“CEL MAI VECHI PALAT DE POȘTĂ DIN ROMÂNIA”  SAU “POȘTA VECHE”  ESTE, DE FAPT, O LOCUINȚĂ PARTICULARĂ

Încă de la apariția în spatiul public a problemei clădirii în care a funcționat o perioadă de timp Oficiul postal Călărași, dar pe care unii, în goana după senzational au numit-o “Cel mai vechi Palat de Poștă din România, construit pe vremea regelui Carol I”, sau mai pe scurt “Poșta veche”, ca modest slujitor al Muzei Clio și al adevărului istoric am primit astfel de informații cu rezerve, din cel puțin două motive. În primul rând pentru că pe parcursul cercetărilor mele în arhive și biblioteci, vreme de 30 de ani, nu am găsit nici o informație care să confirme aceste afirmații și în al doilea rând pentru că pe orice clădire construită a servi ca sediu pentru o instituție (vezi vechea primărie, sediul Prefecturii sau Cazarma pompierilor), de regulă, se marca acest lucru. Și ar mai fi ceva. Dacă ar fi fost clădire publică, era imposibil ca aceasta să nu apară între ilustratele de epocă, sub formă de carte poștală. Nefiind convins de afirmațiile gratuite făcute de cei care nu au nici o legătură cu istoria și adevărul istoric, dar urmăresc senzaționalul fără a gândi că poate veni un moment când nu pot dovedi ceea ce au afirmat (și, pentru a lămuri acest aspect, am să dau un exemplu mai mult decât elocvent: În anul 1999 a apărut un album intitulat “Județul Călărași”, care la vremea respectivă a stârnit multe controverse. La pagina 114 este o fotografie cu explicația “Ansamblul monumental Schitul Codreni”, care la vremea apariției albumului era înghitit de ape, în urma amenajărilor Mostiștei. Intrucât albumul era de prezentare, în primul rând pentru străini, am pus întrebarea: Dacă vine un strain, care vrea să vadă schitul Codreni, construit la 1643, în vremea domnitorului Matei Basarab, ce-i arătați, că schitul este înghițit de ape. Întrebarea a rămas fără răspuns.  Situația este valabilă și în cazul nostru, aici nefiind vorba de un palat de postă ci de o casă de locuit. Ce am răspunde noi unor străini care au văzut la televizor reclama făcută acestei clădiri, ca fiind singurul  palat de poștă construit pe vremea regelui Carol I, care se mai păstrează, și vin la Călărași ca să-l vadă. A…, ne scuzați…, este o greșeală. Nu este un palat de poștă…, este o casă de locuit. Și plecând de la aceste exemple, considerăm că ar fi bine ca cei care fac asemenea afirmații să se documenteze) am aprofundat cercetările și am întocmit un material pe care l-am postat pe Facebook, cu dovezi clare, care infirmau neadevărurile aruncate în spatiul public și anume că acea clădire a fost construită pentru a servi ca palat al unui oficiu postal chiar dacă acest oficiu funcționa în capitala județului Ialomița, orașul Călărași. 

                 O reclamă neadevărată, făcută la televiziune

Sigur că mulți din cei care susțineau contrariul au continuat să nege adevărul susținând în continuare că acest local nu este altceva decât “Poșta veche”, ceea ce nu este adevărat, pentru că nu poți spune despre o clădire că este ceva, decât dacă a fost construită ca să adăpostească acea instituție (Cum ar fi ca, clădirii ce adăpostește Direcția de Cultură – “Casa Ana și Marinache Popescu”, cum a fost numită -, să i se spună “Școala veche”, doar pentru faptul că în această clădire a funcționat o perioadă de timp, Școala nr. 3 de fete).

 Și, când mă așteptam mai puțin, un fost lucrător al Oficiului postal din Călărași, ne spune adevărul cu privire la clădirea respectivă, adevăr de care, după lecturarea acestui material, nu cred că se mai poate îndoi cineva.

