI LA CĂLĂRAŞI, ÎN PERIOADA INTERBELICĂ A SECOLULUI TRECUT

                                                                               

Dacă în trecut, despre Călăraşi, cunoscut ca „un târg obscur, la o margine de ţară”, nu se ştia decât destul de puţine lucruri, în afara faptului că era localitatea cu cel mai mare număr de morţi şi cel mai mare procent de tuberculoşi pe ţară, după primul război mondial, oraşul a început să se afirme ca un centru care juca un rol important în viaţa culturală a ţării.

Prezent la Călăraşi pentru a conferenţia despre „Viaţa aventuroasă a spătarului Milescu”, Mircea Eliade avea să scrie că:  „…am întâlnit la Călăraşi (şi am întâlnit apoi şi în alte oraşe din provincie), oameni şi fapte culturale a căror existenţă nu mi-o puteam închipui.”

La desfăşurarea unei asemenea activităţi culturale contribuiau secţia locală a Ligii Culturale, reorganizată în anul 1929, în prezenţa lui Nicolae Iorga, Ateneul Popular „Ialomiţa”, ale cărui prime baze au fost puse încă din anul 1932, pe temeliile fostei Universităţi Populare „Ialomiţa”, înfiinţată oficial în anul 1927 sub preşedinţia marelui sociolog Dimitrie Gusti şi Subsecţia locală a Fundaţiilor Regale înfiinţată la începutul anului 1934, ca şi alte asociaţii cu caracter cultural.

NICOLAE  IORGA

În cadrul acestora activau numeroşi intelectuali de prestigiu, unii foarte tineri, abia veniţi de la studiile universitare, alţii studenţi în devenire, dar toţi cu dorinţa mărturisită de a contribui la ridicarea vieţii culturale a oraşului în care locuiau şi îşi desfăşurau activitatea prin manifestări de înaltă ţinută intelectuală, care să constituie pentru puţina viaţă culturală a urbei noastre, „singura hrană sufletească menită să germineze un viitor pe care toţi bunii călărăşeni îl doresc ideal şi-l aşteaptă sincer.”

Între activităţile culturale preconizate a fi desfăşurate în urbea de pe malul Borcei, de către asociaţiile amintite, un loc aparte l-au ocupat conferinţele, primite cu entuziasm de toate straturile sociale ale oraşului Călăraşi. „De fiecare dată, când poposeau la Călăraşi, sălile erau arhipline, iar publicul, mereu dornic să aibă ocazia de a împărtăşi din viaţa şi experienţa lor”, avea să scrie peste ani unul dintre organizatorii şi animatorii acestor conferinţe, călărăşeanul Lazăr Belcin.

LAZĂR  BELCIN

Timid, dar trebuie avut în vedere că orice început este mai greu, o astfel de activitate parea să se reia la Călăraşi, sub auspiciile Ateneului Dunărean (parcă ar fi fost mai frumoasă o denumire legată strict de zona noastră, dacă avem în vedere că Dunărea nu trece doar pe la Călăraşi), prin eforturile directorilor de la Biblioteca judeţeană „Alexandru Odobescu” şi Muzeul Dunării de Jos, dar se pare că nu a fost decât un mic foc de paie..

Vom încerca, în continuare, să prezentăm o parte dintre personalităţile vieţii culturale româneşti care conferenţiind la Călăraşi de la tribuna asociaţiilor culturale pe care le-am amintit şi purtându-şi paşii prin târgul de la margine de Bărăgan, au lăsat umbre de lumină care mai stăruie şi astăzi în inimile unor călărăşeni.

Deschidem seria acestora cu profesorul universitar Dimitrie Gusti, invitat să conferenţieze în ziua de 28 noiembrie 1925, de către Cercul studenţilor ialomiţeni. În anul 1927, atunci când s-a înfiinţat Universitatea Populară „Ialomiţa” el a fost ales preşedinte al acesteia, aşa cum am arătat mai sus.

La 18 mai 1929, la invitaţia Cercului studenţesc „Ialomiţa”, conferenţia la Călăraşi marele istoric Nicolae Iorga.

După Nicolae Iorga, la 7 martie 1931, în faţa călărăşenilor a conferenţiat despre România după 10 ani, poetul pătimirii noastre Octavian Goga.

Prezent la Călăraşi a fost şi scriitorul Cezar Petrescu. Amintindu-şi peste ani despre prezenţa scriitorului în urbea noastră, Lazăr Belcin avea să noteze: „Era în iarna anului 1931. Sub auspiciile Ateneului Popular „Ialomiţa” prezentam într-o conferinţă, personalitatea marelui Vasile Pârvan, de la a cărui moarte se împliniseră cinci ani.

În seara conferinţei, aflându-se în oraş, scriitorul Cezar Petrescu, mi-a făcut cinstea să mă asculte.

…Peste câţiva ani, prin 1937, scriitorul a revenit în Călăraşi, invitat de redactorii foii locale „Pământul”şi a vorbit călărăşenilor despre felul cum îşi scrie operele.

Făceam, odată, o remarcă, referitoare la unele lucrări, care mi se păreau minore, faţă de cele mult mai valoroase, ale scriitorului. Şi am îndrăznit să-l întreb de ce a publicat aceste cărţi minore.

Scriitorul m-a privit o clipă, pe sub sprâncene, şi mi-a răspuns: „Dacă admiţi că un scriitor trăieşte din scrisul său, află că el trebuie să găsească posibilitatea de a-şi asigura câştigul necesar acoperirii nevoilor vieţii. La publicarea romanului „Întunecare”, mi-au revenit de la editură câteva mii de lei. Destul de puţin pentru valoarea operei. Cam la fel s-a întâmplat şi cu alte cărţii ce au urmat.

- Sunt cărţi grele, domnule scriitor; nu sunt la îndemâna publicului mare. Se vând greu – se văieta editorul.

Şi atunci, am scris cărţi „minore”, cum le numeşti dumneata, după care editorii, mi-au achitat sume mai mari, decât pentru cele „grele”. Ce să-i faci? Am fost determinat să mă adaptez gustului public şi i-am oferit ceea ce a solicitat.

Să ştii că nu mă tem, că se vor găsi critici, care să-mi oprească drumul spre nemurire, fiindcă am procedat astfel. E una din căile care-mi asigură independenţa şi posibilitatea de a scrie.”

La câteva zile după ce ascultase conferinţa lui Lazăr Belcin despre Vasile Pârvan, în ziarul “Curentul” care apărea în capitala ţării, Cezar Petrescu a scris cuvinte deosebit de frumoase despre viaţa culturală a urbei călărăşene: “Călăraşi? Nu ştiu de ce l-am imaginat întotdeauna după chipul şi asemănarea atâtor alte oraşe dunărene: exceptând Galaţii, Brăila şi Severinul, un târg prăfos, mort înainte de a fi trăit, monoton şi trist. La capătul Bărăganului, ce putea fi altfel? Cum putea fi altfel?

Am găsit un oraş cu însetare de primenire, cu bulevarde largi şi în creştere, cu un impunător palat administrativ, mai vast decât în cel puţin cincizeci, şaizeci de capitale de judeţ (Romania Mare avea 71 de judeţe, iar astăzi palatul administrativ nu mai impresionează pe nimeni – n. ns.), patru librării, o activă mişcare culturală, strădanii de gospodărire vrednice de toată lauda.

Cine le-ar fi presuspus la un capăt de linie ferată secundară, care sfârşeşte în braţul Borcei? (atunci trenul mergea până la gara din port – n. ns.). Cine ar fi imaginat bunăoară că într-un asemenea oraş însemnat cu un cerculeţ atât de modest pe harta ţării, un tânăr magistrat, mutat în alt capăt al României (este vorba de procurorul Lazăr Belcin mutat la Miercurea Ciuc – n.ns.), înţelegea să-şi ia rămas bun de la concetîţeni în preseara plecării, rostindu-le acea admirabilă conferinţă despre viaţa şi opera lui vasile Pârvan, cum n-am auzit-o atât de deplin rotunjită, substabnţială şi distinsă, nici de la tribuna Fundaţiei Carol din capitală.

Descoperirea aceasta îmi va rămâne neuitată. Scrisă cu litere mari apăsate, în carnetul meu de pelerin al României celei Mari şi de atâtea ori întristătoare.”

La 25 februarie 1933, profesorul universitar Ion Răducanu, întemeietorul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, lider al organizaţiei naţional ţărăniste de Ialomiţa, conferenţia la Călăraşi, pe tema: “Idei şi fapte din domeniul economico-social”. Între altele, conferenţiarul a spus: “Ca în faţa sfinxului omenirea caută răspunsul întrebărilor care se pun vremurilor noastre. Criza economică este o criză a inteligenţei umane, care rătăceşte spre a găsi o nouă cale spre pacea socială. Acestui fapt se datoreşte mulţimea nemăsurată de idealuri sociale, lupta crâncenă pe tărâmul ideilor, contrastul violent între ideile care străbat societatea actuală. Ideile se nasc, se importă şi se exportă, pe măsura necesităţilor fiecărui stat, care adoptă pe rând idei de dreapta sau de stânga după cum bate vântul, după cum dictează moda.”

