DATE ISTORICE PRIVIND COMUNA ROSETI

Sunt puține localitățile din județul Călărași care și-au realizat o monografie. O astfel de localitate este și Roseți, una din așezările model ale județului nostru, care s-a dorit la un anumit moment să fie capitala județului Ialomița. O încercare de realizare a unei monografii a fost realizată în anul 2017 de d-l învățător Nicu D. Petre și Gheorghe Bădulescu. Spun încercare, deoarece cartea cuprinde “Monografia satului Roseți” de la pag. 5 la pag. 31, iar de la pag. 31 la pag. 154 cuprinde “Memoriile unui fiu al comunei”, dl Gheorghe Bădulescu. Chiar dacă nu respectă normele întocmirii unei monografii, nu are nici o notă de subsol sau bibliografie, lucrarea merită aprecierile noastre, pentru că decât nimic sunt bune și asemenea lucrări.

În perioada istorică dinainte de al doilea război mondial, astfel de încercări de monografii se întocmeau fie din ordin venit de sus fie din inițiative locale. Din informațiile noastre, asemenea încercări au existat în anul 1915 (lucrările întocmite se găsesc la Serviciul Arhive Istorice Centrale, fondul Casa Regală), în anul 1933 (lucrările ar fi trebuit să se regăsească în fondul Revizoratul Școlar al județului Ialomița existent la Serviciul județean Ialomița al Arhivelor Naționale, dar așa cum se întâmplă la noi în multe situații, un om strângător a considerat că este bine să aibă el aceste încercări de monografie și le-a luat acasă. Din fericire pentru istoria așezărilor călărășene și ialomițene am intrat în posesia unor copii ale acestora, chiar dacă nu pentru toate localitățile fostului județ Ialomița) și în anul 1942 (lucrările întocmite se găsesc la Serviciul Arhive Istorice Centrale, fond Ministerul Instrucțiunii și Cultelor).

Pentru că în acest sfârșit de săptămână are loc sărbătoarea intitulată “Zilele comunei Roseți”, pentru cei care sunt dornici să afle informații privind istoria satului Roseți, am ales să prezentăm cele două încercări de istoric al comunei Roseți din anii 1915 și 1933.

Cea din anul 1915 se intitulează “Monografia comunei Roseți” și este înaintată administratorului plășii Ciocănești sub semnătura primarului comunei Alexandru Popescu. Iată conținutul acesteia: “Comuna Roseți căreia înainte i s-a zis Cioroiu, după numele moșiei Cioroiu sau Hărăboiu, a luat ființă în modul următor.

Moșia Roseți pe la anul 1810 era proprietatea banului Constantin Crețulescu, în suprafață de circa 4000 hectare (8000 pogoane). Acest ban măritând pe fiica sa Safta sau Elisabeta după paharnicul Ioan Rosseti, ia dat de zestre și această moșie, care nu se cultiva aproape de nimeni ci servea mai mult pentru creștere de vite, case pe moșie nu era decât conacul moșiei.

Pe la anul 1830, s-a așezat în jurul conacului moșiei 14 locuitori și anume: 1) Nicolae Pelticu, 2) Tănase Ene, 3) Nicu Sâmbeteanu, 4) Moise Grămadă, 5) Matei Luca, 6) Ioan Rahoveanu, 7) Savu Rahoveanu, 8) Constantin Zăbavă, 9) Mitu Rahoveanu, 10) Tudor Moraru, 11) Stan Berega, 12) Nicolae Catană, 13) Stancu Ivan  și 14) Nicolae Știrbu veniți din diferite părți cei mai mulți și se îndeletniceau cu creșterea vitelor, iar mai în urmă au început și plugăria. Acești au fost cei dintâi veniți, odată 14 familii adunate la un loc a format un sat căruia i s-a dat numele de Cioroiu, de ce comună ținea nu se știe.

La anul 1835, paharnicul Ioan Roseti a construit o biserică pe movila din fața conacului și serviciul se făcea de preotul Popa Gheorghe, cu această mica populație a funcționat acest sat până la anul 1841.

În anul 1840 noiembrie 20 Safta Ioan Roseti vinde din moșia ce o avea de zestre 3000 pogoane d-lui N. Brătianu, iar la 13 mai 1841 N. Brătianu vinde înapoi d-lui Ioan Roseti cele 3000 pogoane pe care acum le luase pe numele său, astfel că Safta I. Roseti mai avea din zestre 5000 pogoane. Odată paharnicul Ioan Roseti având pe numele său 3000 pogoane a mai cumpărat 8000 pogoane de la o cocoană anume Smaranda, făcând astfel pe numele său 11000 pogoane și pe al soției sale 5000, în total o moșie de 16000 pogoane.

