PERSONALITĂŢI ALE VIEŢII PUBLICE ROMÂNEŞTI LA CĂLĂRAŞI, ÎN PERIOADA INTERBELICĂ A SECOLULUI TRECUT

                                                                               

Dacă în trecut, despre Călăraşi, cunoscut ca „un târg obscur, la o margine de ţară”, nu se ştia decât destul de puţine lucruri, în afara faptului că era localitatea cu cel mai mare număr de morţi şi cel mai mare procent de tuberculoşi pe ţară, după primul război mondial, oraşul a început să se afirme ca un centru care juca un rol important în viaţa culturală a ţării.

Prezent la Călăraşi pentru a conferenţia despre „Viaţa aventuroasă a spătarului Milescu”, Mircea Eliade avea să scrie că:  „…am întâlnit la Călăraşi (şi am întâlnit apoi şi în alte oraşe din provincie), oameni şi fapte culturale a căror existenţă nu mi-o puteam închipui.”

La desfăşurarea unei asemenea activităţi culturale contribuiau secţia locală a Ligii Culturale, reorganizată în anul 1929, în prezenţa lui Nicolae Iorga, Ateneul Popular „Ialomiţa”, ale cărui prime baze au fost puse încă din anul 1932, pe temeliile fostei Universităţi Populare „Ialomiţa”, înfiinţată oficial în anul 1927 sub preşedinţia marelui sociolog Dimitrie Gusti şi Subsecţia locală a Fundaţiilor Regale înfiinţată la începutul anului 1934, ca şi alte asociaţii cu caracter cultural.

NICOLAE  IORGA

În cadrul acestora activau numeroşi intelectuali de prestigiu, unii foarte tineri, abia veniţi de la studiile universitare, alţii studenţi în devenire, dar toţi cu dorinţa mărturisită de a contribui la ridicarea vieţii culturale a oraşului în care locuiau şi îşi desfăşurau activitatea prin manifestări de înaltă ţinută intelectuală, care să constituie pentru puţina viaţă culturală a urbei noastre, „singura hrană sufletească menită să germineze un viitor pe care toţi bunii călărăşeni îl doresc ideal şi-l aşteaptă sincer.”

Între activităţile culturale preconizate a fi desfăşurate în urbea de pe malul Borcei, de către asociaţiile amintite, un loc aparte l-au ocupat conferinţele, primite cu entuziasm de toate straturile sociale ale oraşului Călăraşi. „De fiecare dată, când poposeau la Călăraşi, sălile erau arhipline, iar publicul, mereu dornic să aibă ocazia de a împărtăşi din viaţa şi experienţa lor”, avea să scrie peste ani unul dintre organizatorii şi animatorii acestor conferinţe, călărăşeanul Lazăr Belcin.

LAZĂR  BELCIN

Timid, dar trebuie avut în vedere că orice început este mai greu, o astfel de activitate parea să se reia la Călăraşi, sub auspiciile Ateneului Dunărean (parcă ar fi fost mai frumoasă o denumire legată strict de zona noastră, dacă avem în vedere că Dunărea nu trece doar pe la Călăraşi), prin eforturile directorilor de la Biblioteca judeţeană „Alexandru Odobescu” şi Muzeul Dunării de Jos, dar se pare că nu a fost decât un mic foc de paie..

Vom încerca, în continuare, să prezentăm o parte dintre personalităţile vieţii culturale româneşti care conferenţiind la Călăraşi de la tribuna asociaţiilor culturale pe care le-am amintit şi purtându-şi paşii prin târgul de la margine de Bărăgan, au lăsat umbre de lumină care mai stăruie şi astăzi în inimile unor călărăşeni.

Deschidem seria acestora cu profesorul universitar Dimitrie Gusti, invitat să conferenţieze în ziua de 28 noiembrie 1925, de către Cercul studenţilor ialomiţeni. În anul 1927, atunci când s-a înfiinţat Universitatea Populară „Ialomiţa” el a fost ales preşedinte al acesteia, aşa cum am arătat mai sus.

