1912. SE CONSTRUIEŞTE CAZARMA REGIMENTULUI 20 ARTILERIE

Aşa după cum ştiu mulţi dintre călărăşeni, oraşul de pe malul Borcei a fost cunoscut vreme îndelungată ca oraşul celor trei regimente militare, rămase în amintire  ca: 23 Infanterie, 5 Călăraşi şi 20 Artilerie. Astazi ne vom opri asupra ultimului regiment si a constructiei cazarmii acestuia.

La 24 martie 1911, Ministerul de Război transmitea Prefecturii judeţului Ialomiţa ordinul nr. 10.608, cu următorul conţinut: „Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţa D-voastră că prin bugetul exerciţiului 1011-1912, se vor înfiinţa încă două regimente de artilerie, în afară de cele 18 regimente existente.

Acest minister a fixat reşedinţa regimentului 20 artilerie în oraşul Călăraşi, unde urmează a i se construi cazarma care costă în total 1.000.000 lei.

În oraşul Călăraşi Ministerul de Război, neavând teren pe care să aşeze cazarma acelui regiment, am onoare a vă ruga Domnule prefect, să binevoiţi a interveni la comuna călăraşi ca să aprobe a se ceda acestui minister, din proprietatea comunei, în mod gratuit, un teren în suprafaţă de cel puţin 8 hectare situate de preferinţă în partea dinspre cazărmile celorlalte corpuri din acel oraş.

Construcţiunile urmând a se executa chiar în campania de lucru curentă, vă rog, Domnule prefect, să binevoiţi a ne comunica de urgenţă măsurile ce se vor lua de comuna Călăraşi pentru satisfacerea cererii din această adresă, cunoscând că s-a publicat deja licitaţie pentru darea construcţiunilor în întreprindere.”

Într-adevăr, în raportul prezentat Adunării Deputaţilor de Nicolae Fleva, raportor delegat al Comisiei bugetare pentru Ministerul de Război, se precizează: „Creaţiunea artileriei diviziunii a X-a, prin înfiinţarea a 2 noi regimente de artilerie de câmp, a câte 4 baterii, plus bateriile de obuziere, care li se ataşează”.

La scurtă vreme, în completarea ordinului mai sus citat, la Prefectura judeţului Ialomiţa sosea adresa ministerului de Război nr. 146: „Acest Minister neavând fonduri suficiente pentru a face faţă la multele cerinţe din anul acesta, pentru construcţiuni de cazarmament necesare trupelor ce se înfiinţează pe ziua de 1 octombrie , cât şi pentru completarea cazarmamentului la cele existente şi pentru a putea executa în vara aceasta cazarmamentul complet al regimentului 20 artilerie ce urmează a se înfiinţa în acel oraş.., am onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune ca în afară de terenul necesar să contribuie şi judeţul sau comuna cu sumele ce se vor găsi cu cale pentru a nu se amâna din lipsă de fonduri, terminarea completă a cazarmamentului şi regimentul să poată intra în cazarmă chiar în toamna aceasta.”

Cele de mai sus erau aduse la cunoştinţa primarului Gh. Demetrescu  care la data de 28 martie 1911, convoacă Consiliul comunal al oraşului Călăraşi în sesiune extraordinară. Analizând documentele Ministerului de Război trimise de prefect, Consiliul comunal „...având în vedere că Statul prin construirea acestor cazarme pe raionul oraşului face mari sacrificii şi aduce o înfrumuseţare oraşului ca estetică şi multe avantaje cetăţenilor şi comerţului, motiv pentru care în unanimitate admite în principiu cererea D-lui ministru de Război, rămânând ca prin ulterioară înţelegere cu un delegat trimis de D-l ministru de Război să se determine situaţia şi întinderea terenului ce se va ceda de comună în scopul sus indicat”.

În şedinţa din 7 aprilie 1911, Consiliul comunal considerând situaţia ca fiind urgentă, lua din nou în discuţie problema terenului, mai ales că delegatul Ministerului de Război, căpitanul I. Dumitrescu se prezentase în aceiaşi zi la primărie şi a declarat în numele ministerului  că „Ministerul de Război şi-a ales terenul proprietatea comunei, cu o suprafaţă de aproape douăzeci şi cinci hectare, situat la extremitatea nordică între oraş şi gară” şi în unanimitate „aproba a se ceda de către comuna urbană Călăraşi Ministerului de Război terenul în întindere aproximativă de douăzeci şi cinci hectare, proprietate a acestei comune şi care este situat în partea de nord a oraşului - între gară şi oraş -, mărginindu-se în partea de sud cu şoseaua mărginaşă a oraşului, în partea de nord cu calea ferată, în partea de est cu şoseaua gării iar la vest cu şanţul existent trasat în prelungirea gardului de vest al regimentului nr. 5 Călăraşi, în scopul însă şi numai în scopul ca Ministerul de Război să construiască cu a sa cheltuială pe acest teren cazarma regimentului 20 de artilerie, a cărui reşedinţă este fixată de minister în oraşul Călăraşi.

Comuna urbană Călăraşi îşi rezervă dreptul de a construi pe sus-zisul teren cedat şi anume pe porţiunea care leagă gara Călăraşi cu capul străzii Sf. Împăraţi o şosea în lărgime de paisprezece (14) metri liniari.

Totdeodată comuna îşi ia angajamentul:

a) de a da apă gratuit regimentului 20 de artilerie şi în acelaşi condiţiuni în care se dă regimentului 5 Ialomiţa nr. 23 şi regimentului nr. 5 de călăraşi;

b) de a împietrui şi de a face trotuare pe şoseaua mărginaşă a oraşului, cu care menţionatul teren se limitează la sud. D-l primar este autorizat a proceda la îndeplinirea formalităţilor prescrise de lege pentru perfectarea acestei cesiuni făcută cu titlu gratuit de către comuna urbană Călăraşi Ministerului de Război”.

În aceiaşi zi, se încheie procesul-verbal nr. 1606 între primarul oraşului Gh. Demetrescu şi reprezentantul Ministerului de Război, căpitanul I. Dumitrescu care de comun acord au stabilit locul ce urmează a se ceda de către comună, cu aşezarea şi obligaţiile celor două părţi semnatare, aşa cum au fost amintite mai sus.

La 5 octombrie 1911, Ministerul de Război solicita Primăriei Călăraşi să dispună ca inginerul comunei împreună cu căpitanul Gologan Radu delegatul ministerului, să procedeze de urgenţă la  „măsurătoarea exactă a terenului în suprafaţă aproximativă de 25 hectare, care s-a predat provizoriu acestui Minister, din proprietatea comunei, pentru construcţiunea cazarmei regimentului 20 artilerie, cu procesul verbal întocmit de Dv. împreună cu căpitanul Dumitrescu Ioan la 7 aprilie 1911.

Cu ocaziunea măsurătorii se va stabili limitele acelui teren prin semne de hotar vizibile, întocmindu-se un plan cotat în regulă şi un proces verbal de predarea şi primirea terenului, semnat de delegatul comunei şi de al Ministerului, spre a se putea întocmi în urmă actele de cesiune prin Tribunal”.

Abia la 4 februarie 1912, Ministerul de Interne comunică Primăriei oraşului Călăraşi că, „prin Înaltul Decret Regal nr. 456 din 4 februarie a.c., acea comună a fost autorizată, în virtutea dispoziţiunilor art. 86 din legea de organizare a comunelor urbane, să dăruiască Ministerului Războiului, potrivit condiţiunilor admise de Consiliul comunal prin deciziunea nr. 7 de la 7 aprilie 1911, o porţiune de teren din islazul comunei şi în suprafaţă de circa 25 hectare, cu destinaţiunea de a servi exclusiv la construirea cazărmii regimentului 20 de artilerie, a cărui reşedinţă s-a fixat în localitate”.

Deşi cazarma regimentului cu toate anexele acesteia s-a construit în anul 1912, în spaţiul mărginit astăzi de strada Eroilor la est, strada Tudor Vladimirescu la vest, bulevardul Republicii la sud şi calea ferată la nord, terenul cedat atunci se afla în perimetrul mărginit astăzi de bulevardul Gării la est, bulevardul Nicolae Titulescu la vest, la sud şi nord vecinătăţile fiind aceleaşi.

La 15 februarie 1912, Ministerul de Război care fusese înştiinţat de Ministerul de Interne de aprobarea cedării terenului, în suprafaţă de 357.302 metri pătraţi, după planul întocmit de delegatul comunei împreună cu căpitanul Gologan delegatul ministerului, ruga primăria să dispună să se procedeze imediat la întocmirea actului de cesiune, act în care să se prevadă şi condiţia ca comuna să dea apă gratuit regimentului 20 artilerie, după cum dă şi la celelalte două regimente, să construiască şoseaua care trece pe acel teren şi se leagă cu gara Călăraşi şi să facă trotuare pe şoseaua mărginaşe a oraşului, cu care se limitează terenul respectiv la sud.

Cu adresa nr. 7306 Ministerul de Război aduce la cunoştinţă Ministerului de Interne  următoarele: „Ministerul de Război a încheiat contract cu D-l inginer Blaimayer, pentru executarea instalaţiunilor de apă la cazarma Regimentului 20 Artilerie din garnizoana Călăraşi, apa luându-se din conductele comunei.

În procesul-verbal încheiat cu ocazia luării în primire a terenului pe care se construieşte cazarma acestui regiment, s-a prevăzut clauza că comuna îşi ia angajamentul a da apă gratuit regimentului 20 artilerie, în aceleaşi condiţiuni cum s-a dat şi regimentului 5 cavalerie şi regimentului 23 infanterie.

