LAGĂRUL DE PRIZONIERI NR. 7 DIN BUDEȘTI

Intrarea României în cel de-al doilea război mondial, la 22 iunie 1941 și victoriile rapide obținute de armatele germane și române în prima parte a războiului, au condus, în mod inevitabil, la capturarea unui mare număr de prizonieri sovietici, mulți dintre aceștia ajungând și în România. Pentru cazarea acestora au fost înființate lagăre de prizonieri, unul dintre acestea fiind Lagărul nr. 7 din comuna Budești, județul Ilfov (astăzi oraș al județului Călărași). Din puținele documente ce ne-au stat la îndemână, nu am putut stabili data exactă a înființării acestui lagăr. Dacă însă avem în vedere că domnul Alesandru Duțu, în articolul „Prizonieri de război sovietici în România (1941-1944)”, nu-l menționează între lagărele existente în România în luna august 1942, dar primul prizonier a decedat în lagărul de la Budești în ziua de 17 septembrie 1942, iar în procesul verbal nr. 909 din 27 mai 1946, data la care au fost făcute mormintele este 4 septembrie 1942, putem accepta ideea că lagărul a fost înființat la sfârșitul lunii august sau începutul lunii septembrie 1942.

Interesant este că mai găsim la Budești, în aceiași perioadă lagărele de prizonieri nr. 3, 4 și 5. Astfel, la 20 aprilie 1944, Marele Stat Major-Secția 8-a, Biroul I, adresându-se Spitalului Anexă din Budești, cu privire la eliberarea camerelor din jurul spitalului, comunica că „Ministerul de Război – Secția Financiară – ne încunoștiințează cu nr. 80.052 din 14 aprilie 1944 că s-a dat ordine Lagărelor 3 și 4 că nu au dreptul a locui în satul Budești ofițerii și subofițerii acestor lagăre (subl.ns.).

Vor locui în satul Budești numai colonelul Constantinescu A., comandantul lagărului 4 și ofițeri la lagărului 7 care se găsesc de 2 ani în această localitate.”

Despre lagărul nr. 3 aflăm atunci când la 29 aprilie 1944, notarul comunei Cristian Ghimpețeanu se adresa pretorului plășii Budești, aducându-i la cunoștință că Lagărul de prizonieri nr. 3 stabilit în această localitate, solicită să fie aprovizionat zilnic, cu un număr de 50 de pâini, ceea ce nu este posibil deoarece „cota de făină atribuită brutarului din localitate de către Prefectură, este numai pentru satisfacerea nevoilor populației civile și instituțiile din comună.”

În cazul lagărului nr. 4, lucrurile sunt clare, fiind vorba de Lagărul nr. 4 Vaslui stabilit în localitatea Budești-Ilfov cu denumirea în multe documente de Lagărul de prizonieri nr. 4 Budești. La 25 aprilie 1944, aflăm din tabelul de ofițerii și subofițerii care luau masa la popotă și nu aveau nevoie de cartelă, că acest lagăr avea ca și comandant pe colonelul Constantinescu Abd., un maior-Manole Zaharia, un căpitan-Rânciog Ștefan, 23 de locotenenți, un plutonier major, 11 p-lutonieri, 7 sergenți majori și 4 doctori evrei. De precizat că 24 dintre ofițeri și 21 dintre subofițeri erau la Budești și cu familiile și că la un moment dat nu se mai respectă prevederea că nu au dreptul să locuiască în satul Budești, cei 24 de ofițeri cu familiile și doctorii evrei fiind încartiruiți în case ale locuitorilor comunei.

 

Despre lagărul nr. 5 aflăm că era la Budești, din publicația nr. 2851 din 8 martie 1945 a Lagărului de prizonieri nr. 5 Budești, care aducea la cunoștință „amatorilor că în ziua de 26 martie 1945, orele 11, se va ține licitație publică la acest lagăr pentru vinderea reformei provenită din efecte prizonieri, aproximativ 40.000 kgr. și 3000 kgr. deșeuri încălțăminte.” Publicația este semnată de comandantul lagărului de prizonieri nr. 5, maior Boldur Alf. și Șeful Serv. Îmbrăcăminte, locotenent Lăscărescu V.

Dar pentru că pe noi ne interesează lagărul nr. 7 să revenim asupra acestuia. Primele informații oferite de documente le găsim în cele 379 de adrese ale lagărului către primăria comunei Budești, însoțite de actele de verificare a morții prizonierilor din lagărul nr.7/13 Budești, primele fiind din 23 februarie 1943. Acestea erau necesare pentru eliberarea autorizației de înmormântare în cimitirul de prizonieri al lagărului. Din actele de verificare a morții rezultă că toți prizonierii au avut drept cauză a morții o boală.