La 18 mai 1929, la invitaţia Cercului studenţesc „Ialomiţa”, conferenţia la Călăraşi marele istoric Nicolae Iorga.

După Nicolae Iorga, la 7 martie 1931, în faţa călărăşenilor a conferenţiat despre România după 10 ani, poetul pătimirii noastre Octavian Goga.

Prezent la Călăraşi a fost şi scriitorul Cezar Petrescu. Amintindu-şi peste ani despre prezenţa scriitorului în urbea noastră, Lazăr Belcin avea să noteze: „Era în iarna anului 1931. Sub auspiciile Ateneului Popular „Ialomiţa” prezentam într-o conferinţă, personalitatea marelui Vasile Pârvan, de la a cărui moarte se împliniseră cinci ani.

În seara conferinţei, aflându-se în oraş, scriitorul Cezar Petrescu, mi-a făcut cinstea să mă asculte.

…Peste câţiva ani, prin 1937, scriitorul a revenit în Călăraşi, invitat de redactorii foii locale „Pământul”şi a vorbit călărăşenilor despre felul cum îşi scrie operele.

Făceam, odată, o remarcă, referitoare la unele lucrări, care mi se păreau minore, faţă de cele mult mai valoroase, ale scriitorului. Şi am îndrăznit să-l întreb de ce a publicat aceste cărţi minore.

Scriitorul m-a privit o clipă, pe sub sprâncene, şi mi-a răspuns: „Dacă admiţi că un scriitor trăieşte din scrisul său, află că el trebuie să găsească posibilitatea de a-şi asigura câştigul necesar acoperirii nevoilor vieţii. La publicarea romanului „Întunecare”, mi-au revenit de la editură câteva mii de lei. Destul de puţin pentru valoarea operei. Cam la fel s-a întâmplat şi cu alte cărţii ce au urmat.

- Sunt cărţi grele, domnule scriitor; nu sunt la îndemâna publicului mare. Se vând greu – se văieta editorul.

Şi atunci, am scris cărţi „minore”, cum le numeşti dumneata, după care editorii, mi-au achitat sume mai mari, decât pentru cele „grele”. Ce să-i faci? Am fost determinat să mă adaptez gustului public şi i-am oferit ceea ce a solicitat.

Să ştii că nu mă tem, că se vor găsi critici, care să-mi oprească drumul spre nemurire, fiindcă am procedat astfel. E una din căile care-mi asigură independenţa şi posibilitatea de a scrie.”

La câteva zile după ce ascultase conferinţa lui Lazăr Belcin despre Vasile Pârvan, în ziarul “Curentul” care apărea în capitala ţării, Cezar Petrescu a scris cuvinte deosebit de frumoase despre viaţa culturală a urbei călărăşene: “Călăraşi? Nu ştiu de ce l-am imaginat întotdeauna după chipul şi asemănarea atâtor alte oraşe dunărene: exceptând Galaţii, Brăila şi Severinul, un târg prăfos, mort înainte de a fi trăit, monoton şi trist. La capătul Bărăganului, ce putea fi altfel? Cum putea fi altfel?

Am găsit un oraş cu însetare de primenire, cu bulevarde largi şi în creştere, cu un impunător palat administrativ, mai vast decât în cel puţin cincizeci, şaizeci de capitale de judeţ (Romania Mare avea 71 de judeţe, iar astăzi palatul administrativ nu mai impresionează pe nimeni – n. ns.), patru librării, o activă mişcare culturală, strădanii de gospodărire vrednice de toată lauda.

