CASE CELEBRE DIN CĂLĂRAȘI: CASA CIALÎC

Cu ceva ani în urmă, într-unul din suplimentele ziarului „România Liberă”, sub semnătura Magdei Antoniu, am găsit un articol intitulat: „Nostalgia caselor de odinioară. În locuița ziaristului Lungulescu au poposit Patriarhul Miron Cristea și Nicolae Iorga”. La începutul articolului citim: „Pe str. Viitorului, la nr. 121, se află o clădire ce pare părăsită, cu o arhitectură specifică sec. al XIX-lea și pe fațada căreia a fost montată de curând o placă comemorativă. In această casă a locuit între anii 1925 – 1986 ziaristul, oratorul și filantropul Gheorghe Lungulescu”.

Citind randurile respective, m-am dus imediat cu gândul la o casă celebră din Călărași, despre care se putea atunci scrie aproape aceleași rânduri, cu deosebirea că în ea nu a poposit Patriarhul ci doar episcopul Constanței Gherontie, dar a poposit Nicolae Iorga și Mircea Eliade, alături de alte mari personalități ale culturii române, o casă pe care tot atunci în acea perioadă reușisem să amplasăm, cu sprijinul domnului Ion Cămărășescu din București, fiul omului politic, prefect de Durostor, ministru de interne și proprietar al Domeniului Dâlga din anii interbelici, Ion Cămărășescu și al primarului de atunci domnul Nicolae Dragu, o placă comemorativă pe care scria:

„Aici a locuit între anii 1924-1945 EUGEN CIALÎC fost     primar al orașului, distins om de cultură,

             director-proprietar al ziarului Pământul”

 la care sigur, se putea adăuga orator și filantrop. Astăzi clădirea nu mai există, căzând pradă indiferenței autorităților și megalomaniei fostului patron de la ALDIS, care-și dorea tot colțul mărginit de străzile Flacăra și Eroilor, pentru a construi case si spații de destindere pentru familia sa. In acest fel Călărașiul a pierdut una dintre clădirile sale celebre, încărcată de istorie.