Așa după cum le este cunoscut celor care urmăresc postările mele, cu ceva vreme în urmă, am postat un material despre Asociația Ialomițenilor, asociație constituită în mai 1933, în București de o serie de oameni desprinși din glia Bărăganului și stabiliți în capitala țării, cu scopul de a ajuta la ridicarea culturală și materială a ialomițenilor. Și pentru că din această asociație făceau parte multe mari personalități de pe aceste meleaguri, dar și oameni mai simpli, pentru a nu scăpa numele vreunuia dintre ei, nu am să nominalizez pe nici unul. Voi spune doar că în septembrie 1937, Asociația scotea în capitala țării un ziar intitulat “Gazeta Ialomițenilor”, în care va semna mari nume ale culturii românești și nu numai, articole de o valoare excepțională. Printre aceste articole am descoperit și două semnate de Ilie E. Ioan, fost salariat al poștei din Călărași, înserate în numerele din 15 mai și 15 iulie 1937, cu titlurile: “Din nevoile Ialomiței. Poșta și Telegraful din Călărași”, respectiv: “Amintiri și deziderate. P.T.T. Ialomița”.

După ce ne povestește cum a ajuns să lucreze la poșta din Călărași, problemele cu care s-a confruntat, cu deosebire în perioada primului război mondial, fostul oficiant ne spune și adevărul despre clădirea în care funcționa poșta la Călărași. Dar să-l lăsăm pe Ilie E. Ioan să ne spună câte ceva despre poșta din Călărași, cu precizarea că sublinierile ne aparțin.

 După ce își amintește că înainte de războiul din 1916, se formase în Călărași, tradiția că, cele mai bune cariere pentru tinerele odrasle, care absolveau gimnaziul local, singura și cea mai înaltă școală atunci în localitate, sunt numai POȘTA și CALEA FERATĂ, acesta ne spune că după absolvirea gimnaziului, părinții l-au înscris la concursul de admitere în școala profesională P.T.T. din București, pe care l-a trecut fără multă greutate, “poate pentru că începuse să miroasă a praf de pușcă și era nevoie de noi cadre”. La 1 iulie 1916 a început cursurile școlii cu alți conjudețeni: Scărlătescu Constantin, Stănescu St., Simion Nicolae, Ion S. Radu, Popescu Gh, șase ialomițeni deodată, șase viitori poștași.

La declanșarea războiului, în august 1916, a fost repartizat, conform dorinței, la Oficiul postal Călărași, “înlocuindu-i pe cei mobilizați și trecuți la oficiile telegrafico-poștale militare, în compunere”. În această atmosferă tulbure și-a început activitatea la Oficiul postal Călărași. “Curând după aceasta a început bombardarea orașului. Populația s-a refugiat în satele vecine, autoritățile  și-au împachetat arhivele și le-au expediat spre interiorul țării, iar noi, poșta, ca măsură preventivă de apărare și pentru că primisem ordin expres de la Direcțiunea Generală, condusă atunci de colonelul Verzea, să nu ne mișcăm de la posturile noastre, ne-am mutat în subsolul oficiului.

Îmi amintesc, nu fără un sentiment de duioasă emoție despre “nopțile mari” pe care le făceam, eu la telefon și Fănică Constantinescu – Cumătru, la telegraf, când liniștea nopții era tulburată doar de țăcănitul “morzei”, zbârnâitul telefonului sau lătratul prelung al vreunui câine nemâncat, paznic credincios al căminului parasit de stăpânii porniți în pribegie.

Cu câtă răbdare așteptam comunicatul care ne sosea de obicei pe la orele 24, deși conținutul era aproape invariabil “rare împușcături sau ne-am retras doi km”. etc. Mai interesante însă pentru noi și mai ales pentru “Cumătru”, care era tare fricos, erau știrile ce ni le dădea telefonistul de la Chiciu, pentru că nu era exclusă vre-o surpriză, să te pomenești, în toiul nopții  cu vre-o patrulă bulgară că-ți spune: “predai bre”.