După ce face o incursiune în ideile politice şi sociale ale marelui Eminescu, conferenţiarul recomandă stabilitatea, adică raporturi normale între clase, economie şi munca de fiecare clipă, idei la fel de actuale atunci ca şi astăzi. Urmărită de o sală ocupată până la ultimul loc (cea a Cercului Subofiţerilor), conferinţa lui Ion Răducanu, a reprezentat “o adevărată lecţie de educaţie socială”.

Spre sfârşitul anului 1933, conferenţia la Călăraşi, de la tribuna secţiei locale a Ligii Culturale, Grigore Trancu–Iaşi despre Teama de viaţă. Iată ce scria conferenţiarul, care a fost prezent în mai multe rânduri în oraşul de pe malul Borcei, într-un ziar local: “... Contractul între mine şi Călăraşi? Am fost odată ca ministru. Făceam întâia împroprietărire în judeţ. Alai, manifestaţii de “simpatie”, toată gama primirilor oficiale de la prefect cu “joben”, până la gardişti cu... mănuşi albe.

Voiam să mă leg de acest judeţ printr-o operă de asistenţă în aplicarea legii cerşetoriei şi a vagabondajului. “Interese locale” au zădărnicit gândul meu.

A doua oară, am venit în calitate de conferenţiar. Subiectul Romain Rolland. O zi bine întrebuinţată… seara masă. Revedeam pe Stanciu, de care mă legau amintirile din vremile când eram elev la Şcoala normală superioară din Iaşi (împreună cu marele istoric Nicolae Iorga –n.ns.). Pe atunci elita intelectualităţii româneşti era normalistă.

În sfârşit, în anul acesta, am fost din nou la Călăraşi… Şi când vaporul se depărta de ţărm spre Silistra, amintirea celor câteva ceasuri petrecute la Călăraşi mi se săpa pentru vecie în suflet.

Mi-i drag Călăraşiul, prin sufletele de amici şi de adversari politici, dar prieteni.

Ei au ştiut să menţină tradiţia călărăşenilor şi ialomiţenilor.”

Începutul anului 1934, însemna pentru Călăraşi apariţia unei noi instituţii culturale: Subsecţia de conferinţe a Uniunii Fundaţiilor Regale. Cu acest prilej, un ziar local nota că: „Viaţa culturală a oraşului este în plină ascensiune. Într-un unanim consens al tuturor factorilor de cultură din localitate a lua fiinţă Subsecţia de conferinţe a Uniunii Fundaţiilor Regale, care are drept scop ridicarea nivelului vieţii culturale a târgului nostru, printr-o serie de conferinţe disciplinate într-un anumit ciclu şi încadrate într-un program artistic de primă mână.”

Prima reuniune avea loc la scurtă vreme de la înfiinţare şi a „reprezentat un adevărat triumf. Sala Teatrului, în care se afla tot ce oraşul nostru are mai select, a fost vrăjită de minunata conferinţă a d-lui profesor universitar Ioan Petrovici care a servit o impecabilă lecţie de filozofie auditorului.” Conferenţiarul a vorbit celor prezenţi despre „Amintiri din vremea studiilor.”

La începutul lunii martie 1934, a vorbit Mircea Eliade, adus la Călăraşi de fostul său coleg Lazăr Belcin, despre „Viaţa aventuroasă a spătarului Milescu,” deschizând ciclul românilor iluştrii din secolul al XVII-lea. „Pasionanta conferinţă, mustind de idei şi frumos gândită a arătat mintea înţelegătoare şi sufletul mare al celui care înfăţişează strălucit elita spirituală a timpului nostru, d. Mircea Eliade.”

Gazetarul Jean Vasiliu comenta acţiunea lui Mircea Eliade, astfel: „Mircea Eliade a fost nu de mult între noi. Activitatea Fundaţiilor Regale, care a scos pe scriitori din fumăraia Capşei, le-a dat câte o privighetoare de la operă şi un bilet de clasa I, îndrumându-i în propagandă metodică spre provincie. Ni l-a trimis pe Mircea Eliade cu o conferinţă admirabilă, aici, în oraşul unde înfloreşte o îmbucurătoare tradiţie culturală; în oraşul acesta năpădit de o primăvară râzgâiată, care doare tinereţea noastră inutilă; în oraşul acesta în care rătăceşte cuminte silueta palidei fiice a lui Gârleanu (Rodica, rezultată din căsătoria cu Marilena Voinescu, care era secretara comitetului Subsecţiei de conferinţe Călăraşi a Fundaţiilor Regale – n.ns.)… Ne-ai uitat Mircea Eliade?”

Mircea Eliade nu uitase însă, Călăraşii, în acelaşi ziar local, în articolul „Literatura de provincie”, scriind următoarele: „Există acum o modă în Bucureşti, de a lăuda peste măsură literatura provincială şi revistele de provincie. Moda aceasta este o reacţiune contra dispreţului şi ignoranţii „metropolitane” faţă de producţia literară şi în genere faţă de viaţa culturală a provinciei. Nu e de loc sănătos să exalţi viaţa culturală a provinciei. Dar, iarăşi, e stupid şi e meschin să ignori sau să crezi că tot ce se scrie şi tot ce se face în provincie este inferior.

Verificam încă odată aceste adevăruri banale cu prilejul unei recente vizite în Călăraşi. Nu vreau să scriu aici complimente de ocazie, nici laude exagerate. Dar, trebuie să recunosc, am întâlnit în Călăraşi (şi am întâlnit apoi şi în alte oraşe de provincie) oameni şi fapte culturale a căror existenţă nu mi-o puteam închipui.

M-am convins de un lucru: că în provincie cărţile se citesc până la capăt. Şi acest lucru are o enormă importanţă…Capitala României mari suferă de prea multe „inteligenţe”; sunt aici prea mulţi oameni care răsfoiesc cărţile, frunzăresc revistele. Prefer net publicul de provincie. Şi nu mă îndoiesc că judecata literară este mai sigură, mai sinceră şi mai nesofisticată la provincie.

Apoi, mai e un lucru. Lipseşte aici cafeneaua. Lipseşte mai ales „lansarea” geniilor şi talentelor. Am impresia că publicul provincial poate judeca mai direct şi mai nepărtinitor literatura contemporană românească. Nu intervin în judecarea ei elemente de reclamă şi mit, care domină capitala.

Când se face un lucru în provincie se face cu entuziasm şi febrilitate.”

A treia reuniune a Subsecţiei de conferinţe a Fundaţiilor regale, desfăşurată la 5 martie 1934, a dat ocazie publicului călărăşean să admire „un alt strălucit exemplar al tinerei generaţii, dl. Petre I. Gheaţă, docent universitar, cunoscutul om de litere dublat de o minte politică foarte apreciată, care a vorbit despre „Criza societăţii capitaliste”.”

Ziarul local „Pământul” scria că: „Într-o formă care a smuls admiraţia tuturor, conferenţiarul a reuşit ca vreme de un ceas să ţină încordată atenţia publicului, căruia i-a demonstrat că actuala criză a sistemului capitalist, nu înseamnă punctul final al societăţii pe care o domină. Oricât de intensă este criza, ea va fi învinsă pentru că până astăzi nu s-a găsit formula fericită care să înlocuiască acest sistem. Totuşi experienţa americană va da sistemului corectivul necesar: economia dirijată. Nici marxismul, nici individualismul nu pot înlocui prin creaţiunile lor societatea actuală, care merită să fie sprijinită şi apărată.”

Trei zile mai tîrziu, conferenţia din nou la Călăraşi, Grigore Trancu-Iaşi, „profesor universitar şi om politic de real talent, care a invocat sub cupola Teatrului figura titanică a celor trei creatori: Beethoven, Chopin şi Enescu.

Oricât am încerca, cuvintele noastre banale nu se vor putea ridica până la frumuseţile grăite de d. Trancu-Iaşi; ar fi un sacrilegiu.”

La 17 februarie 1935, la solicitarea Societăţii de lectură „Ştirbei Vodă” a elevilor liceului de băieţi din Călăraşi, conferenţia despre „Ideea de stat,” Enache Ionescu, profesorul M.S. Regelui Voievod Mihai de Alba Iulia.

Aceiaşi societate invita să conferenţieze pentru data de 28 februarie 1935 pe părintele Gala Galaction. Acesta a venit la Călăraşi şi a vorbit cald şi inspirat despre „Literatura în slujba ideii creştine.”

„A fost o seară rară, care ne-a împăcat cu noi înşine, ne-a făcut măcar pentru o clipă mai buni şi mai drepţi, scria ziarul local „Pământul”. Tot meritul revine marelui inspirat, la temelia căruia străjuieşte jertfa marelui crucificat de pe Golgota.”

Referindu-se la prezenţa lui Gala Galaction la Călăraşi, arhimandritul Scriban scria: „Joi, 28 februarie părintele Gala Galaction a fost la Călăraşi şi a ţinut o cuvântare. Părintele Galaction a plecat din Călăraşi foarte mulţumit. Articolul său din „Curentul” (din 4 martie 1935 –n.ns) o dovedeşte. Deşi nu pomeneşte că e vorba de Călăraşi, totuşi eu ştiu că a fost acolo şi am înţeles că gândurile sale vesele privesc pe călărăşeni.

Ce spune părintele Galaction? Sf. Sa îşi arată părerea că, în toate laturile ţării, este dor de viaţă religioasă, de graiuri sfinte, numai că  nu suntem noi prea mulţi pentru a ne duce să le rostim. E mai setos publicul, scrie Sf. Sa, decât suntem noi pregătiţi a o face. Suntem în urmă cu hrănirea mulţimii. Ea doreşte, noi încă suntem în urmă.