 Pe aceste vremuri începuse mai ales în partea Moldovei să se pună în valoare întinderi mari de pământ printr-un fel de colonizări naționale, un fel de împroprietăriri speciale și anume se invitau locuitori din diferite părți ca să populeze moșiile și să formeze sate, iar ca să-i atragă le făcea fel de fel de înlesniri posibile. Paharnicul Ioan Roseti văzând că câmpiile acestei moșii erau un adevărat bărăgan, și fiind îndemnat și de bunele rezultate ce dăduse în alte părți sistemul de colonizare, face și el o publicație în același înțeles și așteaptă rezultatul. S-a pornit oameni din diferite părți unde viața era mai grea și au venit la Ciororiu.

Cu fiecare țăran ce se prezenta boierul făcea un zapis pe care-l iscălea și apoi îl înfățișa Tribunalului spre autentificare. Învoiala veșnică era următoarea: Țăranul ce se stabilea pe moșia Cioroiu, cumpăra un loc de casă în suprafață de 200 stânjeni pătrați cu preț mijlociu de un șfanț stânjenul. Prețul locului odată plătit, săteanul avea dreptul să are pe moșie oricât pământ va putea dând dijma din zece una, iar din cositură din cinci una, să pășuneze oricâte vite va voi plătind ca ierbărit doi lei vechi de vita mare, șapte vite mici drept una mare, cum și alte condițiuni bune.”

În urma publicațiunei făcută de Ioan Roseti, au venit în anul 1841, una sută treizeci și cinci locuitori și în continuare dă numele acestora. “Aceștia au venit din satele Hotaru de sus, Hotaru de jos, Coslogeni, Tonea, Cocargeaua, Ciocănești, Poianma, Murgeanca, Pârșani, Popești, Zăvoaele, Moldoveni, Ciocile, Luciu, Cioara, Berlești, Viziru și alții ale căror nume ne scapă, astfel că în mai puțin de un an s-a stabilit pe moșia Roseți mai bine de 150 familii formând o comună deosebit de Cioroiu, și căreia i s-a dat numele de Roseți Volnași, iar satului Cioroiu i s-a dat numele de Roseți Clăcași, astfel că satul Roseți Clăcași i s-a schimbat numele de la 1841 și când s-a alipit de comuna Roseți Volnași.

La anul 1847 din îndemnul locuitorului Ciucă Drăgan și Popa Dima s-a construit prima biserică în comuna Roseți Volnași la care i s-a pus hramul Sf. Nicolae, la care se făcea serviciul religios de Popa Dima și Popa Nicolae.

Planul comunei s-a făcut după regulile stabilite la oraș, cu piețe și ulițe drepte, iar la marginea comunei despre apus era un teren rezervat de proprietar unde se făcea un bâlci anual pentru tot felul de mărfuri. Acest bâlci a funcționat până la anul 1860 când s-a desființat și mutat la Călărași, unde se face și în zilele de astăzi.

La anul 1850 comuna Roseți avea 400 familii. Locuitorii acestei comune odată stabiliți aici erau foarte mulțumiți de modul cum trăiau din toate punctele de vedere economice, însă această stare de lucru nu a durat decât până la anul 1858 când proprietarul Ioan Roseti a arendat moșia lui Aristide Agapiade și acesta pe data ce a luat moșia, nu a mai respectat zapisele de împroprietărire ce locuitorii aveau cu paharnicul Ioan Roseti și a început să le puie dări mai mari, scumpind dijma și ierbăritul, afară de aceasta le-a luat și islazul comunal ce-l avea de la Roseti. Atunci locuitorii față de actele ce le posedau, au intentat acțiune atât proprietarului Ioan Roseti, cât și arendașului Aristide Agapiade. Acest proces datează de la anul 1858 și chiar și astăzi se află în curs de judecată la Înalta Curte de Casație – secția I București.

  Pe aceste vremuri comuna se conducea de 4 delegați, cărora li se zicea dipotați, iar venitul statului și ale comunei se strîngea de pârcălabul Radu Giuvelea.

Școli proprii nu erau, iar copiii învățau prin câte o casă ce se destina de locuitor și care se făcea cu rându, pe care o muta aproape în fiecare lună, iar învățătorul se plătea de părinții copiilor, dându-i câte 5-6 băniți de bucate pe timpul iernii, de fiecare copil.

La înființarea comunei în partea despre răsărit se afla o biserică veche care rămăsese de la fostul sat Hotaru de sus și unde se făcea serviciul religios, această biserică în urma reparațiunilor ce i s-a făcut se află și astăzi în curtea cimitirului acestei comune.