Ori, în anul trecut s-a făcut la cele două regimente din garnizoană (regimentele 5 călăraşi şi 5 Ialomiţa nr. 23) instalaţiuni de apă, care s-au legat cu reţeaua comunei de la conductele cele mai apropiate de cazarmă, iar lucrările făcute pe străzile oraşului au fost plătite de acest minister şi cedate gratuit comunei în schimbul apei ce va da regimentelor de asemenea, gratuit.

Prevăzându-se în procesul-verbal clauza că apa pentru regimentul 20 artilerie se va da în aceleaşi condiţiuni ca şi la celelalte regimente, s-a înţeles şi este foarte explicit că reţeaua din curtea regimentului să se lege cu reţeaua comunei de la conducta cea mai apropiată, iar Ministerul de Război să plătească şi instalaţia după străzile oraşului, instalaţie care va rămâne de asemenea proprietatea comunei.

Întreprinderea Blaimayer voind a începe lucrarea a fost oprit de primărie, care prin adresa nr. 4909/1911, impune ca instalaţia de la cazarmă să se lege ci castelul de apă al comunei, iar nu cu conducta cea mai apropiată şi cum castelul de apă se află la marginea oraşului, spre Dunăre, iar cazarma de partea opusă, la gară, urmează ca acest minister să înfiinţeze conducte pe această distanţă străbătând întreg oraşul de la un cap la altul.

Până în prezent s-a intervenit de mai multe ori la comună, însă fără nici un rezultat favorabil şi ca ultim răspuns ne trimite telegrama nr. 5157 prin care se opune cu totul la cererea noastră.

Comunicându-vă cele de mai sus, am onoare a vă ruga, Domnule Ministru, să binevoiţi a dispune executarea clauzei prevăzută în procesul-verbal de primirea terenului adică a ni se permite legarea instalaţiunei de apă cu conducta cea mai apropiată, la din contră regimentul 20 artilerie nu va putea fi adus în garnizoana Călăraşi din cauza lipsei de apă.

Osebit de aceasta după contractul încheiat, întreprinzătorul trebuie să termine lucrările până la 1 octombrie 1911 şi din cauza procedeului comunei, acele lucrări până astăzi încă nu sunt începute, astfel că pe lângă că ne găsim lipsiţi de apă la cazarmă, dacă suntem expuşi şi la cereri de daune din partea întreprinzătorului, pentru care facem comuna răspunzătoare”.

La intrarea în primul război mondial, regimentul 20 Obuziere a făcut parte din organica Brigăzii 10 Artilerie și era comandat de colonelul Ion Bejulescu. A participat pe frontul românesc pe toată durata războiului. În campania anului 1916 a participat la operațiunea de la Flămânda și la bătălia de pe Valea Prahovei, iar în campania anului 1917 a participat la acțiunile militare în dispozitivul de luptă al Diviziei 10 Infanterie, participând la bătălia de la Mărășești sub comanda aceluiași colonel Ion Bejulescu.

La intrarea României în cel de-al doilea război mondial, efectivele regimentului se cifrau la 53 ofițeri, 23 subofițeri și 1280 militari în termen. A luptat alături de celălalt regiment călărășean, 23 Infanterie. Ca și celălalt regiment călărășean și acesta a suferit pierderi importante de efectiv, motiv pentru care a fost retras de pe front pentru refacere.  În luptele purtate la sud de Tomașevska și Baisari, efectivele neputând rezista în fața ofensivei sovietice s-au retras spre Sevastopol. O parte din militarii regimentului s-au îmbarcat pe vasul Totila (600 militari), care a fost scufundat la 10 mai de aviația sovietică, iar o parte din materialele regimentului și 130 de militari pe un bac german. S-a întors în garnizoana de reședință doar cu o mică parte din efectivele sale. Pentru modul cum ostașii regimentului s-au comporata în luptă, regimentul a fost decorat cu ordinul Steaua României, clasa a III-a, în anul 1942.

Conform registrului din anul 1960, ansamblul de clădiri care forma unitatea militară reprezentând Regimentul 20 Artilerie, situat în partea de nord-vest a oraşului, se întindea pe o suprafaţă de circa 14 hectare, din care suprafaţa construită reprezenta 1,5 hectare (10,5 % din suprafaţă), restul fiind teren viran.

Ansamblul cuprindea 36 construcţii de diferite forme, sisteme de construcţii şi destinaţii, în suprafaţă totală construită de 15.220 metri pătraţi, iar suprafaţa desfăşurată era de 18.135 m.p.

 Clădirile principale au fost construite în anul 1912, restul fiind realizate în diverse etape. Terenul era lipsit de canalizare, dar dispunea de 28 puţuri absorbante legate printr-o reţea de 252 metri liniari.

Corpurile principale erau: Corpul A cu parter şi etaj şi o suprafaţă de 750 m.p., iar desfăşurată de 1500 m.p., reprezentând pavilionul administrativ; trei corpuri B, B1 şi B2, cu parter şi etaj, reprezentând dormitoarele trupei, fiecare de 725 m.p. şi o suprafaţă desfăşurată de 1450 m.p.

Celelate corpuri de clădiri reprezentau infirmeria regimentului, remizele, corpul de gardă, sala de mese în suprafaţă de 450 m.p., depozite, magazii, barăci, WC-uri şi bordeie.

DIN NOU DESPRE FELIX ȚOPESCU

Atunci când am postat materialul intitulat „Țopeștii – o familie de călărășeni”, amintind despre Felix Țopescu am făcut referire la articolul intitulat „Un Călărășean, ambasador al României. Locotenentul Felix Țopescu”, scris de profesorul Nicolae Popescu Vaidomir și găzduit de ziarul „Năzuința” din 14 august 1937.
Nu voi mai reproduce conținutul articolului respectiv, care poate fi citit de cei interesați, din fotografia pe care o postez.

Urmare acestui articol, părinții lui Felix Țopescu, Erato și Nicolae Țopescu au adresat profesorului Nicolae Popescu Vaidomir o scrisoare de mulțumire, care a fost găzduită de același ziar, în numărul din 9 septembrie 1937. Iată conținutul scrisorii:
“Stimate Domnule Vaidomir,
Dacă viața ne-a adus și unele necazuri, ea ne-a rezervat însă, ca o compensație, și multe bucurii.
Și pentru unele și pentru altele, lacrimele ne-au fost mărturie a mulțumirii noastre către Cel de Sus, pentru tot ce ne-a hărăzit. Acest crez am căutat să-l insuflăm și iubiților noștri copii (Felix și fratele său – n.ns.).
Articolul atât de simțit și de real în constatările lui, ce-ați scris în Năzuința ne-a umplut sufletul de acea mireasmă binefăcătoare și ne-a recompensat de emoțiile ce am avut anul acesta, timp de 4 luni de când el, pe meleaguri străine, expunându-și viața, s-a străduit să ducă fala armatei noastre, cum și pe aceea a Țării și județului unde a văzut lumina zilei.

Este adevărat ceea ce mărturisiți că numai cine a trăit, mai mult ori mai puțin, în afara hotarelor scumpei noastre Țări, poate aprecia emoția ce simte când se ridică tricolorul român și se cântă Imnul regal, la triumful avut de un reprezentant al ei, față de puternicile națiuni ale Europei.
Un ministru plenipotențiar al nostru, spunea că echipa de călărie română, a făcut Țării o propagandă pe care el nu o poate face în 10 ani de zile. (Câți din miniștrii șterși și inculți de astăzi, care nu ar face nici în 30 de ani propaganda pe care o face Simona Halep României, ar recunoaște acest lucru – n.ns.).
Dacă mândria noastră ca părinți este mare, ea trebuie să fie îndoită pentru Neamul și Țara noastră, care prin unii din reprezentanții ei, dovedesc puterea de viață, tenacitatea și curajul de a înfrunta strălucita organizare a națiunilor mari, dovedind – cum splendid, o spune, într-un articol ad-hoc, marele nostru profesor, d. Iorga – „că pot fi învinse”.
Negreșit lupta a fost grea și s-a dat în condițiuni neegale, dar succesul echipei și al fiului nostru, s-a datorat – și la Londra și la Paris, Bruxelles, Berlin, Munchen etc. – mai ales sufletului sau materialului uman superior altor nații cu o tehnică și mijloace formidabile.
Expresiunea mândriei ce exprimați din partea orașului și județului nostru, o împărtășim pe de-antregul și noi.
De aceea, înainte ca fiul nostru să vă poată mulțumi personal, el fiind în drum spre Țară, ne-am permis să vă mulțumim noi pentru splendidele d-vs cuvinte ce ne-ați adresat nouă și lui, pornite dintr-o inimă de adevărat român, expuse cu talentul ce vă e propriu și cu sinceritatea ce vă onorează.
Inimile noastre de părinți au simțit – citind articolul d-vs – tresăltarea înduioșătoare de care aveau nevoie și ridică cu smerenie glasul către Atotputernicul să vă dea d-vs și familiei sănătate și mulțumire deplină în viață.
E. și N. ȚOPESCU
Călărași, 20 august 1937.”

Numărul din 14 octombrie 1937 al aceluiași ziar găzduiește articolul „Sărbătorirea unui ofițer călărășan”. Iată conținutul acestuia: „Iată că și micul nostru oraș a ajuns să fie cunoscut în țară, nu numai pentru friguri și praf, ci și pentru o ispravă ce merită să fie pomenită în coloanele acestui ziar, spre a afla cât mai mulți. E vorba de locotenentul Felix Țopescu, fiul d-lui N. Țopescu, institutor în Călărași.
După ce locotenentul Felix Țopescu, din cavalerie, a câștigat mai multe premii la concursurile de hipism ținute în mai multe țări, făcând ca prin strădania sa să se ridice tricolorul românesc departe de hotarele țării noastre, a ținut să-și vadă orașul natal unde locuiesc părinții săi.