Cu ce sete am ascultat într-un oraş de provincie – scrie Sf. Sa. E vorba de Călăraşi. Va să zică aţi primit bine pe părintele Galaction; va să zică l-aţi ascultat cu drag! I-a părut că urmaţi cu mare plăcere desfăşurarea gândurilor sfinte.

Apoi, dacă este aşa, face cinste oraşului Călăraşi că n-a trecut nepăsător peste vestirea unui ales propovăduitor al nostru, cum este părintele Galaction, şi e o dovadă că oraşele mici pot totuşi ascunde în ele destule inimi doritoare de înălţare sufletească şi nu sunt îngenunchiate numai poftelor de rând ale vieţii. Acestea poate că mai degrabă se găsesc în oraşele mari, cu desfătările mai multe şi ispitele mai mari.”

În zilele de 14 şi 15 august 1935, gruparea revistei „Pământul” din Călăraşi, în fruntea căreia era Eugen Cialîc, a organizat în oraşele Silistra şi Călăraşi, două festivaluri literare la care şi-au dat concursul următorii: Victor Eftimiu, Agepsina Macri – Eftimiu, Gh. M. Vlădescu, Radu Gyr, NicolaeCcrevedia, Teodor Scarlat, Ion Aurel manolescu, Silviu Cernea şi Deorge Doru – Dumitrescu.

Ziarul a cărui grupare a organizat festivalurile, scria că: „Iniţiativa d-lui Eugen Cialîc de a prezenta publicului călărăşean şi silistrean un spectacol de o desăvârşită puritate culturală, trebuie sincer aplaudată. Contactul publicului din aceste oraşe cu scriitorii a fost un prilej de nestăvilită simpatie.”

După ce descrie modul în care au fost contactaţi de Eugen Cialîc, călătoria de la Bucureşti la Silistra şi de aici înapoi la Călăraşi, Silviu Cernea notează: „Trebuie să închin aici câteva rânduri publicului din Silistra. Acelui public care a ştiut să ne primească atât de cald, să umple sala până la ultimul loc şi să asculte cu sfinţenia cu care se ascultă o slujbă religioasă. Acelui public care ne-a luat cu asalt pentru bucuria unei semnături puse pe un carneţel sau pe o bucată de hârtie şi care a ştiut să răsplătească munca noastră cu bucuria lor…

Ce aş putea să spun despre festivalul de la Călăraşi? Caravana a avut un succes deosebit. Acelaşi public cald care ne-a ascultat încordat de la început până la sfârşit. Aceiaşi minunată regie a prietenului Cialîc, o sală admirabilă, plină ochi.”

Cu acel prilej, secţia locală a Ligii Culturale care activa „cu credinţa nezdruncinată în binefacerile culturii”, pe care o socotea piatra de temelie la viaţa naţiunii noastre, făcea şi un bilanţ din care am reţinut că în perioada 1 decembrie 1919 – 15 decembrie 1935 fuseseră organizate 166 de şezători „ce au fost tot atâtea ceasuri de spiritualitate, ceasuri de sărbătoare.”

Despre cum era organizat un festival literar la Călăraşi şi Silistra, a scris în ziarul „Pământul” şi Teodor Scarlat: „La câţiva kilometri de bătrâna cetate Dristor, care doarme (sub numele de Silistra) într-un cadru cromatic oriental, Dunărea îşi desface, spre stânga, un braţ alb, pentru a strânge la sânul ei de mamă legendară, un ţinut bogat în vegetaţie, în privelişti de deltă şi de multe ori în amintiri de neuitat, pentru exploratorii ei pietoni.

Lângă acest braţ al Dunării, pe care harta ne-a obişnuit să-i spunem Borcea, adie leneşă, provincială şi blândă, viaţa oraşului Călăraşi, capitala judeţului Ialomiţa…

În acest reportaj minim, aş dori să înfăţişez cititorilor acestei reviste, nu o monografie diluată a oraşului Călăraşi sau anumite aspecte ale vieţii lui de urbe dunăreană; ci un fragment inedit al unei şederi de 24 de ore în atmosfera lui calmă, alături de câţiva intelectuali băştinaşi, entuziaşti şi, ca toate valorile provinciei, sinceri.”

După ce descrie modul de întâlnire la Capşa – „cel mai popular loc de întâlnire al scriitorilor din Bucureşti şi foarte adeseori din provincie”, locul unde „se iau şi se rezolvă iniţiative, se bârfeşte şi uneori se aude zgomot de palme” ( a nu se confunda cu aplauzele), şi drumul de la Gara de Nord la Călăraşi, T. Scarlat scrie: „În gara Călăraşi coborâm obosiţi de leagănul nemilos al vagonului. Figura masivă şi bonomă a d-lui Eugen Cialîc ne priveşte cu zâmbetul unei cordialităţi nestăpânite. Anişoara Odeanu priveşte curioasă şi mignonă din una din trăsurile care aleargă dărăpănată dar totuşi gravă, pe pavagiile cu piatră cubică ale oraşului. Descindem la hotel Petcu, pe malul Borcii….

Maestrul Dessila admiră de la o fereastră soarele care sângerează departe în lacul Călăraşi, pe care se zăresc lotcile pescarilor. Suntem gata pentru ieşirea în oraş. …Peste puţin timp câţiva intelectuali în frunte cu directorul „Pământului” sosesc  curtenitori şi simpatici. Cunoaştem cu această ocazie pe procurorul Lazăr Belcin, un tânăr de o rară bunăvoinţă, care prin calităţile sale de magistrat face fala tribunalului Ialomiţa şi pe judecătorul Cheţeanu, alt exemplar reprezentativ al magistraturii ialomiţene. Prietenia s-a înfiripat spontan, în atmosfera calmă a înserării. După ce am privit în grup, dupe terasa cercului Militar, primele licăriri ale luminilor din Silistra, ne-am îndreptat spre centru unde d. Eugen Cialîc a avut o frumoasă inspiraţie de-a ne fotografia.

În urmă am vizitat librăriile, ai căror patroni ne-au pus în curent cu ce se citeşte şi în ce cantitate. Am mai aflat tot de la aceştia că „Pământul” şi „Liga Culturală”, în care activează atât de entuziast d. Eugen Cialîc, au totdeauna cuvântul hotărâtor în ceea ce priveşte desfacerea cărţilor bune…

Oraşul Călăraşi are asemenea oameni. E şi natural de altfel ca o mână de inşi care muncesc intens acolo pentru ridicarea prestigiului cultural al oraşului lor să poarte în suflet flacăra sacră a unei nelinişti, care-i apropie de creiatori…”

La 13 februarie 1936, conferenţia la Călăraşi, despre Boemă şi poezie scriitorul Radu D. Gyr, care „a purtat publicul în regiuni puţin cunoscute, în lumea îndepărtată a Boemiei, lume a veseliei, a lacrimilor, a zâmbetelor, a sărăciei eroice,a mizeriei, a iubirii, a capriciului, a fanteziei. O conferinţă mult savurată de elita călărăşeană. Creatorul a făcut să defileze în faţa noastră toţi boemii consacraţi ai omenirii şi ai noştri.”

În penultima zi a aceleiaşi luni, 27 februarie 1935, era rândul altor scriitori bucureşteni să se producă la Călăraşi. Octav Dessila, Anton Holban şi Teodor Scarlat au citit din operele lor, dar „publicul pretenţios al urbei noastre, nu a fost pe deplin mulţumit, aşteptând mai mult.”

În cadrul şezătorilor organizate de secţia locală a Ligii Culturale, în anul 1936 mai poposeau la călăraşi fostul ministru al muncii şi ocrotirilor sociale Grigore Trancu-Iaşi, care a vorbit în faţa unei săli arhipline despre „Probleme sociale în România” şi cunoscutul ziarist Pamfil Şeicaru despre „Statul – regim de autoritate.”

Climatul fiind propice desfăşurării unor manifestaţii culturale, în noiembrie 1938, Societatea scriitorilor români organiza o şezătoare la Călăraşi, cu participarea scriitorilor G.M. Vlădescu care „a vorbit inspirat şi profund emoţionat despre Regina Maria şi Octavian Goga, două glorii ale literaturii româneşti”, Virgil Carianopol, George Gregorian şi Al. Cazaban.

Un public numeros a primit „cu evlavie şi cu respectuoasă emoţie conferinţele celor amintiţi, răsplătindu-i şi omagiindu-i cu îndelungi aplauze  pe scriitorii care le-au dăruit un ceas de poezie şi înălţimi celeste.”

Şezătoarea a fost închisă de maestrul Ion Minulescu, care va reveni în oraşul ce l-a primit cu căldură şi în toamna anului următor. Despre trecerea fugară prin urbea noastră a poetului, Lazăr Belcin va nota în amintirile sale: „Târgul de provincie era apăsat de cerul obositor, întunecat, din care picăturile reci, monotone, ale toamnei loveau fără milă feţele posomorâte ale trecătorilor grăbiţi. Pe o asemenea vreme a poposit poetul Minulescu la Călăraşi, venit parcă să însenineze decorul bacovian.

Părăsind pentru o zi îndeletnicirile sale multiple şi boema Bucureştiului, a acceptat să ne onoreze cu prezenţa şi să împărtăşească iubitorilor de literatură călărăşeni, din activitatea sa.