Cine le-ar fi presuspus la un capăt de linie ferată secundară, care sfârşeşte în braţul Borcei? (atunci trenul mergea până la gara din port – n. ns.). Cine ar fi imaginat bunăoară că într-un asemenea oraş însemnat cu un cerculeţ atât de modest pe harta ţării, un tânăr magistrat, mutat în alt capăt al României (este vorba de procurorul Lazăr Belcin mutat la Miercurea Ciuc – n.ns.), înţelegea să-şi ia rămas bun de la concetîţeni în preseara plecării, rostindu-le acea admirabilă conferinţă despre viaţa şi opera lui vasile Pârvan, cum n-am auzit-o atât de deplin rotunjită, substabnţială şi distinsă, nici de la tribuna Fundaţiei Carol din capitală.

Descoperirea aceasta îmi va rămâne neuitată. Scrisă cu litere mari apăsate, în carnetul meu de pelerin al României celei Mari şi de atâtea ori întristătoare.”

La 25 februarie 1933, profesorul universitar Ion Răducanu, întemeietorul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, lider al organizaţiei naţional ţărăniste de Ialomiţa, conferenţia la Călăraşi, pe tema: “Idei şi fapte din domeniul economico-social”. Între altele, conferenţiarul a spus: “Ca în faţa sfinxului omenirea caută răspunsul întrebărilor care se pun vremurilor noastre. Criza economică este o criză a inteligenţei umane, care rătăceşte spre a găsi o nouă cale spre pacea socială. Acestui fapt se datoreşte mulţimea nemăsurată de idealuri sociale, lupta crâncenă pe tărâmul ideilor, contrastul violent între ideile care străbat societatea actuală. Ideile se nasc, se importă şi se exportă, pe măsura necesităţilor fiecărui stat, care adoptă pe rând idei de dreapta sau de stânga după cum bate vântul, după cum dictează moda.”

După ce face o incursiune în ideile politice şi sociale ale marelui Eminescu, conferenţiarul recomandă stabilitatea, adică raporturi normale între clase, economie şi munca de fiecare clipă, idei la fel de actuale atunci ca şi astăzi. Urmărită de o sală ocupată până la ultimul loc (cea a Cercului Subofiţerilor), conferinţa lui Ion Răducanu, a reprezentat “o adevărată lecţie de educaţie socială”.

Spre sfârşitul anului 1933, conferenţia la Călăraşi, de la tribuna secţiei locale a Ligii Culturale, Grigore Trancu–Iaşi despre Teama de viaţă. Iată ce scria conferenţiarul, care a fost prezent în mai multe rânduri în oraşul de pe malul Borcei, într-un ziar local: “... Contractul între mine şi Călăraşi? Am fost odată ca ministru. Făceam întâia împroprietărire în judeţ. Alai, manifestaţii de “simpatie”, toată gama primirilor oficiale de la prefect cu “joben”, până la gardişti cu... mănuşi albe.

Voiam să mă leg de acest judeţ printr-o operă de asistenţă în aplicarea legii cerşetoriei şi a vagabondajului. “Interese locale” au zădărnicit gândul meu.

A doua oară, am venit în calitate de conferenţiar. Subiectul Romain Rolland. O zi bine întrebuinţată… seara masă. Revedeam pe Stanciu, de care mă legau amintirile din vremile când eram elev la Şcoala normală superioară din Iaşi (împreună cu marele istoric Nicolae Iorga –n.ns.). Pe atunci elita intelectualităţii româneşti era normalistă.

În sfârşit, în anul acesta, am fost din nou la Călăraşi… Şi când vaporul se depărta de ţărm spre Silistra, amintirea celor câteva ceasuri petrecute la Călăraşi mi se săpa pentru vecie în suflet.

Mi-i drag Călăraşiul, prin sufletele de amici şi de adversari politici, dar prieteni.

Ei au ştiut să menţină tradiţia călărăşenilor şi ialomiţenilor.”