Călărășenii, sesisați atât de d. profesor N. Iorga cât și de profesor Vaidomir, prin articolele scrise în diferite ziare, au ținut să probeze că și ei știu să aprecieze și să răsplătească pe cei ce le-a făcut cunoscut numele orașului lor, contribuind la ridicarea prestigiului țării.
Din inițiativa d-lui colonel Deculescu (Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”- n.ns.) în colaborare cu d. procuror Lazăr Belcin, s-a hotărât ca locotenentul Țopescu, să fie primit așa cum trebuia.
Cu toate că era toiul bâlciului unde lumea era atrasă de diferite distracții, cu toate că chiar atunci toate școlile își deschideau cursurile, la care deschidere trebuia să asiste părinții elevilor și prietenii școlilor, un numeros public a fost pe peronul gării spre a primi pe locotenentul Țopescu.

Sărbătoritul a fost primit de familia sa, de d. general R(odrig) Modreanu, colonel Deculescu, ofițerii din regimentul 5 Călărași, profesor Tiberiu Chiril, St. Brăcăcescu – institutor, societățile sportive din Călărași etc. etc.
Din partea Consiliului comunal a asistat d. Adrian Băleni, ajutor de primar și C. Petruș – secretar.
Străjerii conduși de d. căpitan Dranca, V. Deghetto – directorul școlii comerciale și profesor B. Grigorescu, de la gimnaziul industrial.
Muzica militară i-a dat onorul cuvenit.
După ce d. general Modreanu i-a exprimat mulțumiri și felicitări pentru succesele avute în diferite țări, unde a reușit să ridice tricolorul românesc în semn de biruință, locotenentul Țopescu Felix, plin de emoție, mulțumește pentru cuvintele spuse, asigurându-l că în viitor se va strădui să-și servească țara cu aceiași dragoste, căutând să-și înfăptuiască planul său spre a avea un succes desăvârșit pentru bunul mers al țării și cavaleriei române. Mulțumește și d-lui colonel Deculescu, pentru inițiativa luată de a-l sărbători așa cum se cuvine pentru succesul avut.
Dl. General Modreanu, explică publicului asistent scopul concursurilor de călărie, precizând succesele echipei române de călărăți, printre care a fost și locot. Țopescu Felix.
În sunetele muzicii militare, condus de publicul asistent, societățile sportive și străjeri, locotenentul Țopescu a mers până în centrul orașului.
După ce d. colonel Deculescu felicită pe sărbătorit pentru succesele avute în străinătate, contribuind astfel la bunul nume al țării, dl procuror Belcin, în cuvinte pline de emoție, caută să-i insufle încrederea în faptele sale tinerești și dragostea sa pentru acest sport, asigurându-l că toți călărășenii l-au urmărit cu gândul acolo unde a luptat pentru ridicarea tricolorului românesc, exprimându-i toată recunoștința și simpatia călărășenilor, care i-au dovedit-o chiar în acea zi.
Dl St. Brăcăcescu spune că a luat parte ca prieten, călărășean și dascăl, spre a se bucura și în această ultimă calitate de succesul unui fost elev al școlii primare din Călărași, succes bazat pe dragostea pentru țară și respect pentru tricolorul ei, insuflate de dascăli tuturor elevilor.
Dl I. Petrescu-șeful regiei, amintește emoția produsă în clubul sportiv la aflarea succeselor locotenentului Țopescu.
Tuturor le răspunde sărbătoritul, mulțumindu-le pentru simpatia arătată, simpatie care îi dă noi puteri pentru lupta ce o va da în viitor, străduindu-se să-și servească țara, dar făcând cunoscut și orașul său natal, care a știut să sărbătorească pentru prima dată pe sportivii săi.”

Ieri, 18 mai 2018, a fost înmormântat, cu onorurile cuvenite, unicul si inegalabilul comentator sportiv Cristian Țopescu, pe care l-am cunoscut mai bine în anii studenției, când, în fiecare luni după amiază, era moderatorul întâlnirilor dintre echipa superbă a Sportului Studențesc, cu Mircea Sandu, Cazan, Chihaia, Bozeșan, Iorgulescu, ca să nu amintesc decât câțiva dintre membrii acelei echipe și suporteri, la Casa de Cultură a studenților "Grigore Preoteasa". Nu gândeam atunci că voi ajunge călărășean, iar arhivele călărășene îmi vor dezvălui informații necunoscute despre originea călărășeană a familiei sale.
Pentru cei dornici să cunoască câte ceva despre această origine, postez materialul următor.

ŢOPEŞTII – O FAMILIE DE CALARAŞENI

În ziua de 16 septembrie 2002, fosta şcoală de fete nr. 2, devenită ulterior şcoala nr. 4 - înglobată atunci Colegiului Naţional „Barbu Ştirbei” -, astăzi parte componentă a Gimnaziului „Carol I”, a primit numele de „Şcoala Ţopescu”, dezvelindu-se şi o placă de marmură pe care este inscripţionat acest nume. În faţa a numeroşi călărăşeni de toate vârstele, s-au rostit atunci cuvinte elogioase la adresa familiei Ţopescu. Deoarece momentul n-a permis a se spune totul, dar şi pentru a răspunde curiozităţii multora care şi-au pus întrebarea: De ce „Şcoala Ţopescu”?, am să prezint câteva aspecte referitoare la membrii familiei Ţopescu, legaţi direct de Călăraşi.
Pentru că placa a fost amplasată pe şcoala unde timp de peste 26 de ani a fost directoare Erato Grimani, devenită prin căsătorie Ţopescu, am să încep cu aceasta. Documentele care se păstrează, nu ne permit să stabilim cu exactitate sosirea în Călăraşi a bunicilor lui Cristian Ţopescu. Dintr-o încercare de monografie a fostei şcoli de fete nr. 2, aflăm că Erato Ţopescu (Grimani) a ieşit la pensie la 1 septembrie 1938, după 35 de ani de activitate în învăţământul călărăşean, ceea ce înseamnă că în anul 1903 Erato Grimani era în Călăraşi şi profesa la şcoala nr. 2 de băieţi, iar din 1905 şi la şcoala nr. 2 de fete, de vreme ce la 11 mai 1907 solicita de la această şcoală procesele-verbale de inspecţii pentru a merge la definitivat. Începând cu anul 1908, Erato Ţopescu apare printre institutorii Şcolii nr. 2 de fete, rămânând însă titulară la şcoala nr. 2 de băieţi, de unde la 8 martie 1912, prin adresa cu nr. 2583 era înştiinţată chiar de către soţul său Nicolae Ţopescu – revizor şcolar – că: „Prin ordinul nr. 11451 din 27 februarie 1912... se transferă de onor Minister, după cerere, la şcoala de fete nr. 2 în locul vacant pe ziua de 1 aprilie 1912 (la 1 aprilie începea anul bugetar-n.ns.). Pe aceiaşi zi D-sa este numită directoare”.
Dintr-un raport al directoarei reiese că localul şcolii, construit după planurile ing. Zamfirescu, în anul 1897, „ca înfăţişare e falnic şi distins”, iar curtea şcolii era „plantată cu diferiţi pomi fructiferi”, servind ca loc de recreaţie, dar şi pentru locuinţa direcţiunii. Din acelaşi raport aflăm că, la 4 octombrie 1916, ora 4 p.m. a căzut în apropierea bisericii din Volna prima bombă trasă de bulgari, de la Silistra, urmată de altele, care au distrus diferite edificii din centrul oraşului, şcoala nefiind lovită. Din cauza bombardamentelor locuinţa şi localul au rămas fără pază, iar directoarea, împreună cu copiii, s-au refugiat la Mircea Vodă, apoi la Călăraşii Vechi, de unde la 14 octombrie au plecat spre Brăila şi, în final, la Vaslui, de unde se vor întoarce după război. După ocuparea oraşului, localul de şcoală a devenit spital de răniţi, iar locuinţa directorului „a fost devastată de bandele bulgare, spărgând de la fiecare uşă o tăblie prin care au intrat, luând îmbrăcămintea şi tot ce au găsit mai de preţ”. După sosirea în oraş a germanilor, la 6 decembrie 1916, localul a fost transformat în lagăr, iar locuinţa în cancelarie pentru ofiţeri, păzită de santinele.
„La 9 septembrie 1918 – scrie Erato Ţopescu – întorcându-mă cu soţul meu şi copiii la căminul mult dorit, după care suspinasem 2 ani în pribegie şi lipsă, am găsit încă pe unul dintre conducătorii lagărului, caporalul german Zabel – institutor în Frankfurt pe Maine, care ne-a ajutat în găsirea unor obiecte casnice şi şcolare. La 2 octombrie 1918, am început din nou cursurile”.
Sugestive pentru modul cum se prezenta şcoala şi despre activitatea directoarei sunt cuvintele înscrise în registrul de inspecţii de cei care i-au călcat pragul. După ce la 28 noiembrie 1932, şcoala era vizitată de Episcopul Gherontie al Tomisului, la 24 mai 1936, cu prilejul semicentenarului liceului „Ştirbei Vodă”, era vizitată de Aurelian Bentoiu – subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei şi de dr. Constantin Angelescu – ministrul Instrcţiunii Publice, care a notat: „Am rămas pe deplin mulţumit de modul cum se prezintă şcoala din toate punctele de vedere. Exprim mulţumirile mele atât d-nei directoare, cât şi întregului corp didactic pentru munca ce depun şi frumoasele rezultate... Deplină admiraţie pentru cum se prezintă şcoala.”