Pe scena slab luminată a cinematografului din parcul comunal, unde, pe atunci, era şi unica bibliotecă a oraşului, a avut loc întâlnirea cu „poetul romanţelor pentru mai târziu”.

După cuvântul de bun venit al organizatorilor, a urcat la tribună Ion Minulescu, în aplauzele îndelungate ale celor prezenţi: maturi îndrăgostiţi de romanţele sale puse pe note, adolescenţi ce şopteau, seara, pe aleile cu castani din jurul palatului (Palatul Administrativ –n.ns.), fetei dragi: Eu ştiu ca-i să mă uiţi chiar mâine…. Păcate ale tinereţii poetului…. Care, deşi norii negri ai războiului se apropiau rapid şi de România găsea aici, în Călăraşi, un public entuziast, dornic să-l asculte.

„Mă simt emoţionat – a început poetul – că întâlnesc aici câţiva prieteni pe care cunosc de la Bucureşti prin semnăturile în revista dumneavoastră locală (Pământul – n. ns.), care a creat renume oraşului. Eram convins că aici se desfăşoară o bogată activitate culturală şi am venit să ne cunoaştem mai bine”.

Apoi a început să povestească domol, momente din viaţa sa, presărându-şi amintirile cu scăpări din umorul amar al bunei sale dispoziţii. În tăcerea sălii care-l asculta, poetul recita secondat de picăturile ce cădeau pe acoperişul clădirii: „Rondelul ploii”: „În oraşul care plouă, de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân şi o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg ţinându-se de mână”. Parcă-l văd cum schiţa mersul încet şi nesigur al celor doi bătrâni.

ION  MINULESCU

Prin ceaţa anilor care se rânduiesc în trecerea nesfârşită a timpului, îi întrevăd şi acum schipul plin, cu ochi miopi, adumbriţi de sticla groasă a lentilelor ochelarilor, înveselit de aplauzele ascultătorilor care umpluseră sala până la refuz.”

LIVIU REBREANU

La Călăraşi au mai poposit şi alţi mari scriitori ai literaturii române, dintre care amintim pe Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, iar în preajma izbucnirii ultimului război mondial, în aceiaşi sală a Teatrului din Parc, a vorbit Ionel Teodoreanu.

IONEL TEODOREANU

Izbucnirea războiului a pus capăt activităţii asociaţiilor culturale pe care le-am amintit şi odată cu aceasta s-a diminuat și activitatea culturală în oraşul de pe malul Borcei.

CHINURILE FACERII  PALATULUI ADMINISTRATIV ȘI JUDECĂTORESC

 (5 ANI DE BIROCRAȚIE ȘI 2 ANI PENTRU CONSTRUCȚIE)

În materialele publicate în presa locală sau postate pe facebook și blogul personal – istoriaregasita.blogspot.com -, despre Palatul Administrativ și Judecătoresc, clădire emblematică a municipiului Călărași, atunci la sfârșit de secol XIX, dar și în perioada care a urmat, mai puțin în ultimii 10 – 15 ani, când mare parte din clădire se află în stare de ruină, urmare a neputinței autorităților locale de a găsi soluții pentru renovare, am afirmat de fiecare data, pe baza surselor documentare cunoscute la acel moment, că piatra de temelie s-a pus în ziua de 11 iunie 1895, iar recepția clădirii s-a făcut în ziua de 21 ianuarie 1898, în această perioadă antreprenorul Giusepe Ciconi construind alte două clădiri emblematice pentru municipiul de la cotul Borcei: Școala nr. 2 de fete (nr. 4 de mai tîrziu) și Cazarma Pompierilor. Studierea presei din acea perioadă, nu modifică cele două date, dar aflăm că construcția superbei clădiri s-a terminat mult mai devreme, recepția provizorie fiind făcută în ziua de 30 noiembrie 1896.(Despre aceiași clădire, a se vedea și O istorie a Călărașiului în imagini de ieri și de azi(II). Clădiri reprezentative. Palatul Administrativ și Judecătoresc pe costeltudor.com).

Aflând aceste lucruri nu poți să nu te întrebi: Cum a fost posibil ca într-un oraș care avea doar circa 9000 de locuitori să fie ridicată într-un timp așa de scurt o astfel de monumentală clădire, iar astăzi într-un oraș cu circa 60.000 de locuitori, să nu se găsească soluții pentru renovarea unei asemenea clădiri?

Vedere poștală scrisă la 6 iulie 1906

Dacă avem în vedere că, încă din aprilie 1833, când Călărașii au devenit capitala județului Ialomița, principala instituție administrativă a județului – Prefectura -, dar și principala instituție de justiție – Tribunalul județean – funcționau în clădiri improprii, pentru care se plătea chirie, este de înțeles că problema construirii unei clădiri care să adăpostească cele două instituții s-a pus încă de timpuriu.

Din expunerea situației județului Ialomița¹ pe care prefectul Atanase Stoianescu a prezentat-o în deschiderea sesiunii ordinare a Consiliului județean din octombrie 1895, aflăm că: “În ședința de la 19 octombrie 1887 consiliul de atunci, al acestui județ, a votat o propunere de a se contracta un împrumut de 400.000 lei, plătibil prin anuități în termen de 30 de ani, cu destinațiune exclusivă de a servi  pentru construirea palatului administrativ și de justiție, temnița și cazarma călărașilor.

Guvernul ținând seama de legitima dorință a consiliului de a dota instituțiunile județului cu locale proprii și îndestulătoare, a prezentat corpurilor legiuitoare, un proiect de lege pentru autorizarea acestui împrumut care s-a și votat de Adunarea Deputaților în ședința de la 18 decembrie 1887 și de Senat în ședința de la 19 februarie 1888; iar prin decretul nr. 368 de la 15 februarie 1888 s-a promulgat de Majestatea Sa Regele.

Împrumutul s-a realizat în anul 1890, iar darea în întreprindere a construcției palatului nu s-a putut adjudeca decât în anul curent 1895, de când s-a și început lucrarea.

Această construcție, după caietul de sarcini, trebuie să fie complet gata în termen de doi ani, deci în anul viitor se va realiza de fapt dorința consiliului județean din anul 1887.”

Dar să vedem cum au evoluat lucrurile după aprobarea împrumutului și de ce a început construcția abia în anul 1895.

La 21 ianuarie 1890², aflăm că împrumutul autorizat în anul 1887, nu s-a putut realiza la timp, “iar mai târziu casa de depuneri nu dispunea de fondul de mai sus, precum nici acum nu dispune, deoarece și alte județe au contractat asemenea împrumuturi care s-au și grăbit a le realiza.

Deputații Ialomiței, cunoscând necesitatea construcțiilor, s-au ocupat zilele acestea de cestiune și în ședința Camerei de la 11, deputatul orașului d.  Gr. Chrisenghy, a întrebat pe d. prim - ministru ce s-a făcut cu acel împrumut, iar a doua zi chiar, după ce i s-a pus la dispoziție și a cercetat dosarul împrumutului, amicul nostru a citit în Cameră următoarea propunere și următorul proiect de lege: <Propunere. În anul 1887 s-a votat de Cameră și Senat și s-a promulgat în Monitor legea prin care se autoriza Consiliul județului Ialomița să contracteze de la casa de depuneri, consemnațiuni și economie un împrumut de 400.000 lei, cu procentele acelei case, pentru construirea palatului administrativ și de justiție, temniței și cazarmei călărașilor.

De atunci și până astăzi împrumutul nu s-a putut efectua, căci casa de depuneri, pentru diferite motive, a refuzat să împrumute suma votată.

Având în vedere importanța acestor lucrări, recunoscută chiar de camera prin votarea proiectului în cestiune;

Având în vedere importanța acestor lucrări, față cu starea deplorabilă a localurilor sus menționate.

Considerând că sacrificiile ce județul ar face pentru construirea acestui palat, plătind procente de 8 % la un particular, antreprenor, casă de bancă sau oricine, ar fi minime față cu avantajele enorme ce prezintă clădirea acestui palat.

Față cu refuzul casei a împrumuta suma, subsemnații propunem ca art. 1 al citatei legi din 1887 să se modifice în modul următor:

Art. unic. – Articolul 1 din legea din 1887 se modifică precum urmează:

Se autorisă consiliul județului Ialomița să contracteze de la casa de depuneri, consemnațiuni și economie, sau de la veri ce casă de bancă, particulari și antreprenori, un împrumut de 400.000 lei, plătibil prin anuități în termen de 30 de ani, și cu procente maximum de 8 %; iar anuitatea de plătit se va înscrie ca cheltuială obligatorie în bugetul anual al județului.>

Gr. Chrisenghy, I. Poenaru Bordea, C. Resu, N. Filipescu, N. G. Bibescu, N. Voinov, I. R. Balanolu, Al. Gr. Ionescu, Gr. Constantinescu.

Campania întreprinsă în interesul orașului și al județului de amicii noștri, le va atrage recunoștința tuturor.

D. Laurian fiind încă reținut în casă de boală, n-a putut semna acest proiect. D-sa însă va fi printre cei dintâi a-l susține.

Sperăm că cu sprijinul tuturor, în curând proiectul se va transforma în lege și județul va putea începe în curând construcțiunile atât de indispensabile și atât de mult așteptate."