           Sigur, mulți se vor întreba: de ce era celebră casa în care a locuit Eugen Cialîc și familia sa, casă situată pe strada Flacără nr. 111 (fostă Vânători nr. 127)? Construită la sfârșitul sec. al XIX-lea, casa în discuție a fos cumpărată de Eugen Cialîc și soția sa Lucreția, fiica lui Ștefan Rădulescu, unul dintre cei mai înstăriți locuitori ai satului Ceacu, în anul 1924, la doar un an după ce Eugen Cialîc, proaspăt absolvent al Facultății de Drept sosise în Călărași. Despre Eugen Cialîc aș scrie zile întregi, dar pentru că am scris atât de mult în presa locală și alte publicații de specialitate, dar și în cartea „Eugen Cialîc și Călărașii”, nu voi mai spune decât că s-a născut la Galați, la 1 martie 1901, ca fiu al notarului Spiridon Cialîc și al Mariei Cialîc, care și-au urmat și ei fiul la Călărași, locuind într-o casă situată pe bulevardul Gării, iar tatăl semna articolele publicate în ziarul „Pământul” cu pseudonimul Spic. (Spiridon Cialîc).
            În această clădire, care ar fi trebuit să fie muzeu sau Casă memorială, a locuit până în martie 1945, când a fost arestat pentru prima dată și dus în lagărul de la Caracal, Eugen Cialîc și famlia sa. Odată cu arestarea sa, din casă a fost evacuată și familia, care nu a avut posibilitatea să ia mai nimic din agoniseala de-o viață. Casa va fi naționalizată, dar în urma unui proces lung și greu cu statul comunist, fiica sa, Rodica Getta Constantinescu Cialîc (Fie-i amintirea veșnică, ca și tatălui său!!), avocat de excepție și colegă de barou cu Ionel Teodoreanu, a cîștigat imobilul, care va fi vândut în iarna anului 1972 familiei Ștefănescu, cea care l–a înstrăinat către fostul patron de la Aldis, nerezistând tentației de a încasa o suma de bani, pe care nici nu o visa și cu care și-a putut cumpara un alt imobil, dar asigura și bătrânețile, după cum îmi spunea chiar fostul proprietar (din acest punct de vedere merită tot respectul vecinii de alături, care au rezistat tentației de a-și înstrăina proprietatea, indiferent de sumele colosale oferite). Atunci în iarna anului 1972, cu ocazia vânzării casei, Eugen Cialîc a făcut și ultima sa vizită la Călărași, prilej cu care a coborât până la Borcea care era astupată de sloiuri, după care s-a urcat în mașină, a trecut pe strada Flacăra ca să privească încă odată casa de care se despărțise, așa încheindu-se ultimul capitol din viața de călărășean.
          În această casă a funcționat între anii 1932-1944 redacția unuia din cele mai cunoscute ziare de provincie ale României interbelice, „Pământul”, al cărui director și proprietar a fost Eugen Cialîc. Dar, ceea ce a făcut-o celebră este faptul că în casa primarului cultural (așa l-a numit scriitorul Ștefan Baciu care în cartea sa „Praful de pe tobă” scoasă tocmai în insulele Hawai, i-a dedicat un capitol intitulat „Primarul cultural”, capitol pe care am să-l repoduc într-o viitoare postare), prieten apropiat al tuturor scriitorilor, au poposit în perioada cât acesta s-a aflat în fruntea mișcării culturale călărășene, multe din marile personalități ale culturii românești.
Iată ce-mi scria în ianuarie 2003, D-na Rodica Getta Constantinescu Cialîc, fiica primarului cultural, referitor la acest aspect: „Îmi amintesc de vizita Profesorului Nicolae Iorga la Congresul Ligii Culturale din iunie 1933. La noi în casă s-au făcut pregătiri speciale, au fost aduse multe flori. De lămpi au fost prinse crengi de salcâm înflorite, care pe lângă un dulce parfum creiau și o ambianță încântătoare. Profesorul a venit însoțit de soția sa și de una din fiice (cred că o chema Magda).
M-am speriat puțin când l-am văzut atât de înalt și cu tot alaiul său, dar mi-a trecut repede când fiica lui m-a întrebat: „Unde ai găsit o cremă de ghete atât de neagră cu care ți-ai vopsit ochii?” Protestele mele au fost acoperite de râsetele celor mari, printre care: D-na Ranetescu (îmbrăcată în costum național) cu Dl. Ranetescu, Doctorul Samarian cu familia ( scrisoarea a mai spulberat un mit, al celor care susțineau că nenea doctorul nu a fost căsătorit), D-na și Dl. Ștefan Istrate, Lazăr Belcin și alții, care au luat loc la masa prelungită în sufrageria încăpătoare.
A doua zi, plimbare pe Borcea spre Ostrov. Ne-am suit cu toții pe un vapor elegant. Profesorul Iorga m-a descoperit, m-a luat în brațe, am devenit prieteni, așa că i-am mângâiat barba cu toate privirile tatei, care încerca să-mi stăvilească elanul…

Vaporul cu care s-a mers la Silistra

Nicolae Iorga pe vaporul cu care s-a mers la Silistra

Mai îmi amintesc de o seară, în care mama m-a culcat mai devreme, să scape de grija mea, pentru că aveau o masă cu oaspeți deosebiți. La un moment dat m-a sculat din somn un fel de cântec cu mormăieli. M-am sculat, am profitat de faptul că nu m-a întâlnit nimeni și m–am oprit în ușa sufrageriei. La masă toți comesenii erau legați la cap cu șervețele albe de olandă, se legănau și cântau după comanda unui tânăr cu ochelari, care era Mircea Eliade întors din India.
Dar câți oaspeți de seamă nu au trecut pragul casei noastre, unii venind foarte des. Printre ei Gh. M. Vlădescu, care se împrietenise nu numai cu părinții mei, dar și cu bunicul…Gh.M. Vlădescu - autorul „Menuetului” și „Moartea fratelui meu” - , aprecia cafelele făcute de mama la o spirtieră (pe vremea aceea nu exista aragaz, ci numai mașini de gătit cu lemne) și i-a promis că o va descrie într-o carte, dar nu și-a putut ține cuvântul.
La sfârșitul șezătorilor literare tata îi invita pe toți la noi la masă. Așa a venit Victor Eftimiu cu frumoasa lui soție, artista Agepsina Macri (am de la D-na Rodica fotogafia acesteia, cu dedicație pentru domnul și doamna Cialîc)

Pe verso este următoarea dedicație: Doamnei și Domnului E. Cialîc, în amintirea frumoaselor ore petrecute la Călărași. Agepsina Macri. Victor Eftimiu

