ENIGMA A FOST DEZLEGATĂ.

La ultima postare despre așa zisul „Palat al Poștei, construit pe vremea regelui Carol I, singurul care se mai păstrează” (vezi, Doamne!, de ce minunăție are parte Călărașiul și nu știe să o folosească), am prezentat dovezi indubitabile că această clădire nu a fost construită pentru instituția poștei, ci este o clădire particulară, în care Poșta a funcționat plătind chirie ca orice chiriaș. Scriam atunci că mai trebuie doar să știm cine a fost proprietarul clădirii și cum a ajuns aceasta în administrarea primăriei. Astăzi suntem în măsură să vă prezentăm și documentele care dovedesc cine era proprietarul clădirii și cum a ajuns aceasta în administrarea primăriei.

Ziarul „Viitorul Ialomiței” din 17 februarie 1913, ne informează că „cu începere de la Sf. Gheorghe poșta se va muta din casele d-lui Catu Doicescu în casele d-lui senator Alexandru Bădulescu” (fost fruntaș de seamă al Partidului Conservator din Ialomița, deputat și prefect al județului Ialomița). Pentru că probabil, în timpul războiului nemții au folosit clădirea fără a plăti chiria necesară, în anul 1919, ziarul „Deșteptarea Ialomiței” din 10 martie anunța că „oficiul poștal se va muta de la Sf. Gheorghe în casele moștenitorilor defunctului Stoianescu, pe care le-ar fi luat cu chirie pe timp de 5 ani și pe prețul de 5500 de lei anual”, pentru a reveni apoi în numărul din 20 aprilie cu informația că „imobilul succesorilor Ath. Stoianescu (fost lider al Partidului Național Liberal din Ialomița, deputat, senator, prefect al județului Ialomița și primar al orașului Călărași) fiind găsit impropriu pentru oficiul poștal, în acest scop a fost închiriat imobilul d-lui Alex I. Bădulescu”, de fapt, imobilul în care oficiul poștal funcționa, așa cum am aflat în postarea anterioară de la fostul oficiant poștal Ilie Ioan. În aceste case, oficiul PTT Călărași va funcționa până spre anii 1965-1966, fiind chiriașul principal al imobilului, așa după cum glăsuiesc documentele.

În baza decretului 92/1950, imobilul în cauză, având ca proprietar pe Sofia Bădulescu (Alexandru Bădulescu decedase, între timp), a fost propus pentru naționalizare, dar probabil, pentru că avea un chiriaș principal așa de important, acesta nu a fost naționalizat.

Din dosarul întocmit de Circumscripția financiară Călărași pentru a urmări plata taxelor și impozitului cuvenit primăriei orașului, rezultă că oficiul poștal a rămas aici, așa cum am amintit, până spre anii 1965-1966 și că acesta plătea chiria direct primăriei pentru a acoperi impozitul pe clădiri, ADAS și fondul de 70 %. Aflăm acest lucru din cererea prin care Sofia Bădulescu, care locuia în București, pe strada Căderea Bastiliei nr. 5, etaj 2, ap. 13, proprietară a imobilului din orașul Călărași, strada București nr. 193, solicita verificarea debitului ce reprezenta impozitul pe clădiri, primăria comunicându-i că acesta trebuie plătit.

Din declarația de impozit pe anul 1952, aflăm că în imobil, construit numai din cărămidă, fără beton,  funcționa oficiul PTT, iar spațiile erau folosite după cum urmează: cele 7 încăperi de la subsol, în suprafață de 138 mp, pentru arhivă, magazie de materiale și acumulatori pentru telegraf; parterul, avea 5 camere și o sală, în suprafață de 152 mp, folosite ca birouri, iar etajul I, cu aceleași încăperi, în suprafață de 130 mp, folosite tot pentru birouri. Pentru încălzire erau folosite două sobe de teracotă, iar dușumelele erau din scânduri de brad. Imobilul avea o vechime de peste 60 de ani, ceea ce înseamnă că fusese construit cam prin anii 1890-1892 sau poate chiar mai devreme.

La 5 mai 1976, Alexandra Bădulescu și Maria Sofia Cîrjan, succesoare ale defunctei Sofia Bădulescu, se adresa Consiliului Popular al municipiului Călărași, informând că posedă, în municipiul Călărași, str. București nr. 193, un imobil în stare de degradare, care în decursul unui an nu a putut fi utilizat și nici organele municipiului Călărași nu au repartizat acest imobil, pentru a servi oricărei locațiuni.

Din acest motiv, ruga ca pe anul financiar 1976 să fie scutite de plata impozitului pe clădiri,  arătând că prin petiție separată au oferit acest imobil Consiliului Popular al municipiului Călărași.

Din referatul întocmit de serviciul de specialitate al Consiliului Popular, s-a constatat că imobilul în întregime era ocupat de Spitalul Călărași, conform repartiției emisă de Consiliul Popular cu nr. 14229 din 11.XII.1975 și deci, era producător de venituri din clădiri.

Datorită problemelor pe care le aveau cu acest imobil, moștenitoarele lui Alexandru și Sofia Bădulescu, au hotărât să doneze acest imobil Consiliului Popular al municipiului Călărași.

Așa se face că prin actul de donație autentificat la Notariatul de Stat din Călărași sub nr. 1108 din 17 iulie 1976, Cîrjan Ștefan, Bădulescu Alexandra și Cîrjan Maria, domiciliați în București, strada Căderea Bastiliei, nr. 5, etaj 2, ap. 13,  donau Consiliului Popular al municipiului Călărași, imobilul situat în Calea București nr. 193, compus din construcție în suprafață de 207,84 mp și teren aferent 500 mp, având următoarele vecinătăți: Nord – Bălășeu Gh, Est – Rozemblat Lizet, Vest – strada Eliade Rădulescu și Sud – strada București.

Donația era acceptată de Nicolae Ioan, domiciliat în strada Grivița nr. 172, secretar al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Călărași, în baza deciziei nr. 364 din 29 septembrie 1976 a Consiliului Popular al județului Ialomița.