Alegerea denumirii de „Şcoala Ţopescu” nu a fost făcută doar pentru că Erato Ţopescu a fost directoarea şcolii peste două decenii şi jumătate şi pentru că un număr însemnat de ani a locuit în micuţa clădire din curtea şcolii, ci şi pentru că atât soţul său Nicolae, cât şi unul dintre copii Felix George, prin tot ceea ce au întreprins au devenit două din personalităţile ce au dus faima Călăraşiului peste tot pe unde viaţa i-a purtat.

Iată cum îl caracteriza o gazetă locală, în 1937, pe Nicolae Ţopescu: „...fruntaş al învăţământului ialomiţean, fost deputat, cunoscut pentru viaţa sa demnă, pentru munca sa neîntreruptă desfăşurată de mai bine de un pătrar de veac aici la noi, animator la Liga Culturală înainte şi după război...”, consilier comunal şi membru în Consiliul de colaborare al primăriei, în timpul primariatului lui Eugen Cialîc.

Acesta era Nicolae Ţopescu, cel venit la Călăraşi în urma unei telegrame oficiale, care-l întreba: „Primiţi oraşul Călăraşi”. Dar să-l lăsăm chiar pe Nicolae Ţopescu să descrie cum a ajuns la Călăraşi, după primirea telegramei „în sala de bal dintr-un orăşel cu vii bogate pe dealurile din prejur, cu oameni joviali şi cu muzica ... simfonică a ciocănitorilor şi rostogolirilor de butoaie, în zi de toamnă fermecătoare.
Copil al muntelui şi dealului, cu verdeaţă şi ponoare, cu pădure şi dumbravă, mă văzui chemat în Bărăganul despre care ştiam doar ce a scris Odobescu şi ce învăţasem prin geografii: o câmpie întinsă fără pomi, plină cu bălării, de unde apa se scoate cu burduful de la adâncimi mari pentru potolirea setei oamenilor şi animalelor ce rătăcesc pe aici...
Situaţia însă nu-mi îngăduia refuzul şi forţa destinului trebuia împlinită....
O mare de zăpadă, un întins alb nesfârşit, ici-colo un fum rătăcit din vreo aşezare omenească pitulată undeva, gări singuratice, cu nici un fel de sălăşluire la spatele lor, mă duseră în tristeţe şi nostalgia locurilor pe unde trăism de mic copil mă cuprinse fără zăbavă...
Coborât la destinaţie... nu era nici vânt, nici viscol, ci o vreme liniştită, tăcută, ca şi în alte părţi, oameni care mergeau încoace şi încolo, sănii cu clopoţei şi multe ciori cârâitoare pe sus. Va să zică se trăieşte omeneşte şi aici, pe Bărăgăn?”

Celălalt personaj al familiei, care a dus faima Călăraşiului dincolo de hotarele ţării, a fost fiul Felix George Ţopescu, născut la 14 martie 1906, în Călăraşi, într-o casă de pe strada Valter Mărăcineanu (str. Traian de astăzi, fostă Scânteii, înainte de 1989), unde locuia familia. După terminarea liceului “Ştirbei Vodă”  a urmat Şcoala de Război (astăzi Academia Militară), devenind ofiţer de cavalerie.
Dragostea pentru cai, cea care l-a făcut celebru, i s-a înfiripat în suflet încă din copilărie când, împreună cu alţi copii din cartierul Volna, “urmărea lecţiile de călărie şi evoluţiile spectaculoase ale escadroanelor de la Regimentul 5 Călăraşi. Acolo a înţeles de câtă generozitate este capabil un cal faţă de om.
Contactul cu şaua l-a avut într-o vacanţă petrecută la crescătoria de cai de la Jegălia, unde tatăl colegului său de liceu, Nicu Berha (devenit şi el mai târziu cavalerist), era doctor şi le îngăduia să călărească atât cât le poftea inima”, iar primele succese le-a avut cu calul Taifun, “pe care l-a iubit foarte mult pentru că i-a deschis drumul pe care avea sa meargă timp de 30 de ani”. Dar a “îndrăgit-o şi pe Jolka ce mi-a adus 20 de locuri I şi alte numeroase premii, dar şi pe Lăstun şi Bolero a cărui frumuseţe m-a subjugat şi la fel Avrig, Sucitu, Covrig, Luntraşul şi alţii”.
După terminarea şcolii de ofiţeri a fost instructor de călărie la Şcoala de ofiţeri de Cavalerie de la Sibiu şi la cea din Târgovişte, dar dragostea pentru sportul hipic l-a ţinut mai mult aproape de cai, participând la 95 de concursuri naţionale şi 32 internaţionale, câştigând 338 de probe în primele şi 155 în cele internaţionale. A mai câştigat 21 de campionate ale României, 12 cupe internaţionale şi 8 cupe naţionale. Toate aceste trofee se găseau în vitrina din Călăraşi. În perioada cât a concurat a încălecat 51 de cai, 30 în perioada 1931-1940, 21 în perioada 1946-1961.
A fost component al echipei hipice de aur a României din anii 1930-1940, împreună cu Henri Rang, când a obţinut şi cele mai mari succese (medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Berlin, în 1936), dar şi Constantin Apostol, Toma Tudoran, Constantin Zahei şi Ioan Epure. În 1938, la Aachen, în Germania, a câştigat “Cupa Naţiunilor”, “o biruinţă unică prin valoarea ei” – după cum aprecia presa vremii.
Ca antrenor, în perioada 1948-1962 a instruit 46 de călăreţi şi 99 de cai, care au câştigat 983 de premii naţionale, 40 de campionate ale României şi 37 de premii internaţionale.
Pe lângă activitatea de sportiv sau antrenor, a mai îndeplinit voluntar o serie de funcţii, în cadrul Federaţiei de Călărie: Secretar General - 6 ani, membru al Biroului Federal – 12 ani, preşedinte al Colegiului Antrenorilor – 7 ani; preşedinte al Comisiei de propagandă – 10 ani, membru al Comitetului Federal -12 ani.
Pentru activitatea desfăşurată pe tărâm sportiv a primit numeroase distincţii: 1938 – citarea prin Ordin de zi pe Armată pentru câştigarea “Cupei Naţiunilor” la Aachen; 1939 – “Medalia de Onoare pentru merite sportive excepţionale”; 1956 – “Merite sportive”, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea mişcării de cultură fizică şi sport; 1969 – “Diploma de Onoare” pentru merite deosebite în dezvoltarea mişcării sportive din România.
Succesele obţinute în plan sportive  au impresionat nu numai pe cunoscători, ci întreaga Românie. Iată ce scria Nicolae Iorga în “Neamul Românesc” sub titlul “Călăreţii români”: “Încă odată un călăreţ român a biruit. Ce întărire pentru sufletele noastre, ale tuturora, e o astfel de dovadă a unei vitejii, a unui dispreţ de primejdie care înfruntă şi cele mai grele crize morale ale acestui neam. Dintr-o ţară în alta, călăreţii români merg cu steguleţul nostru şi, izbândind, îl ridică deasupra celorlalte. Revenind în ţară, tânărul ofiţer se va duce la datoria lui ca şi cum prin el nimic n-ar fi cîştigat România”.
Dar, nici călărăşenii nu se lăsau mai prejos. Ziarul „Năzuinţa” din 14 august 1937, sub titlul „Un călărăşean, ambasador al României”, scria: „De câteva luni, un fiu al oraşului şi judeţului nostru, locotenentul Felix N. Ţopescu, făcând parte dintr-o echipă de călărie a armatei române, se află peste hotarele Ţării, purtând cu demnitate în ţări străine, culorile naţionale.
Locot. Ţopescu s-a distins în toate concursurile de călărie la care a participat prin multe ţări, dar mai ales în Polonia, Anglia şi în special Germania, surclasând pe cei mai temuţi şi curajoşi călăreţi ai lumii, îngenunchind chiar trufia teutonică – care ar fi vrut să răzbune prin asta Mărăşeştii -, şi obţinând o seamă de premii şi medalii.
Pentru că locot. Ţopescu, acolo unde a dus faima tricolorului românesc, nu mai era simplu locot. Ţopescu din Călăraşi, nu mai era călărăşeanul nostru, în el era întruchipată dimpotrivă o ţară, România Mare, era întreaga naţiune română în mâinile lui. El avea pe umeri răspunderea unei armate de milioane de ostaşi, iar succesele sale repurtate asupra adversarilor erau ale unei ţări...
Locot. Ţopescu este unul din puţinele exemplare ale naţiei noastre, căreia i-a adus cele mai mari servicii de propagandă naţională, mai mult decât o sută de ambasadori, impunând în faţa tuturor naţiunilor prestigiul naţiei şi armatei române...
Venerabilii săi părinţi, institutorii, d. N. Ţopescu şi dna Erato N. Ţopescu, care, ca dascăli, i-au ştiut sădi în inimă dragostea de neam, merită toate felicitările întregii suflări româneşti, pentru succesele acestui brav fiu...
Astăzi locot. Ţopescu este un ambasador al Ţării. Să arătăm că suntem demni de faptele sale, prin care ne-a impus ţara în faţa lumii întregi, iar pe noi călărăşenii în faţa Ţării.
În alte ţări succesele de natura acestora se răsplătesc împărăteşte. Noi, mica lui patrie, să-i arătăm, prin manifestarea noastră, toată dragostea şi stima la care are dreptul”.
Câteva luni mai târziu, Lazăr Belcin însera în ziarul local „Pământul” câteva „Rânduri pentru un călăreţ” care „sub faldurile steagului ţării, alături de alţi călăreţi români şi-au măsurat puterea şi priceperea cu călăreţii altor neamuri, făcând dovada tăriei româneşti”.