După orele 12 noaptea “Cumătru” făcea tratație cu ceai cald, adus de acasă în bidon – fusese mobilizat o săptămână și avea echipament militar!

Așa am dus-o până la evacuare, când a început mizeria celor doi ani de război, la care am luat parte, aș putea spune, din plin, deși aveam abia 16 ani.

Ceilalți colegi s-au răspândit și ei în toată Moldova, unii mobilizați pe la unitățile militare, alții pe la școlile militare, toți însă erau roși de același dor, dorul înapoierii la Călărași, orizontul tuturor  aspirațiunilor noastre la acea vârstă.

Prima campanie terminată, în 1918 ne-am înapoiat cu toții la cuib și am început, alături de dirigintele Oficiului de atunci, Athanase Popescu, rămas în teritoriul ocupat, conform ordinelor primite de la centru, opera de redresare a serviciului telegrafo-poștal și am credința că Oficiul Călărași a fost printre primele care s-a normalizat, grație, pe de o parte colaborării noastre a funcționarilor, suficienți atât ca număr cât și calitate, dar mai ales modului priceput  cum eram conduși, fapt pentru care eu personal am avut toată stima pentru “Nea Tănase” cum îl numeam noi, bineînțeles fără să ne audă.

Au urmat după aceea anii de prosperitate, când normal ar fi fost ca și poșta să meargă în același ritm, din contra, regresul s-a accentuat tot mai mult, culminând cu sistarea numirii, din cauza economiilor bugetare, de noi functionari, fapt care a creat Oficiului Călărași, ca și celorlalte oficii în general o situație, care dacă nu este alarmanta, nu este de loc bună.

În celălat articol, pornind de la o chestiune ridicată de unul din ziarele bucureștene, referitor la Oficiul postal din Călărași, care n-ar satisfice nevoile publicului, Ilie E Ioan scrie: “Ca fiu al Călărașiului, care mi-am făcut ucenicia de P.T.T.-ist la acel oficiu în timpuri tulburi, înainte și imediat după războiul mondial, când serviciul se executa din cauza lipsurilor inerente, unei atari situații, în condițiuni destul de grele, fără a se periclita totuși interesele publicului, mărturisesc sincer că știrea în chestiune m-a surprins, mai ales că într-o oarecare măsură, datorită contactului ce am continuat să am cu colegii P.T.T.-iști  ai acelui Oficiu, cunoșteam situația de acolo, care dacă nu este prea bună, nu este totuși atât de alarmantă.

Oficiul Telegrafo – Poștal Călărași este instalat de mai bine de 20 de ani, într-o clădire centrală, destul de impozantă ca exterior, dar lipsită cu desăvârșire, în interior, de amenajările necesare unei asemenea instituții.

Proprietate particulară, deși cu banii plătiți drept chirie putea fi cumpărată și transformată de mult conform cerințelor serviciului, clădirea se află distribuită tot așa ca și atunci când servea drept locuință pentru proprietar cu deosebirea doar a două uși, care au fost sparte pentru a se amenaja câte un ghișeu rudimentar și a unui grilaj de pe vremuri montat într-una din săli unde mai sunt două ghișee. Serviciile nou înființate, Economie, Cekuri și Incasso funcționează la etaj, sacrificându-se locuința pentru diriginte, unde parvii după ce urci o scară îngustă, aproape vertical, fiind expus să te prăbușești în orice moment și după ce mai străbați câteva uși, deși ar trebui ca aceste servicii, în special Casa de economie de care se folosește și copiii de școală, să fie instalată la parter, în văzul și la îndemâna tuturor.