Odată donat Consiliului Popular al municipiului Călărași, prin decizia nr. 53 din 14 aprilie 1977 a Comitetului Executiv se decidea ca imobilul în cauză să fie transmis din administrarea Consiliului Popular al municipiului Călărași în administrarea E.G.C.L., instituție specializată în administrarea fondului locativ de stat.

Predarea-primirea s-a făcut prin proces verbal, la data de 26 mai 1977, de către Nedelcu Petre din partea Consiliului Popular al municipiului Călărași și Iacob Lorel din partea E.G.C.L.

Din acest moment, proprietar al imobilului fiind Consiliul Popular al municipiului Călărași, imobilul a fost dat spre folosință diverselor instituții, până după evenimentele din decembrie 1989, când încet încet a fost abandonat, ajungând în starea pe care o cunosc toți locuitorii municipiului nostru și nu numai.

CONCLUZIA: IMOBILUL DIN STRADA BUCUREȘTI NR. 193 NU A FOST CONSTRUIT CA PALAT DE POȘTĂ, CI ESTE O CASĂ PARTICULARĂ, PROPRIETARII FIIND SOFIA ȘI ALEXANDRU BĂDULESCU. DUPĂ MODELUL CLĂDIRII ÎN CARE FUNCȚIONEAZĂ DIRECȚIA DE CULTURĂ, ACEASTĂ CLĂDIRE AR TREBUI SĂ SE NUMEASCĂ NU „POȘTA VECHE” CI „CASA BĂDULESCU”.

9 OCTOMBRIE 1890. A DOUA VIZITA  A REGELUI CAROL I LA CĂLĂRAȘI.

Am scris de-a lungul timpului despre toate vizitele famiuliei regale a României la Călărași, începând cu cea din 1866 când Carol I era doar domnitor al României și terminând cu cea din 1926, a regelui Ferdinand și a reginei Maria. Cei ce doresc să vadă aceste materiale pot cerceta colecțiile ziarelor „Pământul” (un întreg serial) și „Actualitatea de Călărași” sau postările mele pe Facebook și pe blogul istoriaregăsită.blogspot.com. Sigur că, cercetări ulterioare au adus noi informații cu privire la aceste vizite, pe care le investighez încă. Probabil că, toate aceste informații vor fi strânse într-o carte, caere se va intitula chiar Familia regală și Călărașii, carte la al cărei plan încă gândesc. Informațiile noi depistate, vom încerca să vi le prezentăm, în viitoare postări, tuturor celor dornici să afle noi amănunte despre istoria acestor meleaguri.

Atunci când am scris despre vizita efectuată de regele Carol I, însoțit de principele moștenitor Ferdinand, la Călărași (moment amintit pentru prima dată în cuvântarea rostită la dezvelirea statuii aceluiași rege, în anul 2001), ne-am bazat în special pe amintirile fostului director al Gimnaziului Știrbei Vodă, gimnaziu pe care regele l-a vizitat, dar în care s-a strecurat și o greșeală. Amintindu-și peste ani, G.V. Constantinescu, director al gimnaziului la acel moment, scrie că era vorba despre prima vizită și că regele a trecut prin Călărași, în drumul spre inaugurarea podului peste Dunăre de la Fetești-Cernavodă, prilej cu care a vizitat și liceul asistând la lecția de limba franceză, la clasa a treia. Tot acolo este amintit și faptul că regele a fost „găzduit într-o cameră, aranjată turcește, a caselor marelui proprietar Marinache Popescu, tatăl lui Leon Popescu, fostul proprietar al teatrului liric”. Fără să-mi arog merite necuvenite, trebuie să mărturisesc că această informație, deși nu era inedită, atunci a fost aruncată pentru prima dată în spațiul public. Că alții au preluat-o ulterior și au descoperit „cu totul întâmplător” că Leon Popescu este fiul lui Marinache Popescu și s-ar fi născut la Călărași (situație, din punctul meu de vedere, nelămurită încă, deroarece nașterea acestuia nu este consemnată în registrul de născuți, care s-a păstrat. Și este greu de crezut că, Marinache Popescu, viitor mare proprietar și figură de seamă a conservatorilor călărășeni nu și-ar fi înregistrat copilul la starea civilă sau cu ocazia botezului, la biserică.), este o cu totul altă problemă.

Întradevăr, era vorba despre prima vizită în calitate de rege (Carol I mai vizitase Călărașii în 1866, când era domnitor al României), dar nu la ducere spre inaugurarea podului ci la întoarcerea de la inaugurare, după cum rezultă din cea mai amplă prezentare a acestei vizite, făcută de Monitorul Oficial al României nr. 157 din 13(25) octombrie 1890, pe care vă invităm să o lecturați în continuare.

„București, 12 octombrie.

Marți, 9 octombrie, la orele 6 ½ seara, M.S. Regele împreună cu A.S.R. Princepele Ferdinand, însoțiți de d. general Manu, președinte al Consiliului de Miniștri, de D. Lahovari, ministrul de externe și de D. Marghiloman, ministrul lucrărilor publice, sosiră cu un tren special în gara Călărași, ce era împodobită cu drapel, covoare, verdeață și înțesată de populația mai întregului oraș răspândită împrejurul ei și prin stradele laterale ce, deși noapte, alergaseră înaintea suveranului spre a-i arăta nespusa-i bucurie pentru că dânsul binevoise să viziteze capitala județului Ialomița.

Majestatea Sa, coborându-se din vagon, fu întâmpinat de prefect în capul autorităților locale. O gardă de onoare din regimentul 23 dorobanți cu drapel și muzică dete onorurile. Comandantul regimentului cu corpul ofițeresc era așezat               la flancul drept al gărzii. Primarul orașului după ce înfățișă Majestății Sale, potrivit obiceiului, pâinea și sarea, citi următoarea cuvântare:

                           <<Majestate,

Poporul călărășean, vă întâmpină cu entuziasm.

Dânsul vă oferă, prin mine, pâinea și sarea ca semn al deosebitei dragoste și devotament ce păstrează către Tron și Dinastie.

Fiți binevenit în orașul nostru, Sire, împreună cu A.S.R. Principele Moștenitor și dorim să aveți o plăcută amintire din timpul petrecut între noi, după cum și noi cu multă nerăbdare și bucurie am așteptat pe Majestatea Voastră și pe A.S.R. Principele Moștenitor.