Pe la anul 1844-1845 paharnicul Ioan Roseti care era și om Domnesc, ca să populeze și mai mult satele a mai adus vre-o 100 familii de rudari, pe care ia așezat în satul Roseți Clăcași. Acești rudari i-a adus din satele Gherghița, Curcubeu, Snagov, Turbați și Balta Doamnei. Aceștia avea fiecare ceată vătaful lor, care erau: I. Codreanu, Ciurelea, Tudor Bosandrea, Răgălie și Tulpan, aceștia așezați în satul Clăcași erau la ordinele lui Ioan Roseti și la orice munci se servea de ei, iar aceștia când aveau și ei ceva de făcut până nu întrebau pe Coconașu nu făceau nimic. Când vre-un flăcău vrea să se însoare, acesta trimitea pe vătaf la boier și după aceea boierul chema flăcăul și fata ce vrea să o ia și-i împerechea, stăruia pe lângă protopop de-i cununa, iar nunta se făcea în curtea boierească și boierul privea la nuntă. Când vre-un rudar făcea vre-un rău, boierul l-aducea la curte, acolo avea una piatră mare cu un belciug <<care este și astăzi în curte>> și-l punea pe piatră, îl lega de belciug și-l lua la bătaie cu un ciubuc gros ce-l avea, astfel că toți știau de frica pietroiului și ca să nu dea peste el se fereau de rele.

La anul 1863 satul Roseți Clăcași s-a alipit de comuna Tonea, iar la anul 1864 s-a îmăproprietărit 95 locuitori din Clăcași din care 3 fruntași cu câte 11 pogoane de fiecare, 6 mijlocași cu câte 7 pogoane și 19 prăjini, 5 pălmași cu câte 4 pogoane și 15 prăjini și 81 locuitori numai cu locuri de casă având suprafața de 498 stânjeni pătrați fiecare loc, iar bisericii i s-a dat 17 pogoane. Aceste împroprietăriri s-au făcut din moșia ce o avea de zestre Elisabeta Ioan Roseti.   

În anul 1866 s-a mai construit încă o biserică în comuna Roseți Volnași, care i s-a dat hramul Sf. Ioan Botezătorul, la care făcea serviciul religios Popa Ivan.

De la anul 1863 și până la anul 1874, comuna Roseți era singură, iar la anul 1874 centralizându-se comunele s-a mai alipit și satul Coslogeni, iar la anul 1876 s-a deslipit și anexat la comuna Dichiseni unde este și astăzi. În anul 1881 s-a construit în comună primul local de școală, care era compus din 3 saloane și locuința dirigintelui, care a costat 9872 lei.

La anul 1887 s-a făcut din nou biserica cu hramul Sf. Nicolae, care fusese construită în anul 1847, întrucât se ruinase. Primăria este așezată pe una din piețele comunei, s-a construit în anul 1891 și a costat lei 6830.

Comuna Roseți de la înființare și până la anul 1904 făcea parte din plasa Borcea, iar la 1904 s-a declarat reședința plășii Roseți și a datat până la 1905 când reședința s-a mutat la Călărașii Vechi. La 1905 s-a mai construit un nou local de școală compus din 2 saloane și a costat lei 13892.

La 1 iulie 1908 iar a fost declarată reședința administrației plășii Roseți datând până la 1 aprilie 1910 când numărul plășilor s-a redus, iar comuna s-a alipit la plasa Ciocănești unde este și astăzi.

Tot la 1 iulie 1908, prin noua lege de organizare a comunelor rurale, s-a așezat din nou la această comună satul Roseți Clăcași, care fusese deslipit la 1863 și trecut la Tonea, astfel că în 1908 comuna era compusă din comuna Roseți și satul Roseți Clăcași.

Prin legea promulgată cu Decretul Regal nr. 1113 din 27 martie 1909, publicată în Monit. Off. Nr. 290 din 28 martie 1909 satul Roseți Clăcași s-a contopit cu satul Roseți Volnași, formând o singură comună cu numele de Roseți.

La anul 1910 s-a mai construit încă 2 saloane de școală care s-a alipit la cele construite în anul 1905, care a costat lei 16660, completându-se școala cu 4 saloane care a costat în total lei 30552, vechiul local de școală construit la anul 1881 fiind vechi s-a declarant insalubru, s-a dărâmat, iar materialul s-a vândut prin licitație.

Comuna în prezent are un singur local propriu de școală pentru băieți cu 4 saloane, iar cursurile se predă după tip urban. Copii care frecventează școala sunt 278 și anume: 89 cl.I-a, 80 cl.II-a, 55 cl.III-a și 54 cl.IV-a, iar învățători sunt: I. Constantinescu – diriginte, Petre Bădulescu, Gh. Căpățână și d-ra Maria Gheorghiu. Școala de fete se află în local cu chirie compus din 2 saloane și urmează 154 fete și anume: 55 cl.I, 29 cl.II-a se învață de d-șoara Maria Mitulescu, 41 cl.III-a și 29 cl.IV-a se învață de d-na Maria P. Bădulescu – dirigintă. Afară de aceasta mai este o școală mixtă pentru fete, în local cu chirie compus dintr-un singur salon, unde urmează 36 fete și se învață de d-șoara Amelia I. Țepeș.

În comună este și o școală de țesătorie, unde se lucrează multe lucruri frumoase casnice. Această școală este bine înzestrată cu fel de fel de războaie și mașini industriale, în atelier lucrează 16 eleve, care se conduc de d-șoara Iulia Popescu, directoarea școlii.