Începutul anului 1934, însemna pentru Călăraşi apariţia unei noi instituţii culturale: Subsecţia de conferinţe a Uniunii Fundaţiilor Regale. Cu acest prilej, un ziar local nota că: „Viaţa culturală a oraşului este în plină ascensiune. Într-un unanim consens al tuturor factorilor de cultură din localitate a lua fiinţă Subsecţia de conferinţe a Uniunii Fundaţiilor Regale, care are drept scop ridicarea nivelului vieţii culturale a târgului nostru, printr-o serie de conferinţe disciplinate într-un anumit ciclu şi încadrate într-un program artistic de primă mână.”

Prima reuniune avea loc la scurtă vreme de la înfiinţare şi a „reprezentat un adevărat triumf. Sala Teatrului, în care se afla tot ce oraşul nostru are mai select, a fost vrăjită de minunata conferinţă a d-lui profesor universitar Ioan Petrovici care a servit o impecabilă lecţie de filozofie auditorului.” Conferenţiarul a vorbit celor prezenţi despre „Amintiri din vremea studiilor.”

La începutul lunii martie 1934, a vorbit Mircea Eliade, adus la Călăraşi de fostul său coleg Lazăr Belcin, despre „Viaţa aventuroasă a spătarului Milescu,” deschizând ciclul românilor iluştrii din secolul al XVII-lea. „Pasionanta conferinţă, mustind de idei şi frumos gândită a arătat mintea înţelegătoare şi sufletul mare al celui care înfăţişează strălucit elita spirituală a timpului nostru, d. Mircea Eliade.”

Gazetarul Jean Vasiliu comenta acţiunea lui Mircea Eliade, astfel: „Mircea Eliade a fost nu de mult între noi. Activitatea Fundaţiilor Regale, care a scos pe scriitori din fumăraia Capşei, le-a dat câte o privighetoare de la operă şi un bilet de clasa I, îndrumându-i în propagandă metodică spre provincie. Ni l-a trimis pe Mircea Eliade cu o conferinţă admirabilă, aici, în oraşul unde înfloreşte o îmbucurătoare tradiţie culturală; în oraşul acesta năpădit de o primăvară râzgâiată, care doare tinereţea noastră inutilă; în oraşul acesta în care rătăceşte cuminte silueta palidei fiice a lui Gârleanu (Rodica, rezultată din căsătoria cu Marilena Voinescu, care era secretara comitetului Subsecţiei de conferinţe Călăraşi a Fundaţiilor Regale – n.ns.)… Ne-ai uitat Mircea Eliade?”

Mircea Eliade nu uitase însă, Călăraşii, în acelaşi ziar local, în articolul „Literatura de provincie”, scriind următoarele: „Există acum o modă în Bucureşti, de a lăuda peste măsură literatura provincială şi revistele de provincie. Moda aceasta este o reacţiune contra dispreţului şi ignoranţii „metropolitane” faţă de producţia literară şi în genere faţă de viaţa culturală a provinciei. Nu e de loc sănătos să exalţi viaţa culturală a provinciei. Dar, iarăşi, e stupid şi e meschin să ignori sau să crezi că tot ce se scrie şi tot ce se face în provincie este inferior.

Verificam încă odată aceste adevăruri banale cu prilejul unei recente vizite în Călăraşi. Nu vreau să scriu aici complimente de ocazie, nici laude exagerate. Dar, trebuie să recunosc, am întâlnit în Călăraşi (şi am întâlnit apoi şi în alte oraşe de provincie) oameni şi fapte culturale a căror existenţă nu mi-o puteam închipui.

M-am convins de un lucru: că în provincie cărţile se citesc până la capăt. Şi acest lucru are o enormă importanţă…Capitala României mari suferă de prea multe „inteligenţe”; sunt aici prea mulţi oameni care răsfoiesc cărţile, frunzăresc revistele. Prefer net publicul de provincie. Şi nu mă îndoiesc că judecata literară este mai sigură, mai sinceră şi mai nesofisticată la provincie.