Să trăiți Majestate!

Să trăiască M.S. Regina!

Să trăiască A.S.R. Principele Moștenitor.>>

La aceste cuvinte, Regele răspunse arătând deplina-i mulțumire pentru călduroasa și strălucita primire ce i se făcea.

D-nii senatori și deputați ai județului, cum și proprietarii și comercianții cei mai interesați veniseră asemenea pentru a depune respectuoasele lor închinăciuni la picioarele Capului Statului.

În salonul gării adăstau multe doamne din societatea cea mai aleasă, care fură prezentate Auguștilor vizitatori și care le oferiră numeroase buchete de flori.

După aceasta, Majestatea Sa și Alteța Sa Regală se suiră în trăsura ce li se pregătise încărcată de buchete, și, în strigătele înflăcărate a mii de oameni, porni în pas, căci trăsura nu putea să meargă altfel, atât populația se îmbulzea împrejurul ei, la biserică unde ascultă un Te Deum, străbătând orașul foarte frumos luminat.

Apoi, Majestatea Sa, împresurat de nenumărați cetățeni ce-l salutau cu frenetice urale, se îndreptă spre casa D-lui Popescu (Marinache – n.ns. N.Ț.), mare proprietar din județ, unde-și luă cartierul.(subl.ns. N.Ț.).

La orele 7 ½, se dete un prânz (mai degrabă, o cină, fiind seară –n.ns. N.Ț.), la care au luat parte D-nii miniștrii, D. prefect, D. primar, D-nii senatori și deputați ai județului ce se aflau în oraș, D. președinte al Consiliului județean, președintele tribunalului, proprietari și comercianți din cei mai însemnați, în total 40 de persoane.

Către sfârșitul mesei, primarul orașului ținu următoarea cuvântare:

                                   <<Majestate,

În numele orășenilor mulțumim Majestății Voastre pentru deosebita onoare ce ne-ați făcut de a veni în mijlocul nostru.

Cu mult dor ei au așteptat pe Majestatea Voastră!

De când ca Domnitor al țării ați vizitat acest oraș, sunt acum 24 de ani, multe evenimente au trecut peste țară.

Aceste evenimente au adăugat un nou șir de mărgăritare la Coroana ce încinge fruntea Majestății Voastre, mărgăritare care se datorează vitejiei și înțelepciunii Majestății Voastre.

Neatârnarea și Regalitatea sunt cele mai prețioase din aceste mărgăritare.

Cum vă găsiți în mijlocul lor, cetățenii călărășeni au ocaziunea de a mulțumi  Majestății Voastre de tot ce ați făcut pentru țară și mai cu seamă pentru orașul nostru care, prin sprijinul Majestății Voastre, a fost înzestrat cu drumul de fier. (era vorba despre calea ferată Ciulnița-Călărași, care lega orașul nostru de capitala țării – n.ns. N.Ț.).

Să  trăiți Majestate!

Să trăiască M.S. Regina!

Să trăiască A.S.R. Principele Moștenitor!>>

Îndată după acestea, Majestatea Sa răspunse:

<<Adevărat, 24 de ani au trecut de când n-am fost în Călărași și cu atât mai mare este bucuria mea cu cât am putut veni împreună cu Moștenitorul Tronului, după serbarea pe Dunăre, în mijlocul Domniei Voastre, spre a mă convinge de dezvoltarea și progresul orașului, care va lua un nou avânt prin lucrările de pe Borcea (Se referea la operațiunea de dragare a brațului Borcea – n.ns. N.Ț.), care sper că în curând vor fi isprăvite.

Mulțumindu-vă de simțămintele ce ne exprimați și de călduroasa primire ce ne-ați făcut, închin acest pahar pentru prosperitatea frumosului și bogatului județ Ialomița și în sănătatea orășenilor care ne-au dat dovezi netăgăduite de dragoste și de credință.>>

Unanime urale și strigări: Să trăiască Regele mulți și fericiți ani, urmară toastul regal.

A urmat cuvântul generalului Manu, președintele Consiliului de Miniștri, peste care trecem, neavând legătură cu județul Ialomița și orașul Călărași, după care... „la orele 8 ½ o impunătoare manifestație veni înaintea localului primăriei, unde avusese loc prânzul.

Majestatea Sa, ieșind în balcon să o privească, D. Nicolau, unul din cei mai însemnați orășeni, vorbi în numele cetățenilor, arătând fericirea ce o simt că văd pe rege în mijlocul lor, sub a cărui domnie orașul s-a ridicat așa de sus, prin tot felul de îmbunătățiri pe care le datorește puternicului sprijin al Majestății Sale.

În urmă se făcu o măreață retragere cu facle.

După aceasta, ilustrul nostru Suveran și Augustul său nepot au mers pe jos prin străzile cele mai importante, înconjurați de cei mai principali cetățeni și de mulțimea ce nu se săturase a-i privi și de a-i aclama, iar la orele 10 ½ se retraseră la cartierul regal.

A doua zi, la orele 9 ½ dimineața, M.S. Regele și A.S.R. Principele Ferdinand, însoțiți de D. general Manu, președintele Consiliului, de D-nii miniștrii Lahovari și Marghiloman, de D. general Barozzi, șeful Casei militare regale, de D. prefect și de primarul orașului, a mers la cazarma regimentului de dorobanți, unde a fost primit de șeful regimentului, locotenent colonel Ionescu. Trupa, alcătuită dintr-o companie, având muzica și ofițerii regimentului la flancul drept, era așezată în hala de exerciții. După ce regele a trecut pe dinaintea frontului, trupa a executat mânuirea armelor, focuri și câteva mișcări din școala de companie.

 Regele apoi, a primit defilarea și vizită cazarma, unde i-au fost prezentați toți ofițerii, cum și magazia și luându-și ziua bună de la ofițeri, mulțumi comandantului regimentului pentru frumoasa ținută a trupei și preciziunea cu care s-au executat toate mișcările.