Comuna are 4 biserici, iar serviciile religioase se fac de preoții Alexe A. Butu, I. Cegăneanu, Ioan Dușa și Ilie Ionescu, ajutați de cântăreții Tache Ivanciu, Gheorghe Manole, Tache Stănescu și Ioniță Popa Nicolae.

În comună este o bancă populară cu numele de „Bărăganul”, care s-a înființat la anul 1902, astăzi are un capital de 140.000 lei și care se conduce de preotul Ioan Cegăneanu – președinte, Alexandru I. Popescu – casier, Ioan Constantinescu – contabil, Stan I. Dobre – secretar, Vasile V. Clinciu – agent de urmărire, Ștefan Șerbănescu, Tache Stănescu, Vasile Anghel, Răducan Ganea, Petre R. Ioan, Luca Gh. Sterea și Gheorghe I. Dragomir – membri.

În anul 1915 s-a reparat biserica cu hramul Sf. Ioan din fostul sat Clăcași și a cărei reparație a costat lei 4700. Tot în anul 1915, s-a reparat și localul de primărie, care a fost construit în anul 1891 și a cărei reparație a costat lei 6300.

Populația comunei după ultimul recensământ este de 1108 capi de familie și 4092 suflete din care 2131 bărbați și 1961 femei. Contribuabili sunt 1060 locuitori, alegători comunali sunt 899 locuitori. Numărul prestatorilor este de 748 din care 231 cu brațele, 54 cu o vită, 324 cu 2 vite, 94 cu 4 vite și 45 cu 6 vite.

Veniturile comunei după buget sunt 15448,03 lei bugetul ordinar, 8710 venitul cârciumilor, 1611,75 fond de pază, iar capital consemnat comuna are în prezent 49078 lei și 77 bani.

În comună sunt 11 cârciumi comunale cu tot felul de băuturi și una numai cu vin, toate sunt arendate.

Comuna ca proprietate are 6 hectare și 9398 m.p. pământ arabil după legea din 1864 și care a rămas comunei de la locuitorii Zamfir Lazăr, Tudor Mihăilă și Eftimie Moraru. Acest teren este arendat cu lei 68 hectarul pe an.

Moșia pe care se află astăzi comuna Roseți este în prezent proprietatea moștenitorilor Ștefan Petrovici-Armis.

Această comună se administrează de Alexandru Popescu – primar, Vasile Anghel – ajutor, Constantin Meșca, Dumitru M. Simion, Radu Tiu, Oprea Vlădăreanu, Mihalache Minculescu, Mihai Gh. Coleașă și Gheorghe Dumitreacu – consilieri, Savu Gheorghe – sergent major jandarm șef de post, Ștefan Dobrescu- notar, Ivanciu Ștefănescu – secretar și Vasile C. Popescu – telefonist.

Veniturile comunale se încasează de dl Gh. Ionescu – perceptor fiscal și Gh. Gh. Ionescu – agent fiscal.

În comună este o infirmerie care se conduce de agentul sanitar Ștefan Moroianu și moașa Eufrosina Cișman.”

Materialul întocmit la 25 octombrie 1933 de Emilia N. Petre, directoarea școlii primare de fete se intitulează „Date monografice asupra satului Roseți” și începe cu „Descrierea satului”: „Satul Roseți se află așezat pe malul stâng al Borcii la 9 km spre răsărit de orașul Călărași. Partea de apus a satului cuprinsă între Borcea și șoseaua ce vine de la Călărași poartă numele de „Clăcași”, fiindcă a fost populată cu clăcașii boierului Rosetti, iar restul satului poartă numele de „Volnași”, fiindcă a fost populat cu oameni care au venit de bună voie pe moșia lui Rosetti.

Forma acestui sat se aseamănă foarte mult cu forma României dinainte de război. Partea de miazăzi a satului, care este tăiată în două de șoseaua județeană Călărași – Fetești, închipuie, de minune, Oltenia și Muntenia; iar partea de miazănoapte e o Moldovă în adevăratul sens al cuvântului. Dar chiar și împrejurimile acestui sat: Borcea, Balta – care când se umflă apele este o nesfârșită „mare”, te fac să te gândești la icoana României dinainte de război.

În continuare este prezentat „Istoricul satului”: „Satul Roseți a fost înființat de Aga Iancu Rosetti în anul 1840. Acum 100 de ani -1833- țăranii români care erau robi pe moșiile boierești au căpătat dreptul de a se strămuta de pe o moșie pe alta, cu condiția de a plăti dările pe 5 ani înainte și de a lăsa boierului gospodăria lor. Boierii, ca să-i menție pe moșiile lor, au început să le acorde unele avantagii; ba unii din ei, vrând să strângă cât mai mulți oameni pe moșia lor, au început să de a veste în țară de avantagiile ce le dă țăranilpor de pe moșia lor.