Vedere scrisă în 7 septembrie 1908

Pentru a nu se pierde timp, Consiliul județean demarează lucrările de întocmire a planului construcției consultând “mai mulți D-ni arhitecți din București în particular, dacă ar fi dispuși să concureze la facerea acestui plan, pentru care lucrare consiliul general a fixat un premiu de trei mii de lei, D-lor au declarat că pentru un asemenea modest premiu nu pot concura arhitecți de valoare. Deosebit județul trebuie să plătească o comisiune de trei arhitecți cel puțin, care să observe planurile concurenților, și să le clasifice, să mai plătească rectificarea planului celui mai bun de se vor găsi ceva inconveniente, cum întotdeauna se întâmplă, precum să mai plătească unui architect pentru executarea planului.

Toți D-nii arhitecți consultați, au consiliat că e mai nimerit a se angaja un architect de valoare necontestată, care să se însărcineze cu facerea planului, cu aprobarea și executarea lui. Premiile sunt bune pentru lucrări mai importante, care interesează talentele în arhitectură. Și această cestiune, pe cât aflăm, se va supune consiliului județean.”³

Cea mai veche imagine a Palatului Administrativ și Judecătoresc

În urma publicației făcută de Comitetul permanent s-au arătat ca amatori de a concura pentru facerea planului, arhitecții I. Socolescu și Paul Belau din București și A. Sfircofski din Iași. Arhitectul Socolescu “a propus învoiala de bună voie, explicând că pe județ îl va costa mai mult facerea planului prin concurs, trebuind a plăti comisiunea de examinare a planului, a plăti refacerea precum și executarea lui”.⁴

Chestiunea s-a tranșat de Comitetul permanent, care “găsind că s-au înscris un număr suficient de arhitecți ca să concureze la facerea planurilor, a dispus să se țină concurs pentru facerea lor, planurile urmând să fie depuse la Comitetul permanent până la 1 aprilie viitor”.⁵

În final, s-a hotărât ca planul Palatului de Justiție și Administrativ să fie întocmit de arhitectul Ion Socolescu, pentru suma de 3000 lei, iar la 22 iulie 1891 să se țină licitație pentru darea în antrepriză a lucrărilor, valoarea acestora, după deviz, fiind de 345.000 lei.⁶

La 29 decembrie 1891, Comisia înființată de Consiliul județean, compusă din membrii Comitetului permanent și din C. Enescu, Alexe Vineș și Procop Dumitrescu, delegați de Consiliul județean, pentru examinarea și aprobarea planurilor pentru construirea palatului de justiție și administrativ este convocată pentru a observa proiectele și a-și da avizul asupra planurilor pentru construirea dependințelor palatului, destinate locuinței prefectului.⁷

Vedere scrisă la 2 iulie 1909. Cladirea din prim plan este locuința prefectului

Cum la prima licitație din 22 iulie 1891, nu s-a prezentat nici un concurent, au urmat alte licitații la 26 august 1891 și 30 septembrie 1891, rezultatul fiind același.

La 2 decembrie 1891, la reședința județului, s-a ținut o nouă licitație.⁸. Deși s-a primit o singură ofertă din parte lui I. Ștefănescu și Ștefan Nicolau, antreprenori de lucrări publice din București, cu prețul de 1,25 lei sub deviz, Comitetul permanent a adjudecat licitația sub rezerva aprobării ministerului.

Ministerul de Interne a infirmat rezultatul licitației, pe motiv că “devizele au fost făcute pe o sumă exagerată, așa încât singură lucrarea palatului ar absorbi întreaga sumă împrumutată de 400.000 lei, sumă care era destinată prin lege și pentru construirea unei cazarme de călărași și pentru plata terenului pe care urma să se facă construcția”.⁹

Ministerul, prin mijlocirea prefectului Arion, a pus în vedere comitetului permanent ca să ceară arhitectului Săvulescu să se conformeze încheierii comitetului, la care aderase și el în scris, și să refacă planurile și devizele pentru suma de 250.000 lei. Doar în aceste condiții urmând ca ministerul să poată da aprobarea sa.

Ziarul ne mai spune că noul palat se va construi pe locul unde e actualmente piața Carol I și că acest teren a fost cumpărat de la primăria orașului. Acest lucru se întâmplase la 19 iulie 1891. Prin actul autentificat la Tribunalul judeţului Ialomiţa, sub nr. 270, primarul oraşului Călăraşi, Gheorghe Demetrescu, în virtutea Hrisovului Domnesc al eliberării oraşului nr. 9 din 24 septembrie 1852, publicat în Monitorul Oficial nr. 6 din anul 1853, prin care se recunoaşte dreptul de proprietate al comunei pe locul pieţei Carol I, notat pe planurile oraşului datat 1852 iulie, aprobat prin menţionatul hrisov şi în virtutea încheierii Consiliului Comunal nr. 195 din 6 iunie 1891 prin care pe de o parte dispune vânzarea acestui teren către cassa judeţului Ialomiţa şi aprobată de dl ministru de interne prin ordinul nr. 16.120/891 în preţul de lei noi două zeci mii, iar pe de alta mă autoriză a forma actul de vânzare relativ şi a stărui pentru transcrierea lui în Registrele Tribunalului, declar că am vândut casei judeţului Ialomiţa locul pieţei Carol I din acest oraş menţionat mai sus... cu obligaţiunea pentru judeţ ca pe locul vândut să construiască Palatul Administrativ şi Judecătoresc, a face grădină publică pe locul ce ar rămânea neocupat cu facerea Palatului. În jurul terenului judeţul va lăsa neocupat cu grădină un spaţiu de patru metri care să servească Bulevard şi Alee înconjurătoare la aceste construcţiuni. 

Reprezentantul judeţului, preşedintele Comitetului Permanent, Gheorghe Nicolescu, în virtutea votului dat de Consiliul general al Judeţului Ialomiţa prin încheierea nr. 5 din 18 octombrie 1890 aprobată prin Înaltul Decret Regal nr. 495/1891 şi a încheierii Comitetului Permanent nr. 1272 din 12 iunie 1891, accepta vânzarea la preţul şi condiţiunile prevăzute în act, pe care se obliga a le executa. Suprafaţa terenului era de 26.999 p.p.

Până spre sfârșitul anului 1892, cu toate silințele ce s-au pus, lucrarea nu a putut începe, ministerul refuzând, așa cum am arătat, aprobarea adjudecării licitației, pe motiv că proiectele lucrării trebuie modificate. Proiectele fiind refăcute de arhitectul angajat și supuse aprobării Ministerului de Interne, care le examina cerând informații de la Comitetul permanent, urma ca imediat după aprobare să se țină licitație pentru adjudecarea lucrărilor.¹⁰

Din cauză că toți concurenții la construirea Palatului Administrativ au găsit devizul prea scăzut și la mai multe licitații cea mai avantajoasă ofertă a fost cu 4 la sută peste deviz, Consiliul județean pentru a grăbi construcția palatului, a autorizat Comitetul permanent să poată contracta lucrarea cu până la maximum 4 la sută peste deviz.¹¹

În luna martie 1893, Consiliul județean urma să fie convocat în sesiune extraordinară, “pentru a proceda la câteva viramente de fonduri și a vota o sumă suplimentară reclamată de modificările aduse proiectului și planului palatului administrativ-judecătoresc ce este a se construi la Călărași”.¹²

Într-un articol mai amplu, ziarul „Ialomițeanul”¹³ după ce amintește că a mai scris despre intenția județului de a clădi un măreț palat în mijlocul pieței situată în centrul orașului, piață care servea altă dată de târg pentru cereale, scrie: „În acest scop județul a împrumutat în anul 1890, prin luna octombrie, suma de lei patru sute de mii de la casa de depuneri și consemnațiuni.

Șaptezeci și șapte de mii de lei din această sumă a întrebuințat-o în anul trecut pentru construirea cazarmei Călărașilor, rămâne deci, din întregul împrumut suma de lei 330.000. Această sumă este afectată la ridicarea palatului de care vorbim și planurile clădirii sunt deja făcute și aprobate de ministerul lucrărilor publice.

Ne pare rău că nu putem reproduce într-un clișeu, întreg planul acestei clădiri, care va fi un splendid monument pentru orașul nostru. Clădirea întreagă reprezintă un pătrat ce are pe o latură întinderea de 74 metri și 18 decimetri, iar pe altă latură 46 metri și 65 decimetri, cu un etaj deasupra parterului.

În rândul de jos (parter) sunt anume prevăzute încăperile pentru Tribunal, cu toate serviciile sale; în rândul de sus pentru Prefectură, Consiliul Județean cu birourile dependinte de dânsul, Consiliul de hyhienă etc.

Într-o parte, la spatele fațadei principale, începe localul Curții cu jurați, o clădire admirabilă lipită de corpul palatului și care înaintează în interiorul curții.

Aceasta este, în trăsături generale, economia palatului aprobat de consiliul tehnic.

El costă, după deviz, 345000 lei, și lucrarea se adjudecase asupra d-lor I. Ștefănescu și Ștefan Nicolau din București cu reducerea de 1 și 25 % sub deviz.

Ce se întâmplă, însă? Ministerul de Interne, cercetând dacă județul dispune de întreaga sumă cât costă clădirea și văzând că în bugetul pe 1892/1893 nu s-a alocat decât lei 250000 căci când s-a votat bugetul nu erau făcute planurile și devizele, nu aprobă licitația și ceru Comitetului permanent să-și facă alt plan care să nu coste mai mult decît are credit.