De la cazarmă, Majestatea Sa merse la școala de fete, unde a fost primit de directoare, care a oferit buchete Regelui și Principelui, de revizorul școlar și de profesoare; fetele au cântat imnul. Apoi, Suveranul a vizitat clasele unde a pus deosebite cestiuni și, rămânând satisfăcut, a arătat D-nei directoare înalta sa mulțumire.

De la școala de fete, Suveranul merse la noua școală de copii a comunei, care nu este încă locuită, o cercetă cu deamănuntul și rămase satisfăcut de chipul cum este împărțită și clădită (autorul consemnărilor se referă probabil, șla școala de băieți nr. 2, care s-a construit chiar în acel an – n.ns. N.Ț.).

Trecu în urmă pe la malul Borcei, unde a văzut cheiul și locul unde are să se facă debarcaderul.

După aceasta, Regele se îndreptă spre gimnaziul real, unde a fost primit de director împreună cu tot corpul profesoral și, intrând în sala de recepție, aci directorul a rostit un discurs. Majestatea Sa mulțumind cu bunăvoință pentru sentimentele ce i se exprimau, trecu prin clase unde puse deosebite întrebări, atât în clasele gimnaziale cât și în cele primare, care se aflau în același local.

De la liceu, Regele merse la spitalul județean unde a inspectat cu mare interes atât camerele în care zăceau bărbații, cât și acelea ale femeilor. Aici a fost primit de medicul șef al spitalului, cum și de ceilalți medici. A inspectat asemenea și băile ce sunt bine întocmite și cuvinte de adevărată mulțumire a adresat pentru felul cum sunt îngrijiți bolnavii, cât și pentru buna stare în care a ținut spitalul.

Apoi se duse la temniță, unde a fost întâmpinat de D. procuror al tribunalului care i-a dat deslușiri asupra deținuților. Majestatea Sa a binevoit să facă mai multe grațieri.

De la temniță, Regele, la orele 11 ½, se întoarse la cartierul regal (Casa Ana și Marinache Popescu – n.ns. N.Ț.) spre a primi o delegație a orășenilor care venea să-i mulțumească pentru părinteasca îngrijire ce a avut față cu interesele și propseritatea orașului și a județului, și mai cu seamă pentru adâncirea Borcei.

Cu acest prilej un membru al delegației a citit adresa de mai la vale subscrisă de cei mai notabili locuitori ai Călărașiului:

                             <<Majestate,

Guvernul Majestății Voastre a luat măsuri ca să se adâncească gura Borcei.

Noi, orășenii, ne împlinim o sacră datorie de a aduce Majestății Voastre respectuoasele noastre sentimente de recunoștință, că sub Domnia Majestății Voastre, ilustrată prin atâtea fapte mărețe, s-a realizat această dorință veche a noastră pe care am avut-o încă de la 1852, când s-a fondat orașul.

Mărit fie numele Majestății Voastre pentru grija ce aveți privitoare la dezvoltarea acestui oraș și soarta sa. Să vă dăruiască ani mulți pentru fericirea poporului nostru, cum și M.S. Reginei și A.S.R. Principelui Moștenitor.>>

La orele 12 ½ se dete un dejun la care au luat parte 40 de persoane. În timpul mesei, D. prefect Constantin Filitis, ridică un toast prin care arată cât ialomițenii erau de recunoscători Majestății Sale că, împreună cu Moștenitorul Tronului, veniseră să petreacă în acest județ, ce odinioară era un câmp pustiu, pe când astăzi e unul din județele cele mai bogate ale României, căci drumul de fier și celelalte ajutoare, dobândite sub binecuvântata de Dumnezeu Domnie a regelui Carol I i-au dat mijloace întru a-și lua zborul pe drumul propășirei și al avuției, asigurând pe Suveran de devotamentul fără margini și de dragostea fierbinte a populației din județul Ialomița și a sfârșit exprimând dorința ialomițenilor ca drumul de fier de la Slobozia să se lege cu Urziceni.

Regele mulțumi cu o vădită bucurie sufletească.

Apoi, la ora 1 ½, merse la gară unde-l așteptau toate autoritățile, un mare număr de proprietari și comercianți, cum și doamne ce-i oferiră buchete.

Aci, după ce arătă tuturor cât a fost de viu mișcat pentru strălucita primire ce i se făcuse lui și moștenitorului Coroanei, însărcină pe D. prefect să arate județenilor, iar pe D. primar orășenilor că timpul cât l-a petrecut la Călărași va fi pentru dânsul o scumpă aducere aminte. După aceasta Regele, împreună cu Alteța Sa Regală, luându-și rămas bun de la cei de față, se sui în trenul regal și porni spre Sinaia”.

MARELE DRAMATURG EUGEN IONESCU 

PROFESOR LA LICEUL DIN OLTENIȚA

Marele dramaturg Eugen Ionescu, devenit celebru în Franța sub numele de Eugene Ionesco, conform ortografiei franceze, considerat maestrul teatrului absurdului și unul din cei mai jucați zece autori din lume, a văzut lumina zilei, la 13/26 noiembrie 1909 în orașul Slatina, cu toate că îi plăcea să declare, din pură cochetărie, că este născut în anul 1912, anul morții marelui Caragiale, precursorul său. Tatăl său, care se numea tot Eugen Ionescu, era avocat, iar mama sa Therese (născută Ipcar), de origine franceză, a lucrat ca secretară într-o bancă. Copilul Eugen, în urma separării părinților, își petrece o parte din copilărie în Franța unde a urmat și școala primară (se va mai întoarce în Franța, în perioada 1933-1939, urmând la Paris studii doctorale), apoi în 1925, întors în România la tatăl său, a urmat cursurile la Colegiul “Sf. Sava” pe care le absolvă în 1928 și apoi pe cele ale Facultății de Litere și Filosofie din București.

Așa cum este cunoscut, Eugen Ionescu s-a stabilit în Franța, la Paris, cu familia, în luna martie 1945. Nefiind specialist în biografia marelui dramaturg, mai menționăm doar că debutul său ca dramaturg a avut loc la vârsta de 40 de ani și capătă celibritatea începând cu anul 1954, primind numeroase premii care au culminat cu alegerea ca membru al Academiei Franceze, la 22 ianuarie 1970, primul scriitor de origine română care primește o asemenea onoare și titlul de Chevalier de la Legion D Honneur. La 25 februarie 1971 rostește tradiționalul discurs de primire. În anul 1987 este distins cu medalia de onoare a orașului Paris și alte două medalii.