Așa, Iancu Rosetti – un boier pătruns de ideile filozofice ale Apusului și rudă de aproape cu C.A. Rosetti – a dat veste în țară că celor ce vor veni pe moșia sa le va da locuri de casă înfundate, pe prețul de 200 lei vechi, iar pe moșie va da dijmă din zece una și nu clacă ca la ceilalți proprietari, precum și alte avantagii privind imașul vitelor, cârciumăritul, etc.

Condițiunile fiind avantajoase, au început să vină oameni din diferite părți ale țării, mai întâi cei mai de aproape, ca unii ce auziseră vestea mai din timp și mai târziu cei mai de departe, care auziseră vestea mai târziu. Cei dintâi care au venit în sat au fost Hotăranii, Scutelnicii și Atârnații, din satele cu același nume, ce-și aveau vatra la hotarul de răsărit al moșiei lui Rosetti, unde este astăzi islazul Coslogenilor. Au venit apoi Berleștenii – astăzi Sudiți – Ialomița, Coleșarii de la Ciocănești, Cioroienii de la Cioara-Doicești-Brăila, Poienarii-Poiana, Vlădărenii-Vlădeni, Vizirenii-Viziru-Brăila, Lucienii-Luciu, Măileștenii și Spăneștii veniți de la suhaturi de pe alte moșii și mai târziu Rîjnovenii și Oprișenii, mocani veniți din Transilvania cu oile pe șesul Dunării și rămași aici.

Acestora, Iancu Rosetti le-a dat locuri de casă – 10 stânjeni lățimea și 20 lungimea, cu acte numite „zapise”. În aceste zapise erau și condițiunile de ședere pe moșie, pe care cumpărătorul locului de casă se obliga să le respecte.

Planul satului cuprindea 3000 (treimii) locuri de casă, cu străzi drepte, 3 piețe și un bulevard. Astăzi, sătenii îi zic bulevardului „Strada largă.”

Următorul capitol este intitulat „Date economice”: „Pe vremuri, era în colțul de sud – est al satului, aproape de Borcea o fabrică de cărămidă la care lucrau țiganii robi ai lui Iancu Rosetti. Bătrânii satului spun că țiganii cărămidari din Clăcași, au căpătat această îndeletnicire de la moșii lor care au lucrat la această fabrică.

În apropierea fabricii era „Povarna de spirt” vestită în întreg județul. Astăzi, nu i se văd decât umbrele și locului ia rămas numele „Povarnă”. La biserica din Clăcași, unde era conacul boieresc, era o fabrică de postav la care lucrau nemți. Mahalaua coleșarilor de azi, purta în acele vremuri numele de „Mahalaua nemților postăvari”. Dintre nemți n-au mai rămas în sat decât frații Tănase și Simion Franț. La vreo 400 m. mai spre nord-vest de fabrica de spirt, erau 2 Zahanale – un fel de hrube lungi de circa 200 m. si late de 5 m. În aceste zahanale se prepara carne de capră  și oaie pentru turcii din Ostrov și Silistra, care veneau de o încărcau cu șeicele. Astăzi nu i se mai văd urmele fiindcă s-au făcut case pe acel loc.

Erau trei mori de apă: 2 ale lui Jupân Cincu și una a lui Moise Blegu, care avea și o moară de vânt în partea de N-E a satului”.

În capitolul „Administrative”, directoarea școlii scrie că: „Iancu Rosetti a voit să facă din Roseți un adevărat oraș. Dovezi: Planul satului care avea trei mii de locuri de casă, trei piețe și un bulevard, fabricile de spirt, postav și cărămidă, zahanalele, bâlciul de la 8 sept., Circul lui Marton, care se stabilise la movila ce era în fața școlii și căriea ia rămas numele de „Movila lui Marton”.

Cearta dintre Iancu Rosetti și Barbu Știrbei asupra mutării capitalei județului de la Urziceni – Iancu Rosetti ținea să se mute capitala județului la Roseți și Barbu Știrbei, în Călărași, lucru ce s-a și întâmplat după venirea lui Știrbei ca domnitor al Munteniei.

În timpul când plasa Călărași purta numele de plasa Borcea, își avea reședința aci în Roseți. Pretorii care pe vremea aceea purtau numele de „Inspectori comunali”, au fost: Dl M. Negreanu – avocat Călărași, Dl Al. Nițescu – avocat, Dl Stoicescu, fost director al Prefecturii jud. Ial. si Dl Popescu, fost Prim Pretor al jud. Ialomița.

Din capitolul „Bisericești”, aflăm că: „În Roseți sunt patru biserici: Biserica din cimitir, Biserica de la stradă, Biserica din Clăcași și Biserica din deal.

Biserica din cimitir este cea mai veche, cu mult mai veche chiar decât satul. Ea servea locuitorilor din satele Hotărani, Scutelnici și Atârnați. Cei din urmă preoți care au slujit la această biserică au fost frații Dima, care la strămutarea lor în Roseți au adus și actele satelor Hotărani, Scutelnici și Atârnați. Din aceste acte, care au fost distruse de război, s-a constatat că aceste sate au funcționat până în anul 1830.

