CASE CELEBRE DIN CĂLĂRAȘI: CASA CIALÎC

Cu ceva ani în urmă, într-unul din suplimentele ziarului „România Liberă”, sub semnătura Magdei Antoniu, am găsit un articol intitulat: „Nostalgia caselor de odinioară. În locuița ziaristului Lungulescu au poposit Patriarhul Miron Cristea și Nicolae Iorga”. La începutul articolului citim: „Pe str. Viitorului, la nr. 121, se află o clădire ce pare părăsită, cu o arhitectură specifică sec. al XIX-lea și pe fațada căreia a fost montată de curând o placă comemorativă. In această casă a locuit între anii 1925 – 1986 ziaristul, oratorul și filantropul Gheorghe Lungulescu”.

Citind randurile respective, m-am dus imediat cu gândul la o casă celebră din Călărași, despre care se putea atunci scrie aproape aceleași rânduri, cu deosebirea că în ea nu a poposit Patriarhul ci doar episcopul Constanței Gherontie, dar a poposit Nicolae Iorga și Mircea Eliade, alături de alte mari personalități ale culturii române, o casă pe care tot atunci în acea perioadă reușisem să amplasăm, cu sprijinul domnului Ion Cămărășescu din București, fiul omului politic, prefect de Durostor, ministru de interne și proprietar al Domeniului Dâlga din anii interbelici, Ion Cămărășescu și al primarului de atunci domnul Nicolae Dragu, o placă comemorativă pe care scria:

„Aici a locuit între anii 1924-1945 EUGEN CIALÎC fost     primar al orașului, distins om de cultură,

             director-proprietar al ziarului Pământul”

 la care sigur, se putea adăuga orator și filantrop. Astăzi clădirea nu mai există, căzând pradă indiferenței autorităților și megalomaniei fostului patron de la ALDIS, care-și dorea tot colțul mărginit de străzile Flacăra și Eroilor, pentru a construi case si spații de destindere pentru familia sa. In acest fel Călărașiul a pierdut una dintre clădirile sale celebre, încărcată de istorie.

           Sigur, mulți se vor întreba: de ce era celebră casa în care a locuit Eugen Cialîc și familia sa, casă situată pe strada Flacără nr. 111 (fostă Vânători nr. 127)? Construită la sfârșitul sec. al XIX-lea, casa în discuție a fos cumpărată de Eugen Cialîc și soția sa Lucreția, fiica lui Ștefan Rădulescu, unul dintre cei mai înstăriți locuitori ai satului Ceacu, în anul 1924, la doar un an după ce Eugen Cialîc, proaspăt absolvent al Facultății de Drept sosise în Călărași. Despre Eugen Cialîc aș scrie zile întregi, dar pentru că am scris atât de mult în presa locală și alte publicații de specialitate, dar și în cartea „Eugen Cialîc și Călărașii”, nu voi mai spune decât că s-a născut la Galați, la 1 martie 1901, ca fiu al notarului Spiridon Cialîc și al Mariei Cialîc, care și-au urmat și ei fiul la Călărași, locuind într-o casă situată pe bulevardul Gării, iar tatăl semna articolele publicate în ziarul „Pământul” cu pseudonimul Spic. (Spiridon Cialîc).
            În această clădire, care ar fi trebuit să fie muzeu sau Casă memorială, a locuit până în martie 1945, când a fost arestat pentru prima dată și dus în lagărul de la Caracal, Eugen Cialîc și famlia sa. Odată cu arestarea sa, din casă a fost evacuată și familia, care nu a avut posibilitatea să ia mai nimic din agoniseala de-o viață. Casa va fi naționalizată, dar în urma unui proces lung și greu cu statul comunist, fiica sa, Rodica Getta Constantinescu Cialîc (Fie-i amintirea veșnică, ca și tatălui său!!), avocat de excepție și colegă de barou cu Ionel Teodoreanu, a cîștigat imobilul, care va fi vândut în iarna anului 1972 familiei Ștefănescu, cea care l–a înstrăinat către fostul patron de la Aldis, nerezistând tentației de a încasa o suma de bani, pe care nici nu o visa și cu care și-a putut cumpara un alt imobil, dar asigura și bătrânețile, după cum îmi spunea chiar fostul proprietar (din acest punct de vedere merită tot respectul vecinii de alături, care au rezistat tentației de a-și înstrăina proprietatea, indiferent de sumele colosale oferite). Atunci în iarna anului 1972, cu ocazia vânzării casei, Eugen Cialîc a făcut și ultima sa vizită la Călărași, prilej cu care a coborât până la Borcea care era astupată de sloiuri, după care s-a urcat în mașină, a trecut pe strada Flacăra ca să privească încă odată casa de care se despărțise, așa încheindu-se ultimul capitol din viața de călărășean.
          În această casă a funcționat între anii 1932-1944 redacția unuia din cele mai cunoscute ziare de provincie ale României interbelice, „Pământul”, al cărui director și proprietar a fost Eugen Cialîc. Dar, ceea ce a făcut-o celebră este faptul că în casa primarului cultural (așa l-a numit scriitorul Ștefan Baciu care în cartea sa „Praful de pe tobă” scoasă tocmai în insulele Hawai, i-a dedicat un capitol intitulat „Primarul cultural”, capitol pe care am să-l repoduc într-o viitoare postare), prieten apropiat al tuturor scriitorilor, au poposit în perioada cât acesta s-a aflat în fruntea mișcării culturale călărășene, multe din marile personalități ale culturii românești.
Iată ce-mi scria în ianuarie 2003, D-na Rodica Getta Constantinescu Cialîc, fiica primarului cultural, referitor la acest aspect: „Îmi amintesc de vizita Profesorului Nicolae Iorga la Congresul Ligii Culturale din iunie 1933. La noi în casă s-au făcut pregătiri speciale, au fost aduse multe flori. De lămpi au fost prinse crengi de salcâm înflorite, care pe lângă un dulce parfum creiau și o ambianță încântătoare. Profesorul a venit însoțit de soția sa și de una din fiice (cred că o chema Magda).
M-am speriat puțin când l-am văzut atât de înalt și cu tot alaiul său, dar mi-a trecut repede când fiica lui m-a întrebat: „Unde ai găsit o cremă de ghete atât de neagră cu care ți-ai vopsit ochii?” Protestele mele au fost acoperite de râsetele celor mari, printre care: D-na Ranetescu (îmbrăcată în costum național) cu Dl. Ranetescu, Doctorul Samarian cu familia ( scrisoarea a mai spulberat un mit, al celor care susțineau că nenea doctorul nu a fost căsătorit), D-na și Dl. Ștefan Istrate, Lazăr Belcin și alții, care au luat loc la masa prelungită în sufrageria încăpătoare.
A doua zi, plimbare pe Borcea spre Ostrov. Ne-am suit cu toții pe un vapor elegant. Profesorul Iorga m-a descoperit, m-a luat în brațe, am devenit prieteni, așa că i-am mângâiat barba cu toate privirile tatei, care încerca să-mi stăvilească elanul…

Vaporul cu care s-a mers la Silistra

Nicolae Iorga pe vaporul cu care s-a mers la Silistra

Mai îmi amintesc de o seară, în care mama m-a culcat mai devreme, să scape de grija mea, pentru că aveau o masă cu oaspeți deosebiți. La un moment dat m-a sculat din somn un fel de cântec cu mormăieli. M-am sculat, am profitat de faptul că nu m-a întâlnit nimeni și m–am oprit în ușa sufrageriei. La masă toți comesenii erau legați la cap cu șervețele albe de olandă, se legănau și cântau după comanda unui tânăr cu ochelari, care era Mircea Eliade întors din India.
Dar câți oaspeți de seamă nu au trecut pragul casei noastre, unii venind foarte des. Printre ei Gh. M. Vlădescu, care se împrietenise nu numai cu părinții mei, dar și cu bunicul…Gh.M. Vlădescu - autorul „Menuetului” și „Moartea fratelui meu” - , aprecia cafelele făcute de mama la o spirtieră (pe vremea aceea nu exista aragaz, ci numai mașini de gătit cu lemne) și i-a promis că o va descrie într-o carte, dar nu și-a putut ține cuvântul.
La sfârșitul șezătorilor literare tata îi invita pe toți la noi la masă. Așa a venit Victor Eftimiu cu frumoasa lui soție, artista Agepsina Macri (am de la D-na Rodica fotogafia acesteia, cu dedicație pentru domnul și doamna Cialîc)

Pe verso este următoarea dedicație: Doamnei și Domnului E. Cialîc, în amintirea frumoaselor ore petrecute la Călărași. Agepsina Macri. Victor Eftimiu

 și chiar cu mama soției, de care aveau grijă poeții tineri în speranța că poate deschide geanta voluminoasă (în care se zice că erau mulți bani) și le va strecura un pol, doi în buzunarele lor goale. Mai erau prezenți Radu Gyr, N. Crevedia, Teodor Scarlat, Silviu Cernea și alții. La sfârșit s-a adus un tort impunător, din care mama a servit, dar fiecare după prima înghițitură punea jos lingurița, fără să mai ia și restul. Mama se uita la tata cu disperare, iar el îi făcea semne că nici el nu înțelege. Atunci Gh. M. Vlădescu, a venit discret și i-a spus mamei: în tort în loc de zahăr e sare. A fost un râs general și s-a trecut la alte prăjiturele.
Dar seara minunată cu Ionel Teodreanu. Eram în clasa a VII-a la Școala Centrală și toate colegele m-au invidiat că am fost alături de autorul preferat. A fost o încântare, după ce a risipit metaforele la șezătoarea culturală, apoi la masă cu un vin vechi și un cognac franțuzesc, Ionel Teodoreanu a fost srălucitor, dăruind tuturor comesenilor o noapte de neuitat. A scris autografe pe romanele sale, din care am păstrat în amintire pe cel adresat mamei mele: „Doamnei Lucreția Cialîc în a cărei casă minunată am regăsit parfumul Medelenilor”. La plecarea sau mai bine zis la izgonirea noastră din casă, cărțile acestea însemnate de talentatul lor autor s-au pierdut și le regret și astăzi…
Apoi am fost colegă în baroul de avocați cu Ionel Teodoreanu și împreună cu tata am fost să-l mai vedem odată, în casa lui din str. Romulus, în cumplita iarnă 1955 când inima celui care a scris atâtea pagini încântătoare a încetat să mai bată, iar el întins pe o canapea dormea somnul de veci”.
          Amintirile Doamnei Rodica-Getta Constantinescu-Cialîc sunt confirmate și de cei care au poposit în casa părinților săi.
          Iată ce scria în anul 1935, un fiu a Bărăganului, Teodor Scarlat: „În gara Călărași…figura masivă și bonomă a dlui Eugen Cialîc ne primește cu zâmbetul unei cordialități nestăpânite. La 7 și jumătate o gustare la d. Cialîc. Trebuie să subliniez faptul că d.Cialîc consideră gustare o masă în toată regula, după care n-am mai putut lua masa până a doua zi la orele două”.
          După un festival literar la Călărași și Silistra, petrecut în zilele de 14-15 septembrie 1935, poetul Silviu Cernea scria: „La Călărași în gară, ne așteaptă Eugen Cialîc, admirabilul Lazăr Belcin și Ștefan Istrate. În prezența procurorului Belcin suntem declarați arestați, urcați în câteva trăsuri și transportați spre arestul preventiv care este…casa lu Eugen Cialîc.
După popasul la casa lui Eugen Cialîc, caravana (din care făcea parte Gh.M. Vlădescu, Radu Gyr, N. Crevedia, Todor Scarlat, George Dorul-Dumitrescu și Silviu Cernea – n.ns.N.Ț.) a plecat să viziteze expoziția de fructe din oraș. Lipseau Victor Eftimiu și Agepsina Macri care plecaseră din București cu automobilul și care au sosit tocmai în momentul în care masa din sufrageria gazdei noastre, multiplicată, era luată cu asalt.
E o atmosferă de rară camaraderie și voie bună.
Spre seară caravana, căreia i se alătură și Jean Vasiliu însoțit de o serie de gazetari târgovișteni, se deplasează cu vaporașul la Silistra, de unde se întoarce târziu în noapte.
A doua zi. La Cialîc toată lumea doarme. Adică dorm cei din caravană, pentru că gazda e un om și jumătate (Asta și la propriu și la figurat). Apare în sfârșit Radu Gyr, care până la masă ne declamă. Rafturile bibliotecii lui Cialîc (și ce bibliotecă!-n.ns.N.Ț.) sunt din nou răvășite. Cineva citește o epigramă din Antologia lui Crevedia…George Dorul-Dumitrescu are în mână București-ul lui Mircea Damian și își aduce aminte de o epigramă pe care i-o adresase un prieten: Mircea a văzut pe stradă/ Două și-un cățel/ Două erau damele/ Mopsul era el.
Crevedia doarme mereu. D. Victor Eftimiu și doamna nu s-au întors încă de la Silistra, iar d. G.M. Vlădescu aflăm că se preumblă prin oraș. Unul câte unul însă, se strâng la matcă.
Belcin se apropie de câte unul dintre noi: Te fac un vin șeful?
Răspunde câte odată Geta, fetița lui Cialîc: Adică, din contra!
Și iar la masă. Pentru ca după aceea câțiva dintre camarazii noștri să se lase iar furați de somn până la ora 9 când are loc festivalul…Ca încheiere trebuie să spun cu toată sinceritatea că-mi lipsesc cuvintele cu care ar trebui descris omul acesta care este Cialîc. Că sunt incapabil să vă dau o imagine cât de slabă a bunătății, a resurselor de energie, a prieteniei lui…”
Scriitorul Neagu Rădulescu, în cartea sa „Turnul Babel”, care este o frescă romanțată a cafenelei literare bucureștene, interbelice, scrie despe Eugen Cialîc „un munte de om cu două felii de parizer în obraz și o măslină de mustață sub nas”, că „tipărește la Călărași o revistă „Pământul”, organizează șezători literare…la câte o săptămână, sare din tren la braț cu G.M. Vlădescu, cu Mircea Eiade, cu Radu Gyr, cu Ottescu, cu Ionel Teodoreanu, să țină la Călărași șezători literare. Eugen Cialîc e părintele Călărașilor”.
G.M. Vlădescu, fost consilier cultural al Primăriei Călărași și prieten apropiat al lui Eugen Cialîc, scria despre acesta: „În viață, singurul meu refugiu a fost la Călărași, în casa lu Eugen Cialîc, unde am găsit și căldură și masă și liniște”, iar poetul Virgil Carianopol, musafir nelipsit la șezătorile literare călărășene, scrie în memoriile sale, că-l apreciază pe Euge Cialîc, pe care-l considera „părintele spiritual al urbei căăășene dar și penru că el (Eugen Cialîc-n.ns.N.Ț.) pe noi scriitorii venind pe aici, ne-a învățat să iubim Bărăganul”.