A trebuit deci, ca arhitectul să facă un alt plan din care a scos clădirea Curții cu jurați. Acum planul palatului costă 300750 lei și 50 de bani. Dar sala Curții cu jurați, care va trebui să se construiască mai târziu, adică atunci când județul va dispune de fonduri, va costa 6o735 lei, deci în total 615485 lei și 50 de bani. Este, prin urmare, o sporire de cheltuieli de 16485 lei și 50 de bani pe care arhitectul o motivează prin urcarea voluntară a prețurilor din deviz.

Cum se vede deci, arhitectul a modificat planul, după dispoziția ministerului, astfel că în planul posterior s-a lăsat afară localul Curții cu jurați și lucrarea totală s-a redus la suma de lei 300750 și 50 de bani.

Acest plan s-a aprobat de consiliul tehnic superior, dar în același timp consiliul tehnic superior a atras băgarea de seamă a comitetului județean dacă nu e posibil ca edificiul să fie de la început, pe toate laturile sale închis, adică clădirea să prezinte un careu cu patru fațade, pentru ca să se poată alătura la aceste fațade străzi de circulat sau o curte cu plantațiuni.

Ideea este aceiași care a inspirat și autorul planului, cu deosebire că partea care rămâne deschisă, din cauză că nu sunt acum mijloace, este rezervată a se acoperi cu o nouă construcție care să servească de locuință Prefectului.

Cu toate acestea, părerea exprimată de consiliul tehnic se va pune în dezbaterea consiliului județean în sesiunea extraordinară de la 1 martie pentru când este convocat consiliul.

Noi credem că este aici numai o neînțelegere în toate aceste peripeții prin care a trecut și urmează a trece afacerea.

E drept că județul nu dispune anul acesta decât de suma care i-a rămas din împrumutul de 400000 lei, scăzând 67000 întrebuințați pentru cazarma Călărașilor. Dar clădirea nu se poate termina într-un an și ea va dura negreșit doi ani cel puțin. Ce lipsea județului până la completarea sumei de lei 345000 cât costă planul primitiv? Douăsprezece mii de lei.

Această sumă se putea prevede în bugetul județului pe anul 1894-1895, deci ministerul nu trebuia să aibă atâtea scrupule că județul n-are destul fond pentru terminarea clădirii.

Dar fiindcă s-a urmat astfel, atunci să se menție planul posterior al d-lui inginer Săvulescu (care între timp fusese numit arhitect pe lângă Ministerul de Interne în locul demisionatului D. Maimarolu), pentru a nu se mai pierde timp și pentru interesul de a se face de la început o clădire completă pe cât posibil, rămânând să se construiască mai târziu locuința Prefectului și salonul curții cu jurați când județul va dispune de mijloace.

Și, probabil, județul va dispune de mijloace îndată ce construcția din planul posterior va fi terminată.

Cât privește pavarea pieței și dacă trebuie să se facă străzi pe laturile palatului ori o împrejmuire cu plantații, acestea sunt cestiuni secundare, de care consiliul se poate ocupa în urmă, căci negreșit, nimeni nu-și închipuie că împrejurimile palatului vor fi neglijate.”

Și, totuși, o nouă licitație, de această dată cu o valoare a lucrărilor de 413.998,98 lei, s-a ținut la data de 20 mai 1893, dar din nou nu se prezintă nici un concurent și licitația se amână pentru ziua de 24 iulie 1893.¹⁴

Abia la 26 februarie 1894 s-a ținut la Comitetul permanent al județului, licitația de dare în antrepriză a construcției Palatului Aministrativ și de Justiție din Călărași, lucrarea fiind adjudecată asupra lui G. D. Ciconi, inginer și antreprenor de lucrări publice, cu prețul din oferta sa de lei 3 bani 75 % peste deviz (la toate licitațiile anterioare, ofertele cele mai avantajoase au fost cu prețul de 4 la sută peste deviz).¹⁵

Lucrările licitației au fost trimise spre aprobare Ministerului de Interne, toată lumea așteptând cu o vie nerăbdare aprobarea licitației, spre a se putea începe lucrările.

Dar, Ministerul de Interne comunică că „este gata să aprobe contractul cu G. D. Ciconi dacă acesta consimte să facă lucrarea cu suma cuprinsă în deviz fără nici o urcare”.¹⁶

Vedere scrisă la 8 martie 1936

Fiind plecat din localitate, se aștepta sosirea antreprenorului G.D. Ciconi pentru a se vedea dacă acesta va consimți să renunțe la fracțiunea despre care era vorba și care însuma 15.000 lei, altfel urmând să se țină noi licitații. Întârzierea era păgubitoare pentru județ, care nu câștiga nimic din aceste întârzieri, ci pierdea „pe fiecare an o diferență între procentele care le ia la capitalul depus și acelea care le plătește la capitalul împrumutat; și ar fi fost bine ca lucrarea să fi început pentru ca județul să economisească chiriile autorităților pe care le plătește astăzi”.

Deși lucrarea fusese adjudecată, pentru că ministerul nu aprobase rezultatul licitației din 26 februarie 1894, la 10 august 1894 se ține o nouă licitație, dar din nou nu se prezintă nici un concurent, deși pentru această licitație venise în Călărași ca să cerceteze condițiile și caietele de sarcini chiar și ing. Petre Radovici, care condusese lucrările de alimentare cu apă a orașului Focșani și căruia îi va fi atribuită lucrarea de întocmire a planului de nivelment și sistematizare a orașului Călărași.

Pentru că trecuseră mai bine de doi ani de la prima licitație și nu se întrevedea un alt ofertant câștigător, Ministerul de Interne a aprobat în cele din urmă, adjudecarea lucrării de către G.D. Ciconi, cu prețul de 3,75 peste deviz, pentru suma de 360.000 lei. Urma încunoștințarea antreprenorului, care să demareze lucrările, acesta anunțân deja că pentru confecționarea cărămizilor era hotărât să aducă specialiști din Italia.

Și, întradevăr, la 25 septembrie 1894, suntem informați că G.D. Ciconi, „antreprenorul construirii Palatului Administrativ și de Justiție, a început a face lucrările pregătitoare pentru această mare construcție. În primăvara viitoare se speră că se va începe și construcția palatului”¹⁷.

Și așa se va și întâmpla. În primăvara anului 1895 lucrările pentru construirea Palatului Administrativ și de Justiție din Călărași începuse de o săptămână, săpăturile pentru temelie fiind făcute cu multă îngrijire, la o construcție care “va fi cea mai frumoasă podoabă a orașului Călărași”.¹⁸

Cu câteva zile înainte de punerea pietrei fundamentale a clădirii, ziariștii de la “Ialomițeanul” află că sistemul de încălzire a palatului, pe timp de iarnă, ar fi tot cel primitiv, cu sobe. Cei în drept erau rugați să revină asupra acestui aspect și să decidă ca încălzirea clădirii să se facă prin sistemul cu calorifer, ceea ce consilierii județeni vor și face în ședința din 10 iunie 1895, dându-și votul pentru introducerea caloriferului în palat în locul sobelor.¹⁹

Piatra fundamentală a impunătoarei construcţii, a fost pusă în ziua de 11 iunie 1895, în prezenţa lui M. Deşliu, secretar general al Ministerului de Interne. La festivitate au participat toate oficialităţile judeţului şi oraşului, precum şi o mare mulţime de locuitori ai oraşului şi din localităţile învecinate. În temelia clădirii, scris pe piele de viţel şi semnat de toate oficialităţile prezente, închis într-un sul de sticlă, s-a aşezat un document al cărui conţinut îl reproducem în continuare²⁰:

Regatul României

(marca ţărei)

Judeţul  Ialomiţa

Astăzi 11 iunie, al o mie opt sute nouă-zeci şi cincilea an de la Cristos şi al trei-zecilea de Domnie a M. S. Carol I Rege al României, şi a M.S. Elisabeta, Regina României, a Moştenitorului Tronului Țărei, Ferdinand cu Augusta sa soţie Maria şi cu fiii Lor Principele Carol şi Principesa Elisabetha, pusu s-a temelia marelui Palat al Dregătorielor Administrative şi Judecătoreşti, ce se clădeşte de judeţul Ialomiţa, cu îngrijirea şi cheltuiala lui, în vremea ocârmuirei lui Alexandru Varlam, iar Miniştri ai ţărei fiind: Lascăr Catargiu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru la Departamentul din Năuntru, P.P. Carp, la Departamentul  Industriei, Comerciului, Agriculturei  şi Domeniilor, Al. Lahovari la Departamentul de Afară, Al Marghiloman la Departamentul Dreptăţei, Menelas Ghermani la Departamentul Financelor, Tache Ionescu la Departamentul Școalelor şi al Bisericilor, C. Olănescu la Departamentul Lucrărilor Publice şi General C. Poenaru la Departamentul de Războiu.

Au mai fost faţă la această serbare, toţi aleşii judeţului în Consiliul Judeţean, care sunt: Al. Fochide, Anastase Nicolescu, N. Braţu, Alexe Vineş, D. Zisu, M. Gheţu, Procop Dimitrescu, Paraschiv Ceauşoglu, M. Gheorghescu, Chiriac Bucşan, Şt. Pribegeanu, Dobre Vasilescu, C. Dragomirescu, C. Pribegeanu, C. Jipescu, G. Dimitrescu, I.N. Corbu şi G.N. Robe.