Biserica din Clăcași a fost făcută de Iancu Rosetti pe o movilă din interiorul conacului său. Bătrânii spun că această movilă a fost trăznită în repetate rânduri și că boierul Rosetti a făcut biserică spre a isgoni diavolul de pe ea. În interiorul bisericii, pe peretele dnspre apus, în locul ctitorilor era pictat un om cu plugul cu patru boi și doi cai, care fuseseră trăsniți în apropierea movilei. Cel dintâi preot al acestei biserici a fost „Popa Ion Buză tăiată”, apoi Popa Ivan, preotul Simion Cegăneanu și preotul Ilie Ionescu.

Biserica de la stradă a fost făcută în anul 1845 de către locuitori ajutați de Jupân Cincu, care ședea în casele unde stă astăzi Gheorghe Mănuș. În anii 1884-87 a fost refăcută din temelii tot de locuitori ajutați de data aceasta de bogătașul Dobre Bideaua, care a fost omorât în anul 1905 de ciobanii săi. Cei dintâi preoți au fost frații Dima, apoi preotul I. Rosețianu, preotul Dușa și preotul Voicu.

Biserica din deal, a fost făcută de oameni cu ajutorul lui Savu Berleșteanu, care sta în casele unde stă astăzi Petre Săracul, în anul 1860. În curtea bisericii se găsește și astăzi o cruce din anul 1868. La această biserică au slujit preoții Niță Cegăneanu și Alexe Butu.”

La capitolul „Școlare”, directoarea scrie: „Învățământul se făcea la început prin casele oamenilor și învățătorul era plătit de oameni cu bani și în natură.

Cel dintâi înv. a fost dascălul Gheorghe și primul înv. cu diplomă a fost Pană Nicolescu și apoi Mița Milose. În timpul lor, 1881-82 s-a făcut primul local de școală, compus din 5 săli și o cancelarie. Această școală a fost dărâmată și vândută pe 500 lei sub directoratul Dlui Paraschivescu făcându-se un local tip cu două saloane și o cancelarie, care a fost completat mai târziu cu încă două saloane.

În anul 1884 a venit Teodor Tașcu, apoi Gheorghe Căpățână, Preot I. Rosețeanu, Dl Paraschivescu, Petre Bădulescu, Dl Constantinescu, Dl Vasilache Popescu, Dl I. Pătrașcu și apoi actualii învățători.

În anul 1906 s-a înființat și o școală de fete, Cea dintâi înv. la școala de fete a fost d-na Maria P. Bădulescu – astăzi pensionară. Alte înv. care au funcționat la școala de fete au fost: Grigoriu, Bucoveanu, D-ra Maria Mitulescu – astăzi D-na Dinulescu, D-ra Elena Mitulescu – astăzi D-na Chiriță, institutoare în București și apoi înv. actuale.

În anul 1932 s-a înființat și o școală mixtă în Clăcași, cu 2 posturi. Astăzi satul Roseți are 3 școli deservite de 10 înv. – 5 înv. și 5 învățătioare.

În încheiere, directoarea adaugă că “Satul Roseți are astăzi o populație de 4568 suflete, dintre care 2191 bărbați și 2377 femei, 1100 capi de familie dintre care: 769 sunt împroprietăriți după război și circa 200 sunt împroprietăriți în 1898 pe moșia Radu Negru și 987 de contribuabili.

În satul Roseți sunt 3 școli, 3 biserici, o bancă populară și două mori cu motoare.

 Avem în sat 9 garnituri de treerat cu motor, 3 garnituri de treerat cu aburi, 5 mașini de bătut porumb cu motor, 2 mașini de tras lână cu motor și 3 prese pentru ulei de gătit.

Avem 8 cojocari, 5 ateliere de cismărie, 2 ateliere de croitorie bărbătească, 4 croitorese pentru dame, 3 ateliere de covoare, 7 ateliere de fierărie dintre care unul mecanic al d-lui Al. Manu, 2 ateliere de tâmplărie de lux, un antreprenor de binale și un zidar calificat.

Averm 5 băcănii, 2 manufacturi și din nenorocire și nouă cârciumi de băuturi spirtoase.”

FAMILIA ANA ȘI  MARINACHE POPESCU

– O FAMILIE DE FILANTROPI (II)

Am prezentat în prima parte a materialului nostru unele aspecte privind familia Ana și Marinache Popescu, încheind cu o parte din binefacerile care au făcut din această familie una de filantropi.

Dar donațiile cele mai importante pe care le-a făcut familia Ana și Marinache Popescu au fost cele din orașul Călărași: locul și suma de bani pentru construirea școlii nr. 1 de băieți „Ana M. Popescu” și clădirea care adăpostește astăzi Direcția pentru Cultură a județului Călărași, în care a funcționat Școala nr. 3 de fete.