           Sunt cele prezentate numai câteva sumare creionări, despre personalitatea avocatului Eugen Cialîc, lider marcant al vieții culturale căărășene din perioada interbelică, edil valoros care – așa cum scria regretatul Marin Giurcă, care a avut privilegiul să-l cunoască și chiar să colaboreze la ziarul „Pământul” – „și-a dăruit sufletul și energia pentru a înzestra cu mai multe elemente de civilizație, linie estetică și climat cultural, urcând spre dimensiuni moderne, acest oraș menținut în somnolență de nepăsarea, incompetența sau demagogia unor primari, care uitau de interesele urbei, după ce erau înscăunați”, dar și despre casa din strada Vânători nr. 127 (ulterior Flacăra nr. 111) în care se întâmplau atâtea lucruri frumoase, care au îmbogățit istoria culurală a Călărașiului, casa cea mai încărcată de istorie a urbei noastre.
Desigur am ai fi putut aminti despre prezența în cea mai celebră casă din oraș și a altor personalități ca Iancu Brezeanu, Panait Istrati, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Octav Dessila, Grigore Trancu-Iași ș.a., dar ne oprim aici, cu regretul că această casă care ar fi putut deveni –așa cum am amintit - Casă memorială sau de ce nu o secție a Muzeului Dunării de Jos, nu a putut rămâne în picioare deoarece nici unul din factorii de decizie ai municipalități noastre (primărie, muzeu, direcție de cultură) nu au avut curajul (pe unii nici nu i-a interesat) să se opună demolării construcției, care chiar dacă nu avea o arhitectură deosebită putea să fie unul din monumentele istorice ale orașului nostru.

            De câte ori trec pe lână viloiul, ridicat în locul casei lui Eugen Cialîc, în care locuiește fiica patroanei de la Aldis, mă apucă nostalgia față de cea mai frumoasă perioadă din istoria orașului nostru și revăd tristețea din ochii doamnei Rodica Getta Contantinescu Cialîc din momentul când i-am dat trista veste a demolării casei în care s-a născut și a copilărit, alături de atâtea mari personalității ale culturii românești. Aceasta după ce trăise o imensă bucurie, la momentul amplasării plăci comemorative, când a fost prezentă, vizitând și casa în care a trăit clipe de neuitat.

Top of Form

PAGINI DE ISTORIE LIBERALĂ LA CĂLĂRAŞI

   

       A scrie astăzi despre istoria partidului care a creat România modernă şi Mare, este o întreprindere deloc uşoară, dacă avem în vedere puţinătatea informaţiilor care au ajuns până la noi. ( Având în vedere această situație, aş face, pe această cale, un apel la toţi şefii partidelor călărăşene, să dispună măsuri pentru păstrarea cu sfinţenie a documentelor din arhiva proprie. Altfel, peste 50 sau 100 de ani, cei ce vor avea curajul să se aplece asupra istoriei unui partid, vor întâmpina dificultăţi mari. Fac acest lucru şi ca fost șef al Arhivelor călărășene, perioadă în care am observat că sub acest aspect lucrurile nu stau tocmai mormal la Călăraşi, dar şi ca slujitor al muzei Clio, care atunci când îşi propune să abordeze o temă istorică oarecare, constată lipsa informaţiilor necesare în scrierea obiectivă a istoriei.)

        Oficial, bazele Partidului Naţional Liberal au fost puse la 24 mai 1875, de un grup format din Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Atanasiu, C. Fusea, Al. Candiano Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chiţu, C.G. Pesacov, N.C. Furculescu şi M.C. Epureanu, un disident conservator. Programul partidului, semnat de cei amintiţi mai sus, publicat la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber”, era o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se punea accent pe dezvoltarea „bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii şi avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatoare pentru ţărănime, împroprietărirea însurăţeilor de la sate şi a „mahalagiilor” din oraşe, dezvoltarea învăţământului public, autonomie comunală etc.

   În privinţa datei oficiale a înfiinţării Partidului Naţional Liberal, regretatul Dan Amedeo Lăzărescu, care a avut aprecieri deosebite la adresa lui Aurelian Bentoiu, şi el figură proeminentă a liberalismului românesc, dar pentru noi, a celui ialomiţean, în special ( despre care vom mai scrie, la momentul oportun), Dan Amedeo Lăzărescu, care l-a avut profesor de limba română la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, pe un alt mare călărăşean, Vasile V. Haneş – figură reprezentativă a celuilalt mare partid istoric, Partidul Naţional Îărănesc -, are un alt punct de vedere, considerând ca şi ceilalţi că de Coaliţia de la Mazar Paşa, constituită la Bucureşti în februarie 1875, se leagă data oficială a înfiinţării P.N.L. Mazar Paşa este numele turcesc al unui ofiţer englez Stephen Barlett, agent secret al serviciilor englezeşti, folosit de Anglia în armata otomană, unde a ajuns până la gradul de general.După încheierea Convenţiei comerciale cu Austro – Ungaria, opoziţia s-a retras din Cameră în semn de protest.( De altfel, Ion C. Brătianu şi cei din jurul său, erau împotriva concesiilor comerciale făcute Austro – Ungariei din perspectiva politicii economice protecţioniste, prin care România să depăşească stadiul de ţară eminamente agricolă), zece opozanţi – şase liberali şi patru conservatori de centru. Aceşti zece opozanţi, împreună cu conducerea P.N.L., Ion C. Brătianu, fraţii Golescu şi C.A. Rosetti au hotărât, la data de 5 iunie 1875, să constituie o largă formaţiune politică denumită Partidul Naţional Liberal. Dan Amedeo Lăzărescu susţine că este pentru prima dată când se foloseşte această titulatură în istoria politică a României şi deci, prin urmare, „data exactă a înfiinţării P.N.L., este 5 iunei 1875, întrucât, la acea dată, oficiosul partidului ca şi „Românul” lui C.A. Rosetti, au publicat şi actul de constituire a P.N.L. şi conducerea noului partid,printre care, în afară de vechii liberali, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, unchiul meu Constantin Nanu, Remus Opran, figurau şi unele elemente conservatoare în frunte cu  Manolache Costache Epureanuz şi liberali de centru precum Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Vernescu şi Ion Ghica, care totdeauna s-a situat pe o poziţie curiuoasă în politica românească”.

Acelaşi bun cunoscător al istoriei liberalismului românesc, arată că la 1875 Partidul Naţional liberal „avea o elită alcătuită din marea boerime, cum era familia Cantacuzino sau Golescu. Avea o intelectualitate foarte puternică, un conducător de prestigiu şi oameni de mare valoare”.

După crearea Partidului Naţional Liberal, în lunile ce au urmat reţeaua  de organizaţii s-a extins în întrega ţară.În acest context a luat fiinţă la Călăraşi şi organizaţia judeţeană Ialomiţa a P.N.L. Ca şi la nivel central şi la Călăraşi, grupări politice de nuanţă liberală au existat înainte de înfiinţarea oficială a partidului, încă  din timpul revoluţiei de la 1848. Pe la 1860 erau deja conturate două grupări. Cea liberal radicală, reprezentată în plan central de Ion C. Brătianu şi care mergea pe linia transpunerii în practică a ideilor revoluţiei de la 1848, era condusă de fraţii Poenaru. Aceştia îşi vor lua şi apelativul de BORDEA, conform anunţului apărut în „Monitorul Oficial” nr. 276 din 8/20 decembrie 1868 : „Sub evitarea confuziunei ce se cauzează prin multiplul pronume de Poenar, subsemnaţii declarăm că în viitor, pe lângă pronumele de POENAR ce l-am avut până azi, mai adăugăm pe acela de „BORDEA” – pronumeoriginar al ascendenţilor noştri.

O asemenea declaraţiune fiind făcută şi înaintea Tribunalului Ilfov, o dăm publicităţii spre generală cunoştinţă”.

Anunţul era semnat de fraţii Constantin, Dimitrie şi Ion Gr. Poenaru – Bordea şi fraţii Hristodor, Mihai şi Fotino Şt. Poenaru – Bordea.

Alături de fraţii Poenaru – Bordea, gruparea liberal – radicală de la Călăraşi mai cuprindea pe colonelul Ştefan Stoica – primul preşedinte al Consiliului Judeţean Ialomiţa şi primul senator pe care l-a dat aceste meleaguri, Nicolae  Mănescu, simion Mihăilescu ş.a.

Cea de – a doua grupare, liberal – moderată, reprezentată în plan central de Ion Ghica, avea la Călăraşi, în fruntea sa pe fraţii Moscu, Ioan Vasiliu – primul primar al oraşului Călăraşi, Ştefan Maltezeanu ş.a.

Aceste două grupări au activat la Călăraşi până în vara anului 1875. La 25 iulie acel an ziarul „Românul” publica o listă de 68 persoane ce susţineau programul Partidului Naţional Liberal. În fruntea acestei liste de aderenţi la programul P.N.L. se aflau Constantin şi Ion Poenaru – Bordea, Ştefan Ulescu –  judecător la Tribunalul Ialomiţa, Ghiţă Constantin, Gh. Perieţeanu – avocat şi mare proprietar, Nicolae Mănescu ş.a. Acelaşi ziar, anunţa constituirea, la 20 august, a Comitetului judeţean Ialomiţa al P.N.L., compus din 20 de persoane şi având ca preşedinte pe Constantin Poenaru – Bordea.

Puţinele documente care s-au păstrat, scot în evidenţă o realitate care nu este departe de cea a zilelor noastre: activitatea organizaţiilor politice, deci şi a liberalilor se intensifica în preajma alegerilor parlamentare sau locale.Aceste momente ofereau prilejul de a se denunţa afacerile partidelor adverse şi de a se evidenţia – exagerând -, realizările proprii, mai ales când se aflau la guvernare, de a face numeroase promisiuni alegătorilor, care promisiuni nu se puteau pune în practică decât dacă alegătorii le dădeau votul lor.

Revenind la programul P.N.L., unul din punctele principale îl constituia câştigarea alegerilor, scop ce  a fost atins chiar în anul următor, 1876, când în urma câştigării alegerilor s-a inaugurat marea guvernare liberală din 1876 – 1888.

Şi la Călăraşi, în alegerile din 1876, liberali ocupau toate cele cinci locuri în Parlament: Ion Poenaru – Bordea ( Constantin  Poenaru – Bordea a murit în 1876 ), Simion Mihăilescu, Petre Grădişteanu, V. Marin ca deputaţi şi colonelul Ştefan Stoica, ca senator.

Alegerile confirmă existenţa organizaţiei locale a Partidului Naţional Liberal. În septembrie 1876, membrii acesteia se adresau procurorului general al României, căruia îi  aduce la cunoştinţă neregulile semnalate cu ocazia alegerilor pentru consiliul judeţean. Telegrama era semnată de : Perieţeanu, Băltăreţu, I. Ulescu, Mitulescu, Marinescu, Georgescu, Vetu, Nicolescu, Petrescu, Enescu, Poenaru, Bucur Manolescu, Andreescu, Bădulescu, Maltezeanu şi Vlădoianu. 

De altfel, după moartea lui Constantin Poenaru-Bordea, la Călăraşi frâiele organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Liberal au fost preluate de Ion Poenaru Bordea, care va rămâne liderul acestei organizaţii pentru o lungă perioadă de timp. Din lucrarea „Deputaţii noştri. Biografii şi portrete.1895 – 1899”, apărută la cumpăna dintre secolele XIX – XX, aflăm că Ion Poenaru – Bordea s-a născut la Călăraşi în anul 1842, era avocat, licenţiat în drept  şi mare proprietar, autor al mai multor scrieri juridice. Preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii de Basalt artificial şi de ceramică.Membru al mai multor societăţi financiare. A intrat în politică în 1876 şi a fost ales necontenit în Cameră de acelaşi Colegiu ( I ), în ultimele din noiembrie 1895, cu 316 voturi din 321 votanţi.

Ca deputat, a votat pentru intrarea României în războiul de independenţă, proclamarea Regatului, pentru revizuirea Constituţiei, fiind pentru lărgirea colegiilor electorale.

Avea domiciliul în Bucureşti, pe bulevardul Domniţa  la nr. 18, iar în provincie în cătunul Poenaru – Bordea.

Pe aceiaşi linie, ziarul „Ialomiţeanul” din 22 octombrie 1899 scria că este liderul grupării politice din Ialomiţa care „este francamente liberală, democratică chiar. Membrii săi sunt strâns uniţi ( ceea ce nu prea era adevărat – n.ns.) şi lucrează pentru atingerea unui scop frumos şi lăudabil, acela de a se realiza programul ce am dezvoltat adeseori în aceste coloane, şi a se vedea în fruntea afacerilor ţării, în fruntea tuturor administraţiunilor, oameni capabili şi corecţi.”

Susţinător al problemelor cu care se confrunta Călăraşiul şi judeţul Ialomiţa, în Parlament, Ion Poenaru – Bordea a făcut parte şi din conducerea centrală a partidului, susţinând modificarea programului de la Iaşi din 1892, care a avansat următoarele principii : „Domnia legilor”, „libertatea alegerilor”, „descentralizarea administrativă”, şi a abordat chestiuni de mare importanţă pentru dezvoltarea ţării : ţărănească, a Bisericii, a Învăţământului public, a Armatei, a Finanţelor şi Economiei, a Justiţiei şi Afacerilor Străine  „de o manieră ce să conducă la revigorarea tonusului liberal în societatea românească din ultimul deceniu al secolului al XIX – lea”.