Pentru amintirea acestei zile, s-a alcătuit acest document scris pe piele de viţel, iscălit de cei de faţă, închis în sul de sticlă şi care s-a aşezat în temelia clădirei zidindu-se peste dânsul.

Slujba bisericească s-a făcut de S.S. părintele protoereu al judeţului, Econom N. Alexandrescu, înconjurat de întregul cler al oraşului.

Delegatul Ministerului de Interne

M.  Deşliu

       Prefectul judeţului         Directorul Prefecturei

    Al. Varlam                   D. M. Sideri

Membrii Consiliului judeţean     Secretarul Consiliului judeţean

   Preşedinte, Al. Fochide                G. Nicolescu

Vicepreşedinte, N. Braţu               Constructorul clădirei

                           G. D. Ciconi

                        Arhitectul clădirei

                      Al. Săvulescu

După punerea pietrei fundamentale, lucrările de construcție a palatului se activau pe fiecare zi ce trecea, antreprenorul Ciconi dându-și toate silințele ca până în toamnă clădirea să fie gata cu acoperiș chiar, pentru ca în iarnă să poată lucra la interior.

Că lucrurile au evoluat normal, aflăm la 15 septembrie 1896²¹: “Palatul Administrativ și Judecătoresc este aproape terminat și la sfârșitul lunii octombrie autoritățile se vor muta întrânsul. Planul general al palatului a prevăzut încăperi pentru a servi Prefecturii, Consiliului Județean, Tribunalului, Curții cu jurați, Corpului Portăreilor, Subprefecturii plășii Borcea, etc. Cum însă, Subprefectura după cea din urmă măsură, s-a stabilit în comuna Călărașii Vechi, se poate ca apartamentele ce erau destinate Subprefecturii să fie date sau închiriate altei autorități, cum de exemplu casieriei județului. Palatul cuprinde 51 de încăperi (după alte surse, 58) care vor fi distribuite astfel:
          În etaj: Pentru prefect 2 camere; Directorul Prefecturii 1 cameră; Șeful de birou al Prefecturii 1 cameră; Registratura și arhiva Prefecturii 2 camere; Săli pentru Consiliul Județean 2; Secretariatul Consiliului județean 2 camere; Contabilitatea județului 2 camere; Revizorul școlar 2 camere; Locuința servitorilor însărcinați cu îngrijirea palatului 2 camere.

Parterul: Marea sală a Curții cu jurați; O sală de deliberare a juraților; o sală de consiliu a Curții; pentru martori 2 camere; pentru procurorul Curții cu jurați o cameră; pentru Portărei 2 camere; pentru Președintele Tribunalului 2 camere; o sală de ședințe a Tribunalului; pentru grefa Tribunalului o cameră; pentru registratură 1 cameră; pentru judecătorul de Instrucție 3 camere; pentru procuror o cameră; pentru avocați 1 cameră; jandarmii și corpul de gardă 2 camere; arestul 2 camere; servitorii palatului 2 camere; o cameră pentru păstrarea corpurilor delicte.

La subsol două camere pentru păstrarea arhivei județului și a Tribunalului (aici era arhiva Prefecturii și a Tribunalului și atunci când le-a cercetat dr. Pompei Gh. Samarian, păstrate foarte bine, dovadă că nu au fost distruse în timpul primului război mondial. Tot în palat va fi găzduită Tipografia județului, iar mai târziu Protoieria și Judecătoria – nota ns.).

Vedere scrisă la 4 august 1918

Frumos și încăpător este palatul; iar executarea acestei clădiri, care formează o măreață podoabă pentru oraș, s-a construit de d. arhitect Ciconi cu o conștiinciozitate care-i face onoare.

Palatul, împreună cu locuința prefectului, costă pe județ (aproximativ căci încă nu s-a făcut situația definitivă), cam 480 mii lei. (prețul exact a fost de  488.825 lei-nota ns.).

Singură împrejmuirea curții palatului și a locuinței prefectului costă 15.000 lei. Împrejmuirea aceasta se face cu stâlpi de stejar, uniți cu sârmă, rămânând pentru alte timpuri să se facă o împrejmuire cu grilaj de fier. Și cheltuielile n-au ajuns încă la sfârșitul lor.

Împrejurul palatului se vor face plantații, boschete de arbori și răzoare de flori și verdeață, regulat șoseluite.

Mai este vorba să se înființeze câteva lămpi cu lumină electrică în interiorul palatului și acolo unde e mai multă necesitate cum, de exemplu, în sala Curții cu jurați și a Tribunalului, precum și în curtea palatului; iar mai târziu să se facă în fața palatului un rezervor de apă.

Județul a făcut, în adevăr, un mare sacrificiu pentru înfrumusețarea orașului, construind acest palat.

Și compensarea acestui sacrificiu nu se poate găsi în economia ce se face de la chirii, căci aceste chirii erau anual de 7500 lei, pe când amortizarea datoriei ce s-a contractat cu construcția costă pe județ câte 32792 lei 60 bani pe fiecare an în timp de 30 de ani, care însumează în total un capital de lei 98778, numai anuitățile împrumutului de lei 413999, bani 98, ce județul a făcut la casa de depuneri, afară de cheltuielile ce vor necesita pentru reparații și întreținerea palatului.

Orașul are datoria de a se pune în armonie cu aceste sacrificii ale județului și anume să paveze străzile, să se gândească la facerea unor lucrări pentru aducerea apei potabile la dispoziția locuitorilor, să planteze o grădină publică și să îmbunătățească sistemul său de iluminare.     

Pavarea trotuarelor cu bazalt artificial este, se înțelege, un început bun, și pentru aceasta suntem recunoscători actualului consiliu comunal și șefilor partidului național liberal din localitate, dar mai trebuiesc și alte îmbunătățiri carer se impun”.

 Recepția provizorie a clădirii s-a făcut într-o zi de sâmbătă, 30 noiembrie 1896, atunci când a sosit în oraș arhitectul Țărușanu, însoțit de autorul proiectului, arhitectul Săvulescu. Cei doi, însoțiți de prefectul Stoianescu, Procop Dumitrescu și A. Vineș, membri ai delegației județene și arhitectul constructor al palatului Giusepe d. Ciconi, „au vizitat toate camerele palatului, pivnițele, casa construită pentru locuința prefectului; au făcut sondaje pentru a vedea temelia clădirii, au măsurat înălțimile și lărgimile pieselor și sălilor, au măsurat scările etc. Totul a fost găsit bine.

Aceasta este recepțiunea provizorie, pentru că construcția rămâne încă un an în seama d-lui antreprenor, anul de întreținere, în care timp se poate vedea încă dacă construcția prezintă vre-un defect și după împlinirea anului de întreținere se face recepția definitivă”.²²

Vedere scrisă la 26 aprilie „1924

Recepţia definitivă a lucrării s-a făcut în ziua de 21 ianuarie 1898, de o comisie formată din: C.M. Mironescu, inginer, inspector general în Consiliul Tehnic de pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice; Atanase Stoianescu, prefectul judeţului; M. Gheţu, preşedintele Consiliului Judeţean şi M. Wegener, inginerul judeţului.

După darea în folosință a clădirii, prefectul a luat măsuri pentru înzestrarea lui cu mobilierul necesar, procedând sistematic și în limita mijloacelor de care dispunea județul²³. După confecționarea și fixarea transperantelor, „pentru înființarea de mobilier s-a încercat mai întâi întocmirea unor proiecte pe baza cărora să se dea în întreprindere lucrarea, dar acest mod de a se procura mobilierul a trebuit să fie părăsit căci procente nu s-au putut face din cauzele acestea; dacă s-ar adopta desenele și calitatea materialelor după fotografiile și prețurile curente ale diferitelor case care construiesc sau furnizează mobile, s-ar da loc la favoruri, preferințe magazinului după al cărui catalog s-ar forma proiectul în paguba celorlalți.

Dar pentru că nici o lucrarea nu se poate face fără fonduri, să arătăm mai întâi mijloacele de acoperire a cheltuielilor de mobilier.

Consiliul județean judecând că cu fondurile ordinare nu se poate înzestra palatul cu mobilierul de care are trebuință, a autorizat contractarea unui împrumut de 90.000 lei din care lei 30.000 i-a afectat la mobilizarea palatului cu mobilier.

Împrumutul s-a realizat și pe baza lui d. prefect a adus chestiunea în deliberarea consiliului județean pentru a decide asupra modului cum să se procure mobilierul pentru palat”.

Iată explicațiile date de prefect, în ședința consiliului județean de la 1 noiembrie 1897: „După construcțiunea palatului administrativ și judecătoresc din acest oraș consiliul județean a destinat fonduri cu care să se înființeze mobilier la acest palat.

Saloanele care trebuiesc din nou și complet mobilate sunt:

a)   Sala de ședințe a Consiliului județean.

b)   Sala de ședințe a Curții cu jurați.

c)    Sala de ședințe a Tribunalului.

d)   Cabinetul Prefectului.

e)    Sala de deliberare a Tribunalului.

f)      Cabinetul Președintelui de Tribunal.

Mobilierul ce necesită urmează să fie potrivit cu trebuințele serviciului și cu destinațiunea dată saloanelor.