Ce-l mâna în luptă şi spre izbândă, ne spune chiar locotenentul de cavalerie Felix Ţopescu: „Aveam în gând, ori de câte ori porneam la concurs, icoana Ialomiţei mele (acea Ialomiţă istorică cu capitala la Călăraşi, de care vorbim şi cu care ne mândrim numai noi, călărăşenii, şi de se cam tem să vorbească ialomiţenii de astăzi, din motive pe care nu le amintesc aici – n.ns. N.Ţ.), care urmărea zi de zi succesele noastre. Poate că atenţia prietenilor ialomiţeni, mi-a fost îndemn şi sprijin ca să înving”.
Ce lecţie de înălţător patriotism naţional, dar mai ales local. Câţi din cei de astăzi mai au în inimă şi în suflet, pe acolo pe unde viaţa-i poartă, icoana Călăraşiului? Iată o întrebare la care nu-i greu de aflat răspunsul.( Din pacate, un astfel de exemplu vine chiar din familia celebrului comentator. Îmi aduc aminte că în urmă cu ceva ani, am citit într-un ziar central – parcă, „Evenimentul zilei” – un interviu cu fiica lui Cristian Ţopescu, cunoscuta vedetă de televiziune şi nu numai, Cristina Ţopescu, care se lăuda că are rădăcini italiene – probabil, se gândea la străbunica sa -, dar nu amintea nimic despre faptul că mai puternice sunt rădăcinile călărăşene. Nu cunosc motivul, dar am încercat atunci printr-un articol publicat într-un ziar local, să restabilesc adevărul. Necunoscând adevăratul motiv, nu pot gândi decât că, ori tatăl său, Cristian Ţopescu, nu i-a spus nimic de originea călărăşeană a familiei, ori i-a fost, ca multor altora, ruşine de aceast lucru).
După 30 de ani petrecuţi în şa, în 1961, la Călăraşi, după cel de-al 135-lea concurs al carierei sale, Felix Ţopescu s-a retras din viaţa sportivă, predând ştafeta (cravaşa) fiului său Cristian, pentru a o duce mai departe.
A urmat vremea amintirilor, timp în care a povestit trăirile anilor de tinereţe într-o serie de lucrări: „30 de ani în şa”; „Călăreţi, obstacole, victorii”; „Afecţiuni reciproce”; „Al doilea prieten”; „Un prieten dintotdeauna” – ultima dintre apariţii fiind un adevărat manual de echitaţie.
La 4 iulie 1999, la vârsta de 93 de ani, Felix - George Ţopescu, mândrie a călărăşenilor, omul care a făcut din călărie o artă şi a dus până departe faima călăraşilor ştafetari de altădată, omul care a iubit ca nimeni altul calul cu universul lui fascinant, a plecat călare pe un cal alb în împărăţia cerurilor, lăsându-ne o amintire care, sperăm, că va fi veşnică în inimile şi sulfetele călărăşenilor.

PUNEREA PIETREI FUNDAMENTALE LA ŞCOALA Nr. 1, ASTĂZI GIMNAZIUL CAROL I

Marţi, 23 iunie 1881, după cum ne informează Monitorul oficial al României nr. 71 din 28 iunie (10 iulie) 1881 „a avut loc la Călăraşi punerea pietrei fundamentale a măreţului edificiu şcolar ce ridică acolo consiliul judeţean pe spesele sale. Serbarea, favorizată de un timp foarte frumos, a ocazionat o mişcare excepţională în, deordine, tăcutul oraş de reşedinţă al Ialomiţei. O lume imensă se adună la locul de serbare, unde era pregătit un frumos pavilion de verdeaţă, ornat de flori şi de multe drapele naţionale. La ora 1 p.m. sosi D. ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, V.A. Urechia, însoţit de D. prefect Obedeanu. Muzica roşiorilor, venită anume de la Ostrov, cântă imnul naţional. Apoi clerul făcu sfinţirea apei sub pavilion, în prezenţa tuturor autorităţilor şi invitaţilor, între care D. consul otoman”.

După terminarea sfinţirii apei şi stropirea pietrei scavate, pregătită pentru depunerea pergamentului de fundaţie, revizorul şcolar a rostit următorul discurs, în numele consiliului judeţean: „Domnule ministru, Concetăţenii noştrii, aşteptau cu o vie nerăbdare sosirea D-voastre în mijlocul nostru, pentru a pune temelia celui dintâi şi, o putem spune cu mândrie, celui mai frumos local pentru învăţământul public”.  

      Suntem datori a mulţumi  pentru aceasta D-lui prefect Obedeanu, carele, cu o canstantă preocupare pentru instrucţiunea poporului, ca fidel reprezentant al guvernului, ne dă ocaziunea de a-i fi  recunoscători pentru stăruinţa ce a depus a se clădi atât acest frumos local de şcoală, precum şi alte şase noi localuri în comunele rurale din acest district, numai în cursul acestui an şcolar.

       Consiliul general judeţean, în solicitudinea sa pentru instrucţiunea primară în comunele rurale, a înscris asemenea în bugetul anului curent suma de 17.000 lei, pentru a se face o repartiţie între învăţători şi învăţătoare, care erau plătiţi numai din fondurile comunale; cu acest mod avem  în judeţul nostru Ialomiţa, D-le ministru, 32 şcoli mixte şi 14 şcoli de fete, plătite de comune şi judeţ, plus 30 de şcoli gradul I şi 25 de şcoli gradul II, plătite de Stat şi subvenţionate de comune; iar şcoli urbane trei de băieţi şi două de fete, care toate funcţionează în mod regulat.

       Comuna de reşedinţă, Călăraşi, pe lângă alte multe lucrări ce a săvârşit anul acesta, a proiectat şi dânsa clădirea unui local de şcoală de fete a cărei necesitate este imperios cerută.

       Astfel, D-le ministru, noi Românii, deşi un popor mic prin număr, dar învârtoşit prin lungile suferinţe a atâtor incursiuni seculare, suntem mândrii că am putut conserva naţionalitatea, limba şi religiunea strămoşilor noştrii, şi, pentru a lua loc în concertul european, navem decât a ridica asemenea localuri de focare ale luminei şi inteligenţei omenirii.

      Corpul didactic din acest district va fi fericit de a-şi  putea îndeplini cu sfinţenie datoria de adevăraţi învăţători ai poporului, întărindu-se astfel şi mai mult vechea credinţă că şcoala, alături cu biserica, a fost, este şi va fi menită a cimenta naţionalitatea noastră.

      Trăiască Majestăţile Lor Regele şi Regina!

      Trăiască România!”

( Monitorul Oficial ne informează:” Urări îndelungi prelungite umplură aerul pentru M.M.L.L. Regele şi Regina”).

       A urmat apoi cuvântul ministrului cultelor şi instrucţiunii publice, din care vom spicui în continuare: „Nici o operă de artă nu caracterizează mai bine o epocă şi pe un popor ca construcţiunile, edificiile lui. Alt graiu grăeşte minţii noastre priveliştea Acropolei, altul Piramidele şi un altul Coliseul de la Roma! Şi în propria noastră ţară între triburile scitice şi podul lui Apolodor este distanţa dintre cultură şi dintre barbarie. Apoi tot ceea ce ne-a mai rămas de mai târziu de la moşi şi strămoşi, nu are un caracter propriu? Dacă istoria ar tăcea, dacă ea nu ne-ar spune dureroasele dar şi glorioasele zile din trecut, ne-ar grăi despre acestea contemplarea inteligentă a singurelor edificii, construcţiuni ce ne-au rămas de la strămoşi: bisericile şi mănăstirile. Cum este caracteristica acestor construcţiuni? Lupta de rezistenţă întemeiată pe credinţa în Dumnezeu. Mănăstirile noastre cele mai multe ridicatu-s-au pe osemintele celor căzuţi pentru apărarea patriei. Vedeţi însă unde sunt aşezate aceste mănăstiri? La munte, în mijlocul codrilor nestrăbătuţi, carele erau nu numai locuri de rugăciune, dar şi cetăţi de adăpostire a poporului la zile de păsuri şi ameninţare.Şi pe când în fundăturile, în creierii munţilor, construia Românul altare şi cetăţi, câmpia rămânea văduvă de orice edificii, până şi de locuinţe umane, căci era locul de scurgere a valului barbar. Abia simple popasuri, bordeie, locuinţe provizorii, adevărate moşoroae omeneşti, mult timp întâlneau în câmpiile ţării, pe şesurile D-v., Ialomiţeni. Instabilitatea era dar caracteristica aşa ziselor construcţiuni ale cîmpiei.

      Dar chiar şi la munţi construcţiunile moşilor şi strămoşilor noştri ne mai spun un fapt care socot util astăzi a-l reaminti; Românul chiar şi în trecut nu a construit ca popor, ca colectivitate, ci ca individualitate.Biserica lui Negru-Vodă, a lui Alexandru cel Bun, a banului..., iată ce avem, în loc de temple datorite la numeroase generaţiuni în curs de secoli! D-aci vine puţinătatea relativă a edificiilor noastre vechi, izolarea forţelor individuale nu putea da monumente ca acele ce crează colectivitatea.