Încă de la constituirea sa, chiar dacă a avut în centru puternicul nucleu radical din jurul lui Ion C. Brătianu şi C.A.Rosetti, partidul era relativ eterogen, fiind format din grupuri diferite, unele dintre ele renunţând lent la propria identitate. Pe lângă înstrăinarea ireversibilă a lui Ion C. Brătianu de C.A.Rosetti, legislaţia oarecum inechitabilă pentru tendinţele din P.N.L., favorizarea marii burghezii şi conducerea autoritară a lui I.C. Brătianu au fost cauze ce, până spre începutul secolului XX, au produs nemulţumiri şi au uşurat apariţia dizidenţelor în partid.

Unele dintre nemulţumirile manifestate la nivel central s-au răsfrânt şi asupra activităţii organizaţiei P.N.L. de la Călăraşi.

Prima a fost determinată de conflictul ce s-a ivit în 1882 între I.C. Brătianu şi fratele său, Dumitru, după ce acesta din urmă, ajuns prim – ministru, pentru o scurtă perioadă de timp ( 10 aprilie – 4 iunie 1881 ) n-a mai răspuns la comenzile „vizirului”. După ce  Dumitru C. Brătianu alcătuieşte dizidenţa „liberalilor puri”, împreună cu grupul său de partizani aderă la opoziţia unită, formată în scopul de a-l îndepărta  pe I.C.Brătianu, de la putere. La 8 noiembrie 1885 Dumitru C. Brătianu formează un nou partid denumit Partidul Liberal Democrat, partid în care în 1886 vor intra şi tinerii liberali, conduşi de Nicolae Fleva ( om politic, al cărui nume l-a purtat, o lungă perioadă de timp, satul Vişini ). Printre cei care au aderat la gruparea lui D.C.Brătianu, s-a aflat şi senatorul călărăşean Petre Grădişteanu, cel care contribuise la căderea de la Guvern a lui D.C. Brătianu, în urma acuzelor aduse în şedinţa din 4 iunie  1881 a Senatului, ministrului de Război, generalul Gheorghe Slăniceanu, de participare la o licitaţie cu cântec. Urmarea intervenţiei sale a fost votarea unei moţiuni de blam, împotriva ministrului de Război, care prin demisia sa a dus la căderea Guvernului. Adept al lui Ion Poenaru – Bordea, din a cărui gruparea făcuse parte, Petre Grădişteanu, va ajunge  alături de şeful său de partid în gruparea drapelistă, grupare constituită în jurul economistului Petre S. Aurelian şi a ziarului „Drapelul”, grupare care în anul 1897 s-a ridicat împotriva liniei politice a lui D.A.Sturdza, după ce acesta  devenise şef al partidului, în urma morţii lui I.C.Brătianu (1891) şi a lui D.C. Brătianu (1892).Din gruparea drapelistă au făcut parte personalităţi remarcabile ca Barbu Ştefănescu Delavrancea, A.D.Xenopol, Emil Costinescu, Vasile Lascăr, G.Mârzescu, în total 31 de dizidenţi, care „au semnat articolul – program, având nu numai motive de grup, ci şi de principiu, în legătură cu organizarea partidului pe baze noi şi cu unele măsuri legislative reformatoare”. În cele din urmă, o parte a dizidenţilor drapelişti, între care s-a aflat şi Petre Grădişteanu, în frunte cu Nicolae Fleva, a trecut la conservatori, cealaltă reîntorcându-se în tabăra liberalilor guvernamentali.

Ion Poenaru – Bordea era şi el adept al grupării drapeliste, mai ales că în 1895, dorinţa sa de a ajunge senator i-a fost refuzată chiar de şeful partidului, D.A.Sturdza, care-l sprijinea pe Atanase Stoianescu- prefect  al  judeţului şi primar al oraşului din partea liberalilor în mai multe rânduri şi care dorea înlăturarea lui I.Poenaru-Bordea de la conducerea liberalilor ialomiţeni, încercare care n-a fost încununată de succes. De altfel, Ion Poenaru-Bordea, s-a aflat printre membrii „Comitetului de iniţiativă” pentru fundarea ziarului „Drapelul”.În 1895, anul când şi-a dorit să ajungă senator( va fi ales, din nou, la Cameră),se afla, ca preşedinte activ, în fruntea unui Comitet electoral al organizaţiei liberale, pentru organizarea viitoarelor alegeri, alături de Petre Grădişteanu, ca preşedinte de onoare, N.Maltezeanu ca vicepreşedinte, Petre Enescu-secretar şi alţi 68 de membrii. Despre momentul refuzului din partea lui D.A.Sturdza, ziarul „Deşteptarea Ialomiţei” din 24 ianuarie 1898 scris: „Din acel moment, d. Ion Poenaru Bordea, froasat în amorul propriu de mai mare elector şi cameleon politic, cu flerul său de copoi experimentat în ale politicei, a înţeles situaţiunea ce i se crea de colectivişti; i se da, prin urmare, puţină importanţă în politica locală. Din primele momente dar, glasul său nu a avut trecere în conciliabulele căpetenii colectiviste. El este acela care s-a opus ca d-l. Atanase Stoianescu să nu fie prefect de Ialomiţa”. Ion Poenaru- Bordea s-a aflat printre puţinii deputaţi de vază ai grupării drapeliste, care a susţinut în 1897 proiectul legii repausului duminical. În 1898 s- a aflat în delegaţia drapelistă care a purtat  tratative cu liberal-democraţii, conduşi atunci de N.Fleva, pentru conjugarea eforturilor în vederea democratizării P.N.L.

Ion Poenaru-Bordea, chiar dacă era acuzat de adversarii săi că: „n-a făcut nimic, dar absolut nimic, pentru binele public; per a contrario,pentru interesul său şi al tovarăşilor săi a făcut mai mult chiar decât putea face un om cinstit.Nu se poate făli a fi autor al vreunei îmbunătăţiri din judeţ; din contră dânsul a contribuit a se schimba traseul Bucureşti-Urziceni-Slobozia-Călăraşi-Cioroiu-Feteşti cu actuala linie ferată, ca să complacă d-lor Negroponte,Stănculeanu şi altora. De aici bănuielile că averea acestor proprietari n-ar fi străină la vederile şi schimbarea aprecierilor acestui nedemn reprezentant”, a dominat organizaţia liberală din Ialomiţa de la înfiinţare şi până la 1913. Caracterizarea de mai sus era şi urmarea  intervenţiei sale în Parlament, intervenţie despre care ziarul partidului, „Gazeta Ialomiţei” din 5 mai 1896 scria:” Dl.Ion Poenaru-Bordea, deputatul Colegiului I de Ialomiţa,preocupat, cum a fost totdeauna de interesele acestui judeţ, a intervenit în dezbaterea creditelor cerute de d. Ministru al lucrărilor publice pentru căi ferate şi a cerut să se voteze un credit pentru construirea liniei ferate Ploeşti-Urziceni-Slobozia. Ministrul a recunoscut în principiu că cererea este dreaptă şi că această linie urmează a se construi, ca fiind de mare interes, căci leagă muntele cu marea şi serveşte şi interesele judeţului Ialomiţa.Promite că se va ocupa să obţină renunţara proprietarilor la terenurile pe unde o să treacă linia şi va cere la timp creditul necesar pentru această linie.

Construirea acestei linii a mai fost cerută, sub formă de deziderat de către mai multe comisii judeţene sub toate guvernele, şi credem că având sprijinul reprezentanţilor judeţului nostru în Parlament, guvernul va consimţi să ceară Camerelor creditul necesar cât de curând va fi cu putinţă”.

În schimb, şeful Partidului Naţional Liberal, D.A.Sturdza, îl considera pe Atanase Stoianescu ca fiind „un membru vechi în partidul liberal, încă de tânăr şi neşovăitor în principiile liberale-, nu ca d-nu I.Poenaru - Bordea care se alipea degrabă la câte un fruntaş opoziţionist ori de câte ori barca liberală începea a lua apă- cunoscut destul la clubul liberal, în timpul de grea luptă în opoziţiune a colectiviştilor, de toţi fruntaşii liberali luptători, cum (sunt)  d-nii N. Fleva, G.C. Cantacuzino, C. Nacu, C.I.Stoicescu, M. Ferechide, G. Pallade şi alţii, mai cu seamă de d-nu Eugen Stătescu, care totdeauna, în ciuda d-lui Poenaru-Bordea, a arătat d-lui Atanase Stoianescu o meritată şi deosebită afecţiune”, după cum scrie ziarul „Deşteptarea Ialomiţei” din 24 ianuarie 1898.

Încercând să răspundă acuzaţiilor aduse de conservatori cu privire la unele neînţelegeri din partid, „Gazeta Ialomiţei” din 30 martie 1897, considerându-i pe conservatori ca „Opoziţia ridiculă” şi aducându-le aminte că şi la ei au existat astfel de frământări, scria: „Este, oare, dovadă de slăbiciune sau de inconştienţă la un partid când în sânul lui se dă loc tuturor forţelor şi tuturor capacităţilor să se afirme? Noi credem, din contră, că aici e tocmai dovada de puternică vitalitate a partidului, de adâncă conştiinţă de puterea lui. Adversarii noştri s-au obişnuit să vadă în activitatea partidului liberal tendinţe imorale, căutarea de interese personale, satisfacerea ambiţiunilor de glorie şi mărire. Şi cu toate acestea, câte sacrificii n-a făcut partidul liberal pentru a da ţării liniştea şi a respecta patrimoniul scump lăsat de acea mare generaţie care a îndreptat paşii nesiguri ai ţării pe drumul strălucitului progres cu  care astăzi toţi ne lăudăm...”.

Sigur, frământările din sânul P.N.L., atât la nivel central, cât şi în plan local, n-au fost principală cauză, dar au jucat un important rol în pierderea alegerilor  de către liberali, în anul 1899. La Călăraşi, în Ialomiţa istorică, atât Ion Poenaru-Bordea, la Colegiul I de Cameră, în faţa lui Nicolae Fleva, cât şi Atanase Stoianescu, la Colegiul II, în faţa lui Alexandru  Bădulescu, au pierdut alegerile.( I.Poenaru-Bordea, va reveni în Parlament în anul 1901, în locul lăsat vacant de N.Fleva care „a primit funcţiune salariată la stat”.

Nu trebuie, însă, trasă concluzia că datorită acestor frământări interne, în perioada de până la începutul secolului XX, P.N.L. a parcurs un drum descendent. Astfel de frământări nu s-au produs doar în sânul P.N.L., ci şi în Partidul Conservator, al doilea partid important în epocă. Mai mult chiar, putem spune că, până la un punct, aceste frământări au ajutat la clarificarea ideologică şi, mai ales, organizatorică, întărind partidul, conferindu-i forţa şi stabilitatea, ce vor face ca P.N.L. să rămână în continuare principalul partid al ţării, artizanul făuririi României Mari şi al celor mai importante reforme pe care le-a cunoscut România după Marea Unire.

În Ialomiţa, la Călăraşi, după „gâlceava”, fără rezultat, de la sfârşitul secolului XIX, în primii ani ai secolului XX informaţiile despre organizaţia P.N.L. sunt puţine. Însă, doar după câţiva ani de eclipsă,liberalii revin puternic, prima lor mare manifestare publică fiind organizată la 29 ianuarie 1905, când a avut loc o mare întrunire electorală, despre care ziarul „Lupta” din 2 februarie 1905,scria: „De multă vreme nu s-a văzut în Călăraşi o întrunire publică mai demnă şi mai grandioasă. Tot ce are oraşul mai de frunte, venise să asculte pe oratorii opoziţiei unite”.

Campania electorală a anului 1905 a scos, din nou în evidenţă conflictul dintre Ion Poenaru-Bordea „şeful Partidului Naţional Liberal din Ialomiţa şi am putea zice chiar părintele ialomiţenilor, care timp de 30 de ani, aproape neîntrerupt, l-au ales ca reprezentant al lor în Parlament” şi fostul prefect liberal Atanase Stoianescu, care în timpul campaniei electorale adresează o lungă scrisoare către alegători, în care arată meritele administraţiei liberale în timpul mandatului său: inaugurarea spitalului din Urziceni şi a celui din Ţăndărei(l896), punerea temeliilor spitalului din Slobozia(1897), construirea a 33 localuri de şcoală, construirea unei reţele telefonice care să lege toate comunele de reşedinţa judeţului, construirea mai multor şosele, a unor poduri de piatră, terminarea lucrărilor de regularizare a râului Ialomiţa la Slobozia”. Nu suflă nimic liderul liberal, în scrisoarea sa, despre construcţiile de la Călăraşi: Palatul Administrativ, Cazarma Pompierilor, Şcoala nr. 2 de fete ş.a., de unde putem trage concluzia că nu şi-a adus nici o contribuţie la realizarea acestora.

Accentuarea conflictului ce părea să ducă chiar la destrămarea organizaţiei din Ialomiţa, conflict care producea în rândul cetăţenilor „o impresie deplorabilă” a determinat conducerea centrală a partidului să intervină( se pare că la intervenţia lui Atanase Stoianescu, care aşa cum am arătat se  afla în graţiile lui D.A.Sturdza – şeful partidului -, şi spera într-o soluţie care să-l favorizeze, prin aducerea sa în fruntea partidului). Într-un final, s-a ajuns, cel puţin în aparenţă, la împăcarea celor două tabere. Despre această împăcare, ziarul „Deşteparea Ialomiţei” – oficiosul Partidului Conservator -, din 20 noiembrie 1905, sub titlul „Pupături ridicole”, scria: „După cum cu 5 lei poţi cumpăra un sărut de la anumite femei, care însă nu lasă altă urmă decât a scârbei şi milei, tot aşa sărutul celor doi corifei liberali e sărutul cumpărat pentru necesitatea momentului, care în loc să înalţe produce scârbă şi desgustare”.