 și chiar cu mama soției, de care aveau grijă poeții tineri în speranța că poate deschide geanta voluminoasă (în care se zice că erau mulți bani) și le va strecura un pol, doi în buzunarele lor goale. Mai erau prezenți Radu Gyr, N. Crevedia, Teodor Scarlat, Silviu Cernea și alții. La sfârșit s-a adus un tort impunător, din care mama a servit, dar fiecare după prima înghițitură punea jos lingurița, fără să mai ia și restul. Mama se uita la tata cu disperare, iar el îi făcea semne că nici el nu înțelege. Atunci Gh. M. Vlădescu, a venit discret și i-a spus mamei: în tort în loc de zahăr e sare. A fost un râs general și s-a trecut la alte prăjiturele.
Dar seara minunată cu Ionel Teodreanu. Eram în clasa a VII-a la Școala Centrală și toate colegele m-au invidiat că am fost alături de autorul preferat. A fost o încântare, după ce a risipit metaforele la șezătoarea culturală, apoi la masă cu un vin vechi și un cognac franțuzesc, Ionel Teodoreanu a fost srălucitor, dăruind tuturor comesenilor o noapte de neuitat. A scris autografe pe romanele sale, din care am păstrat în amintire pe cel adresat mamei mele: „Doamnei Lucreția Cialîc în a cărei casă minunată am regăsit parfumul Medelenilor”. La plecarea sau mai bine zis la izgonirea noastră din casă, cărțile acestea însemnate de talentatul lor autor s-au pierdut și le regret și astăzi…
Apoi am fost colegă în baroul de avocați cu Ionel Teodoreanu și împreună cu tata am fost să-l mai vedem odată, în casa lui din str. Romulus, în cumplita iarnă 1955 când inima celui care a scris atâtea pagini încântătoare a încetat să mai bată, iar el întins pe o canapea dormea somnul de veci”.
          Amintirile Doamnei Rodica-Getta Constantinescu-Cialîc sunt confirmate și de cei care au poposit în casa părinților săi.
          Iată ce scria în anul 1935, un fiu a Bărăganului, Teodor Scarlat: „În gara Călărași…figura masivă și bonomă a dlui Eugen Cialîc ne primește cu zâmbetul unei cordialități nestăpânite. La 7 și jumătate o gustare la d. Cialîc. Trebuie să subliniez faptul că d.Cialîc consideră gustare o masă în toată regula, după care n-am mai putut lua masa până a doua zi la orele două”.
          După un festival literar la Călărași și Silistra, petrecut în zilele de 14-15 septembrie 1935, poetul Silviu Cernea scria: „La Călărași în gară, ne așteaptă Eugen Cialîc, admirabilul Lazăr Belcin și Ștefan Istrate. În prezența procurorului Belcin suntem declarați arestați, urcați în câteva trăsuri și transportați spre arestul preventiv care este…casa lu Eugen Cialîc.
După popasul la casa lui Eugen Cialîc, caravana (din care făcea parte Gh.M. Vlădescu, Radu Gyr, N. Crevedia, Todor Scarlat, George Dorul-Dumitrescu și Silviu Cernea – n.ns.N.Ț.) a plecat să viziteze expoziția de fructe din oraș. Lipseau Victor Eftimiu și Agepsina Macri care plecaseră din București cu automobilul și care au sosit tocmai în momentul în care masa din sufrageria gazdei noastre, multiplicată, era luată cu asalt.
E o atmosferă de rară camaraderie și voie bună.
Spre seară caravana, căreia i se alătură și Jean Vasiliu însoțit de o serie de gazetari târgovișteni, se deplasează cu vaporașul la Silistra, de unde se întoarce târziu în noapte.
A doua zi. La Cialîc toată lumea doarme. Adică dorm cei din caravană, pentru că gazda e un om și jumătate (Asta și la propriu și la figurat). Apare în sfârșit Radu Gyr, care până la masă ne declamă. Rafturile bibliotecii lui Cialîc (și ce bibliotecă!-n.ns.N.Ț.) sunt din nou răvășite. Cineva citește o epigramă din Antologia lui Crevedia…George Dorul-Dumitrescu are în mână București-ul lui Mircea Damian și își aduce aminte de o epigramă pe care i-o adresase un prieten: Mircea a văzut pe stradă/ Două și-un cățel/ Două erau damele/ Mopsul era el.
Crevedia doarme mereu. D. Victor Eftimiu și doamna nu s-au întors încă de la Silistra, iar d. G.M. Vlădescu aflăm că se preumblă prin oraș. Unul câte unul însă, se strâng la matcă.
Belcin se apropie de câte unul dintre noi: Te fac un vin șeful?
Răspunde câte odată Geta, fetița lui Cialîc: Adică, din contra!
Și iar la masă. Pentru ca după aceea câțiva dintre camarazii noștri să se lase iar furați de somn până la ora 9 când are loc festivalul…Ca încheiere trebuie să spun cu toată sinceritatea că-mi lipsesc cuvintele cu care ar trebui descris omul acesta care este Cialîc. Că sunt incapabil să vă dau o imagine cât de slabă a bunătății, a resurselor de energie, a prieteniei lui…”
Scriitorul Neagu Rădulescu, în cartea sa „Turnul Babel”, care este o frescă romanțată a cafenelei literare bucureștene, interbelice, scrie despe Eugen Cialîc „un munte de om cu două felii de parizer în obraz și o măslină de mustață sub nas”, că „tipărește la Călărași o revistă „Pământul”, organizează șezători literare…la câte o săptămână, sare din tren la braț cu G.M. Vlădescu, cu Mircea Eiade, cu Radu Gyr, cu Ottescu, cu Ionel Teodoreanu, să țină la Călărași șezători literare. Eugen Cialîc e părintele Călărașilor”.
G.M. Vlădescu, fost consilier cultural al Primăriei Călărași și prieten apropiat al lui Eugen Cialîc, scria despre acesta: „În viață, singurul meu refugiu a fost la Călărași, în casa lu Eugen Cialîc, unde am găsit și căldură și masă și liniște”, iar poetul Virgil Carianopol, musafir nelipsit la șezătorile literare călărășene, scrie în memoriile sale, că-l apreciază pe Euge Cialîc, pe care-l considera „părintele spiritual al urbei căăășene dar și penru că el (Eugen Cialîc-n.ns.N.Ț.) pe noi scriitorii venind pe aici, ne-a învățat să iubim Bărăganul”.

