Ieri, 18 mai 2018, a fost înmormântat, cu onorurile cuvenite, unicul si inegalabilul comentator sportiv Cristian Țopescu, pe care l-am cunoscut mai bine în anii studenției, când, în fiecare luni după amiază, era moderatorul întâlnirilor dintre echipa superbă a Sportului Studențesc, cu Mircea Sandu, Cazan, Chihaia, Bozeșan, Iorgulescu, ca să nu amintesc decât câțiva dintre membrii acelei echipe și suporteri, la Casa de Cultură a studenților "Grigore Preoteasa". Nu gândeam atunci că voi ajunge călărășean, iar arhivele călărășene îmi vor dezvălui informații necunoscute despre originea călărășeană a familiei sale.
Pentru cei dornici să cunoască câte ceva despre această origine, postez materialul următor.

ŢOPEŞTII – O FAMILIE DE CALARAŞENI

În ziua de 16 septembrie 2002, fosta şcoală de fete nr. 2, devenită ulterior şcoala nr. 4 - înglobată atunci Colegiului Naţional „Barbu Ştirbei” -, astăzi parte componentă a Gimnaziului „Carol I”, a primit numele de „Şcoala Ţopescu”, dezvelindu-se şi o placă de marmură pe care este inscripţionat acest nume. În faţa a numeroşi călărăşeni de toate vârstele, s-au rostit atunci cuvinte elogioase la adresa familiei Ţopescu. Deoarece momentul n-a permis a se spune totul, dar şi pentru a răspunde curiozităţii multora care şi-au pus întrebarea: De ce „Şcoala Ţopescu”?, am să prezint câteva aspecte referitoare la membrii familiei Ţopescu, legaţi direct de Călăraşi.
Pentru că placa a fost amplasată pe şcoala unde timp de peste 26 de ani a fost directoare Erato Grimani, devenită prin căsătorie Ţopescu, am să încep cu aceasta. Documentele care se păstrează, nu ne permit să stabilim cu exactitate sosirea în Călăraşi a bunicilor lui Cristian Ţopescu. Dintr-o încercare de monografie a fostei şcoli de fete nr. 2, aflăm că Erato Ţopescu (Grimani) a ieşit la pensie la 1 septembrie 1938, după 35 de ani de activitate în învăţământul călărăşean, ceea ce înseamnă că în anul 1903 Erato Grimani era în Călăraşi şi profesa la şcoala nr. 2 de băieţi, iar din 1905 şi la şcoala nr. 2 de fete, de vreme ce la 11 mai 1907 solicita de la această şcoală procesele-verbale de inspecţii pentru a merge la definitivat. Începând cu anul 1908, Erato Ţopescu apare printre institutorii Şcolii nr. 2 de fete, rămânând însă titulară la şcoala nr. 2 de băieţi, de unde la 8 martie 1912, prin adresa cu nr. 2583 era înştiinţată chiar de către soţul său Nicolae Ţopescu – revizor şcolar – că: „Prin ordinul nr. 11451 din 27 februarie 1912... se transferă de onor Minister, după cerere, la şcoala de fete nr. 2 în locul vacant pe ziua de 1 aprilie 1912 (la 1 aprilie începea anul bugetar-n.ns.). Pe aceiaşi zi D-sa este numită directoare”.
Dintr-un raport al directoarei reiese că localul şcolii, construit după planurile ing. Zamfirescu, în anul 1897, „ca înfăţişare e falnic şi distins”, iar curtea şcolii era „plantată cu diferiţi pomi fructiferi”, servind ca loc de recreaţie, dar şi pentru locuinţa direcţiunii. Din acelaşi raport aflăm că, la 4 octombrie 1916, ora 4 p.m. a căzut în apropierea bisericii din Volna prima bombă trasă de bulgari, de la Silistra, urmată de altele, care au distrus diferite edificii din centrul oraşului, şcoala nefiind lovită. Din cauza bombardamentelor locuinţa şi localul au rămas fără pază, iar directoarea, împreună cu copiii, s-au refugiat la Mircea Vodă, apoi la Călăraşii Vechi, de unde la 14 octombrie au plecat spre Brăila şi, în final, la Vaslui, de unde se vor întoarce după război. După ocuparea oraşului, localul de şcoală a devenit spital de răniţi, iar locuinţa directorului „a fost devastată de bandele bulgare, spărgând de la fiecare uşă o tăblie prin care au intrat, luând îmbrăcămintea şi tot ce au găsit mai de preţ”. După sosirea în oraş a germanilor, la 6 decembrie 1916, localul a fost transformat în lagăr, iar locuinţa în cancelarie pentru ofiţeri, păzită de santinele.
„La 9 septembrie 1918 – scrie Erato Ţopescu – întorcându-mă cu soţul meu şi copiii la căminul mult dorit, după care suspinasem 2 ani în pribegie şi lipsă, am găsit încă pe unul dintre conducătorii lagărului, caporalul german Zabel – institutor în Frankfurt pe Maine, care ne-a ajutat în găsirea unor obiecte casnice şi şcolare. La 2 octombrie 1918, am început din nou cursurile”.
Sugestive pentru modul cum se prezenta şcoala şi despre activitatea directoarei sunt cuvintele înscrise în registrul de inspecţii de cei care i-au călcat pragul. După ce la 28 noiembrie 1932, şcoala era vizitată de Episcopul Gherontie al Tomisului, la 24 mai 1936, cu prilejul semicentenarului liceului „Ştirbei Vodă”, era vizitată de Aurelian Bentoiu – subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei şi de dr. Constantin Angelescu – ministrul Instrcţiunii Publice, care a notat: „Am rămas pe deplin mulţumit de modul cum se prezintă şcoala din toate punctele de vedere. Exprim mulţumirile mele atât d-nei directoare, cât şi întregului corp didactic pentru munca ce depun şi frumoasele rezultate... Deplină admiraţie pentru cum se prezintă şcoala.”