Centenarul nașterii sale a fost sărbătorit pe tot parcursul anului 2009, pe plan international, sub sigla UNESCO, iar în cadrul sesiunii științifice “Centenar Eugen Ionescu”, din 26 noiembrie 2009, a fost numit post-mortem, membru al Academiei Române.

S-a stins din viață la 28 martie 1994, la Paris, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

Revenind la subiectul nostru, amintim că, după ce și-a luat licența, în anul 1932, Eugen Ionescu a fost pentru o scurtă perioadă de timp profesor de limba franceză la Gimnaziul Mixt “Principesa Elena” din Cernavodă, în perioada 1 septembrie 1935 – 1 septembrie 1936, la Seminarul Teologic din Curtea de Argeș, în perioada 1 septembrie 1936 – 1 septembrie 1937, pentru ca de la 1 septembrie 1938, în baza ordinului 148779 al Ministerului Învățământului, să fie transferat la Gimnaziul “C. Alimănișteanu” din orașul Oltenița (astăzi Liceul “Neagoe Basarab”).

Pentru prima data despre existența sa ca profesor la această școală, aflăm dintr-un proces-verbal din 28 septembrie 1938 al Conferinței profesorilor gimnaziului, la care au participat toți profesorii titulari ai școlii, care l-au desemnat ca membru în Comitetul școlar pe profesorul Eugen Ionescu.

La numai o lună de la acest moment, într-o adresă trimisă Inspectoratului Școlar București, privind întocmirea unei situații cu profesorii care au împlinit la 1 septembrie 1938, trei ani de provizorat, se face cunoscut că: “Dl Eugen Ionescu are la 1 septembrie 1938 numai doi ani serviți cu titlu provizoriu, deoarece în timpul de la 1 septembrie 1937 la 1 septembrie 1938, D-sa a funcționat în Ministerul Educ. Naționale, însărcinat cu conducerea Serviciului de Relații Culturale cu străinătatea.”

Deși fusese numit profesor al catedrei de franceză la Gimnaziul “C. Alimănișteanu” din Oltenița, Eugen Ionescu continua să se afle în concediu pentru studii întreg anul școlar 1938/1939. La 8 august 1939, conducerea liceului îl înștiințează că examenul  de corigență la lb. franceză cu elevii de stat s-a fixat pe ziua de 3 sept. 1939, ora 8 dimineața. Dar, pentru că era concentrat la Regimentul 3 Olt Infanterie, nu poate participa la examenul amintit. Pentru anul școlar 1939/1940, documentele consemnează faptul că profesorul Ionescu era la 1 septembrie 1939 concentrat, cu toate că printr-o adresă transmisă Inspectoratului Școlar București, se solicitase de către conducerea școlii a fi scutit de concentrare. De la 1 decembrie 1939 îl găsim din nou în concediu de studii, iar la data de 30 septembrie 1940, când se găsea din nou concentrat solicită printr-o carte poștală adresată directorului gimnaziului  teoretic, dl D. Hrițcu, eliberarea unei adeverințe care să confirme că este profesor titular la acest liceu.

Dintr-o altă carte poștală adresată conducerii școlii, la 28 noiembrie 1940, aflăm că Eugen Ionescu era detașat la Colegiul Sf. Sava București și avea nevoie de o copie a statului de plată personal. 

Din ștatele de plată ale personalului didactic, aflăm că profesorul Eugen Ionescu a fost detașat la Colegiul “Sf. Sava” în perioada octombrie 1940 – august 1942, iar din septembrie 1942, conform ordinului Ministerului Învățământului nr. 183117, este detașat la liceul “Mihai Viteazul” din București. Începând cu luna aprilie 1944 figurează din nou ca fiind în concediu , până în luna august 1946.

O  VÂNĂTOARE REGALĂ ÎN PĂDURILE

BAZARGHIDEANU ȘI PUTINEIU

Una din primele îndeletniciri ale omului primitiv, care-i asigura existența, vânătoarea a devenit cu timpul una din plăcerile oamenilor cu stare materială bună, de cele mai multe ori o metodă de a ieși din normalitate și de a da impresia că cel aflat în frunte este cel mai bun vânător și nu dorim să exemplificăm. De această pasiune nu era strain nici regele Carol al II-lea.

Am fost vreme de cinci ani profesor școala din comuna Ștefan cel Mare, în perioada 1982 – 1987 și am auzit atunci de multe ori despre cele două păduri; Bazarghideanu și Putineiu, din care oamenii se aprovizionau cu lemne pentru iarnă, dar nu m-am gândit niciodată atunci, că acele păduri din Bărăgan ar putea servi și pentru vânătoare și că va veni vremea când voi aprofunda acest aspect legat de pădurile în cauză.

Într-una din duminicile de la începutul lunii noiembrie 1934, factorii de decizie din județul Ialomița de atunci, județ care avea capitala la Călărași, au pregătit regelui Carol al II-lea o surpriză, constând într-o vânătoare. Iată cum descrie ziarul “Biruința” din 11 noiembrie 1934, sub titlul “O vânătoare regală în Ialomița”: “Duminica trecută, a avut loc în județul nostru o vânătoare regală în pădurea Bazarghideanu și Putineiu, organizată de d. colonel Polizu, comandantul Depozitului de remontă Jegălia și d. Nicu Pop Băleni, prefectul județului.

La această vânătoare, au participat: M. S. Regele Carol I, Marele Voevod Mihai, I. Inculeț – ministru de Interne, General Ilasievici, General Inspector de armată Nic. Samsonovici, General Partene, General Barbu Pârăianu – Insp. G-l al Jandarmeriei, Dr. E. Bianu – subdir. G-l al Siguranței Statului, Nic. Popescu Băleni – prefectul județului, Dr. L. Stupiewschi – senator, Săulescu – dir. G-l al Vânătoarei, col. Polizu – comand. Depozitului de remontă Jegălia, col. Dombrowski, Dr. Anastasiu, col Rășcanu, N. Teianu, col. Drăghici ș.a.