      Amintesc aceasta astăzi cu bucurie, căci sunt chemat a pune piatra fundamentală la o construcţiune de o caracteristică cu totul alta: Construcţiunea ce începe azi în acest loc va grăi cu grai răsunător despre epoca actuală. Măreaţă ca nici una din ţară, această construcţiune nu mai este numai semn de stabilitate şi încredere  în viitor, ci mai ales opera care a încetat de a fi a individualităţei  spre a fi a colectivităţei, a unui între judeţ...( vii aplauze).Edificiul  D-voastră, al tuturor, va spune pe lângă aceasta, generaţiunilor viitoare, că D-v. aţi înţeles cum Călăraşiul ştie a-şi apăra ţara nu numai cu arma ci şi cu cartea românească. Da, aţi înţeles încă că alăturea cu altarele ridicate de strămoşi, noi trebuie să ridicăm altarele luminării minţii, singurele care, de vor fi bine conduse, vor ţine etern legat pe Români de religiunea strămoşească ca şi de patrie(aplauze).

     Cu această apreciere a operei D-voastră, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice este fericit d-a fi părtaş cu D-v. la bucuria acestei zile şi aduce viile sale mulţumiri acelora care l-au invitat la asemenea frumoasă serbare....

     Azi, d-lor, veniţi a proba că şi D-v. Iubiţi cu adevărat libertatea căci faceţi din şcoală tare cetate pentru libertate. Da, ignoranţa  este fatală libertăţii; da, libertatea fără şcoală, fără lumină, este dezordinea, anarhia, peirea naţională!... De aceea, în numele guvernului actual, sunt fericit a proclama sus şi tare că judeţul Ialomiţa a făcut operă de adevărat liberalism prin această construcţiune. Este oare nevoie mulţumind D-lui prefect, consiliului judeţean, judeţului întreg, să le mai zic că au făcut şi operă naţională? Dunărea este colo la picioarele D-voastră şi după acel fluviu românesc, care trecător nu va binejudeca de poporul la care cel mai frumos edificiu este al şcolii. Edificiul D.voastră va trimite sfat bun ţărmului vecin şi va grăi cu el despre viitorul României şi despre rolul său în Orient.

     Înainte dar cu mistria, meşteri Manoli ai culturii naţionale! Ridicaţi tot mai sus cetatea luminei, templul culturii şi al naţionalităţii! Şi luând pildă de la vasele D-voastre, care la pupă au divinitatea titulară, O! Călărăşeni, când murii acestei construcţiuni vor fi ajuns la înălţimea ce le-aţi destinat, puneţi-le în frunte şi voi, ca marinarul, geniul titular al României moderne: înscrieţi în frontispiciul şcolii voastre, numele iubit care izbucneşte din adâncul inimei noastre când strigăm:

      Trăiască M.S. Regele Carol I !

       Trăiască M.S. Regina Elisabeta !

( Publicul prezent a acoperit aceste cuvinte cu frenetice aplauze, urări lungi, prelungite, însoţite de cântările muzicii militare). Astăzi, la 125 de ani de existenţă clădirea a primit ceea ce recomanda ministrul V.A. Urechia, adică numele domnitorului Carol I.

       După discursul elevului G. Popescu din clasa a IV-a, prefectul Obedeanu a mulţumit ministrului şi guvernului că au onorat serbarea judeţului şi a dat lectură pergamentului de fundaţiune: „ ROMÂNIA. Consiliul general al judeţului Ialomiţa. Astăzi, marţi, la 23, luna iunie, anul 1881, al cinci-spre-zecilea al  domniei şi întâiul al  proclamării M.S. Carol I de Rege al României şi M.S. Regina Elisabeta, s-a pus prima piatră fundamentală a acestui edificiu de şcoală, în oraşul Călăraşi, de către D. ministru de culte şi instrucţiune publică, Vasile Alexandrescu- Urechia şi de D. prefect al districtului, major Vasile Obedeanu, fiind pe scaunul mitropolitan I.P.S.S. Mitropolit-Primat Calinic Miclescu, preşedinte al consiliului de miniştri, ministru de finanţe şi ad-interim la resbel, D. Ion C. Brătianu, ministru de interne D. C.A. Rosetti, ministru de externe D. Eugenie Stătescu, ministru de justiţie D. Mihail Perekyde, ministrul comerţului, agriculturii şi lucrărilor publice D. colonel Nicolae Dabija şi ministru de culte şi instrucţiune publică D. Vasile Alexandrescu-Urechia.

      Această şcoală s-a clădit cu fondurile districtului Ialomiţa, fiind preşedinte al consiliului general D. Scarlat Perieţeanu, preşedinte al comitetului permanent D. Scarlat Gr. Ulescu şi membrii comitetului permanent D-nii Ioan Brădescu şi Dinu Teodorescu; iar membrii ai consiliului general d-nii: Mihail Poenaru-Bordea, Ioan Mihăileanu, Mihail Gheţu, dr. Petre Degerăţeanu, Alecu Bădulescu, Ioan Vlădoianu, locotenent-colonel Dimitrie Dimitrescu Maican şi căpitan Nicolae Stoica; comandant al regimentului 23 de dorobanţi Ialomiţa D. colonel Alexandru Papadopol, comandant al regimentului 3 de călăraşi d. colonel Grigorie Polisu, director al prefecturii D. George Baronzi, primar al oraşului D. Panait Şerbănescu, secretar al comitetului D. Alexandru C. Doicescu şi inginer diriginte al construcţiunei D. Petre Radovici.”

      Ministrul V.A.-Urechia, toate autorităţile judeţene, consulul otoman şi multe din persoanele prezente au subscris apoi actul care s-a închis ermetic în o sticlă şi adăugându-se numeroase medalii contemporane, monede române şi antice, crucea „Trecerea Dunării”, medalia bene-merenti s-a procedat la sigilarea pietrei scavate în care s-a depus sticla cu actul şi medaliile. Apoi, ministrul, prefectul, autorităţile şi invitaţii, au încins şorţul şi descinzând în şanţ, au pus câte o cărămidă, „în sunetul muzicii şi urările entuziaste ale poporului adunat la serbare, care se termină apoi la orele 3 după amiază, lăsând neştearsă întipărire în mintea şi inima tuturor Călărăşenilor”

         În încheiere Monitorul Oficial consemnează că :”Această serbare nu va întârzia să-şi aibă perechea sa. Consiliul comunal de Călăraşi nu voieşte să fie întrecut de cel judeţean şi nu va întârzia, deci, de a construi şi el un frumos local pentru şcolile de fete”.Acest lucru se va întâmpla în 1897, când în acelaşi timp cu Palatul Administrativ şi Casarma Pompierilor se va ridica o altă impunătoare construcţie: localul şcolii nr. 2 de fete.

CASARMA POMPIERILOR

              După ce la 24 septembrie 1852, prin hrisovul cu nr. 9 adus chiar de domnitorul Barbu Ştirbei, Călăraşii deveneau oraş liber, emancipându-se de sub Epitropia Spitalului Colţea ( iată se împlinesc 155 de ani de la acel act de importanţă istorică pentru oraşul ai cărui locuitori suntem, ceea ce ar trebui să constituie prilej de mare sărbătoare atât pentru autorităţi, cât şi pentru locuitori), dar mai ales după ce în anul 1875 se încheie Actul de tranzacţiune prin care s-a convenit stingerea conflictelor dintre Eforia spitalelor civile şi Primăria Călăraşi, oraşul a intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale, sfârşitul de secol XIX marcând aici, în urbea de pe malul Borcei, sub aspect edilitar construcţia unor impunătoare edificii, cele mai multe dintre acestea emblematice atunci ca şi astăzi: Şcoala nr. 1 de băieţi(astăzi Gimnaziul Carol I), Palatul comunal (Primăria) de la a cărei recepţie se împlinesc în octombrie 120 de ani), Clădirea veche a spitalului, Cazarma Regimentului nr. 23 Infanterie, Palatul Administrativ şi Judecătoresc( Prefectura), Casarma Pompierilor, Scoala nr. 2 de fete ( nr. 4 de mai târziu), Şcoala nr. 2 de băieţi etc.

               Una dintre aceste clădiri este Casarma Pompierilor, astăzi sediul Direcţiei Judeţene Călăraşi a Arhivelor Naţionale.

               Problema construirii unei cazarme pentru pompieri s-a pus încă de timpuriu, dar mijloacele financiare de care dispunea comuna n-au permis realizarea acestui lucru. Spre exemplu, în darea de seamă prezentată de primarul Panait Şerbănescu pentru anul 1893, între lucrările propuse se afla şi “ Facerea unei cazarme de pompieri cu un foişor de foc, precum şi întreţinerea Bateriei de pompieri regulaţi …” Problema unui spaţiu corespunzător se pune cu şi mai mare acuitate după ce în anul 1895, urmare a intervenţiilor făcute de Primărie, Ministerul de Interne aprobă înfiinţarea la Călăraşi a unei secţii de pompieri cu comandă militară, în subordinea Ministerului de Război.

                Eforturile întreprinse atât de primărie, cât şi de comanda secţiei vor fi încununate de succes în anul 1897. Astfel,  în şedinţa din 29 ianuarie 1897, Consiliul comunal al urbei Călăraşi ia în dezbatere problema construirii unei cazarme de pompieri cu toate dependinţele ei, deoarece “ este de absolută necessitate”, iar localul în care funcţiona ( arestul preventiv al judeţului) era “ cu totul vechi, deteriorat şi impropriu de a servi pentru casarmă şi grajdurile pompierilor dând un aspect urât din toate punctele de vedere.”