Apoi, mai e un lucru. Lipseşte aici cafeneaua. Lipseşte mai ales „lansarea” geniilor şi talentelor. Am impresia că publicul provincial poate judeca mai direct şi mai nepărtinitor literatura contemporană românească. Nu intervin în judecarea ei elemente de reclamă şi mit, care domină capitala.

Când se face un lucru în provincie se face cu entuziasm şi febrilitate.”

A treia reuniune a Subsecţiei de conferinţe a Fundaţiilor regale, desfăşurată la 5 martie 1934, a dat ocazie publicului călărăşean să admire „un alt strălucit exemplar al tinerei generaţii, dl. Petre I. Gheaţă, docent universitar, cunoscutul om de litere dublat de o minte politică foarte apreciată, care a vorbit despre „Criza societăţii capitaliste”.”

Ziarul local „Pământul” scria că: „Într-o formă care a smuls admiraţia tuturor, conferenţiarul a reuşit ca vreme de un ceas să ţină încordată atenţia publicului, căruia i-a demonstrat că actuala criză a sistemului capitalist, nu înseamnă punctul final al societăţii pe care o domină. Oricât de intensă este criza, ea va fi învinsă pentru că până astăzi nu s-a găsit formula fericită care să înlocuiască acest sistem. Totuşi experienţa americană va da sistemului corectivul necesar: economia dirijată. Nici marxismul, nici individualismul nu pot înlocui prin creaţiunile lor societatea actuală, care merită să fie sprijinită şi apărată.”

Trei zile mai tîrziu, conferenţia din nou la Călăraşi, Grigore Trancu-Iaşi, „profesor universitar şi om politic de real talent, care a invocat sub cupola Teatrului figura titanică a celor trei creatori: Beethoven, Chopin şi Enescu.

Oricât am încerca, cuvintele noastre banale nu se vor putea ridica până la frumuseţile grăite de d. Trancu-Iaşi; ar fi un sacrilegiu.”

La 17 februarie 1935, la solicitarea Societăţii de lectură „Ştirbei Vodă” a elevilor liceului de băieţi din Călăraşi, conferenţia despre „Ideea de stat,” Enache Ionescu, profesorul M.S. Regelui Voievod Mihai de Alba Iulia.

Aceiaşi societate invita să conferenţieze pentru data de 28 februarie 1935 pe părintele Gala Galaction. Acesta a venit la Călăraşi şi a vorbit cald şi inspirat despre „Literatura în slujba ideii creştine.”

„A fost o seară rară, care ne-a împăcat cu noi înşine, ne-a făcut măcar pentru o clipă mai buni şi mai drepţi, scria ziarul local „Pământul”. Tot meritul revine marelui inspirat, la temelia căruia străjuieşte jertfa marelui crucificat de pe Golgota.”

Referindu-se la prezenţa lui Gala Galaction la Călăraşi, arhimandritul Scriban scria: „Joi, 28 februarie părintele Gala Galaction a fost la Călăraşi şi a ţinut o cuvântare. Părintele Galaction a plecat din Călăraşi foarte mulţumit. Articolul său din „Curentul” (din 4 martie 1935 –n.ns) o dovedeşte. Deşi nu pomeneşte că e vorba de Călăraşi, totuşi eu ştiu că a fost acolo şi am înţeles că gândurile sale vesele privesc pe călărăşeni.

Ce spune părintele Galaction? Sf. Sa îşi arată părerea că, în toate laturile ţării, este dor de viaţă religioasă, de graiuri sfinte, numai că  nu suntem noi prea mulţi pentru a ne duce să le rostim. E mai setos publicul, scrie Sf. Sa, decât suntem noi pregătiţi a o face. Suntem în urmă cu hrănirea mulţimii. Ea doreşte, noi încă suntem în urmă.

Cu ce sete am ascultat într-un oraş de provincie – scrie Sf. Sa. E vorba de Călăraşi. Va să zică aţi primit bine pe părintele Galaction; va să zică l-aţi ascultat cu drag! I-a părut că urmaţi cu mare plăcere desfăşurarea gândurilor sfinte.