În urma acestei împăcări s-a trecut la reorganizarea partidului în plan local, organizare care a avut loc la 11 decembrie 1905, când s-a ales un Comitet de direcţiune, din care făceau parte Ion I.C.Brătianu – preşedinte de onoare, Ion Gr. Poenaru-Bordea – preşedinte activ, şef al Partidului Naţional Liberal din Ialomiţa, Atanase Stoianescu – vicepreşedinte, E.M.Negreanu – secretar şi alţi 34 membri, între care: N. Maltezeanu, C. Ciochină – primar al oraşului, cel care a amenajat în timpul mandatului său parcul de pe malul Borcei, motiv pentru care într-o perioadă parcul a purtat chiar numele său, N.N. Seceleanu – mare proprietar, N. Uşurelu, E.D. Poenaru, N.Mănescu- Călăraşi, Vasile Maltezeanu, Nicolae Alexiu, dr. C. Iliescu, M. Nicolescu. Noul Comitet de direcţiune, dominat în continuare de figura emblematică a lui I.Poenaru-Bordea, îşi propunea să creeze în judeţul Ialomiţa un puternic curent de opinie liberal, care să ducă la răsturnarea de la putere a Partidului Conservator. Iată ce scria noul oficios al partidului „Ialomiţa liberală” (ziar pentru redactarea căruia se alesese un comitet compus din A. Stoianescu, C. Ciochină, S. Niculescu şi N. Alexiu), în numărul său din 9 februarie 1906: „Situaţiunea excepţională creată ţării de guvernul bizantin, impune ca datorie cetăţenească, o acţiune energică din partea Partidului Naţional Liberal, căci este în joc propria sa operă: bunul renume al ţării, trăinicia instituţiunilor sale, îndrumarea sa temeinică spre un progres paşnic şi neîntrerupt”. În continuare, arătând că sub guvernarea conservatoare nu s-a făcut nici un progres( practică perpetuată până în zilele noastre), ziarul amintit continua: „În faţa acestei stări de lucruri, partidul naţional-liberal ialomiţean şi-a strâns rândurile şi cu puteri unite începe lupta contra regimului şi a reprezentanţilor săi din judeţul Ialomiţa...Vom da o luptă fără preget şi fără rezervă, căci împrejurările fiind extraordinare, remediile trebuie să fie şi ele extraordinare. La această luptă dreaptă şi leală, pornită într-un înalt scop, chemăm pe toţi oamenii de bine din judeţ, pe prieteni, ca şi pe cei ce stau de o parte de luptele noastre de partid.”     

        Rezultatele campaniei împotriva Partidului Conservator, aveau să se vadă cu prilejul alegerilor locale din august 1906, câştigate detaşat de liberali. La alegerile din 20 august 1906 lista cu Atanase Stoianescu, Th. I. Miulescu, Constantin Ciochină, Nicolae Alexiu, Dimitrie Nicolaescu  şi Gh. C. Gheorghiu, a fost proclamată  aleasă la Colegiul I comunal cu 136 voturi din 265 votanţi. La Colegiul II, în urma balotajului din 29 august, a fost proclamată lista cu Anghel Nicolau, Ilie Ene Câsâru, Mircea Ionescu, Nicolae Mateescu şi Ioan Fronescu, cu 207 voturi din 411 votanţi.

       Despre această victorie, „Ialomiţa liberală” din 27 august 1906 scria: „Această alegere este o palmă sdravănă aplicată pe obrajii care nu mai roşesc ai administraţiei conservatoare, care a jefuit averea comunei şi n-a făcut nimic pentru oraş”, pentru a

continua în numărul următor din 9 septembrie 1906: „Cetăţenii au mai administrat încă odată( se referea la Colegiul II unde lista liberală ieşise câştigătoare în urma balotajului – n.ns.)meritata lecţie acelora care îşi închipuie că calitatea de slugi şi protejaţi ai fiului „Nababului”( era vorba de liderul conservatorilor din judeţ, Mihail Gh. Cantacuzino, criticat acum, dar căruia în anii treizeci ai secolului trecut, pentru lucrurile bune făcute pentru oraş şi judeţ, călărăşenii îi vor ridica un frumos bust în curtea Palatului Administrativ – n.ns.) le dă dreptul să nesocotească şi lege şi opiniune publică, pentru a da jaf în banul public”

        Pentru victoria în alegeri, şeful partidului D.A.Sturdza, felicita pe liberalii călărăşeni printr-o telegramă al cărui text a fost înserat în oficiosul partidului din 9 septembrie 1906 şi din care spicuim: „ Se strâng rândurile noastre ca în timpurile cele bune. Aceasta este nevoie, căci o acţiune privitoare la nevoile unei ţări, nu produce efecte decât atunci, când provine de la  un partid disciplinat în cele bune şi de folos obştesc. Judeţele încep să-şi spună cuvântul  lor şi acesta este un  mare câştig. Asemenea manifestaţii spontane ca reuşită, ... ca la Călăraşi vor impune lămurirea situaţiunei atât de încurcate. Cum se va îndrepta? ... Îndreptarea nu poate veni decât când o înţelegere completă se va face asupra tuturor cestiunilor mari la ordinea zilei şi când acestea  vor domina întreaga situaţie a ţării.  Şi aceasta se va face, căci nu pot crede că Partidul Naţional Liberal a fost numai lumina unui foc de artificii care se stinge cu iuţeală. Trebuie ţării un guvern durabil, care să facă ca cele bune să ia rădăcină trainică.”

Partidul Naţional Liberal a revenit la  guvernarea ţării în martie 1907, când răscoala ţăranilor atinsese momentul de vârf. În şedinţa Adunării Deputaţilor din  9 martie, Emil Costinescu a ţinut un impresionant discurs, arătând că de suferinţele de care se plângeau ţăranii din toată ţara „ suntem toţi răspunzători de starea lucrurilor de astăzi suntem toţi vinovaţi, toate partidele politice deopotrivă.

Pătura guvernantă, pătura aceea din care se recrutează în toate partidele miniştrii, deputaţii, senatorii, funcţionarii etc. în genere pătura subţire suprapusă ţăranilor, având toată puterea în mână şi având interese individuale mult mai mari decât cele individuale ale ţăranilor, a fost orbită de aceste interese şi a nesocotit cu totul interesele stratului celui gros, stratului care compune însăşi naţiunea”

Folosindu-se de un raport al lui Xenopol, el arată că 5 milioane de suflete posedă 3,3 milioane de hectare, iar 3.787.000 ha erau deţinute de 1500 proprietari care reprezentau cam 7500 suflete care compun pătura guvernantă „ care dispune de soarta ţării şi care a uitat de trebuinţele ei cele mari, nesocotind cu desăvârşire interesele a 5 milioane suflete care compun mărirea şi puterea naţiunii. În faţa acestui fapt – sublinia Emil Costinescu - ,  de care toţi suntem culpabili, trebuie să ne punem cenuşe în cap, să facem mea culpa şi să căutăm cel puţin de aci înainte îndreptările neapărate de făcut”.

În continuarea discursului său, Emil Costinescu arată care sunt relele ce au dus la răscoală: „Faptul că ţăranii se scoală în masă de la căminele lor, pe timp de iarnă şi se adună în frig şi în zăpadă pentru a-şi comunica durerile lor şi a alerga la autorităţi să ceară îndreptare şi dreptate, arată că răul a ajuns la culme. Suferinţele sunt vechi, recunosc, dar acum au ajuns la culme din cauza urcării peste măsură a arenzilor în cei 2 ani din urmă...

Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au întâmplat primele răsvratiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase -, acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini care le speculau cu lăcomie aşa cum voiau.

Dacă nenorociţii de ţărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zecimi de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori de oameni şi, dacă căutau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mari ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău, astfel că nenorociţii nu găseau nicăieri nici o uşurare...

Ce cereau ţăranii când s-au sculat? Cereau dreptate. Dumeavoastră trebuie să ştiţi că nici în cercul de fier al trusturilor nici în mare parte a ţării, măsurarea dreaptă a pământului nu există pentru ţărani; acesta este tristul adevăr de la un capăt la altul al ţării”.

La protestele ce veneau din partea deputaţilor conservatori, Emil Costinescu le atrage atenţia: „ Negând adevărul nu îndreptaţi nimic; ceea ce spun aici este un lucru pe care eu vi-l fac cunoscut; este cunoscul de toată lumea şi mai cu seamă în cercul trusturilor. Mai bine decât să murmuraţi când vi se spune adevărul, uitaţi-vă la el în faţă şi căutaţi să-l vindecaţi”.

Nereuşind acest lucru şi nefiind în stare să restabilească ordinea în ţară, la 12/25 martie 1907, guvernul conservator, prezidat de Gheorghe Grigore Cantacuzino a demisionat.

În plin haos, vine la conducerea ţării guvernul liberal condus de D.A.Sturdza, având la Interne pe Ionel Brătianu, la Justiţie pe Toma Stelian şi la Război pe generalul  Alexandru Averescu.  Cu excepţia judeţului Botoşani, unde răscoala fusese reprimată, toată ţara era în  flăcări. Cetele de răsculaţi devastau tot ce le  stătea în cale: magazii, depozite, conace. Atacau oraşele şi forţele de ordine care le protejau.

Venit la cârma ţării cu sarcina de a reprima răscoala, guvernul liberal a adus şi un program de reforme în favoarea sătenilor care a luat forma unui mesaj al regelui Carol I, citit în Parlament şi difuzat apoi în toate localităţile. Programul prevedea elaborarea unei legi împotriva trusturilor arendăşeşti, modificarea legii privind învoielile agricole, perceperea nediferenţiată a impozitului funciar, arendarea către ţărani a proprietăţilor statului sau de mână moartă, creşterea rolului băncilor populare pentru a veni în spijinul ţăranilor prin acordarea de credite ş.a. Primul ministru D.A.Sturdza a solicitat  opoziţiei conservatoare, care era majoritară în ambele Camere ale Parlamentului,  să susţină măsurile cabinetului său, ceea ce s-a şi întâmplat, apelul său fiind primit favorabil de către conservatori în şedinţa Adunării Deputaţilor din 13/26 martie 1907.

Ceea ce a urmat este astăzi cunoscut. În doar două săptămâni ordinea a fost restabilită în ţară, după care liberalii au trecut la punerea în aplicare a programului de guvernare, pe care-l anunţaseră, aşa cum am amintit, încă din momentul preluării puterii, la 12/25 martie 1907.

Venirea liberalilor la guvernare a reprezentat şi pentru organizaţia judeţeană de la Călăraşi începutul unei noi etape. Atanase Stoianescu revine în funcţia de prefect al judeţului, iar în toamna 1907 apare o nouă gazetă „Liberalul”.

În primul număr, în articolul – program „Scopul nostru”, pe aceeaşi linie insuflată de la centru, se precizează că: ”Dorim să convingem pe ţărani că nu toate relele de care suferă le vin de la proprietari sau arendaşi; că ei au nevoie ca să trăiască cu aceştia în bună întelegere; că este peste putinţă a li se da tot ce cer şi că e bine să-şi aducă aminte de cuvintele pline de înţelepciune: cine cere prea mult, riscă să  nu capete nimic. Scopul nostru este să facem ca proprietarii şi arendaşii, care   prin gradul lor de cultură, sunt în măsură a înţelege mai bine lucrurile, să vadă că reformele ce se propun, dacă ajută întrucâtva pe ţărani, sunt şi în interesul lor; că chiar dacă li se cer oarecare sacrificii temporale, proprietatea nu atinge întru nimic; că fără aceste reforme, care tind să readucă liniştea în ţară, averile n-ar mai avea nici o valoare; dacă ele ar fi expuse, ca în orice moment, să fie nimicite. Voim să convingem pe marii cultivatori că dacă ar fi un act  criminal ca să ridice pe cineva, în timpurile de faţă, pe ţărani contra proprietarilor, tot aşa este, cel puţin,o greşeală de neiertat, ca dânşii să se agite contra ţăranilor. Scopul nostru este să facem deplină lumină că desfiinţarea marii proprietăţi prin aceste reforme este o gogoriţă bună de speriat copii, iar nu pe oamenii cu judecată”.

         După înfrângerea răscoalei şi restabilirea liniştii în ţară, liberalii au trecut la punerea în aplicare a programului de guvernare, anunţat încă de la preluarea puterii în 12/25 martie 1907. Procesul de legiferare a început însă abia în toamna anului 1907, datorită faptului că Parlamentul dominat de conservatori nu erau de acord cu reformele preconizate de liberali, atacând dur cu ocazia deschiderii sesiunii ordinare a Parlamentului, la mijlocul lunii noiembrie 1907, programul liberal menit a veni în întâmpinarea cererilor sătenilor.

          Atacurile cele mai violente s-au îndreptat împotriva viitoarei noi legi a „învoielilor agricole” iniţiată şi apărată cu înverşunare de Ionel Brătianu în calitate de ministru de interne şi mai tânărul său coleg, puţin cunoscut la acea vreme, I.G.Duca.

         Răspunzând criticilor aduse de conservatori, în special de P.P.Carp, Nicolae Filipescu şi Ion Lahovari, la încheierea dezbaterilor pe marginea „legii învoielilor agricole”, Ionel Brătianu a spus: „Domnilor, proprietatea

Mare îşi are rostul ei deosebit, după ce înseamnă acest cuvânt în gura fiecăruia dintre noi. Dacă prin proprietate mare înţelegem ceea ce există în alte state, sub acest nume, proprietate de 500 sau de 1000 de hectare, aceasta este inadmisibil; când însă proprietatea ajunge la zeci de mii de hectare, atunci în limba ţărilor civilizate nu se mai numeşte proprietate mare, ci proprietate latifundiară. Şi nu cunosc nici o operă istorică şi nici o operă sociologică care să apere proprietatea latifundiară”.