Alegerea denumirii de „Şcoala Ţopescu” nu a fost făcută doar pentru că Erato Ţopescu a fost directoarea şcolii peste două decenii şi jumătate şi pentru că un număr însemnat de ani a locuit în micuţa clădire din curtea şcolii, ci şi pentru că atât soţul său Nicolae, cât şi unul dintre copii Felix George, prin tot ceea ce au întreprins au devenit două din personalităţile ce au dus faima Călăraşiului peste tot pe unde viaţa i-a purtat.

Iată cum îl caracteriza o gazetă locală, în 1937, pe Nicolae Ţopescu: „...fruntaş al învăţământului ialomiţean, fost deputat, cunoscut pentru viaţa sa demnă, pentru munca sa neîntreruptă desfăşurată de mai bine de un pătrar de veac aici la noi, animator la Liga Culturală înainte şi după război...”, consilier comunal şi membru în Consiliul de colaborare al primăriei, în timpul primariatului lui Eugen Cialîc.

Acesta era Nicolae Ţopescu, cel venit la Călăraşi în urma unei telegrame oficiale, care-l întreba: „Primiţi oraşul Călăraşi”. Dar să-l lăsăm chiar pe Nicolae Ţopescu să descrie cum a ajuns la Călăraşi, după primirea telegramei „în sala de bal dintr-un orăşel cu vii bogate pe dealurile din prejur, cu oameni joviali şi cu muzica ... simfonică a ciocănitorilor şi rostogolirilor de butoaie, în zi de toamnă fermecătoare.
Copil al muntelui şi dealului, cu verdeaţă şi ponoare, cu pădure şi dumbravă, mă văzui chemat în Bărăganul despre care ştiam doar ce a scris Odobescu şi ce învăţasem prin geografii: o câmpie întinsă fără pomi, plină cu bălării, de unde apa se scoate cu burduful de la adâncimi mari pentru potolirea setei oamenilor şi animalelor ce rătăcesc pe aici...
Situaţia însă nu-mi îngăduia refuzul şi forţa destinului trebuia împlinită....
O mare de zăpadă, un întins alb nesfârşit, ici-colo un fum rătăcit din vreo aşezare omenească pitulată undeva, gări singuratice, cu nici un fel de sălăşluire la spatele lor, mă duseră în tristeţe şi nostalgia locurilor pe unde trăism de mic copil mă cuprinse fără zăbavă...
Coborât la destinaţie... nu era nici vânt, nici viscol, ci o vreme liniştită, tăcută, ca şi în alte părţi, oameni care mergeau încoace şi încolo, sănii cu clopoţei şi multe ciori cârâitoare pe sus. Va să zică se trăieşte omeneşte şi aici, pe Bărăgăn?”