Sosirea D-lui Ministru Inculeț

Încă de sâmbătă seara, a sosit în gara Seceleanu d. Inculeț, ministru de Interne și cu reprezentanți ai Siguranței Generale a Jandarmeriei pentru a lua personal toate măsurile pentru paza Suveranului și reușita vânătoarei.

D. Ministru Inculeț a fost întâmpinat în gară de d. Nic. Pop. Băleni, prefectul județului Ialomița, maior Richard Georgescu – comandantul Legiunii de jandarmi și D. Badac – chestorul poliției Călărași.

Seara, d. prefect Băleni a luat masa cu d. Inculeț și a fost găzduit în vagonul ministerial.

Sosirea M. Sale Regelui

A doua zi dimineață, cu un tren regal a sosit la Seceleanu M.S. Regele Carol, Marele Voevod Mihai, suita și invitații pentru vânătoare.

La ora 9, M.S. Regele a descins din vagon fiind întâmpinat de primarul comunei I.G. Duca (Perișoru), Crachină, care i-a urat bun sosit pe teritoriul comunei sale.

M. Sa a întins mâna primarului și s-a interesat de soarta satului pe care-l administrează.

După aceea d. Inculeț – ministru de Interne a prezentat M. S. Regelui pe d. Nicu Pop. Băleni – prefectul județului, care a prezentat raportul. M. Sa s-a întreținut cu d. prefect interesându-se de nevoile județului, cărora le-a arătat un vădit interes.

Terminându-se protocolul oficial, M. S. Regele, Voevodul Mihai și vânătorii echipați și înarmați s-au îndreptat spre pădurile Bazarghideanu și Putineiu unde la semnalul Regelui, vânătorii s-au așezat în linie și au pornit la atac. S-au vânat 31 de vulpi și câțiva iepuri.

Marele Voevod Mihai a împușcat 2 vulpi, fiind îmbrățișat de M.S. Regele și felicitat de generalii prezenți.

La plecare M.S. Regele a mulțumit d-lui col. Polizu pentru reușita vânătoarei și d-lui prefect Băleni pentru primirea făcută.

Pe tot timpul vânătoarei, paza M. S. Regelui a fost făcută de echipe de polițiști și jandarmi, puse direct sub conducerea d-lor col Todoruț – Inspectorul Jandarmeriei Constanța, maior Richard Georgescu și polițai Badac din Călărași.

Impresii Generale

Cu prilejul acestei vânători, cei prezenți acolo, în special d. prefect Băleni, s-au convins că M. S. Regele Carol este un perfect cunoscător al tuturor problemelor de interes general, cărora le poartă o deosebită grije de adevărat părinte al nației.

Nevoile Ialomiței noastre îi erau deja cunoscute M. Sale și a promis tot înaltul său sprijin pentru rezolvarea lor”.

“CEL MAI VECHI PALAT DE POȘTĂ DIN ROMÂNIA”  SAU “POȘTA VECHE”  ESTE, DE FAPT, O LOCUINȚĂ PARTICULARĂ

Încă de la apariția în spatiul public a problemei clădirii în care a funcționat o perioadă de timp Oficiul postal Călărași, dar pe care unii, în goana după senzational au numit-o “Cel mai vechi Palat de Poștă din România, construit pe vremea regelui Carol I”, sau mai pe scurt “Poșta veche”, ca modest slujitor al Muzei Clio și al adevărului istoric am primit astfel de informații cu rezerve, din cel puțin două motive. În primul rând pentru că pe parcursul cercetărilor mele în arhive și biblioteci, vreme de 30 de ani, nu am găsit nici o informație care să confirme aceste afirmații și în al doilea rând pentru că pe orice clădire construită a servi ca sediu pentru o instituție (vezi vechea primărie, sediul Prefecturii sau Cazarma pompierilor), de regulă, se marca acest lucru. Și ar mai fi ceva. Dacă ar fi fost clădire publică, era imposibil ca aceasta să nu apară între ilustratele de epocă, sub formă de carte poștală. Nefiind convins de afirmațiile gratuite făcute de cei care nu au nici o legătură cu istoria și adevărul istoric, dar urmăresc senzaționalul fără a gândi că poate veni un moment când nu pot dovedi ceea ce au afirmat (și, pentru a lămuri acest aspect, am să dau un exemplu mai mult decât elocvent: În anul 1999 a apărut un album intitulat “Județul Călărași”, care la vremea respectivă a stârnit multe controverse. La pagina 114 este o fotografie cu explicația “Ansamblul monumental Schitul Codreni”, care la vremea apariției albumului era înghitit de ape, în urma amenajărilor Mostiștei. Intrucât albumul era de prezentare, în primul rând pentru străini, am pus întrebarea: Dacă vine un strain, care vrea să vadă schitul Codreni, construit la 1643, în vremea domnitorului Matei Basarab, ce-i arătați, că schitul este înghițit de ape. Întrebarea a rămas fără răspuns.  Situația este valabilă și în cazul nostru, aici nefiind vorba de un palat de postă ci de o casă de locuit. Ce am răspunde noi unor străini care au văzut la televizor reclama făcută acestei clădiri, ca fiind singurul  palat de poștă construit pe vremea regelui Carol I, care se mai păstrează, și vin la Călărași ca să-l vadă. A…, ne scuzați…, este o greșeală. Nu este un palat de poștă…, este o casă de locuit. Și plecând de la aceste exemple, considerăm că ar fi bine ca cei care fac asemenea afirmații să se documenteze) am aprofundat cercetările și am întocmit un material pe care l-am postat pe Facebook, cu dovezi clare, care infirmau neadevărurile aruncate în spatiul public și anume că acea clădire a fost construită pentru a servi ca palat al unui oficiu postal chiar dacă acest oficiu funcționa în capitala județului Ialomița, orașul Călărași. 