                Consiliul având în vedere că oraşul “posedă un loc suficient de 4225 m.p. între stradele Vânători (astăzi, Flacăra), Călăraşi (astăzi, Pompierilor), Spitalului (astăzi, Progresul) şi Sf. Împăraţi (astăzi, Eroilor)… pe care se poate construi toate aceste localuri” , aprobă planurile şi devizul estimativ, întocmite de inginerul arhitect al oraşului Ion M. Neculcea, precum şi caietul de sarcini. Valoarea lucrărilor după deviz se cifra la suma de 43.000 lei.

              La 7 februarie 1897, Primăria oraşului comunica Ministerului de Interne că “lucrarea construirii casărmii de pompieri se face prin împrumutul ce comuna va contracta la CEC, de un million de lei, pentru care consiliul a şi înscris în bugetul pe anul viitor 1897/1898 plata anuităţii”. Peste o săptămână, la 15 februarie , Ministerul de Interne comunica primăriei că pe baza avizului dat de Consiliul Tehnic Superior, s-a aprobat “proiectul relativ la construirea unei cazarme pentru pompieri în acest oraş.”

             Odată puse la punct toate amănuntele, la 5 aprilie 1897 se anunţă licitaţie pentru darea în antrepriză a lucrării. Licitaţia finală s-a ţinut la 6 iunie 1897 şi a fost adjudecată de antreprenorul Giuseppe Ciconi, cel care construia alături, peste drum, Palatul Administrativ şi Judecătoresc şi care intrase în impas cu continuarea lucrărilor din cauza lipsei fondurilor. Rezultatul licitaţiei a fost aprobat de Consiliul comunal în şedinţa din 21 iunie 1897.

              La 7 iulie 1897 inginerul Ion M. Neculcea se adresează primăriei arătând că: “Pentru casarma de pompieri ce se construieşte fiind de mare necesitate a se face şi un turn de observaţie şi după toate proiectele făcute pentru a-l face separat de corpul clădirii ar costa minimum 16.000-20.000 lei, cu onoare vin a vă pune la cunoştinţă că acest turn cu cheltuială cel mult de 3.500-4.000 de lei s-ar face deasupra clădirii, înfrumuseţând atât aspectul clădirii, cât şi o cheltuială mare de a face pe viitor un asemenea turn. Această lucrare se poate aproba ca un supliment la lucrarea corpului de cazarmă şi s-ar face acum mai uşor prelungind zidurile interioare şi având de la soclu până la galeria turnului 14 m înălţime, care înălţime ar fi suficientă pentru a vedea peste tot oraşul.” 

              Inginerul dădea în referatul său toate detaliile necesare, astfel că luând în dezbatere propunerea, consiliul local aproba în aceiaşi zi „facerea unui turn de observaţie care va servi în cazuri de incendiu, deasupra cazărmii pompierilor în sensul arătat în referatul d-lui inginer arhitect.”

              La 10 iulie 1897, între primăria oraşului Călăraşi, reprezentată de primarul Petre C. Enescu şi antreprenorul Giuseppe Ciconi italian la origine, dar devenit călărăşean prin căsătorie, cu domiciliul în Călăraşi, strada Independenţa nr. 36 cu ieşire şi prin bulevardul Traian ( astăzi, str. 1 Mai), antreprenor de lucrări publice, se încheie contractul de luare în antrepriză a construirii casarmii pompierilor.Contractul prevedea că: „Lucrarea o voi începe de îndată după subscrierea contractului şi o voi termina negreşit până la finele lunii octombrie anul curent 1897.”

               Într-adevăr, la 15 iulie 1897 începeau lucrările de construcţie a Casărmii pompierilor, clădire ce va fi ridicată într-un timp record. Conform procesului-verbal semnat de primarul Petre Enescu, consilierii comunali Constantin Predeleanu şi M. Nicolescu, inginerul arhitect Ion M. Neculcea şi antreprenorul Giseppe Ciconi, recepţia provizorie a clădirii s-a făcut la 15 noiembrie 1897, fiind găsită „executată conform devizului, planului şi caietului de sarcini”.

               Lucrarea, construită în acelaşi timp cu Palatul Administrativ şi cu Şcoala nr. 2 de fete, a costat în final 48.000 de lei, era alcătuită din parter, unde erau amplasate remisele pentru pompe, sacale şi grajdurile cailor, etaj, unde se alfau cancelaria şi dormitoarele, şi foişorul de observaţie, înălţimea  de 18 m dându-i anvergura de cea mai înaltă construcţie din oraş.

              Chiar dacă a fost depăşită în înălţime de noile construcţii ale oraşului, Casarma Pompierilor, care adăposteşte astăzi sediul Arhivelor Naționale Călărași, a rezistat tuturor intemperiilor şi vicisitudinilor timpului vreme de peste un veac, păstrându-şi caracterul maiestuos şi impunător, reprezentând şi astăzi una din emblemele oraşului noastru. Din păcate, o spunem cu regret, clădirea ( ca şi altele de aceiaşi factură), nu se bucură de atenţia necesară din partea celor care o administrează – Ministerul Afacerilor Interne, prin  Inspectoratul Judeţean de Poliţie -, dar nici din partea autorităţilor locale, astfel că în momentul de faţă aceasta nu arată ca o clădire cu care comunitatea se mândreşte că o are, iar continuarea acestei situaţii poate avea consecinţe la care nici nu dorim să ne gândim.

REGIMENTUL 5 CĂLĂRAȘI ȘI CONSTRUCȚIA CAZARMEI

Alături de trupele de dorobanți, la Călărași a existat și trupe de cavalerie. Astfel, la 27 ianuarie 1837, se anunța sosirea în oraș a primei unități de cavalerie, un escadron ce sosea de la Ploiești, sub comanda căpitanului Filipescu. Pentru cazarea acestui escadron, cârmuitorul I.M. Grădișteanu dă ordin să se repare ceea ce mai rămăsese din cazarma de cavalerie, care adăpostise trupele rusești. În anul următor, 1838, se face din ordinul Departamentului din Năuntru, o cazarmă de zid, învelită cu olane și pardosită cu scânduri, care a costat 16000 de lei, din care Comisia târgului a dat 5500 lei, restul provenind din contribuția locuitorilor.(despre această cazarmă găsiți informații în postarea cu amintirile lui Ion F. Buricescu)

În anul 1843, aflăm că s-a destinat pentru Călărași două escadroane de cavalerie, care odată sosite în oraș au fost instalate în cazarma nouă și în cea de cavalerie.

După revoluția de la 1848, a fost adus la Călărași divizionul I de la Zimnicea, dar la 12 septembrie 1851 divizionul de cavalerie, cu locotenentul Mavrocordat, pleacă la București. În cazarma de cavalerie, locotenentul Burileanu comandantul divizionului al doilea, instalează remontul adus din Rusia.

În anul 1880, Regimentul 3 de Călărași cu reședința la București, avea în componența sa 2 escadroane, ambele cu reședința la Călărași. Escadronul 3 servea pentru ordonanță la prefect și prefectură, transferarea de arestați, executarea de mandate judiciare, escorta expediții poștale cu diligența, gardă la magazia escadronului și pentru două subprefecturi și avea următorul efectiv: 1 sergent, 2 brigadieri, 25 soldați și 20 de cai, iar escadronul 4 avea aceleași efective și servea pentru serviciile administrative menționate la escadronul 3.

Prin Decretul Regal nr. 213 din 8 februarie 1888, se stabilesc circumscripțiile militare teritoriale. Corpul III Armată cu reședința la Galați, cuprindea și județul Ialomița. Cele două escadroane de cavalerie le găsim acum în component Regimentului 12 Călărași cu reședința la Buzău, aflat în subordinea Brigăzii a treia cu reședința la Galați. Regimentul 5 Călărași avea reședința la Brăila.

Un an mai târziu, în 1899, prin Decretul Regal nr. 556, Regimentul 5 Călărași, care avea reședința la Brăila și era format din escadroanele de Covurlui, Brăila și Tutova, a trecut escadroanele de Covurlui și Brăila la regimentul 6 Călărași, iar escadronul de Tutova la Regimentul 7 Călărași, oprind numai plutonul afară din rânduri și s-a format mixt, adică permanent și teritorial, cu reședința la Ploiești. În cadrul acestui regiment se găseau și cele două escadroane de cavalerie nr. 3 și nr. 4 de la Călărași.

Prin Decizia Ministerului de Război nr. 415 din 1893, Regimentul 5 călărași se reorganizează astfel: se mută reședința în orașul Călărași, constituindu-și cadrele din escadronul permanent și plutonul afară din rânduri al Regimentului 5 de călărași, la care s-a mai adăugat un număr de 53 recruți din anul 1893, pentru construirea trupei cu schimbul. Vechile escadroane 3 și 4, care se recrutase din județul Ialomița se desdoiesc și formează escadroanele 1 și 3, recrutându-se întregul regiment din județul Ialomița. În anul 1905 când prin Înaltul Decret regal nr. 2506 din 30 aprilie, se modifică locul cavaleriei în ordinea de bătaie a armatei, Regimentul 5 de călărași cu sediul la Călărași face parte din Corpul III Armată, Brigada a III-a Călărași cu sediul la Galați. Comandant al regimentului era locotenent colonel Victor Ghimpețeanu.  

După cum se observă și din schița alăturată, inițial regimentul a fost încazarmat în construcțiile militare ridicate pe terenul cu o suprafață de 2 hectare, cumpărat de Comitetul Permanent al județului Ialomița de la Primăria orașului Călărași, prin actul de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1891, autentificat la Tribunalul Ialomița. Aici, s-au ridicat, în anii 1892-1896, cazarma, manejul, două grajduri – unul pentru 80 de cai și celălalt pentru 70 de cai -, bucătăria și potcovăria.