        Răscoala din 1907 şi reformele în favoarea sătenilor se aflau şi printre preocupările liberalilor călărăşeni. Astfel, în cuprinsul oficiosului partidului „Liberalul” sunt înserate numeroase articole ce pledează pentru îmbunătăţirea condiţiei social-economice a ţăranului. În numărul din 13 decembrie 1907, liberalul Constantin Ciochină în aricolul „ANUL 1907” considerând  că aceasta constituie o demascare a situaţiei grele a ţăranilor în condiţiile în care, în anul precedent, se sărbătorise, cu mare fast, 40 de ani de la venirea în ţară a regelui Carol I scria: „Acest an veni pe bune după altul de belşug cum, de mult, nu s-a mai pomenit în ţară; după un an în care, cu multă pompă şi cu un lux costisitor, se împăunase pe dealul Filaretului, în faţa ţării şi a străinătăţii, progresele uriaşe ce au făcut, numai în ultimii 40 de ani, în diversele ramuri ale activităţii noastre. Ţărani luaţi pe ales şi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fură aduşi, din toate părţile ţării, pe contul statului şi al autorităţilor, pe de o parte spre a fi văzuţi şi admiraţi de vizitatorii expoziţiei, iar pe de alta că ei înşişi, cu ochii holbaţi, să se minuneze de atâtea şi atâtea frumuseţi, de care nici prin basme nu li se povestise. Trei luni aproape, în surle şi fanfare, cu tot felul de comedii, s-a sărbătorit bogăţia şi fericirea în care înoată ţara românească. Celor ce aveau datoria nu le permitea timpul ca să se mai uite în lături să vadă realitatea. Dacă ici colea, câte unul, altul avea curagiul s-o descrie, era luat drept un descreerat, ce vorbeşte aiurea.

      Dar, după bine, rău.

     Anul 1907 venea pe tăcute, dar hotărât, să deschidă ochii şi orbilor ca să vadă adevărul.

     Sguduitura teribilă, mai violentă şi ucigătoare decât aceea a unui vulcan, cu care acest an îşi făcu apariţia, sili pe cei de sus ca, în lumina incendiilor ce devorau averile lor, să vadă cu groază, că de acele bogăţii şi fericiri, atât de mult trâmbiţate, nu se împărtăşeau decât ei...”

     În acelaşi număr al oficiosului liberal un alt articol intitulat „ÎN CESTIUNEA REFORMELOR” – preocuparea numărul unu a liberalilor, scria :”Revoltele  din primăvară ne-au deşteptat ochii la toţi şi ne-au făcut să vedem că marea majoritate a populaţiei noastre – ţărănimea – stă rău. Când  această majoritate este covârşitoare numericeşte şi când pe spinarea ei trăim cu toţii, trebuie să ne gândim şi mai mult  la viitorul nostru şi la aşezământul instituţiunilor ţării, care au fost aproape răsturnate de groaznicul uragan ce a bântuit. Până  astăzi pentru această pătură nu s-a făcut aproape nimic (facem precizarea câ este vorba de anul 1907, chiar dacă cele scrise atunci  ar putea fi, la fel de valabile şi astăzi – n.ns.). Crâmpeiele din reforme sau micile uşurări în dări nu puteau să le aducă şi nu le-au adus nici o schimbare. Ei au stat în întuneric, au fost exploataţi, neîngrijiţi şi neapăraţi de nimeni, şi rezultatul a  fost că ţărănimea noastră a  degenerat şi fiziceşte şi moraliceşte”.

Chiar dacă reprezentantul PNL, Emil Costinescu, recunoscuse în Parlament „că toţi suntem vinovaţi de această stare de lucruri şi că acum e timpul sa să se facă ceva în mod real şi trainic pentru săteni”  , oficiosul liberalilor călărăşeni- Liberalul - era convins că singurul partid care s-a aplecat asupra soluţionării în folosul sătenilor a chestiunii agrare a fost PNL.

Arătând că „Reformele trebuiesc făcute dacă voim ca tragedia din primăvară să nu se repete şi înca mai mare”, oficiosul liberalilor călărăşeni arată că: „ Până acum greşeala cea mai mare a fost – şi de aceea poate nu s-a fîcut nimic –că nu s-a îmbrăţişat în întregime cestiunea ţărănească . Nu s-a cercetat să se vadă de ce rele suferă ţărănimea pentru ca să se schimbe şi starea de lucruri, remediindu-se răul, ei s-au mulţumit la o examinare superficială a chestiunii şi au dat reforme şi legi unilaterale şi provizorii. Trebuie sa se vadă că ţărănimea are nevoie de cultură, de pământ, să fie învăţată cum să cultive pământul, să-i dea justiţie administraţie şi să facă legile necesare pentru îmbunătăţirea stării economice în general. Toate aceste  nu se pot lua decât printr-un complex de legi simultane care să cuprindă şi să rezolve întreaga chestiune, cel puţin în faza cum se prezintă în epoca când s-au elaborat legile necesare”.

Că liberalii călărăşeni erau preocupaţi nu numai de reforme generale, ci şi de ceea ce se întâmpla pe plan local, rezultă din articolul „ O stare îngrijorătoare” pe care Theodor C. Mănescu îl publica în „ Gazeta Ialomiţei” şi în care pleda pentru îmbunătăţiri economico-edilitare ce trebuiau aduse judeţului şi, în primul rând, oraşului Călăraşi. Referitor la necesitatea ridicării nivelului agriculturii practicate în Bărăganul călărăşean, el scria: „Judeţul  Ialomiţa este cel mai mare judeţ al ţării ca întindere şi unul dintre cele mai productive ale ţării, în ce priveşte agricultura. Dar dacă el are un pământ fertil, mijloacele cu cari se cultivă acest pământ au rămas cele mai primitive”.

Ziaristul liberal este de părere că: „Guvernul ar face un mare bine judeţului şi oraşului de reşedinţă, dacă ar înfiinţa în apropiere de oraş o şcoală de agricultură, putând să se folosească în acest scop de terenul comunei în întindere de 500 hectare, teren care e lipit de oraş şi dând comunei o despăgubire anuală ca arendă pentru acest teren sau cumpărîndu-l. În acelaşi timp, cum populaţia acestui judeţ s-a înmulţit considerabil de când moşiile statului  s-au dat ţăranilor, guvernul ar trebui să înfiinţeze aici o scoală de meserii, pentru a îndruma o parte a populaţiei la ocupaţiuni industriale; cu deosebire că acestei şcoli ar trebui dată o organizare ca ea să nu fie numai o şcoală teoretică, cum e cea  din Capitală, ci şi o uzină, unde elevii să înveţe a lucra şi la ieşirea lor din şcoală să fie în stare a conduce un atelier”.

Theodor C.Mănescu pledează şi pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a ţărănimii, în condiţiile, însă a menţinerii marii proprietăţi. El vede remediul înlăturării relelor sociale la sate prin mai buna organizare a acestora, în condiţiile în care consiliul comunal este redus la o existenţă pur formală.

„Să ne închipuim, însă, că în locul actualei organizaţii comunale ar fi un consiliu compus  din câţiva săteni, învăţătorul sau învăţătorii satelor, dacă sunt mai mulţi, preoţii, un inginer agronom, un absolvent al şcolii comerciale şi un medic al comunei, când va putea să aibă medic...”- scrie fruntaşul liberal călărăşean.

Ideea lui Theodor C.Mănescu este la fel de actuală şi astăzi, când în consiliile locale, pătrund – pe liste de partid –oameni care nu ştiu nimic despre comuna ai căror locuitori sunt şi pe care o reprezintă în consiliul local. Această problemă a fost rezolvată în perioada dintre războaie prin consilierii de drept, adică prin prezenţa în consiliile locale şi judeţene a reprezentanţilor învăţământului, agriculturii, sănătăţii, bisericii, direct, fără a mai fi nevoie ca aceştia să candideze independent sau pe liste de partid.

Personal, consider, că mai ales astăzi, când partidele sunt interesate să trimită în organismele reprezentative – începând de la Consiliul local şi până la Parlament -, oameni care să reprezinte mai întâi interesele celor ce i-a plasat pe lista respectivă şi apoi ale celor ce i-a ales, problema consilierilor de drept ar trebui luată în discuţie. Sigur părerile sunt împărţite, funcţie de interese şi cum înţelege fiecare acest lucru, unii considerând că n-ar fi democratic acest lucru şi poate că, în condiţiile de astăzi, au dreptate. Dar, este democratic ca unii din cei ce ajung în astfel de organisme democratice atunci când votează să ţină în primul rând  cont de interesul lor şi abia apoi sau uneori de loc de al celor datorită cărora au ajuns acolo. Şi, dacă considerăm că nu este democratic, ar însemna să negăm faptul că în România dintre războaie nu a fost democraţie. Negând acest lucru, nu vrem să recunoaştem că – şi acest lucru se poate proba – în foarte  multe astfel de organisme, domenii vitale pentru evoluţia unei comunităţi: învăţământ, biserică, agricultură, nu sunt reprezentate.

După venirea la guvernare a Partidului Naţional Liberal, la Călăraşi neînţelegerile dintre şeful partidului Ion Poenaru-Bordea, care stătea mai mult la Bucureşti, fiind şi deputat şi Atanase Stoianescu, vicepreşedinte al partidului, ajuns din nou prefect şi care-şi dorea ca nimeni altul şefia partidului, intră într-o nouă etapă.

 Ajuns prefect, Atanase Stoianescu, a înlăturat în totalitate cererile partizanilor lui I.Poenaru-Bordea, numind în funcţii „persoane străine de localitate şi judeţ”, totul în scopul de a ajunge la conducerea partidului.

 Deşi a încercat să-şi impună apropiaţii pe listele pentru alegerile parlamentare din mai 1907, nici unul dintre aceştia nu va ajunge în Parlament. La Colegiul I Cameră din cei patru candidaţi liberali Ion Poenaru- Bordea, N. Poenaru- Iatan, Vasile C. Maltezeanu şi Constantin Lecca şi 2 conservatori: Mihail G. Cantacuzino şi Nicolae C. Filitti, din primul tur, conform procesului-verbal din 26 mai 1907, semnat de preşedintele Emanuel Anastasiu- consilier la Curtea de Apel din Bucureşti, câştigător a fost proclamat Ion Poenaru- Bordea cu 234 voturi bune şi 6 anulate, din 404 votanţi.

 Pentru cel de-al doilea loc de deputat, neîntrunind nici unul din candidaţi majoritatea, s-a declarat balotaj şi s-a amânat alegerea pentru 2 iunie 1907. În urma alegerii, din cei 378 alegători ce s-au prezentat la vot, 209 l-au preferat pe liderul conservatorilor locali Mihail G. Cantacuzino, care l-a devansat pe liberalul Constantin Lecca( 164 de voturi), astfel că nici unul din cei pe care   A. Stoianescu dorea să-i vadă deputaţi la Colegiul I, n-au  avut câştig de cauză.

 Şansa i-a surâs lui A. Stoianescu la Colegiul II Cameră, unde ginerele său, Sima Niculescu  cu 363 voturi bune din 478 votanţi a fost proclamat ales, surclasându-l pe conservatorul Alexandru I. Bădulescu.

Şi la Colegiul în Cameră, câştig de cauză a avut tot candidatul liberal  Al.N.Şeulescu cu 820 de voturi, în defavoarea adversarilor săi Pascal Toncescu şi Gheorghe Popescu-Ciocănel.

Schimbarea partidului care guverna ţara aducea schimbări şi în administraţia locală. La 18 aprilie 1907 Primăria era înştiinţată că prin Ordinul ministrului de interne nr.10016 consiliul comunal s-a dizolvat, în locul acestuia numindu-se o comisie  interimară compusă din Teodor I.Miulescu – preşedinte, Alexandru Negutz – vicepreşedinte, N.Mateescu, Mirică Vişinescu şi Sima Niculescu – membri.

În urma alegerilor, desfăşurate în zilele de 1 şi 3 iulie 1907 au fost aleşi ca membri ai consiliului comunal la Colegiul I, Nicolae Alexiu, Sima Nicolescu, Ludovic Meşter, Dimitrie Nicolescu, Ioan Vlădoianu şi Gheorghe C.Gheorghiu, iar la Colegiul II comunal următorii: Opran Georgescu, Mircea Ionescu, Nicolae Mateescu, Mircea Eremia şi Ion Fronescu.

Întrunit în şedinţă la 12 iulie 1907 consilierii au desemnat ca primar pe Nicolae Alexiu, iar ca ajutor de primar pe Gheorghe C.Gheorghiu.

Prin Înaltul Decret Regal nr.3058 din 26 iulie 1907 era aprobată şi dizolvarea Consiliului general al judeţului Ialomiţa şi a delegaţiei judeţene, fiind convocate cele trei colegii în zilele de 16, 18 şi 20 septembrie 1907 pentru  alegerea unui nou consiliu judeţean şi a unei delegaţii  permanente. În urma alegerilor desfăşurate în zilele amintite, liberalii îşi adjudecau şi conducerea Consiliului Judeţean şi a delegaţiei judeţene.

Mai vechile nemulţumiri existente în organizaţia liberală din Călăraşi n-au încetat după alegerile parlamentare din mai 1907, ci au răbufnit şi mai tare, mai ales împotriva prefectului  Atanase Stoianescu.

Aceste nemulţumiri s-au soldat chiar cu plecări din partid, cea mai importantă fiind cea a lui Vasile Maltezeanu, cumnatul prefectului, ajuns senator, în rândul organizaţiei judeţene a Partidului Conservator Democrat, creat de Take Ionescu, organizaţie constituită în februarie 1908.

Dacă despre zâzania existentă între fruntaşii organizaţiei liberale aflăm din presa de opoziţie (cea conservatoare) de acestă dată chiar oficiosul partidului „Liberalul” din 19 februarie 1909 scria: „Nu credem să fie partid în care  să nu se ivească şi neînţelegeri personale, provenite mai ales din ciocnirea ambiţiilor, de multe orii exagerate, ce au unii din membrii partidului (se referea, desigur, la prefectul Atanase Stoianescu – n.ns.). Lucruri d′ astea  s-au petrecut şi se vor petrece, dar oricât ar fi de regretabile asemenea neînţelegeri, cu totul mărginite, ele  pot cel mult să dea adversarilor motiv de vorbă dar nu să ducă la desorganizarea unui partid, mai ales ca acelui liberal. Este adevărat că în Ialomiţa sunt oarecare hărţuieli în partidul liberal, după cum cum sunt şi la conservatori, când au puterea. Cele petrecute însă în decursul ultimelor două săptămâni invederează oricui că acele hărţuieli nu joacă nici un rol, când este vorba de acte ce interesează binele public sau partidului în genere”. Ziarul considera că aceste neînţelegeri nu afectau partidul sau actele acestuia pentru binele public.