Pentru procurarea acestui mobilier prin licitațiune publică, am cerut serviciului tehnic al județului să formeze cuvenitele planuri și devize, dar aceste proiecte nu s-au primit încă...”

Consiliul deliberând asupra propunerilor prefectului a autorizat cumpărarea mobilierului prin bună învoială; a instituit o comisie compusă din prefectul județului, consilierul G. C. Gheorghiu și inginerul județului ca să cumpere mobilierul. Pentru a îndeplini cele votate în consiliu, comisia a mers la București unde a luat legătura cu mai multe case de comerț, care furnizau astfel de obiecte și a găsit că „S. Emanuel care poseda un mare magazin de mobile în str. Victoriei nr. 67, prezintă mai multe avantaje pentru județ și garanții suficiente că va furniza mobilierul, articole de tapițerii și decorațiuni, în condiții satisfăcătoare, deoarece acesta a mai avut astfel de furnituri la Stat și județe pe care le-a îndeplinit în mod conștiincios”. Acesta a venit la călărași în luna decembrie, aducând mostre de stofe și piele pentru draperii și scaune, costul acestora fiind de 25.800 lei.

Comisia, secondată și de M. Ghețu, președintele Consiliului județean, după ce a stabilit definitiv devizele , forma și dimensiunile diferitelor furnituri și materialele care să se întrebuințeze, pe care le-a sigilat a intrat în tratări cu S. Emanuel asupra prețului, și după  lungi discuții a convenit a face o reducere  din prețurile devizului cu zece la sută, rămânând de plată lei 23.220.

Termenul în care se va confecționa și a se preda mobilerul a fost stabilit la data de 1 mai 1898. Imediat după încheierea contractului, S. Emanuel a confecționat estradele de lemn din saloanele pentru ședințele consiliului și pentru ședințele Tribunalului. Din informațiile ziarului urma ca în luna aprilie 1898 mobilierul să fie gata și să se instaleze în palat.

Având în vedere că inițial a fost construit un gard din sârmă cu stâlpi de stejar, în ziua de 14 ianuarie 1911 a fost stabilită licitația pentru darea în antrepriză a construcției împrejmuirii Palatului, cu oferte incluse și fără drept de supraoferte²⁴. Valoarea lucrărilor după devizul întocmit de serviciul tehnic era de 39.900 lei, din care 26.000 lei valoarea grilajului de fier, iar 13.000 lei construcția stâlpilor de la porți și a soclului de zidărie.

Vedere în care se vede gardul de fier și beton construit după 1911

Acum, după cele consemnate, sintetizând putem spune că specificul românesc se poate aplica și în acest caz: 5 ani de birocrație (cumpărare teren, făcut rost de bani, proiectul planului clădirii, licitații) și doar doi ani pentru construcția efectivă a clădirii.

Clădirea, construită în stil neoclasic, cu fundaţii de beton, ziduri de cărămidă presată cu grosimea de 42-50 cm, soclu placat cu piatră fasonată cu profilatură bogată, compusă din subsol parţial, parter şi etaj, pod înălţat, planşee şi şarpantă de lemn şi învelitoare de tablă galvanizată, avea la data recepţiei 51 de camere (după alte surse, 58) şi o suprafaţă de 2517, 63 m.p.

De-a lungul timpului clădirea, care a impresionat în epocă şi impresionează şi astăzi, prin măreţie şi arhitectură, a suferit unele modificări şi reparaţii, dar cea mai importantă lucrare de reparaţii s-a executat în anii 1957-1958. În acei ani, din cauza crăpăturilor serioase de la parter până la cornişe, s-a întocmit un proiect de reparaţii capitale şi consolidare a clădirii în valoare de 828.000 lei.

Cu această ocazie, s-au făcut ancoraje de oţel beton lat de 50,5 mm şi oţel rotund de 25 mm, la ambele aripi(dreapta şi stînga) pe laturi orizontale şi longitudinale.

De asemeni, s-a refăcut planşeul la sala mare, deoarece tencuielile se desprinseseră, iar fermele de lemn căpătaseră săgeată, fiind slab dimensionate şi parţial putrede din cauza apelor ce pătrunseseră prin luminator.

Consolidările şi reparaţiile din anii 1957-1958 au fost cauzate de infiltraţiile la fundaţii de la haznalele ce se aflau pe ambele aripi, care s-au desfiinţat cu această ocazie. Tot acum s-au executat trotuare late de 1 metru cu îmbrăcăminţi de asfalt, cu rigole de scurgere şi cu drenarea apelor spre canalul colector.

Faţă de planul iniţial s-au creat din unele birouri compartimente mai mici pe aripa dreaptă, etaj la 2 săli, precum şi astuparea unui număr de 5 uşi.

În anii 1966-1967 s-a introdus încălzire centrală, clădirea fiind racordată la centrala de termoficare de la blocurile din strada Progresul, valoarea lucrărilor fiind de 425.000 lei (în prezent, Palatul beneficiază de centrală termică proprie).

Deşi a fost prevăzută cu ocazia reparaţiei din anii 1957-1958, considerându-se a fi necesară, din cauza fisurilor existente la ambele aripi, care nici în urma reparaţiilor nu se stabilizau, operaţia de subzidire la fundaţie nu s-a efectuat.

Întrucât planşeele erau de lemn şi la orice trepidaţie mai mare vibrau, s-a prevăzut şi în anii de după 1968 au fost schimbate şi înlocuite cu planşee de beton. Tot atunci s-a revizuit şi înlocuit parţial tâmplăria exterioară, ca şi învelitoarea de tablă.

După desfiinţarea regiunii Ialomiţa, în anul 1952, clădirea a adăpostit Sfatul popular al raionului Călăraşi, care ocupa toată partea dreaptă, iar aripa stîngă era ocupată de Tribunalul Popular al raionului Călăraşi, Notariatul de Stat şi Colegiul de Avocaţi.

Odată cu noua reorganizare administrativă din anul 1968 şi reînfiinţarea judeţului Ialomiţa, dar de această dată cu reşedinţa la Slobozia, Palatul Administrativ a găzduit instituţiile de partid şi administrative ale municipiului Călăraşi, iar după  înfiinţarea judeţului Călăraşi, în ianuarie 1981, acesta devine sediul Consiliului Popular al judeţului Călăraşi(aripa din dreapta) şi Comitetul Judeţean P.C.R.(aripa din stânga).

Perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989 producând schimbări în sistemul administrativ românesc, Palatul Administrativ şi-a schimbat locatarii, aici funcţionând Prefectura judeţului Călăraşi şi, pentru o scurtă perioadă, Consiliul judeţean Călăraşi.

Astăzi, la peste 120 de ani de la darea sa înfolosinţă, Palatul Administrativ, care adăposteşte numai Instituţia Prefectului, şi-a schimbat jumătate din faţă (aripa din stânga), aripa din dreapta afându-se în stare de ruină, cel puțin până în acest moment, autoritățile locale negăsind soluția pentru reabilitarea întregii clădiri, care a reprezentat şi reprezintă emblema arhitectonică a judeţului Călăraşi.

Palatul Administrativ astăzi. Sursa: httpsaudiotravelguide.ro

Sala fostei Curți cu jurați astăzi. Foto Bob Luminița

 Locuința prefectului astăzi. Foto Constantin Tudor

Locuința prefectului astăzi. Foto Constantin Tudor

NOTE

1. ”Gazeta Ialomiței”, nr. 11 din 16 octombrie 1895.

2. “Construirea palatului administrativ”, în “Ialomițeanul”, nr. 3 din 21 ianuarie 1890.

3. “Ialomițeanul”, nr. 3 din 20 ianuarie 1891.

4. „Ialomițeanul”, nr. 7 din 17 februarie 1891.

5. „Ialomițeanul”, nr. 8 din 24 februarie 1891.

6. „Ialomițeanul”, nr. 19 din 19 mai 1891.

7. „Ialomițeanul”, nr. 50 din 29 decembrie 1891.

8. “Ialomițeanul”, nr. 47 din 8 decembrie 1891

9. „Ialomițeanul”, nr. 7 din 16 februarie 1892

10. „Ialomițeanul”, nr. 42 din 25 octombrie 1892.

11. „Luptătorul”, nr. 16 din 19 decembrie 1892.

12. „Ialomițeanul”, nr. 6 din 7 februarie 1893.

13. „Ialomițeanul”, nr. 9 din 28 februarie 1893.

14. „Ialomițeanul”, nr. 21 din 23 mai 1893.

15. „Ialomițeanul”, nr. 9 din 6 martie 1894.

16. „Ialomițeanul”, nr. 14 din 14 aprilie 1894.

17. „Ialomițeanul”, nr. 36 din 25 septembrie 1894

18. „Ialomițeanul”, nr. 11 din 25 martie 1895.

19. „Ialomițeanul”, nr. 19 din 4 iunie 1895 și nr. 20 din 12 iunie 1895.

20. Aureliu V. Ursescu, Anuarul județului Ialomița pe 1906, Călărași, 1906, p. 224-225.

21. „Ialomițeanul”, nr. 7 din 15 septembrie 1896.

22. „Ialomițeanul”, nr. 15 din 1 decembrie 1896.

23. „Gazeta Ialomiței”, nr. 12 din 5 aprilie 1898.

24. „Liberalul”, nr. 100 din 19 decembrie 1910.