La 31 iulie 1905 călărășenii erau înștiințați că “În vara aceasta va începe construirea unui local de școală primară, care va purta numele: „Școala Marinache Popescu” deoarece se construiește din donația de 50.000 lei făcută de d-na văduvă M. Popescu. Localul se va construi pe locul pe care este acum Piața Mică, lângă cazarma pompierilor. Antreprenor este d. inginer Cepescu. Valoarea lucrărilor este de 57.000 lei.”¹

Este cunoscut faptul că în anii 1881-1882, s-a construit localul care adăpostește Gimnaziul Carol I (Școala de la Stop), la vremea respectivă local pentru Școala nr. 1 de băieți care, după înființarea în anul 1884 a Gimnaziului de băieți, a devenit neîncăpător pentru a adăposti cele două unități de învățământ, în condițiile în care aici învățau și elevii de la Școala de băieți nr. 2.

Față de această situație, intenția Anei M. Popescu de a dărui comunei suma de 50.000 lei și un teren situat în strada Știrbei Vodă (astăzi, strada Progresul) pentru a se construi un local de școală, a fost repede acceptată de Consiliul comunal al urbei Călărași, care la 22 noiembrie 1904, îl autoriza pe primar să primească acest dar și totodată să exprime mulțumirile și recunoștința consiliului.

La 24 noiembrie 1904, Ministerul de Interne comunica primăriei că aprobă oferta dnei Ana M. Popescu.² În aceiași zi, la Tribunalul Ialomița, care funcționa în clădirea ce adăpostește astăzi Prefectura, era încheiat actul de donație³ prin care „Ana M. Popescu, văduva decedatului Marinache Popescu, rentieră, domiciliată în Călărași, în dorința ce am de a veni în ajutorul orașului Călărași, unde eu și soțul meu ne-am petrecut viața, din toată inima dăruiesc comunei Călărași, reprezentată prin primarul ei, suma de cincizeci mii lei, cum și locul viran situat în Călărași, strada Știrbei Vodă (astăzi, strada Progresul) ce face colț cu strada Călărașilor (astăzi, strada Pompieri), evaluat la suma de trei mii de lei.

Cu suma de cincizeci mii lei ce dăruiesc se va construi un local de școală în condițiuni cum se va găsi mai bine.Dacă locul ce ofer nu va fi propriu pentru o asemenea construcțiune se va putea vinde și prețul lui se va întrebuința tot la clădirea de școală sau se va păstra pe seama comunei și se va căuta un alt loc potrivit pentru o asemenea lucrare.

Construirea se va începe negreșit în cursul anului viitor și va purta pe frontispiciul ei inscripțiunea: Eu Ana M. Popescu am construit această școală în memoria răposatului meu soț Marinache Popescu.

Fratele meu D.D. Maican (celebrul colonel de artilerie, care a ridicat monumentul de la Tonea, în cinstea fratelui său generalul de marină Nicolae Dumitrescu Maican – nota ns.) va avea dreptul a controla executarea acestei donațiuni.

Această sumă de cincizeci mii lei o voi vărsa la primărie oricând mi se va cere.

Subsemnatul C. Ciochină, primar al orașului Călărași (al cărui nume l-a purtat o vreme Parcul de pe malul Borcei – nota ns.), în baza autorizațiunii ce mi s-a dat de Consiliul comunal și Ministerul de Interne, accept cu mulțumire și recunoștință donațiunea ce D-na Ana M. Popescu  face comunei Călărași prin prezentul act și declar că se vor aduce la îndeplinire cu sfințenie toate îndatoririle ce se pun comunei”.

Actul are și un P.S.: „Se explică că clădirea se va face exclusiv numai cu banii mei ce-i dăruiesc prin acest act și că fratele meu D.D. Maican este delegatul meu să mă reprezinte și să facă orice control va crede de cuviință pentru executarea acestei danii”, semnat de avocatul care a redactat actul, deoarece Ana M. Popescu nu știa carte.

La 2 martie 1905, Ana M. Popescu comunică primăriei că „pentru înlesnirea vărsării banilor destinați donațiunii ce am făcut comunei voi depune suma de 20.000 lei până la 8 martie a.c. la casa de depuneri și consemnațiuni, iar restul până la completarea sumei de 50.000 îl voi depune treptat cu lucrările.”⁴

Odată formalitățile încheiate, primăria a programat licitație pentru darea în întreprindere a construirii unei școli primare cu patru clase, un local pentru locuința direcțiunii (merită precizat faptul că, în perioada la care ne referim, și după aceea, fiecare instituție avea obligația de a asigura locuință pentru director și familia acestuia în incinta instituției, pentru ca acesta să fie în permanență gata să intervină atunci când apăreau probleme) și latrinele, pentru ziua de 30 aprilie 1905⁵. Întrucât această licitație nu s-a putut ține, s-a organizat o alta în ziua de 18 mai 1905⁶, la care au participat ing. Ion M. Neculcea din Călărași, arhitectul Giusepe C. Ciconi din Călărași, arhitecții  A. Nicolescu și I. Mihăilescu și ing. D. Cepescu, toți din București. Acesta din urmă oferind sub deviz 20 și 10 la sută din prețurile unitare, lucrarea a fost adjudecată asupra sa. Prin decizia nr. 24/1905, Consiliul comunal a aprobat oferta ing. D. Cepescu, ca fiind cea mai avantajoasă, rămânând ca și administrația Casei Școalelor să o confirme.⁷