Dincolo de aceste neînţelegeri, organizaţia liberală din Călăraşi avea o viaţă activă, precum şi  momente care încercau să scoată în evidenţă unitatea acesteia. Un astfel de moment a fost prilejuit de şedinţa Consiliului Judeţean în care s-a votat bugetul pe anul în curs, la 15 februarie 1909, moment ce a reunit pe toţi fruntaşii liberali ialomiţeni, chiar  şi pe Ion Poenaru Bordea care „din cauza multipelor cupaţiuni ce-i reţin la Bucureşti şi a stării de slăbiciune în  care se găseşte n-a mai dat prin Călăraşi, ca să se intereseze de partid, din timpul când eram în opoziţie”, după cum scria „Liberalul” din 19 februarie 1909, care continua apoi: „Prietenii s-au strâns, s-au văzut, au discutat frăţeşte între ei cestiuni care interesau partidul, dând dovadă prin aceasta că viaţa partidului liberal nu atârnă de aceea a unui om, oricine ar fi el”.

Încheiam ultimul episod privitor la istoria liberalilor călărăşeni cu întâlnirea din 15 februarie 1909, întâlnire ce încerca să scoată în evidenţă faptul că organizaţia liberală de la Călăraşi  era una cu o viaţă activă, neînţelegerile dintre lideri neîmpiedicând acest lucru.

Dar, cum şi atunci ca şi astăzi, una vor să arate politicienii şi alta este realitatea, aceştia profitând de orice moment pentru a-şi plăti poliţe şi a se „faulta” reciproc, întâlnirea amintită a fost  folosită ca un prilej de de a-şi juca feste unii altora. Astfel, ziarul „Dunărea” din 30 aprilie 1909 îşi informa cititorii că Ion Poenaru-Bordea „indus în eroare că are să fie compromis, personal a intervenit la invitaţi ( din cercul său de prieteni – n.ns. ) ca să nu participe la masă”. Şi, chiar dacă unii dintre ei n-au dat curs rugăminţii, alţi apropiaţi  C. Lecca, senatorul T. Miulescu, deputatul Al Săulescu, nu au fost prezenţi la întrunirea respectivă.

Încercând să demonstreze că organizaţia liberală de la Călăraşi este una unită, în care nu sunt nici un fel de disensiuni, cu prilejul marii întruniri desfăşurate la Bucureşti, la 30 martie 1910, delegaţia ialomiţeană a fost una dintre cele mai numeroase, fiind formată din circa 2oo de persoane în frunte cu liderul organizaţiei Ion Poenaru-Bordea, ceea ce reprezenta în opinia celor ce nu doreau sau, mai bine zis, nu vroiau, să creadă că în organizaţia liberală din Călăraşi erau două grupări de interese „cea mai strălucită dovadă de forţa şi organizaţiunea noastră”.

Atâta vreme cât Partidul Naţional Liberal s-a aflat la guvernare şi în sânul organizaţiei din Călăraşi, în ciuda neînţelegerilor amintite, a existat o oarecare „linişte”, liderii locali ocupând  fie fotolii de parlamentar, fie funcţii administrative la nivel judeţean sau local.

La sfârşitul anului 1910 însă, Ionel Brătianu a luat decizia retragerii partidului de la guvernare pentru a avea liniştea necesară de a „elabora şi veni în faţa ţării cu un nou program, mai radical conform concepţiei preşedintelui şi a celor mai apropiaţi colaboratori ai săi”. Iată ce declara acesta la 20 decembrie 1910 stil vechi, cu ocazia convocării parlamentarilor liberali la Ministerul de Externe :”Atunci când Partidul Liberal a decis să se retragă de la guvern, a făcut-o pentru că nu vedea lipsuri în rândul acelora cu care intrase în foc. După ce ne-am consfătuit, am socotit ca o chestiune de înaltă politică condiţiunea ca retragerea noastră să se facă în aşa chip încât înşişi adversarii partidului nostru să asiste la această retragere nu numai cu un simţământ de respect dar cu frică. Guvernul îl pot lua alţii dar puterea ne rămâne nouă”.

Intrarea partidului în opoziţie în anii 1911 – 1914, a readus în prim plan, acum cu şi mai multă acuitate, adversitatea dintre cei doi lideri ai organizaţiei şi grupările din jurul lor. Neînţelegerile din ce în ce mai grave au dus, în cele din urmă, la scindarea organizaţiei în două fracţiuni, scindare determinată de împotrivirea lui Atanase Stoianescu ( veşnicul pretendent la şefia partidului, care credea că, în sfârşit, a sosit şi vremea lui) faţă de numirea în fruntea organizaţiei liberale din Călăraşi a lui Constantin Banu, director al ziarului „Viitorul” şi prieten apropiat al lui Ionel Brătianu, dar şi al  lui I.Poenaru-Bordea .

În mai 1911, din cauza vârstei (avea 70 de ani) dar şi a sănătăţii şubrede, bătrânul liberal călărăşean, cel care practic înfiinţase şi ţinuse sus steagul organizaţiei liberale din Călăraşi vreme de 35 de ani, demisionează din funcţia de preşedinte al Comitetului Executiv Ialomiţa al P.N.L., considerând că a sosit momentul de a se retrage de la şefia partidului liberal din Ialomiţa şi recomandând pe prof. Constantin Banu,fost deputat.

Atanase Stoianescu consideră că a sosit momentul de a deveni lider al organizaţiei şi nu acceptă decizia din 2 octombrie 1911 a lui Ionel Brătianu  ca Constantin Banu să fie şef al organizaţiei P.N.L din Ialomiţa.

Din acest motiv, dar şi din altele, în anii cât partidul s-a aflat în opoziţe, la Călăraşi vor exista practic, două organizaţii liberale ialomiţene. În urma protestului ce i-l adresează A.Stoianescu, Ionel Brătianu convoacă la el acasă pe membrii Comitetului Executiv al organizaţiei liberale arătându-le că la Ialomiţa partidul liberal trebuie să se reorganizeze „că nu mai merge cu certurile şi  cu neînţelegerile de până acum”. Convins că trebuie să fie el şeful organizaţiei, A.Stoianescu nu-i de  acord cu şeful partidului, ameninţând chiar cu retragerea din partid, considerând măsura luată ca „o decapitare a sa şi preferă să se retragă din partid”, fiind susţinut de ginerele său Sima Niculescu.

Conservatorii care erau cu ochii pe adversarii lor şi le monitorizau acţiunile vor consemna în oficiosul partidului: „s-a declarat deci o luptă încarnată între liberalii ialomiţeni, împărţiţi în două tabere duşmane, amândouă aceste grupări liberale au cluburile lor, cu localurile la etaj, pe strada principală şi ca firme în regulă; iar pentru a deosebi firma noii grupări de firma celei vechi, una, cea veche, are firma Clubului Liberal-Naţional, iar cea mai nouă Clubul Partidului liberal-naţional, ca şi când cei din noua grupare ar voi să spună „Are şi d. Stoianescu un club, dar acela este al său personal, nu al partidului”. Vedeţi în ce hal se află liberalii de la Ialomiţa”.

Clubul lui Atanase Stoianescu a fost înfiinţat la 6 mai 1912 şi era încă un semn al dezbinării partidului,”Viitorul Ialomiţei” ziar al grupării din fruntea partidului I.Poenaru-Bordea – C. Banu, considerând că această acţiune „În loc de a fi un gest de unire şi împăcare, este dimpotrivă un nou mijloc de dezbinare şi de vrajbă între noi”. Acelaşi ziar recunoştea că dacă odinioară judeţul era socotit o cetate liberală „în care adversarii politici nu puteau pătrunde nici chiar atunci când erau la putere, cu timpul însă, forţele acestui partid au început să slăbească, zidurile cetăţii liberale  au început să se dărâme şi duşmanul a pătruns în cetatea noastră”.               

   Scriam într-unul din episoadele trecute ale serialului nostru despre istoria organizaţiei de la Călăraşi a Partidului Naţional Liberal că odată cu intrarea partidului în opoziţie, în anii 1911 – 1914, a reapărut în sânul organizaţiei de la Călăraşi, adversitatea dintre cei doi lideri ai organizaţiei şi grupările din jurul lor, adversitate care s-a aclutizat după ce Ion Poenaru Bordea s-a retras de la şefia organizaţiei, cedând locul prietenului său Constantin Banu , decizie care nu a fost acceptată  de adversarul local Atanase Stoianescu, care sperase că prin această retragere ar fi putut ocupa poziţia de lider al organizaţiei ialomiţene.Dar cine era noul lider al organizaţiei liberale de la Călăraşi? C. Banu s-a născut la 19 martie 1873 la Bucureşti, a învăţat la liceul „Matei Basarab”, apoi la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa în litere(1895) şi în drept(1900),după care ca mai toţi intelectualii epocii şi-a continuat specializarea la Paris. În ţară a funcţionat ca profesor de istorie la gimnaziul din Giurgiu,începând de la 1 noiembrie 1906, apoi la liceul la care învăţase,începând de la 1 octombrie 1898. A mai predat la Seminarul teologic „Nifon” şi la liceul „Gh. Lazăr”, după care în 1901 este numit inspector al învăţământului particular. Din 22 octombrie 1911 a editat şi condus revista „Flacăra”. Din punct de vedere politic, C.Banu a ajuns membru marcant al Partidului Naţional Liberal,iar în 1914 după ce preia şefia organizaţiei de la Călăraşi, ajunge deputat. După război a fost ministru la Culte şi Arte şi ad-interim la Ministerul Lucrărilor Publice.

     Încercările de împăcare a celor doi lideri şi a grupărilor din jurul lor, pentru că practic, în această perioadă, la Călăraşi, au existat două organizaţii liberale, n-au rămas fără rezultat, cel puţin în aparenţă, pentru că după ce partidul liberal a revenit la guvernarea ţării, la 19 ianuarie 1914 se produce şi reîntregirea organizaţiei ialomiţene.

    Ajuns senator, Atanase Stoianescu şi gruparea ce-i era fidelă, constituită din cei ce primiseră funcţii în administraţia locală în cele trei perioade cât a fost pefect al judeţului, au consimţit să-l recunoască pe Constantin Banu ca şef al organizaţiei liberale din Călăraşi „în interesul realizării programului liberal”. La întrunirea care a avut loc cu acest prilej Atanase Stoianescu a arătat că: „ În interesul realizării acestui program, am recunoscut cu toţoo ca şef pe d. C.Banu; organizaţia liberală locală era pe vremuri cetate inexpugnabilă ( de care vremuri vorbea numai el ştia, pentru că de la apariţia lui în peisajul liberal călărăşean, conflictul cu liderul organizaţiei – Ion Poenaru Bordea -, a fost aproape permanent – n.ns.), în urmă a mai slăbit, în interesul realizării reformelor şi întăririi acestei organizaţii, am recunoscut ca şef pe d. C. Banu”.

     Noul lider al liberalilor călărăşeni, saluta pe cetăţenii oraşului în numele şefului său Ionel Brătianu şi accentuând mai mult pe realitate, le cerea să uite trecutul : „ În trecutul partidului liberal din Ialomiţa sunt pagini dureroase de neînţelegere, care au dat pas unui prinţ de sânge, Mihail Cantacuzino ( era vorba de liderul conservatorilor de la Călăraşi – n.ns.), să spuie că judeţul e sub călcâiul său. Am fi nişte nemernici – afirma C.Banu -, dacă nu ne-am uni spre realizarea ideilor partidului, care are fericirea a fi condus de fiul celui care a întemeiat România modernă şi care va duce opera la bun sfârşit.”

     Ziua de 19 ianuarie 1914 era considerată de unul dintre vorbitorii la întrunirea din 19 ianuarie 1914 ca ziua ce: „ formează epocă în istoria liberalismului din Ialomiţa, căci s-a înfăptuit uniunea tuturor elementelor liberale şi recunoaşterea d-lui Banu ca şef şi noi sărbătorim unirea deplină a partidului liberal – naţional din Ialomiţa şi inaugurarea luptei electorale pentru apropiata alegere”. Era clar că această întrunire, ca de altfel şi altele ce au avut loc în localităţi din judeţ, avea scop electoral, rezultatul urmărit fiind câştigarea alegerilor şi apoi a puterii, putere care le aducea multora dintre liberalii ialomiţeni locuri în administraţia judeţului şi în cea locală. Că acesta era scopul o demonstrează faptul că după alegerile din februarie 1914, în urma cărora Constantin Banu a ajuns deputat, iar Atanase Stoianescu senator, disensiunile în rândul organizaţiei reapar, din cauza nemulţumirilor unor fruntaşi locali care nu au obţinut ceea ce sperau. Şi atunci, ca şi astăzi „ Au fost oameni nemulţumiţi că nu li s-a dat toată atenţia care credeau că li se cuvine şi că s-au pus în anumite demnităţi alte persoane cărora trebuia să le vină rândul mai târziu”. Un exemplu în acest sens, a fost disputa pentru postul de prefect între amicii lui Constantin Banu şi fruntaşii liberali localnici, dispută care a făcut ca judeţul Ialomiţa să fie ultimul în care s-a numit prefectul. Finalul acestei dispute a fost în favoarea lui Mihail Berceanu, la acea vreme conferenţiar universitar la Facultatea de drept a Universităţii din Iaşi. Era născut la Brăila, la 8 noiembrie 1882, ca fiu al unui mare proprietar, avocat şi fost primar al Brăilei – Gheorghe Berceanu. A studiat la Bucureşti, unde şi-a luat licenţa în drept(1904), apoi la Paris, unde a obţinut doctoratul în drept şi în ştiinţele economice, după care s-a specializat în dreptul roman la  Universităţile din Bonn şi Berlin. În ţară a practicat avocatura şi a lucrat la banca „Marmorosch Blanck”. În plan politic a fost şef de cabinet al lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de Miniştri( adică prim-ministru) în anii 1909 – 1910, astfel încât putem spune că  deşi tânăr, avea oarece experienţă politică în momentul când a ajuns la Călăraşi ca prefect al judeţului Ialomiţa, funcţie în care va rămâne până în 1916, cu o întrerupere în perioada martie - decembrie 1914, când funcţia de prefect este ocupată de fostul fruntaş conservator Leonida Gussi.