 

La 29 septembrie și 13 octombrie 1943, Secția prizonierilor de război din Marele Stat Major, lansa licitație pentru 100.000 metri pânză de rufărie albă sau de alte culori, dar nu roșie sau verde, de bumbac, cânepă sau in cu maximum 50 la sută celofibră și care să reziste la fierbere o oră în soluție de săpun, necesară pentru Lagărul de prizonieri nr.7 Budești.

Spre sfârșitul lunii decembrie 1943, 1, 23 și 24. ianuarie 1944, era lansată o nouă licitație pentru una sută mii prosoape pentru prizonieri. Acestea trebuia să fie confecționate din pânză naturală (in sau cânepă) și în cazul că nimeni nu oferta această calitate se admitea și prosoape din pânză de bumbac sau de cânepă cu maximum 35% celofibră. Pânza nu trebuia să fie vopsită. Predarea urma să se facă în 14 zile de la comunicarea aprobării la magazia Lagărului nr. 7 Budești, pe cheltuiala furnizorului.

În ziua de 29 noiembrie 1943, la ora 4 după amiază, P.S.S. Dr. Partenie Ciopron, episcopul armatei, venit în Capitală pentru a participa la ședințele Sf. Sinod, a făcut o vizită inopinată la Lagărul de prizonieri din comuna Budești- Ilfov. Iată cum descrie ziarul Universul din 4 decembrie 1943, această vizită: „P.S.S. Dr. Partenie Ciopron, însoțit de părintele protopop colonel Ion Dăncilă, vicarul episcopiei militare și preotul căpitan I. Barbu, a fost întâmpinat de către d. col. Gheorghe Teodor, comandantul lagărului din Budești și toți ofițerii și subofițerii din administrația lagărului.

Lagărul acesta-așezat într-o poziție minunată și amenajat cu tot ce este necesar, începând cu lumina electrică și sfârșind cu aleile frumos pietruite – este un orășel în miniatură. În el sunt adăpostiți peste 700 de prizonieri, care trăiesc în cele mai bune condiții de higienă. Din fiecare colț răsare o lumină; din fiecare baracă se desprinde grija deosebită și râvna neprecupețită care se depun pentru îmbunătățirea soartei prizonierilor. Îmbrăcămintea și încălțămintea lor nu lasă nimic de dorit. Dl col. Gh. Teodor este numit cu drept cuvânt de către prizonieri „părintele nostru”. Nimic nu i-a scăpat nerealizat acestui om în sufletul căruia pâlpâie flacăra omeniei.

P.S.S. Episcopul armatei a vizitat: capela (frumos aranjată și înzestrată cu icoane, vestminte și obiecte de cult), sala de conferințe, biblioteca, magazia cu alimente, bucătăria, brutăria, baia, spălătoria, dormitoarele, infirmeria, atelierele de cismărie, croitorie și lemnărie, sala de mese, etc.

Urmând pilda Domnului Mareșal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care întotdeauna s-a înclinat asupra durerii-chiar și a unui suflet vrăjmaș-, P.S.S. Episcopul armatei s-a interesat îndeaproape de viața prizonierilor, de suferințele și dorințele lor. P.S.S. a împărțit personal fiecărui prizonier cărți de rugăciuni și de zidire sufletească, cruciulițe și icoane, binecuvântându-i.

Ceea ce ne-a impresionat a fost repeziciunea și ușurința cu care au învățat prizonierii să vorbească românește și modul de adaptare al lor cu obiceiurile noastre.

În sala de mese P.S.S. Dr. Partenie Ciopron, după ce a binecuvântat masa, a vorbit în prezența prizonierilor și a celorlalți oaspeți, despre drepturile sfinte pentru care luptă românii și necesitatea de a duce până la capăt acest război pentru cauza libertății și drepturilor la viață ale poporului românesc. Noi am intrat în război numai pentru a ne recâștiga pământurile răpite și libertatea fraților subjugați. Am crezut și credem în dreptatea neamului și adevărurile credinței nu pot fi înfrânte.

Cei mai mulți dintre prizonieri au învățat românește. Ei au fost profund impresionați de cuvântul răspicat al reprezentantului puterii și armatei.

În fiecare duminică un protoiereu rus – Petru Adamov – adus special pentru aceasta, slujește liturghia în capela prizonierilor care, constituiți în cor pe două voci, dau răspunsurile la slujba religioasă. Același protoiereu le ține predici și conferințe cu caracter religios, în fiecare duminică.