Apoi, dacă este aşa, face cinste oraşului Călăraşi că n-a trecut nepăsător peste vestirea unui ales propovăduitor al nostru, cum este părintele Galaction, şi e o dovadă că oraşele mici pot totuşi ascunde în ele destule inimi doritoare de înălţare sufletească şi nu sunt îngenunchiate numai poftelor de rând ale vieţii. Acestea poate că mai degrabă se găsesc în oraşele mari, cu desfătările mai multe şi ispitele mai mari.”

În zilele de 14 şi 15 august 1935, gruparea revistei „Pământul” din Călăraşi, în fruntea căreia era Eugen Cialîc, a organizat în oraşele Silistra şi Călăraşi, două festivaluri literare la care şi-au dat concursul următorii: Victor Eftimiu, Agepsina Macri – Eftimiu, Gh. M. Vlădescu, Radu Gyr, NicolaeCcrevedia, Teodor Scarlat, Ion Aurel manolescu, Silviu Cernea şi Deorge Doru – Dumitrescu.

Ziarul a cărui grupare a organizat festivalurile, scria că: „Iniţiativa d-lui Eugen Cialîc de a prezenta publicului călărăşean şi silistrean un spectacol de o desăvârşită puritate culturală, trebuie sincer aplaudată. Contactul publicului din aceste oraşe cu scriitorii a fost un prilej de nestăvilită simpatie.”

După ce descrie modul în care au fost contactaţi de Eugen Cialîc, călătoria de la Bucureşti la Silistra şi de aici înapoi la Călăraşi, Silviu Cernea notează: „Trebuie să închin aici câteva rânduri publicului din Silistra. Acelui public care a ştiut să ne primească atât de cald, să umple sala până la ultimul loc şi să asculte cu sfinţenia cu care se ascultă o slujbă religioasă. Acelui public care ne-a luat cu asalt pentru bucuria unei semnături puse pe un carneţel sau pe o bucată de hârtie şi care a ştiut să răsplătească munca noastră cu bucuria lor…

Ce aş putea să spun despre festivalul de la Călăraşi? Caravana a avut un succes deosebit. Acelaşi public cald care ne-a ascultat încordat de la început până la sfârşit. Aceiaşi minunată regie a prietenului Cialîc, o sală admirabilă, plină ochi.”

Cu acel prilej, secţia locală a Ligii Culturale care activa „cu credinţa nezdruncinată în binefacerile culturii”, pe care o socotea piatra de temelie la viaţa naţiunii noastre, făcea şi un bilanţ din care am reţinut că în perioada 1 decembrie 1919 – 15 decembrie 1935 fuseseră organizate 166 de şezători „ce au fost tot atâtea ceasuri de spiritualitate, ceasuri de sărbătoare.”

Despre cum era organizat un festival literar la Călăraşi şi Silistra, a scris în ziarul „Pământul” şi Teodor Scarlat: „La câţiva kilometri de bătrâna cetate Dristor, care doarme (sub numele de Silistra) într-un cadru cromatic oriental, Dunărea îşi desface, spre stânga, un braţ alb, pentru a strânge la sânul ei de mamă legendară, un ţinut bogat în vegetaţie, în privelişti de deltă şi de multe ori în amintiri de neuitat, pentru exploratorii ei pietoni.

Lângă acest braţ al Dunării, pe care harta ne-a obişnuit să-i spunem Borcea, adie leneşă, provincială şi blândă, viaţa oraşului Călăraşi, capitala judeţului Ialomiţa…

În acest reportaj minim, aş dori să înfăţişez cititorilor acestei reviste, nu o monografie diluată a oraşului Călăraşi sau anumite aspecte ale vieţii lui de urbe dunăreană; ci un fragment inedit al unei şederi de 24 de ore în atmosfera lui calmă, alături de câţiva intelectuali băştinaşi, entuziaşti şi, ca toate valorile provinciei, sinceri.”