      Aşa se face că ceea ce părea o intrare în normalitate, în organizaţia liberală de la Călăraşi, a fost doar un simplu foc de paie, ceea ce fusese între Atanase Stoianescu şi Ion Poenaru Bordea, întâmplându-se acum între primul şi C. Banu, noul şef al liberalilor ialomiţeni. Privind astăzi la ceea ce se întâmplă între liderii locali ai unor partide şi cei numiţi de la centru,dar trimişi de călărăşeni în Parlament, am putea spune că nimic nu-i nou sub soare.                                                                                

   Încercările de împăcare a celor două tabere din sânul organizaţiei liberale de la Călăraşi au continuat şi dintre acestea  merită amintită întrunirea desfăşurată la Călăraşi în 1 februarie 1915 cu scopul declarat, reorganizarea partidului liberal la Călăraşi. Să-şi fi dat seama Atanase Stoianescu că ambiţiile sale( unele,poate, îndreptăţite), au fost cauza permanentelor disensiuni din sânul partidului? Nu avem dovezile care să ne confirme  acest lucru, dar acesta în cuvântul său declara: „ Să ne dăm seama de greşelile ce am făcut. Fondul, baza credinţei să rămâie; să fie uitate de convingeri şi acţiune. Aceasta o face cu uşurinţă cei ce are cultul ideilor... Eu nu mai am ambiţiuni ( iată că acesta, ca într-o spovedanie, recunoaşte cauza disensiunilor), nu vin ca să urmăresc primele locuri; vin să lupt. Vă urez un suflet înalt ca să uitaţi supărările”. În cuvântul său, Ilie Câsâru sublinia că este necesar „ să se aducă lucrurile la locul lor, să nu mai fie decât un club, cum trebuie  să fie un singur partid liberal”, iar primarul oraşului, Atanase Popescu – Ulmu era de părere că „ Noi tinerii să fim dezinteresaţi şi să punem la dispoziţia şefului nostru toată munca şi tot concursul nostru „. Au mai luat cuvântul senatorul Vladimir Atanasovici, avocaţii Mihail Negreanu şi Ştefan Şerbănescu, comerciantul George Vlădoianu, revizorul şcolar Ilie Lupu, prefectul Mihail Berceanu şi liderul organizaţiei Constantin Banu

      Toţi cei ce au luat cuvântul au subliniat necesitatea alegerii unui organ de conducere şi întocmirea unui program riguros de propagare a ideilor partidului, idei susţinute şi de C. Banu, care s-a declarat de acord cu formarea mai multor organe de lucru ale organizaţiei, propunând ca din Comitetul de direcţie să facă parte preşedintele organizaţiei, Ion Poenaru Bordea, în calitate de preşedinte de onoare ( de menţionat că Ion Poenaru Bordea a cochetat pentru o scurtă perioadă – 1873 – 1876 -, şi cu masoneria, fiind membru al Lojii Înţelepţilor din Heliopolis – Bucureşti ) şi Sima Niculescu ( ginerele lui Atanase Stoianescu ), ca vicepreşedinte. Această conducere va rămâne în fruntea organizaţiei până după război, asigurând, cel puţin în aparenţă, o stabilitate a organizaţiei liberale din Călăraşi.

     Între ideile ce trebuiau propagate în rândul locuitorilor de la oraşe, dar mai ales de la sate, erau cele iniţiate de partid şi care primiseră girul Congresului P.N.L. din 20 octombrie 1913, de la Bucureşti, anume:” ... continuarea reformelor începute la 1907 şi completarea lor prin dreptul de a întrebuinţa exproprierea, în anumite condiţiuni, cu o dreaptă despăgubire, înlesnindu-se astfel o repartiţie a proprietăţii funciare mai conformă cu interesul general . Congresul mai declară că se impune neapăreat schimbarea sistemului electoral de azi( adică  din 1913, deşi acest lucru se impune şi în 2006 – n.ns.); trebuie modificată organizaţia corpurilor legiuitoare şi întocmit pentru Adunarea deputaţilor colegiul unic al tuturor ştiutorilor de carte cu reprezentarea minorităţilor, neştiutorii de carte votând indirect în acelaşi colegiu”. Era vorba de ceea ce subliniase şi Ionel Brătianu, înainte de convocarea congresului: „ Sunt ferm hotărât să nu stau în fruntea Partidului Liberal, dacă la cea mai apropiată guvernare liberală nu vom putea înfăptui reforma electorală şi exproprierea” ( subl. ns., urmată de împroprietărirea ţăranilor).                     

    Pentru a putea trece la realizarea programului imediat după preluarea puterii, un grup de deputaţi liberali au cerut, în şedinţa Adunării deputaţilor din 24 februarie 8 st.v.) modificarea Constituţiei, încât exproprierea marilor latifundii, împroprietărirea ţăranilor şi desfiinţasrea colegiilor electorale să fie posibile. Purtătorul de cuvânt al acestui grup M. Orleanu, în aplauze „prelungite şi îndelung repetate”, a cerut modificarea art. 19, 20 şi 132 din constituţie, astfel ca Statul să fie autorizat „ ca în anumite condiţii şi în schimbul unei drepte şi prealabile despăgubiri să poată expropria marea proprietate de o parte din prisosul ei în folosul sătenilor”. Deputatul liberal vorbea de o „ pătură numeroasă de oameni tot mai interesaţi a apăra principiul proprietăţii şi a conlucra la echilibrul social”. Astăzi, oameni care au acumulat averi imense, pe căi numai de ei ştiute, folosindu-se de bani, prin cumpărare sau alte forme, adună mii de hectare, refac marea proprietate, lucrând în acest fel la un „dezechilibru social”, pe care liberalii se străduiau să-l distrugă. Un afiş care anunţa că :  „ cumpăr teren arabil, până la 1o.ooo de ha „, este elocvent în acest sens, iar comentariile sunt de prisos.

     Răspunzând atacurilor vehemente ale conservatorilor, care considerau că prin reformele propuse şi politica dusă, liberalii „ ameninţă să sape la bazele tronului ca şi ale Statului”, liderul liberalilor ialomiţeni, Constantin Banu, raportor la „ Adresa de răspuns la mesajul tronului” a dat un răspuns pe măsură: „ Nu, D-le Carp, o asemenea politică nu este a noastră, ci este politica d-voastre, politica de neprevedere, de uşurinţă şi neputinţă, ale cărei epiloguri neuitate le-am văzut la 1901 şi la 1907. ( Aplauze, la fel cum se întâmplă şi astăzi în Parlament, când partidele se ataca între ele, spre deliciul celor din sală – n.ns.)

       Este politica din care s-a inspirat programul d-voastră din 1911, care va rămâne deapururi ca un document strălucit al demagogiei albe; acel program în care aţi pus toate făgăduinţele posibile şi imposibile, în care, cu o mână largă, distribuiaţi tot ce se putea şi tot ce nu se putea tuturor claselor sociale pentru  ca pe urmă, să sfârşiţi cu un adevărat faliment de politică internă...”

       Arătând că aşteptările ţăranilor erau legitime, C. Banu spune că partidul conservator era cel care deschisese speranţe ce nu trebuiau deschise şi nu partidul liberal şi ca participant la campania electorală în Ialomiţa a cunoscut „ manifestele şi broşurile pe care organizaţia conservatoare locală le-a distribuit alegătorilor. E destul să vă citesc numai câteva rânduri dintrânsele pentru ca să înţelegeţi că dacă speranţe neîntemeiate au putut fi deschise, ele nu au fost de noi care vorbeam cu prudenţă şi cu rezervă, ci de d-voastră care, în dorinţa de a ne calomnia, ne atribuiaţi intenţiuni excesive, de a căror inexistenţă eraţi, dealtminteri, convinşi cei dintâi”.                                                                                                 

         În continuarea discursului său referitor la  manifestele şi broşurile folosite de conservatori în Ialomiţa, Constantin Banu declara în faţa deputaţilor: „ Într-una din aceste broşuri – care nu este anonimă, deoarece este dată sub numele partidului conservator-, zice : „ În primul rând moşia Ciocoiului, cum zic ei ( adică, liberalii – n.ns.), şi în genere proprietatea pământului de muncă o să fie ameninţată. Apoi o să vie rândul proprietăţii caselor, a viilor, a terenurilor petrolifere, apoi a industriaşilor, a comercianţilor, a tuturor oamenilor cu dare de mână sau cel puţin cu o mică avere, strânsă cu greu”.

        Într-un apel care s-a răspândit tot în Ialomiţa, se zice: „ Vom avea atâtea exproprieri câte va visa să impuie o clasă de oameni prin sufragiul universal, care nu va avea voinţă decât pentru expropriere. Exproprierea va crea regimul expropriere. Bucuraţi-vă nebunilor, d aci înainte veţi putea cere moşia proprietarului, casa orăşanului, via podgoreanului, prăvălia negustorului”. 

       Arătând că „ este peste putinţă să mai asistăm nepăsători la priveliştea ce se desfăşoară de atâta timp înaintea ochilor noştri: convulsiuni periodice jos, atonie sus” întrebând : „ Vă convine decorul de viaţă socială, decorul de viaţă politică, decorul de viaţă culturală pe care le avem?”, C. Banu  a răspuns : „ ceea ce vrem noi este să interesăm masele la viaţa şi la progresele acestui Stat. Ceea ce vrem este: armonia şi solidaritatea socială.

        Şi nu le vom avea dacă ne vom mărgini numai la reforma electorală, dacă, odată cu ea, nu vom păşi şi la reforma agrară”.

       El susţinea împroprietărirea imediată a ţăranilor, pornind de la faptul că „ jumătate din pământul cultivabil al ţării este concentrat în mâna a 5383 mari proprietari, ceea ce face ca mai tot produsul lor să fie, bineînţeles, exportat, nemairămânând în ţară, în cantitate suficientă, grâul şi porumbul atât de necesar hranei populaţiei rurale, adică, după recensământul din 1902, acelei populaţiuni care reprezintă 81,7 % din populaţia totală a ţării”. Spusele liderului organizaţiei liberale de la Călăraşi sunt cel mai bun răspuns pentru toţi cei care susţin că înainte de război, România era grânarul Europei, ceea ce este adevărat. Trist este că toţi aceştia nu spun nimic despre faptul că tot atunci, datorită celor spuse de C. Banu în Parlament, pelagra, malaria şi alte boli făceau ravagii printre locuitorii satelor, care mâncau pâine doar în zilele de sărbătoare ( unii, nici atunci ), hrana principală fiind mămăliga.

        „ Noi vrem să realizăm o mare reformă socială şi economică de jos în sus! D-voastre, prin atitudinea de împotrivire, voiţi ca această reformă să se facă de sus în jos şi nu vă temeţi de nimic, nu vă temeţi nici măcar că, în chip foarte natural, se va putea pune întrebarea: dacă şi întrucât acţiunea individuală a marilor proprietari a contribuit la plus-valoarea proprietăţilor lor; dacă Statul nu are nici un drept asupra acestei plus-valori, pe care o poate considera ca o bogăţie socială? Şi când noi vrem să evităm asemenea primejdii, care în primul rând vă privesc pe d-voastre şi interesele marii proprietăţi, d-voastre veniţi să ne spuneţi că întreprindem o operă nefastă, anarhică şi că împingem ţara la adevărate dezastre.

        Nu vreţi să recunoaşteţi că ceea ce facem, trebuie să se facă? Vă puneţi numai pe terenul concesiunii? Fie, dar faceţi această concesiune cât este timpul. Să nu faceţi atunci când ea nu va mai fi privită ca un act de justiţie, ci ca un act de slăbiciune din partea d-voastre...

       Ceea ce vrem este ca să nu vă închideţi simţurile, ci, împreună cu noi să primiţi această adiere de primăvară, pentru că în ea este viaţă, pentru că în ea sunt posibilităţile unor progrese şi unor mari biruinţi. Veţi voi să faceţi astfel – veţi veni alături de noi pentru ca împreună cu noi să examinaţi aceste mari probleme şi să contribuiţi la rezolvarea lor, atunci veţi dobândi un titlu de mare glorie şi un titlu de recunoştinţă nu numai faţă de noi ci de întreaga ţară.Nu veţi voi s-o faceţi, veţi refuza să simţiţi această adiere înviorătoare, ne veţi voi să înţelegeţi că în adâncurile naţiunii sunt frământări, sunt sbuciumuri şi că speranţele cele mai vaste se descxhid – atunci fiţi siguri că partidul d-voastră va trebui să piară, căci el va fi spulberat de suflarea puternică ce porneşte din aceste adâncuri şi pe care nici o piedică omenească nu va putea să o reţină..

        Fiţi, în primăvara care începe, după marile prefaceri ce s-au ivit în pragul vremilor noi în care trăim! Fiţi, în primăvara aceasta şi d-voastră, un mănunchi de raze călduroase şi luminoase, nu fiţi zăpada întârziată care se ascunde prin ungherele umbrite şi care stă acolo ca un vestigiu inutil şi ca o prestare neputincioasă a trecutului; protestările trecutului nu servesc la nimic; ele rămân simple protestări, iar naţiunile îşi merg drumul lor înainte, drumul pe care îl impun energiile de care dispun şi pe care îl reclamă civilizaţia pe care ele o reprezintă” – sublinia liderul liberal ialomiţean în finalul discursului său, care a fost primit cu aplauze prelungite şi îndelung repetate. Şi istoria i-a dat dreptate, pentru că după război, cu toate încercările de reformare, Partidul conservator a ieşit de pe scena istoriei.

       Situaţia s-a prezentat în mod asemănător şi la Senat. Pentru că nu s-a ajuns la un punct de vedere comun, Parlamentul a fost dizolvat, iar alegerile din 18 şi 26 mai 1914 au fost câştigate tot de liberali. Rezultatul alegerilor dădea speranţe că reformele dorite vor putea fi înfăptuite. A izbucnit însă, războiul , iar viaţa politică fiind dominată de alte priorităţi, a fost nevoie ca reformele iniţiate de Partidul Naţional Liberal să fie amânate. Guvernul liberal şi primul ministru Ion I.C. Brătianu şi-au asumat marea răspundere ce stătea atunci în faţa ţării, de a găsi calea care să ducă la întregirea României, iar astăzi, în ciuda tuturor dificultăţilor întâmpinate atunci, putem spune că a găsit-o.