           Sunt cele prezentate numai câteva sumare creionări, despre personalitatea avocatului Eugen Cialîc, lider marcant al vieții culturale căărășene din perioada interbelică, edil valoros care – așa cum scria regretatul Marin Giurcă, care a avut privilegiul să-l cunoască și chiar să colaboreze la ziarul „Pământul” – „și-a dăruit sufletul și energia pentru a înzestra cu mai multe elemente de civilizație, linie estetică și climat cultural, urcând spre dimensiuni moderne, acest oraș menținut în somnolență de nepăsarea, incompetența sau demagogia unor primari, care uitau de interesele urbei, după ce erau înscăunați”, dar și despre casa din strada Vânători nr. 127 (ulterior Flacăra nr. 111) în care se întâmplau atâtea lucruri frumoase, care au îmbogățit istoria culurală a Călărașiului, casa cea mai încărcată de istorie a urbei noastre.
Desigur am ai fi putut aminti despre prezența în cea mai celebră casă din oraș și a altor personalități ca Iancu Brezeanu, Panait Istrati, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Octav Dessila, Grigore Trancu-Iași ș.a., dar ne oprim aici, cu regretul că această casă care ar fi putut deveni –așa cum am amintit - Casă memorială sau de ce nu o secție a Muzeului Dunării de Jos, nu a putut rămâne în picioare deoarece nici unul din factorii de decizie ai municipalități noastre (primărie, muzeu, direcție de cultură) nu au avut curajul (pe unii nici nu i-a interesat) să se opună demolării construcției, care chiar dacă nu avea o arhitectură deosebită putea să fie unul din monumentele istorice ale orașului nostru.

            De câte ori trec pe lână viloiul, ridicat în locul casei lui Eugen Cialîc, în care locuiește fiica patroanei de la Aldis, mă apucă nostalgia față de cea mai frumoasă perioadă din istoria orașului nostru și revăd tristețea din ochii doamnei Rodica Getta Contantinescu Cialîc din momentul când i-am dat trista veste a demolării casei în care s-a născut și a copilărit, alături de atâtea mari personalității ale culturii românești. Aceasta după ce trăise o imensă bucurie, la momentul amplasării plăci comemorative, când a fost prezentă, vizitând și casa în care a trăit clipe de neuitat.

Top of Form