După ce descrie modul de întâlnire la Capşa – „cel mai popular loc de întâlnire al scriitorilor din Bucureşti şi foarte adeseori din provincie”, locul unde „se iau şi se rezolvă iniţiative, se bârfeşte şi uneori se aude zgomot de palme” ( a nu se confunda cu aplauzele), şi drumul de la Gara de Nord la Călăraşi, T. Scarlat scrie: „În gara Călăraşi coborâm obosiţi de leagănul nemilos al vagonului. Figura masivă şi bonomă a d-lui Eugen Cialîc ne priveşte cu zâmbetul unei cordialităţi nestăpânite. Anişoara Odeanu priveşte curioasă şi mignonă din una din trăsurile care aleargă dărăpănată dar totuşi gravă, pe pavagiile cu piatră cubică ale oraşului. Descindem la hotel Petcu, pe malul Borcii….

Maestrul Dessila admiră de la o fereastră soarele care sângerează departe în lacul Călăraşi, pe care se zăresc lotcile pescarilor. Suntem gata pentru ieşirea în oraş. …Peste puţin timp câţiva intelectuali în frunte cu directorul „Pământului” sosesc  curtenitori şi simpatici. Cunoaştem cu această ocazie pe procurorul Lazăr Belcin, un tânăr de o rară bunăvoinţă, care prin calităţile sale de magistrat face fala tribunalului Ialomiţa şi pe judecătorul Cheţeanu, alt exemplar reprezentativ al magistraturii ialomiţene. Prietenia s-a înfiripat spontan, în atmosfera calmă a înserării. După ce am privit în grup, dupe terasa cercului Militar, primele licăriri ale luminilor din Silistra, ne-am îndreptat spre centru unde d. Eugen Cialîc a avut o frumoasă inspiraţie de-a ne fotografia.

În urmă am vizitat librăriile, ai căror patroni ne-au pus în curent cu ce se citeşte şi în ce cantitate. Am mai aflat tot de la aceştia că „Pământul” şi „Liga Culturală”, în care activează atât de entuziast d. Eugen Cialîc, au totdeauna cuvântul hotărâtor în ceea ce priveşte desfacerea cărţilor bune…

Oraşul Călăraşi are asemenea oameni. E şi natural de altfel ca o mână de inşi care muncesc intens acolo pentru ridicarea prestigiului cultural al oraşului lor să poarte în suflet flacăra sacră a unei nelinişti, care-i apropie de creiatori…”

La 13 februarie 1936, conferenţia la Călăraşi, despre Boemă şi poezie scriitorul Radu D. Gyr, care „a purtat publicul în regiuni puţin cunoscute, în lumea îndepărtată a Boemiei, lume a veseliei, a lacrimilor, a zâmbetelor, a sărăciei eroice,a mizeriei, a iubirii, a capriciului, a fanteziei. O conferinţă mult savurată de elita călărăşeană. Creatorul a făcut să defileze în faţa noastră toţi boemii consacraţi ai omenirii şi ai noştri.”

În penultima zi a aceleiaşi luni, 27 februarie 1935, era rândul altor scriitori bucureşteni să se producă la Călăraşi. Octav Dessila, Anton Holban şi Teodor Scarlat au citit din operele lor, dar „publicul pretenţios al urbei noastre, nu a fost pe deplin mulţumit, aşteptând mai mult.”

În cadrul şezătorilor organizate de secţia locală a Ligii Culturale, în anul 1936 mai poposeau la călăraşi fostul ministru al muncii şi ocrotirilor sociale Grigore Trancu-Iaşi, care a vorbit în faţa unei săli arhipline despre „Probleme sociale în România” şi cunoscutul ziarist Pamfil Şeicaru despre „Statul – regim de autoritate.”