   Deşi ţara era angajată într-un război al cărui rezultat nu avea cum să fie cunoscut, liberalii n-au renunţat nici un moment la ideia împroprietăririi ţăranilor şi a introducerii votului universal, încercând să pună în discuţia Parlamentului refugiat la Iaşi aceste reforme. Pentru a evita o criză politică, într-un moment când ţara  nu avea nevoie de aşa ceva, Ionel Brătianu a recurs la o stratagemă, scoţându-l în faţă pe regele Ferdinand, care a rostit la Răcăciuni, în 22  martie 1917 ( st.v.) un discurs în care le-a promis soldaţilor că se vor bucura de „ dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat” şi că li se va da şi „ o largă participare la treburile publice”. Aceste spuse au fost întărite de rege în mesajul citit la 9 decembrie 1916 (st.v.), cu prilejul deschiderii noii sesiuni parlamentare, când a declarat că vitejia soldatului impunea guvernului „ mai mult ca oricând datoria ca la sfârşitul războiului să înfăptuiască reformele agrare şi electorale pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”.

       Dezbaterea finală asupra celor două mari reforme, care nu puteau fi realizate fără modificarea Constituţiei, s-a desfăşurat între 20 mai şi 14 iunie 1917 (st.v.), Ionel Brătianu cerând Adunării Deputaţilor „ să voteze reformele care în orice vremuri ar fi constituit o operă necesară de întărire naţională dar care, în momentul de faţă, constituie o manifestare a conştiinţei naţionale, a voinţei de a trăi a unui popor”.

        La 14 iunie 1917 (st.v.), deputaţii, ca parte a Adunării Constituante, au votat prin apel nominal, modificările cerute de Guvern şi susţinute de majoritatea liberală. Din cei 144 deputaţi prezenţi, 130 au fost pentru. Şi în Senat, 79 de senatori s-au pronunţat pentru şi doar 5 împotrivă. Rezultatele obţinute îl îndreptăţeau pe Ionel Brătianu să afirme în cuvântarea de la Senat că „ Reformele de astăzi... nu sunt decât încheierea unui capitol din viaţa şi programul nostru politic”.

        Evoluţia evenimentelor, care au dus la încheierea armistiţiului sovieto – german de la Brest – Litovsk din 22 noiembrie/5 decembrie şi situaţia tot mai delicată a României, care nu putea evita un tratat de pace cu Puterile Centrale, l-au determinat pe Ionel Brătianu şi guvernul său să demisioneze la 29 ianuarie/11 februarie 1918, fără a putea înfăptui reformele amintite. Au urmat momente grele pentru liberali, guvernul Marghiloman constituind chiar o „ comisie parlamentară de informare” şi apoi una de anchetă, care avea chiar dreptul de a cere arestarea preventivă a inculpaţilor ( care erau, bineînţeles, liberali). S-au făcut percheziţii la domiciliul lui Ionel Brătianu şi chiar arestarea unor membrii de frunte ai P.N.L. Celor aflaţi în pericol de a ajunge în boxa acuzaţilor li s-a oferit şansa de a părăsi ţara. Unii au plecat, dar Ionel Brătianu a refuzat, cu orice risc, să părăsească ţara, iar exemplul său a fost urmat şi de foştii miniştri ai cabinetului său. Mai mult chiar, Ionel Brătianu n-a încetat nici un moment să acţioneze pentru politica pe care o inaugurase în 1916.

     Răsturnările spectaculoase de pe toate fronturile Europei, nu i-a mai permis lui Marghiloman să intenteze procesul preconizat, fruntaşilor liberali.

     Au urmat evenimentele al căror corolar a fost pentru noi, românii, actul de la 1 decembrie 1918, iar regele Ferdinand considerând că meritul principal l-au avut liberalii şi, în primul rând, Ionel Brătianu, pentru că aceştia îşi asumaseră greaua răspundere a angajarii ţării în război, cu scopul realizării unităţii naţionale , ideal pentru a cărei realizare n-au încetat să militeze nici în momentele cele mai grele, la 29 noiembrie/12 decembrie 1918 i-a acordat lui Ionel Brătianu, mandatul de a forma un nou guvern. Acest lucru era posibil pentru că aşa cum scria Nicolae Iorga, partidul liberal era „ Obişnuit să vină la putere când doreşte şi să plece numai când îi convine, impunător în zile mari şi dispărând cu totul, în folosul auxiliarilor, în zile obişnuite”. De altfel, chiar regele Angliei spunea că „ În România, Brătianu face ce doreşte, ca un rege însuşi. Partidul Naţional Liberal vine la putere atunci când Brătianu doreşte...”. Mulţi erau convinşi că P.N.L. era cea mai puternică şi stabilă forţă politică, singura capabilă să rezolve problemele economice, politice şi sociale acumulate în timpul războiului şi să continuie opera de reformare a ţării. Oficiosul partidului „Viitorul”, în numărul său din 2/15 decembrie 1918 scria:” A încerca astăzi, în marea epocă a prefacerilor şi desrobirilor, să te opui reformelor, înseamnă să nu-ţi dai seama de mersul istoriei şi să negi existenţa uriaşului spirit democratic care a răscolit Europa de la un capăt la altul, desfiinţând imperii şi nimicind cele mai influente regimuri”.

       Din cauze interne, dar şi pentru a pregăti câştigarea alegerilor viitoare, bazat pe faptul că partidul liberal a aşezat ţării „ temelii de nezdruncinat, larg democrate, prin unitatea neamului şi prin cele două reforme: votul obştesc şi exproprierea” – după cum sublinia „Viitorul” din 4 martie 1919-, Partidul Naţional Liberal s-a retras de la guvernare în septembrie 1919. Acest lucru îl determina pe Nicolae Iorga să scrie:” Sărac stat va fi acela pe care un singur partid l-ar fi întemeiat ca să aibă dreptul de a-l exploata”.

       La primele alegeri organizate conform noii legi electorale, chiar dacă P.N.L., în ansamblul său a pierdut alegerile, obţinând un rezultat cu mult sub aşteptări, ca să nu – spunem dezastruos, organizaţia liberală din Ialomiţa a prezentat lista nr. 1, câştigând detaşat cu 72,22 % din cele 28.254 voturi valabile exprimate. Impresionează, în aceste alegeri, numărul foarte mare de voturi anulate – 19438 ( record la nivel de ţară), fenomen ce poate fi explicat prin faptul că mulţi locuitori votau pentru prima oară, într-un judeţ preponderent agrar, cu mii de ţărani neştiutori de carte. De altfel, noua lege elctorală, care a introdus votul universal, a creat probleme şi în alcătuirea listelor electorale. La 18 iulie 1919, Ministerul de interne comunica primăriei Călăraşi: ”Suntem informaţi că cu prilejul verificării listelor electorale, de către preşedinţii birourilor centrale s-a constatat că în întocmirea acestor liste s-au comis însemnate erori, de natură a atinge compunerea legală a corpului electoral”.                                                       

   Încheiam ultimul nostru episod despre istoria organizaţiei liberale de la Călăraşi cu – surpinzător, dacă avem în vedere înfrângerea partidului, în ansamblul său -,victoria acesteia în alegerile din aprilie 1919. Din cele 8 locuri de deputaţi, ce reveneau judeţului Ialomiţa, 6 au fost ocupate de liberali: Constantin Banu – preşedintele organizaţiei, Sima Niculescu – vicepreşedintele acesteia , N. Poenaru Iatan, Ilie Lupu, Mihail Berceanu – fostul prefect de Ialomiţa şi Diacon Alexandru Dobrescu( cel care, în anul 1932, va înfiinţa la Călăraşi, primul liceu particular). În urma verificării dosarului alegerilor s-a constatat că „alegerea s-a făcut în conformitate cu legea electorală” şi cei validaţi, împreună cu supleanţii( în persoana liberalilor Marius Roşca şi I. Niculescu-Dor Mărunt) erau proclamaţi aleşi de preşedintele de şedinţă al Adunării Deputaţilor, Vasile Stroescu, în şedinţa din 26 noiembrie 1919.

         La Senat, liberalii ialomiţeni au câştigat 2 locuri din cele 3 care reveneau judeţului Ialomiţa, prin Vladimir Atanasovici şi N.N. Seceleanu.

         Dintre parlamentarii liberali călărăşeni, C. Banu a fost ales în comisia de răspuns la Mesajul tronului, iar N.Poenaru Iatan în comisia pentru validarea noilor aleşi.

         Ca şi în perioada antebelică şi acum parlamentarii liberali călărăşeni au fost prezenţi în dezbaterile celor două Camere, fie cu iniţiative legislative, fie cu interpelări prin care au prezentat în Parlament greutăţile şi problemele locuitorilor pe care-i reprezentau.

         Astfel, deputatul Sima Niculescu, împreună cu A.C. Cuza, dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Gr. N. Iunian şi Ion Simionescu au iniţiat un proiect de lege cu articol unic:”Ziua de 24 ianuarie va fi sărbătoarea naţională a Unirei românilor”. Acelaşi deputat, împreună cu liderul organizaţiei C. Banu au iniţiat un proiect de lege cu privire la obligaţia funcţionarilor şi militarilor de a justifica provenienţa averilor suspecte. Sima Niculescu considera că funcţionarul public şi militarul trebuie să fie un model demn de urmat şi de aceea :”viaţa morală şi materială a acestora trebuie să fie un cristal curat, care să nu aibă de ce să se teamă de lumină”. ( Dacă n-ar fi scrise în dezbaterile Adunării Deputaţilor, ca aparţinând unui autentic liberal călărăşean, imediat după Marea Unire, sunt sigur că mulţi ar fi tentaţi să atribuie un asemenea punct de vedere comuniştilor, în seama cărora au fost puse multe puncte de vedere exprimate între cele două războaie)

       În şedinţa din 26 ianuarie 1920, Diaconul Al. Dobrescu a adresat ministrului Domeniilor, următoarea interpelare, (considerând problema expusă ca un „lucru foarte grabnic”): „Locuitorii din comuna Tonea, judeţul Ialomiţa, încă cu mult înainte de începerea războiului, şi-au strâns un capital destul de mare, şi au strâns tot materialul necesar, ca să construiască un local nou de şcoală.

       S-au perindat evenimentele pe care dv. le cunoaşteţi; cea mai mare parte din acest material a dispărut, iar astăzi l-au refăcut din nou, însă le lipseşte terenul necesar. Cum în urma exproprierii făcute, în mijlocul satului se găseşte un pogon de pământ, solicită de la d. ministru al domeniilor că acest pogon de pământ care, în mijlocul comunei, este impropriu pentru orice cultură, însă foarte folositor pentru ca pe el să se construiască această şcoală( aplauze), roagă respectuos pe d. ministru al domeniilor ca să le cedeze în mod gratuit acest teren”.

        A doua rugăminte deputatul o îndrepta către ministrul lucrărilor publice:” ei voiesc ca imediat ce se îndreaptă timpul să-şi aducă materialele lor necesare de la munte. Pentru aceasta roagă foarte respectuos pe domnul ministru să le înlesnească numai posibilitatea ca să aducă acest material foarte necesar pentru ei, însă foarte folositor, fiindcă sunt avizi de a construi această şcoală cât de repede ca să dea lumină celor mulţi şi obidiţi care o aşteaptă”.(aplauze).

        Referindu-se la lipsa preoţilor în judeţul Ialomiţa, Al. Dobrescu menţiona:” numai în judeţul Ialomiţa, din 98 de comune, aproape 40 sunt lipsite de preoţi...în afară de amărăciunea sufletească pe care o au azi creştinii că nu pot să le fie satisfăcute nevoile lor religioase, în afară de greutăţile pe care le au sătenii cu chemarea unui preot de la o depărtare de zeci de kilometri, chestiunea mai e şi o latură de ordin naţional. În multe parohii şi îndeosebi în judeţul Ialomiţa, sunt secte ca pocăiţi şi adventişti care subminează unitatea credinţei şi unitatea sufletească a acestei ţări”.

       Deputatul N. Poenaru Iatan, într-o interpelare făcută ministrului agriculturii ,adresa următoarea întrebare:”Care sunt părerile sau hotărârile dlui ministru cu privire la organizarea muncii agricole, în legătură cu realizarea  cât mai neîntârziată a împroprietăririi şi în vederea obţinerii unui maxim de producţiune? Faţă de nevoile imediate şi viitoare, nu crede dl ministru  că reorganizarea ministerului se impune. Cum vede domnia sa noile însărcinări ce urmează a-i da? În care limite crede dl ministru că este necesară introducerea maşinismului agricol şi cum înţelege să exercite rolul statului în procurarea şi explotarea acestui maşinism?”

       Impresionant a fost gestul deputatului N.N. Seceleanu care în şedinţa din 4 martie 1920, făcea în faţa colegilor următoarea declaraţie:”în dorinţa mea de a contribui şi în viitor, după puterile mele, la luminarea poporului din care sunt ieşit şi eu...am dăruit Casei Şcoalelor, întreaga diurnă ce mi se cuvine ca senator, pe timp de un an de zile, pentru ca să se servească, împreună cu alte sume ce m-am angajat să dau, la întocmirea şi întreţinerea unei biblioteci populare în comuna Ţăndărei din judeţul Ialomiţa”.

        Vladimir Atanasovici, în şedinţa din 28 decembrie 1919, considerând că semnarea de către „puterile aliate şi asociate” a tratatului cu Austria la Saint Germain, provoacă „o grozavă amărăciune sufletească...Ni se dă o lovitură în independenţa noastră politică şi economică pe care nu o merităm.”, exprima următoarele gânduri:”Sunt sigur...că vom vedea în curând...un stat închegat prin unitatea etnică şi morală puternică, care va constitui o sentinelă vigilentă în contra tuturor acelora care vor voi să tulbure ordinea şi liniştea şi care va fi un factor important pentru menţinerea păcii europene”.