                 O reclamă neadevărată, făcută la televiziune

Sigur că mulți din cei care susțineau contrariul au continuat să nege adevărul susținând în continuare că acest local nu este altceva decât “Poșta veche”, ceea ce nu este adevărat, pentru că nu poți spune despre o clădire că este ceva, decât dacă a fost construită ca să adăpostească acea instituție (Cum ar fi ca, clădirii ce adăpostește Direcția de Cultură – “Casa Ana și Marinache Popescu”, cum a fost numită -, să i se spună “Școala veche”, doar pentru faptul că în această clădire a funcționat o perioadă de timp, Școala nr. 3 de fete).

 Și, când mă așteptam mai puțin, un fost lucrător al Oficiului postal din Călărași, ne spune adevărul cu privire la clădirea respectivă, adevăr de care, după lecturarea acestui material, nu cred că se mai poate îndoi cineva.

Așa după cum le este cunoscut celor care urmăresc postările mele, cu ceva vreme în urmă, am postat un material despre Asociația Ialomițenilor, asociație constituită în mai 1933, în București de o serie de oameni desprinși din glia Bărăganului și stabiliți în capitala țării, cu scopul de a ajuta la ridicarea culturală și materială a ialomițenilor. Și pentru că din această asociație făceau parte multe mari personalități de pe aceste meleaguri, dar și oameni mai simpli, pentru a nu scăpa numele vreunuia dintre ei, nu am să nominalizez pe nici unul. Voi spune doar că în septembrie 1937, Asociația scotea în capitala țării un ziar intitulat “Gazeta Ialomițenilor”, în care va semna mari nume ale culturii românești și nu numai, articole de o valoare excepțională. Printre aceste articole am descoperit și două semnate de Ilie E. Ioan, fost salariat al poștei din Călărași, înserate în numerele din 15 mai și 15 iulie 1937, cu titlurile: “Din nevoile Ialomiței. Poșta și Telegraful din Călărași”, respectiv: “Amintiri și deziderate. P.T.T. Ialomița”.

După ce ne povestește cum a ajuns să lucreze la poșta din Călărași, problemele cu care s-a confruntat, cu deosebire în perioada primului război mondial, fostul oficiant ne spune și adevărul despre clădirea în care funcționa poșta la Călărași. Dar să-l lăsăm pe Ilie E. Ioan să ne spună câte ceva despre poșta din Călărași, cu precizarea că sublinierile ne aparțin.

 După ce își amintește că înainte de războiul din 1916, se formase în Călărași, tradiția că, cele mai bune cariere pentru tinerele odrasle, care absolveau gimnaziul local, singura și cea mai înaltă școală atunci în localitate, sunt numai POȘTA și CALEA FERATĂ, acesta ne spune că după absolvirea gimnaziului, părinții l-au înscris la concursul de admitere în școala profesională P.T.T. din București, pe care l-a trecut fără multă greutate, “poate pentru că începuse să miroasă a praf de pușcă și era nevoie de noi cadre”. La 1 iulie 1916 a început cursurile școlii cu alți conjudețeni: Scărlătescu Constantin, Stănescu St., Simion Nicolae, Ion S. Radu, Popescu Gh, șase ialomițeni deodată, șase viitori poștași.

La declanșarea războiului, în august 1916, a fost repartizat, conform dorinței, la Oficiul postal Călărași, “înlocuindu-i pe cei mobilizați și trecuți la oficiile telegrafico-poștale militare, în compunere”. În această atmosferă tulbure și-a început activitatea la Oficiul postal Călărași. “Curând după aceasta a început bombardarea orașului. Populația s-a refugiat în satele vecine, autoritățile  și-au împachetat arhivele și le-au expediat spre interiorul țării, iar noi, poșta, ca măsură preventivă de apărare și pentru că primisem ordin expres de la Direcțiunea Generală, condusă atunci de colonelul Verzea, să nu ne mișcăm de la posturile noastre, ne-am mutat în subsolul oficiului.

Îmi amintesc, nu fără un sentiment de duioasă emoție despre “nopțile mari” pe care le făceam, eu la telefon și Fănică Constantinescu – Cumătru, la telegraf, când liniștea nopții era tulburată doar de țăcănitul “morzei”, zbârnâitul telefonului sau lătratul prelung al vreunui câine nemâncat, paznic credincios al căminului parasit de stăpânii porniți în pribegie.

Cu câtă răbdare așteptam comunicatul care ne sosea de obicei pe la orele 24, deși conținutul era aproape invariabil “rare împușcături sau ne-am retras doi km”. etc. Mai interesante însă pentru noi și mai ales pentru “Cumătru”, care era tare fricos, erau știrile ce ni le dădea telefonistul de la Chiciu, pentru că nu era exclusă vre-o surpriză, să te pomenești, în toiul nopții  cu vre-o patrulă bulgară că-ți spune: “predai bre”.

După orele 12 noaptea “Cumătru” făcea tratație cu ceai cald, adus de acasă în bidon – fusese mobilizat o săptămână și avea echipament militar!

Așa am dus-o până la evacuare, când a început mizeria celor doi ani de război, la care am luat parte, aș putea spune, din plin, deși aveam abia 16 ani.

Ceilalți colegi s-au răspândit și ei în toată Moldova, unii mobilizați pe la unitățile militare, alții pe la școlile militare, toți însă erau roși de același dor, dorul înapoierii la Călărași, orizontul tuturor  aspirațiunilor noastre la acea vârstă.

Prima campanie terminată, în 1918 ne-am înapoiat cu toții la cuib și am început, alături de dirigintele Oficiului de atunci, Athanase Popescu, rămas în teritoriul ocupat, conform ordinelor primite de la centru, opera de redresare a serviciului telegrafo-poștal și am credința că Oficiul Călărași a fost printre primele care s-a normalizat, grație, pe de o parte colaborării noastre a funcționarilor, suficienți atât ca număr cât și calitate, dar mai ales modului priceput  cum eram conduși, fapt pentru care eu personal am avut toată stima pentru “Nea Tănase” cum îl numeam noi, bineînțeles fără să ne audă.