Biroul coletelor sosite este instalat în pivnița clădirii, pe care am cunoscut-o și eu, dar aceasta se întâmpla în toamna anului 1916, când orașul se afla sub bombardamentul de artilerie al vecinilor de la Silistra; astăzi însă nu se mai poate concepe ca un serviciu public să fie instalat într-o asemenea pivniță. Cartarea scrisorilor ca și întreg serviciul se execută în condițiuni puțin prielnice, totuși datorită eforturilor depuse de amploiați, interesele publicului nu sunt cu nimic știrbite.

Fiecare funcționar este silit să lucreze în condițiuni favorabile infiltrării maladiilor caracteristice regiunii, tuberculoza și paludismul, câte 10 și 12 ore pe zi numai pentru a completa neajunsurile unui imobil impropriu pentru serviciul de Poștă și Telegraf.

Față de această situație și având în vedere curentul care a luat naștere, în ultimul timp, de a se achiziționa sau construi imobile proprii  pentru autoritățile publice, cred că s-ar cuveni și capitalei județului nostru un local propriu pentru poștă, orașul Călărași fiind în același timp, atât pe terenul national, cultural cât și economic, pe primul plan.

Solicitudinea conducătorilor P.T.T. pentru tot ceea ce ar contribui la promovarea intereselor instituției ca și bunăvoința edililor călărășeni, fiind îndeajuns cunoscute, am credința că cele mai sus arătate vor determina împlinirea dorinței colegilor P.T.T. de la Călărași, un local propriu pentru Oficiul lor, ceea ce nu s-a întâmplat atunci, ci destul de târziu, după instalarea puterii comuniste.(Ce păcat că Ilie E. Ioan nu ne spune și numele proprietarului clădirii, ceea ce ne-ar fi scutit pe noi de căutări suplimentare. Experiența, însă, ne spune că această clădire nu putea ajunge în proprietatea primăriei decât prin actul naționalizării sau prin decrete ulterioare, inventate de comuniști, pentru a intra în posesia celor mai arătoase clădiri din oraș. Căutările la Arhivele din Călărași, Giurgiu sau București, ne vor aduce și numele proprietarului, iar după modelul clădirii Casa “Ana și Marinache Popescu” să fie numită și aceasta).

Cele consemnate de Ilie E. Ioan sunt confirmate și de ziarul “Pensionarul” din 20 ianuarie 1938, care într-o atenționare către Direcția Generală P.T.T. București, arată condițiile anormale în care funcționează Oficiul postal din Călărași, faptul că salariații se îmbolnăvesc, doi dintre aceștia chiar decedând și că “la poșta din Călărași este o situație tragică”, determinată de dezinteresul autorităților superioare față de criza de personal și condițiile proaste datorate unui local corespunzător, pentru care se plătește o respectabilă chirie.

Ca unul care cunosc interiorul acelei clădiri, pe care după evenimentele postdecembriste l-am vizitat deseori, aici ținând cursuri Universitatea Populară “Petre V. Haneș”, aici având într-o perioadă redacția “Jurnalul de Călărași”, la etaj, într-o cămăruță cât un WC, unde-i găseam pe dl Mircea Tătăranu și Cornel Stan – Fie-i memoria veșnică!-, după ce urcam cu frică, scara de care amintea Ilie E. Ioan și tot aici evacuând Primăria Călărași, arhiva fostului Comitet municipal PCR, la parter, iar evidența în subsolul clădiri, cunoscând această clădire - zic, mi-am pus desigur, întrebarea, pe care probabil, și-o mai pun și alții, fără a o exprima public,   dacă clădirea va putea servi scopului pentru care este reabilitată, în vreme ce clădiri publice mult mai importante pentru comunitate stau în stare de ruină, iar altele, cum a fost Casa lui Eugen Cialîc – casa din oraș cu cea mai bogată și frumoasă istorie (este adevărat că nimeni nu a făcut nici un efort pentru a o înscrie pe lista monumentelor istorice) , au fost demolate, fără ca cineva să ridice măcar, un deget?