Climatul fiind propice desfăşurării unor manifestaţii culturale, în noiembrie 1938, Societatea scriitorilor români organiza o şezătoare la Călăraşi, cu participarea scriitorilor G.M. Vlădescu care „a vorbit inspirat şi profund emoţionat despre Regina Maria şi Octavian Goga, două glorii ale literaturii româneşti”, Virgil Carianopol, George Gregorian şi Al. Cazaban.

Un public numeros a primit „cu evlavie şi cu respectuoasă emoţie conferinţele celor amintiţi, răsplătindu-i şi omagiindu-i cu îndelungi aplauze  pe scriitorii care le-au dăruit un ceas de poezie şi înălţimi celeste.”

Şezătoarea a fost închisă de maestrul Ion Minulescu, care va reveni în oraşul ce l-a primit cu căldură şi în toamna anului următor. Despre trecerea fugară prin urbea noastră a poetului, Lazăr Belcin va nota în amintirile sale: „Târgul de provincie era apăsat de cerul obositor, întunecat, din care picăturile reci, monotone, ale toamnei loveau fără milă feţele posomorâte ale trecătorilor grăbiţi. Pe o asemenea vreme a poposit poetul Minulescu la Călăraşi, venit parcă să însenineze decorul bacovian.

Părăsind pentru o zi îndeletnicirile sale multiple şi boema Bucureştiului, a acceptat să ne onoreze cu prezenţa şi să împărtăşească iubitorilor de literatură călărăşeni, din activitatea sa.

Pe scena slab luminată a cinematografului din parcul comunal, unde, pe atunci, era şi unica bibliotecă a oraşului, a avut loc întâlnirea cu „poetul romanţelor pentru mai târziu”.

După cuvântul de bun venit al organizatorilor, a urcat la tribună Ion Minulescu, în aplauzele îndelungate ale celor prezenţi: maturi îndrăgostiţi de romanţele sale puse pe note, adolescenţi ce şopteau, seara, pe aleile cu castani din jurul palatului (Palatul Administrativ –n.ns.), fetei dragi: Eu ştiu ca-i să mă uiţi chiar mâine…. Păcate ale tinereţii poetului…. Care, deşi norii negri ai războiului se apropiau rapid şi de România găsea aici, în Călăraşi, un public entuziast, dornic să-l asculte.

„Mă simt emoţionat – a început poetul – că întâlnesc aici câţiva prieteni pe care cunosc de la Bucureşti prin semnăturile în revista dumneavoastră locală (Pământul – n. ns.), care a creat renume oraşului. Eram convins că aici se desfăşoară o bogată activitate culturală şi am venit să ne cunoaştem mai bine”.

Apoi a început să povestească domol, momente din viaţa sa, presărându-şi amintirile cu scăpări din umorul amar al bunei sale dispoziţii. În tăcerea sălii care-l asculta, poetul recita secondat de picăturile ce cădeau pe acoperişul clădirii: „Rondelul ploii”: „În oraşul care plouă, de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân şi o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg ţinându-se de mână”. Parcă-l văd cum schiţa mersul încet şi nesigur al celor doi bătrâni.

ION  MINULESCU

Prin ceaţa anilor care se rânduiesc în trecerea nesfârşită a timpului, îi întrevăd şi acum schipul plin, cu ochi miopi, adumbriţi de sticla groasă a lentilelor ochelarilor, înveselit de aplauzele ascultătorilor care umpluseră sala până la refuz.”

LIVIU REBREANU

La Călăraşi au mai poposit şi alţi mari scriitori ai literaturii române, dintre care amintim pe Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, iar în preajma izbucnirii ultimului război mondial, în aceiaşi sală a Teatrului din Parc, a vorbit Ionel Teodoreanu.

IONEL TEODOREANU

Izbucnirea războiului a pus capăt activităţii asociaţiilor culturale pe care le-am amintit şi odată cu aceasta s-a diminuat și activitatea culturală în oraşul de pe malul Borcei.