Au urmat după aceea anii de prosperitate, când normal ar fi fost ca și poșta să meargă în același ritm, din contra, regresul s-a accentuat tot mai mult, culminând cu sistarea numirii, din cauza economiilor bugetare, de noi functionari, fapt care a creat Oficiului Călărași, ca și celorlalte oficii în general o situație, care dacă nu este alarmanta, nu este de loc bună.

În celălat articol, pornind de la o chestiune ridicată de unul din ziarele bucureștene, referitor la Oficiul postal din Călărași, care n-ar satisfice nevoile publicului, Ilie E Ioan scrie: “Ca fiu al Călărașiului, care mi-am făcut ucenicia de P.T.T.-ist la acel oficiu în timpuri tulburi, înainte și imediat după războiul mondial, când serviciul se executa din cauza lipsurilor inerente, unei atari situații, în condițiuni destul de grele, fără a se periclita totuși interesele publicului, mărturisesc sincer că știrea în chestiune m-a surprins, mai ales că într-o oarecare măsură, datorită contactului ce am continuat să am cu colegii P.T.T.-iști  ai acelui Oficiu, cunoșteam situația de acolo, care dacă nu este prea bună, nu este totuși atât de alarmantă.

Oficiul Telegrafo – Poștal Călărași este instalat de mai bine de 20 de ani, într-o clădire centrală, destul de impozantă ca exterior, dar lipsită cu desăvârșire, în interior, de amenajările necesare unei asemenea instituții.

Proprietate particulară, deși cu banii plătiți drept chirie putea fi cumpărată și transformată de mult conform cerințelor serviciului, clădirea se află distribuită tot așa ca și atunci când servea drept locuință pentru proprietar cu deosebirea doar a două uși, care au fost sparte pentru a se amenaja câte un ghișeu rudimentar și a unui grilaj de pe vremuri montat într-una din săli unde mai sunt două ghișee. Serviciile nou înființate, Economie, Cekuri și Incasso funcționează la etaj, sacrificându-se locuința pentru diriginte, unde parvii după ce urci o scară îngustă, aproape vertical, fiind expus să te prăbușești în orice moment și după ce mai străbați câteva uși, deși ar trebui ca aceste servicii, în special Casa de economie de care se folosește și copiii de școală, să fie instalată la parter, în văzul și la îndemâna tuturor.

Biroul coletelor sosite este instalat în pivnița clădirii, pe care am cunoscut-o și eu, dar aceasta se întâmpla în toamna anului 1916, când orașul se afla sub bombardamentul de artilerie al vecinilor de la Silistra; astăzi însă nu se mai poate concepe ca un serviciu public să fie instalat într-o asemenea pivniță. Cartarea scrisorilor ca și întreg serviciul se execută în condițiuni puțin prielnice, totuși datorită eforturilor depuse de amploiați, interesele publicului nu sunt cu nimic știrbite.

Fiecare funcționar este silit să lucreze în condițiuni favorabile infiltrării maladiilor caracteristice regiunii, tuberculoza și paludismul, câte 10 și 12 ore pe zi numai pentru a completa neajunsurile unui imobil impropriu pentru serviciul de Poștă și Telegraf.

Față de această situație și având în vedere curentul care a luat naștere, în ultimul timp, de a se achiziționa sau construi imobile proprii  pentru autoritățile publice, cred că s-ar cuveni și capitalei județului nostru un local propriu pentru poștă, orașul Călărași fiind în același timp, atât pe terenul national, cultural cât și economic, pe primul plan.

Solicitudinea conducătorilor P.T.T. pentru tot ceea ce ar contribui la promovarea intereselor instituției ca și bunăvoința edililor călărășeni, fiind îndeajuns cunoscute, am credința că cele mai sus arătate vor determina împlinirea dorinței colegilor P.T.T. de la Călărași, un local propriu pentru Oficiul lor, ceea ce nu s-a întâmplat atunci, ci destul de târziu, după instalarea puterii comuniste.(Ce păcat că Ilie E. Ioan nu ne spune și numele proprietarului clădirii, ceea ce ne-ar fi scutit pe noi de căutări suplimentare. Experiența, însă, ne spune că această clădire nu putea ajunge în proprietatea primăriei decât prin actul naționalizării sau prin decrete ulterioare, inventate de comuniști, pentru a intra în posesia celor mai arătoase clădiri din oraș. Căutările la Arhivele din Călărași, Giurgiu sau București, ne vor aduce și numele proprietarului, iar după modelul clădirii Casa “Ana și Marinache Popescu” să fie numită și aceasta).

Cele consemnate de Ilie E. Ioan sunt confirmate și de ziarul “Pensionarul” din 20 ianuarie 1938, care într-o atenționare către Direcția Generală P.T.T. București, arată condițiile anormale în care funcționează Oficiul postal din Călărași, faptul că salariații se îmbolnăvesc, doi dintre aceștia chiar decedând și că “la poșta din Călărași este o situație tragică”, determinată de dezinteresul autorităților superioare față de criza de personal și condițiile proaste datorate unui local corespunzător, pentru care se plătește o respectabilă chirie.

Ca unul care cunosc interiorul acelei clădiri, pe care după evenimentele postdecembriste l-am vizitat deseori, aici ținând cursuri Universitatea Populară “Petre V. Haneș”, aici având într-o perioadă redacția “Jurnalul de Călărași”, la etaj, într-o cămăruță cât un WC, unde-i găseam pe dl Mircea Tătăranu și Cornel Stan – Fie-i memoria veșnică!-, după ce urcam cu frică, scara de care amintea Ilie E. Ioan și tot aici evacuând Primăria Călărași, arhiva fostului Comitet municipal PCR, la parter, iar evidența în subsolul clădiri, cunoscând această clădire - zic, mi-am pus desigur, întrebarea, pe care probabil, și-o mai pun și alții, fără a o exprima public,   dacă clădirea va putea servi scopului pentru care este reabilitată, în vreme ce clădiri publice mult mai importante pentru comunitate stau în stare de ruină, iar altele, cum a fost Casa lui Eugen Cialîc – casa din oraș cu cea mai bogată și frumoasă istorie (este adevărat că nimeni nu a făcut nici un efort pentru a o înscrie pe lista monumentelor istorice) , au fost demolate, fără ca cineva să ridice măcar, un deget?