Celălalt personaj al familiei, care a dus faima Călăraşiului dincolo de hotarele ţării, a fost fiul Felix George Ţopescu, născut la 14 martie 1906, în Călăraşi, într-o casă de pe strada Valter Mărăcineanu (str. Traian de astăzi, fostă Scânteii, înainte de 1989), unde locuia familia. După terminarea liceului “Ştirbei Vodă”  a urmat Şcoala de Război (astăzi Academia Militară), devenind ofiţer de cavalerie.
Dragostea pentru cai, cea care l-a făcut celebru, i s-a înfiripat în suflet încă din copilărie când, împreună cu alţi copii din cartierul Volna, “urmărea lecţiile de călărie şi evoluţiile spectaculoase ale escadroanelor de la Regimentul 5 Călăraşi. Acolo a înţeles de câtă generozitate este capabil un cal faţă de om.
Contactul cu şaua l-a avut într-o vacanţă petrecută la crescătoria de cai de la Jegălia, unde tatăl colegului său de liceu, Nicu Berha (devenit şi el mai târziu cavalerist), era doctor şi le îngăduia să călărească atât cât le poftea inima”, iar primele succese le-a avut cu calul Taifun, “pe care l-a iubit foarte mult pentru că i-a deschis drumul pe care avea sa meargă timp de 30 de ani”. Dar a “îndrăgit-o şi pe Jolka ce mi-a adus 20 de locuri I şi alte numeroase premii, dar şi pe Lăstun şi Bolero a cărui frumuseţe m-a subjugat şi la fel Avrig, Sucitu, Covrig, Luntraşul şi alţii”.
După terminarea şcolii de ofiţeri a fost instructor de călărie la Şcoala de ofiţeri de Cavalerie de la Sibiu şi la cea din Târgovişte, dar dragostea pentru sportul hipic l-a ţinut mai mult aproape de cai, participând la 95 de concursuri naţionale şi 32 internaţionale, câştigând 338 de probe în primele şi 155 în cele internaţionale. A mai câştigat 21 de campionate ale României, 12 cupe internaţionale şi 8 cupe naţionale. Toate aceste trofee se găseau în vitrina din Călăraşi. În perioada cât a concurat a încălecat 51 de cai, 30 în perioada 1931-1940, 21 în perioada 1946-1961.
A fost component al echipei hipice de aur a României din anii 1930-1940, împreună cu Henri Rang, când a obţinut şi cele mai mari succese (medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Berlin, în 1936), dar şi Constantin Apostol, Toma Tudoran, Constantin Zahei şi Ioan Epure. În 1938, la Aachen, în Germania, a câştigat “Cupa Naţiunilor”, “o biruinţă unică prin valoarea ei” – după cum aprecia presa vremii.
Ca antrenor, în perioada 1948-1962 a instruit 46 de călăreţi şi 99 de cai, care au câştigat 983 de premii naţionale, 40 de campionate ale României şi 37 de premii internaţionale.
Pe lângă activitatea de sportiv sau antrenor, a mai îndeplinit voluntar o serie de funcţii, în cadrul Federaţiei de Călărie: Secretar General - 6 ani, membru al Biroului Federal – 12 ani, preşedinte al Colegiului Antrenorilor – 7 ani; preşedinte al Comisiei de propagandă – 10 ani, membru al Comitetului Federal -12 ani.
Pentru activitatea desfăşurată pe tărâm sportiv a primit numeroase distincţii: 1938 – citarea prin Ordin de zi pe Armată pentru câştigarea “Cupei Naţiunilor” la Aachen; 1939 – “Medalia de Onoare pentru merite sportive excepţionale”; 1956 – “Merite sportive”, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea mişcării de cultură fizică şi sport; 1969 – “Diploma de Onoare” pentru merite deosebite în dezvoltarea mişcării sportive din România.
Succesele obţinute în plan sportive  au impresionat nu numai pe cunoscători, ci întreaga Românie. Iată ce scria Nicolae Iorga în “Neamul Românesc” sub titlul “Călăreţii români”: “Încă odată un călăreţ român a biruit. Ce întărire pentru sufletele noastre, ale tuturora, e o astfel de dovadă a unei vitejii, a unui dispreţ de primejdie care înfruntă şi cele mai grele crize morale ale acestui neam. Dintr-o ţară în alta, călăreţii români merg cu steguleţul nostru şi, izbândind, îl ridică deasupra celorlalte. Revenind în ţară, tânărul ofiţer se va duce la datoria lui ca şi cum prin el nimic n-ar fi cîştigat România”.
Dar, nici călărăşenii nu se lăsau mai prejos. Ziarul „Năzuinţa” din 14 august 1937, sub titlul „Un călărăşean, ambasador al României”, scria: „De câteva luni, un fiu al oraşului şi judeţului nostru, locotenentul Felix N. Ţopescu, făcând parte dintr-o echipă de călărie a armatei române, se află peste hotarele Ţării, purtând cu demnitate în ţări străine, culorile naţionale.
Locot. Ţopescu s-a distins în toate concursurile de călărie la care a participat prin multe ţări, dar mai ales în Polonia, Anglia şi în special Germania, surclasând pe cei mai temuţi şi curajoşi călăreţi ai lumii, îngenunchind chiar trufia teutonică – care ar fi vrut să răzbune prin asta Mărăşeştii -, şi obţinând o seamă de premii şi medalii.
Pentru că locot. Ţopescu, acolo unde a dus faima tricolorului românesc, nu mai era simplu locot. Ţopescu din Călăraşi, nu mai era călărăşeanul nostru, în el era întruchipată dimpotrivă o ţară, România Mare, era întreaga naţiune română în mâinile lui. El avea pe umeri răspunderea unei armate de milioane de ostaşi, iar succesele sale repurtate asupra adversarilor erau ale unei ţări...
Locot. Ţopescu este unul din puţinele exemplare ale naţiei noastre, căreia i-a adus cele mai mari servicii de propagandă naţională, mai mult decât o sută de ambasadori, impunând în faţa tuturor naţiunilor prestigiul naţiei şi armatei române...
Venerabilii săi părinţi, institutorii, d. N. Ţopescu şi dna Erato N. Ţopescu, care, ca dascăli, i-au ştiut sădi în inimă dragostea de neam, merită toate felicitările întregii suflări româneşti, pentru succesele acestui brav fiu...
Astăzi locot. Ţopescu este un ambasador al Ţării. Să arătăm că suntem demni de faptele sale, prin care ne-a impus ţara în faţa lumii întregi, iar pe noi călărăşenii în faţa Ţării.
În alte ţări succesele de natura acestora se răsplătesc împărăteşte. Noi, mica lui patrie, să-i arătăm, prin manifestarea noastră, toată dragostea şi stima la care are dreptul”.
Câteva luni mai târziu, Lazăr Belcin însera în ziarul local „Pământul” câteva „Rânduri pentru un călăreţ” care „sub faldurile steagului ţării, alături de alţi călăreţi români şi-au măsurat puterea şi priceperea cu călăreţii altor neamuri, făcând dovada tăriei româneşti”.