După ce a împărțit ofițerilor și soldaților români din administrația lagărului, cărți și cruciulițe, P.S.S. Dr. Partenie Ciopron a semnat în registrul de inspecții al lagărului, manifestându-și mulțumirea pentru starea excepțională de organizare a lagărului.

La ora 6,30 d.a., în urările prizonierilor, în rândul cărora a lăsat o vie impresie - fiind primul vlădică ortodox care le face o vizită -, P.S.S. a plecat la București.

Sergent T.R., Ghinescu Constantin.”

Dintr-un tabel întocmit în anul 1944 de comandantul lagărului lt. col. Teodor Gheorghe, aflăm numele ofițerilor și subofițerilor lagărului și al locuitorilor din comună unde erau cartiruiți: comandantul lagărului, în 2 camere la locuitorul Petre Cioc; lt. Botezatu G. și lt. Huțanu Vasile, în 2 camere la Niculae Tănase; lt. Hudiță Gheorghe, în 2 camere la Marin Eftimie; lt. Maleș Gheorghe, într-o cameră la Ion Ciocârlan; lt. Barboș Gheorghe, într-o cameră la Georgescu C-tin; sublt. Topus Vasile, într-o cameră la Elena Teodorescu; sublt. Poliski V., într-o cameră la Dumitru G. Zaharia; sublt. Fuioagă C-tin, în 2 camere la Ciobanu Marin; plutonierii Ionescu Mihail, Culea Vasile și Mănescu Ilie în câte o cameră la locuitorii Tănase D-tru Drișu, Dumitru G. Păunică, respectiv Petre I. Florea.

La 26 august 1944, în ziarul Universul găsim o publicație a Secției Prizonieri  că are nevoie de: cincizeci de mii prosoape, două mii cearceafuri, două mii fețe pernă și cinci sute dosuri saltele, primele trei articole din țesături de in sau cânepă curată sau bumbac cu maximum 40% celofibră, iar dosurile de saltele să fie din cânepă curată. Toate acestea urma să fie predate în maxim zece zile de la comunicarea aprobării la magazia Lagărului nr. 7 Budești.

Dintr-o adresă a Primăriei comunei Budești din 6 octombrie 1944, aflăm că pe lângă lagărul de prizonieri, existent aici de mai multă vreme, în vara anului 1944, începând cu luna aprilie și până la 15 septembrie, „au fost evacuate din București o mulțime de instituții, printre care, în principal, Spitalele Colțea, Colentina, Pantelimon, precum și Spitalul Militar Regina Elisabeta, iar pe de altă parte în mare număr și populație civilă”, la care se adăuga faptul că școlile și alte clădiri importante erau ocupate de trupele sovietice.

Dintr-o altă adresă, datată 10 mai, aflăm că la Budești care avea circa 3000 locuitori, erau circa 5000 refugiați, evacuați și sinistrați, o cantină pentru refugiații care treceau prin comună, Fabrica de brichete furajere din Odesa, Serviciul Sanitar al județului Ilfov, Direcția Silozurilor Regionale, Centrul și ocolul agricol Budești, Centrul de Motocultură al județului Ilfov, precum și Lagărul de prizonieri cu un efectiv de cca 15.000 persoane. Pentru aprovizionarea populației comunei, a populației din plasa Budești și a celor menționați, singura moară era H. Garabet, care avea nevoie lunar de 10.000 kgr. motorină.

Pentru că după trecerea României de partea Națiunilor Unite, la 23 august 1944, dar mai ales după pătrunderea trupelor sovietice, s-a creat un fel de haos, mulți dintre prizonieri plecați din lagăr ne mai întorcându-se la locul de unde plecaseră, iar lagărele trebuiau predate trupelor sovietice, la începutul lunii noiembrie 1944 ziarul Scânteia lansa următorul APEL pentru foștii prizonieri sovietici: „Toți foștii prizonieri sovietici care se mai găsesc încă la diferite munci unde au fost repartizați sau cei care din diferite motive au părăsit lagărele în care erau și astăzi încă mai rătăcesc prin țară, se vor prezenta la Legiunile de jandarmi ale județelor în care se află.

În acest scop, posturile de jandarmi, precum și polițiile, îi vor îndruma la legiunile de jandarmi respective. Legiunile de jandarmi îi vor aduna și trimite cu însoțitori, pe calea ferată, asigurându-le și hrana pe timpul transportului, la următoarele lagăre: a) Cei din Muntenia și Dobrogea la Lagărul nr. 7 Budești-Ilfov…

Până la data de 7 noiembrie a.c., toți foștii prizonieri rămași răzlețiți pe teritoriul țării, trebuie readuși în lagărele susmenționate”. 