Dar cele două hectare erau insuficiente „pentru instalațiunea depozitelor și pentru construcțiunile proiectate, menite a completa toate clădirile trebuitoare acestui regiment și mai ales pentru barăcile ce se vor construi, sub care să se adăpostească soldații în contra intemperiilor în timpul concentrării”, după cum scria prefectului, comandantul regimentului.

Din acest moment începe o adevărată „bătălie” între Ministerul de Război, Corpul III Armată, Regimentul 5 Călărași, susținute de Prefectură (Armata amenința că dacă nu i se îndeplinesc condițiile, mută regimentul în altă locație) și Primăria orașului Călărași. La 29 aprilie 1895, Serviciul județean din cadrul Prefecturii adresa primarului rugămintea de a pune „chestiunea în dezbaterea Consiliului comunal și a stărui pe lângă membrii consiliului să aprobe vânzarea  a încă 1 ½ ha teren (3 pogoane) în vecinătatea imediată cu terenul ce posedau și cu același preț și condițiuni prevăzute prin actul solicitat”.

La 28 iulie 1895, inginerul județului trimite primăriei planul terenului ce urma să fie cumpărat (marcat cu culoarea roșie) și făcea cunoscut că terenul de 1,5 ha este insuficient, deoarece mai era nevoie de câmp de exercițiu, iar comandantul regimentului prin cereri ulterioare a insistat a i se procura terenul notat pe plan de 2 ha 73432,63 mp. Pe acest teren urma ca la fațada să verifice planul întocmit de inginerul județului cu terenul ocupat inspre șoseaua Călărași-Oltenița (astăzi strada București) să se construiască și un pavilion de administrație pentru care se și deschisese licitație. Primăria autoriza pe consilierul P. Petrescu ca împreună cu inginerul comunei să verifice planul întocmit de inginerul județului cu terenul ocupat și rezultatul să fie prezentat consiliului. În baza acestei verificări, Consiliul comunal prin încheierea nr. 6 din 10 ianuarie 1896, a hotărât ca comuna „să vândă de veci județului Ialomița un teren compus din 2 hectare pământ în jurul cazărmii Regimentului 5 Călărași, ce-i necesită pentru a se construi pe dânsul spre a completa instalațiunile și depozitele de construcțiuni proiectate, trebuincioase acelui regiment”. Prețul stabilit pentru terenul situat afară din oraș, la bariera București, în latura dinspre miazănoapte, era de 1000 de lei hectarul. Primăria cerea regimentului să elibereze „celălalt teren ocupat cu grajduri și șanțuri pentru manej, fiind proprietatea comunei”.

La 5 septembrie 1896, prefectura înștiința primăria că în urma corespondenței purtată cu Ministerul de Război, acesta comunica că „ia asupra sa cumpărarea celor două hectare de teren necesar la mărirea terenului ocupat de clădirile Cazarmei regimentului V de Călărași”. A doua zi, 6 septembrie, Corpul III Armată - Serviciul de Geniu – Biroul 4, trimitea primăriei ordinul Ministerului de Război nr. 3627 din 23 august 1896 și un plan de situație relativ la terenul vândut Ministerului de Război pe care se găsește pavilionul de administrație al regimentului, rugând să facă actele de vânzare. În ordinul Ministerului de Război se preciza că: „Terenul cumpărat de județul Ialomița pentru construcția cazarmei regimentului 5 Călărași nefiind suficient, Prefectura a intrat în tratație cu Primăria de Călărași pentru cumpărarea a încă 2 hectare teren și anume acela arătat pe alăturatul plan prin hașurare roșu cu preț de 1000 lei ha”. Suma urma să fie plătită de minister, fiind delegat maiorul Drăgotescu - șeful Serviciului de Geniu al Corpului III Armată ca să „reprezinte ministerul la facerea, autentificarea și transcrierea actului de vânzare.”

În baza acestei solicitări, Consiliul comunal al orașului Călărași lua în discuție vânzarea terenului situat pe raionul orașului, afară din bariera București, așa cum se stabilise prin încheierea nr. 6 din 10 ianuarie 1896 și decidea ca comuna urbană Călărași să vândă de veci către Ministerul de Război 2 ha teren din proprietatea sa.

În același timp, Primăria chema în judecată Ministerul de Război pentru a se vedea obligat să „delase în stăpânirea comunei o suprafață de 2908 mp ce cazarma regimentului 5 Călărași ocupa din proprietatea comunei pe latura de vest alături de drumul ce desparte proprietatea comunei de proprietatea Ministerului de Război, fără nici un titlu sau în caz contrar să plătească fiecare mp cu 30 de bani, în total 872,40 lei”.

Vânzarea fiind făcută, încep discuțiile privind plata terenului. La 10 februarie 1897, Primăria scria Ministerului de Interne că, în urma ordinului primit, a vândut Ministerului de Război, prin maiorul Drăgotescu Dimitrie – șeful Serviciului de Geniu al Corpului III de Armată, 2 ha pământ necesar pentru construirea pavilionului la cazarma regimentului 5 Călărași, cu 2000 lei și ruga să efectueze plata. Urmare intervenției Ministerului de Interne, la 28 februarie 1897, Direcția IV-a Geniu din cadrul Ministerului de Război, comunica că pentru plata terenului a înaintat Corpului III Armată ordonanța de restituire încă din data de 6 februarie 1897 și a scris din nou pentru a o primi. Abia la 8 martie 1897, Corpul III Armată – Serviciul de Geniu, trimite primarului ordonanța de restituire pentru suma de 2025,35 lei, costul celor 2 ha de teren vândut Administrației Războiului, în sumă intrând și plata pe jumătate a taxelor de timbru și înregistrare.

Plata se efectuase, dar problemele nu se terminaseră încă. La 18 martie 1897, Regimentul V de Călărași solicita Primăriei să dispună „a se trimite urgent inginerul comunei Călărași, care împreună cu un ofițer delegat al Corpului de Armată sosit în garnizoană, să determine odată pentru totdeauna terenul hotărât a se ocupa de acest regiment și a se ști astfel până unde se întinde punctele de împrejmuire ale acestui teren”. 

La 24 martie 1897, ing. Ion M. Neculcea - șeful Serviciului tehnic al orașului, comunica primarului că a fost la cazarma regimentului împreună cu căpitanul Ghindaru, delegatul Corpului III Armată și că din dosarele nr. 30/1891 și 44/1896 a rezultat că comuna a vândut 4 (patru) hectare, azi încă regimentul posedă în plus 7404 mp, loc pe care se află depozitul de fân. Neputând cădea de acord cu delegatul Corpului III Armată, nu a putut determina punctele, deoarece au spus că acel loc este necesar regimentului.

„Războiul” pentru teren nu se va opri aici, în anii următori primăria vânzând regimentului încă 6 hectare de teren din islazul orașului, pentru suma de 6000 lei, suprafața ocupată ajungând la 10 ha și 2908 mp, mărginit la sud de șoseaua județeană Călărași – Oltenița (astăzi strada București), la est șanțul ce înconjoară terenul cazarmei despre strada marginașă a orașului (astăzi bulevardul Cuza Vodă), la nord locul comunei pentru bâlci (dincolo de bulevardul Republicii de astăzi) și la vest șanțul terenului comunei închiriat lui Th. I. Miulescu (astăzi bulevardul Nicolae Titulescu). (subl. ns. N.Ț). 

Sub comanda colonelului Florescu Ion, a participat la primul război mondial, în componența Brigăzii 3 Călărași, care făcea parte din Armata a II-a condusă de generalul Averescu. A luat parte la acțiunile militare de pe front pe toată perioada războiului, în 1916 participând la a doua bătălie de pe Valea Jiului și la bătălia pentru București, iar în 1917, la bătălia de la Mărășești, sub comanda colonelului Aristide Bălăceanu. În anul 1918, a luat parte la lupta împotriva anarhiștilor bolșevizați din Republica democratică Moldovenească (Basarabia). Demn de amintit ar fi faptul că în primul război mondial, maiorul Nicolae Rădescu, viitor general al armatei române și  prim ministru, s-a distins la comanda de divizion în Regimentul 5 Călărași.

În anul 1927, în curtea regimentului a fost dezvelit Monumentul Eroilor (cunoscut astăzi ca Monumentul „Vulturul” de la 5 Călărași) regimentului căzuți pe câmpul de onoare în Războiul de Independență și Primul Război Mondial. Basoreliefurile de pe monument, reprezentând scene din luptele purtate, sunt opera sculptorului Vasile P. Iponescu Varo..

După primul război mondial, regimentul a cunoscut o serie de reorganizări. Aici și-a început activitatea care  avea să-l înalțe pe cele mai înalte culmi ale gloriei spotive, ofițerul de cavalerie Felix Țopescu, fiu al orașului Călărași.

La începutul celui de al doilea război mondial, regimentul făcea parte din Divizia 6 Cavalerie, care se afla în Moldova în subordinea Corpului 30 Armată German. A participat la luptele din Basarabia, ajungând până la râul Kuban, poalele Munților Caucaz și malul Mării Azov. Pentru faptele de arme ale ostașilor, regimentul a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa III-a. În timpul retragerii, a participat la apărarea litoralului Mării Negre și al Peninsulei Kerci, la rezistența de la Sevastopol, după care a fost evacuat în țară. După 23 august 1944, regimentul a fost dislocat în București, pentru a asigura paza internă a orașului. Drapelul regimentului a fost decorat cu Steaua României clasa III-a.

Regimentul a fost desființat în luna noiembrie 1944, arhiva și materialele fiind predate Regimentului 4 Roșiori din București.