Ce-l mâna în luptă şi spre izbândă, ne spune chiar locotenentul de cavalerie Felix Ţopescu: „Aveam în gând, ori de câte ori porneam la concurs, icoana Ialomiţei mele (acea Ialomiţă istorică cu capitala la Călăraşi, de care vorbim şi cu care ne mândrim numai noi, călărăşenii, şi de se cam tem să vorbească ialomiţenii de astăzi, din motive pe care nu le amintesc aici – n.ns. N.Ţ.), care urmărea zi de zi succesele noastre. Poate că atenţia prietenilor ialomiţeni, mi-a fost îndemn şi sprijin ca să înving”.
Ce lecţie de înălţător patriotism naţional, dar mai ales local. Câţi din cei de astăzi mai au în inimă şi în suflet, pe acolo pe unde viaţa-i poartă, icoana Călăraşiului? Iată o întrebare la care nu-i greu de aflat răspunsul.( Din pacate, un astfel de exemplu vine chiar din familia celebrului comentator. Îmi aduc aminte că în urmă cu ceva ani, am citit într-un ziar central – parcă, „Evenimentul zilei” – un interviu cu fiica lui Cristian Ţopescu, cunoscuta vedetă de televiziune şi nu numai, Cristina Ţopescu, care se lăuda că are rădăcini italiene – probabil, se gândea la străbunica sa -, dar nu amintea nimic despre faptul că mai puternice sunt rădăcinile călărăşene. Nu cunosc motivul, dar am încercat atunci printr-un articol publicat într-un ziar local, să restabilesc adevărul. Necunoscând adevăratul motiv, nu pot gândi decât că, ori tatăl său, Cristian Ţopescu, nu i-a spus nimic de originea călărăşeană a familiei, ori i-a fost, ca multor altora, ruşine de aceast lucru).
După 30 de ani petrecuţi în şa, în 1961, la Călăraşi, după cel de-al 135-lea concurs al carierei sale, Felix Ţopescu s-a retras din viaţa sportivă, predând ştafeta (cravaşa) fiului său Cristian, pentru a o duce mai departe.
A urmat vremea amintirilor, timp în care a povestit trăirile anilor de tinereţe într-o serie de lucrări: „30 de ani în şa”; „Călăreţi, obstacole, victorii”; „Afecţiuni reciproce”; „Al doilea prieten”; „Un prieten dintotdeauna” – ultima dintre apariţii fiind un adevărat manual de echitaţie.
La 4 iulie 1999, la vârsta de 93 de ani, Felix - George Ţopescu, mândrie a călărăşenilor, omul care a făcut din călărie o artă şi a dus până departe faima călăraşilor ştafetari de altădată, omul care a iubit ca nimeni altul calul cu universul lui fascinant, a plecat călare pe un cal alb în împărăţia cerurilor, lăsându-ne o amintire care, sperăm, că va fi veşnică în inimile şi sulfetele călărăşenilor.