Deși de când este lumea și pământul, în războaie s-au luat prizonieri, iar în cazul celor la care ne referim, drepturile erau clar stabilite prin convenții internaționale, pe care – trebuie să recunoaștem - nimeni, niciodată nu le-a respectat în totalitate, regimul instalat de tancurile sovietice, după 6 martie 1945, i-a considerat pe cei care au condus și administrat aceste lagăre, criminali de război și i-a tratat ca atare. Astfel, ziarul Universul din 24 noiembrie 1950, ne informează în articolul cu titlul „Condamnați pentru tratament barbar aplicat prizonierilor”, că „Curtea București, Secția III-a penală, a judecat un lot de 11 acuzați de crimă de război în legătură cu tratamentul barbar aplicat prizonierilor sovietici în 1941-1944, care se aflau în lagărul de la Budești-Ilfov.

Aceștia au fost supuși de către acuzați la munci excesive fără a fi hrăniți; erau expuși frigului și bolilor fără a li se da îmbrăcăminte suficientă și nici îngrijiri, astfel că din cauza înfometării, a stării de mizerie, a epuizării forțelor, la care se adăugau și lovituri aplicate fără milă, mulți din prizonieri au sucombat.

Prin decizia pronunțată, Curtea a condamnat pe acuzați, precum urmează: Gheorghe D. Teodor, fost lt. col., domiciliat în Ploiești, str. Armeni 129, la 15 ani temniță grea și degradare civică. (la vizita episcopului armatei, același ziar scria că lt. col. Gh. Teodor era numit de prizonieri „părintele nostru”-n.ns).

Ștef. Nicolae Mișca, șef de lucrări la Institutul de Medicină din Timișoara, domiciliat în Timișoara, str. Emil Zola 9, la 5 ani temniță grea și 10 ani de degradare civică; Alex. Arsene la 12 ani temniță grea și degradare civică; Preot Gh. Adamov la 6 ani temniță grea și 10 ani degradare civică; Savu Anton la 6 ani temniță grea și 10 ani degradare civică; Gheorghe Buciuc la 6 ani temniță grea și 10 ani degradare civică; Ivan Melniciuc la 6 ani temniță grea și 10 ani degradare civică; Vasile Blaga, fost plutonier, la 5 ani temniță grea și 10 ani degradare civică; Gheorghe Hudiță, fost ofițer activ, la 3 ani temniță grea și 10 ani degradare civică; Vasile Huțan, fost ofițer de rezervă, la 3 ani temniță grea și 10 ani degradare civică.”

Aceluiași ziar, în numărul din 11 iunie 1951, înștiința că „De asemenea, a rămas definitiv condamnat, prin respingerea recursului de către Suprema Curte, la 6 ani temniță grea și 10 ani degradare civică, acuzatul Sandu Anton, care în timpul războiului, în calitatea ce a avut-o de secretar al Companiei de pază de la lagărul de prizonieri sovietici din satul Budești(Ilfov), s-a purtat ca o adevărată brută cu prizonierii și, în afară de aceasta, îi ținea în condițiuni nepermise, nehrăniți, neîmbrăcați și obligați la munci grele.”  

Condamnate au fost și alte persoane din afara lagărului, care ar fi aplicat rele tratamente prizonierilor sovietici. Astfel, aceiași Curte din București, secția III-a penală, a judecat „pe acuzatul Oprea Petre din Negoiești, fost în timpul dictaturii antonesciene, administrator al moșiei lui Const. Brănescu, situată pe teritoriul acelei comune.

La cererea lui Petre Oprea, au fost repartizați moșiei ce administra, opt prizonieri sovietici, de către lagărul Budești. Pe acești prizonieri, oameni liniștiți și muncitori, Petre Oprea i-a tratat atât de neomenos, încât a revoltat și pe localnici, care au compărut ca martori ai acuzării, atât în cursul cercetărilor făcute de către parchet, cât și în fața instanței care a judecat procesul acuzatului. Acesta îi supunea la munci istovitoare, zi și noapte, fără nici o considerație pentru o ființă umană. Îi ținea aproape nemâncați, neîmbrăcați, într-un hal de murdărie nepermis și foarte adesea îi bătea în mod sălbatic; acuzatul, care înainte fusese plutonier major în armată, a pus în aplicare cu acest prilej, practicile pe care le întrebuința în armata de pe vremuri.

Prin decizia pronunțată, Curtea l-a condamnat pe Oprea Petre, pe baza legii criminalilor de război, la 3 ani temniță grea și la 20.000 lei amendă. Curtea a dispus și confiscarea averii acuzatului.”