La 13 iulie 1905, Casa Școalelor comunica primăriei Călărași că, după avizul dat de Serviciul tehnic al Direcțiunei Artelor și Clădirilor, asupra condițiunilor în care e întocmit proiectul pentru construcția unui local de școală în acel oraș, planurile fiind cele tip ale Casei Școalelor și prețurile obișnuite, „se aprobă proiectul și admitem ca lucrările să se execute după devizul de 57.646,63 lei, care însumează costul clădirii cu 4 săli de clasă, locuință pentru director și corpul latrinelor.

Admitem de asemenea, propunerea D-Voastre, ca lucrările să se efectueze prin Domnul inginer Cepescu, care a oferit 20 și 10 % la licitație sub prețurile devizului și aprobăm adjudecarea definitivă a lucrărilor asupra D-sale, cu rugămintea să înaintați Ministerului și o copie după contractul⁸ ce veți încheia cu Domnul inginer Cepescu, pentru întreprinderea acestei clădiri”.⁹

Prevalându-se de prevederea din actul de donație unde scrie că: „Dacă locul ce ofer nu va fi propriu pentru o asemenea construcțiune se va putea vinde și prețul lui se va întrebuința tot la clădirea de școală sau se va păstra pe seama comunei și se va căuta un alt loc potrivit pentru o asemenea lucrare”, Primăria, considerând că locul este insuficient, a hotărât ca școala să fie construită pe un alt teren, proprietatea comunei, situat în spatele Cazărmii Pompierilor, unde se află blocul ce adăpostește astăzi CEC-ul, Curtea de Conturi, Direcția Regională de Statistică etc. și Palatul de Finanțe, ceea ce a dus la nemulțumirea donatoarei, care scria primarului că: „Fiind informată că - școala pentru care am donat suma de 50 mii lei dimpreună cu locul unde eu, defunctul meu soț și copiii mei am crescut -, ați hotărât să se construiască pe un loc străin, situat într-o pozițiune care nu convine nici școalei, nici tinerelor vlăstare ce au să învețe acolo, și nici mie, cu onoare vă fac cunoscut că, dacă nu veți reveni spre a se construi școala pe locul pe care eu l-am cedat, voi fi nevoită să revin asupra donațiunei ce am făcut, pentru ca nu cumva banul meu, oferit de bună voie, să se întrebuințeze altfel decât voiesc eu”.¹⁰

În aceste condiții, la 27 august 1905, inginerul comunei Ion M. Pelianu, având în vedere nemulțumirea donatoarei, care și-a exprimat dorința de a mai dona 1.000 de lei, peste donația făcută, cu care să se cumpere în completare, 10 m.l. teren din proprietatea vecină aparținând Eufrosinei (Frosa) Maltezeanu (ceea ce se va și întâmpla, prin actul de vânzare încheiat la Tribunalul Ialomița și autentificat sub nr.910 din 10 septembrie 1905¹¹), mai avându-se în vedere și avizul Ministerului de Culte – Casa Școalelor „de a se plasa școala pe terenul donatoarei”, era de părere că „cererea donatoarei se poate realiza după cumpărare, terenul fiind suficient pentru plasarea școlii cu fațada spre locuința prefectului”¹² (clădire situată în curtea Prefecturii și aflată astăzi în ruină, cel puțin la exterior).

Odată încheiat diferendul cu donatoarea, “Duminică, 7 septembrie 1905, s-a inaugurat cu deosebită solemnitate punerea pietrei fundamentale, față fiind d-l Al. Bădulescu, prefectul județului, d-l C. I. Nenișor, primarul orașului, d-l H. Nicolescu, revizorul școlar și numeroși invitați. Serviciul divin a fost celebrat de S-ția Sa protoiereul județului Alexandrescu, înconjurat de întregul cler al orașului.

D-l C. I. Nenișor, primarul orașului, luând cel dintâi cuvântul, mulțumi în numele consiliului comunal d-nei Ana M. Popescu, pentru această frumoasă donație, și în cuvinte călduroase urează ca exemplul așa de înălțător al d-nei Popescu, să fie urmat și de alții. D-l primar arată apoi însemnătatea bisericei și a școalei, urând ca tinerele vlăstare să vie să ia știință de la izvorul binelui, școala.

D-l H. Nicolescu, revizorul școlar, în numele corpului didactic mulțumește în câteva cuvinte generoasei donatoare de frumoasa operă cu care înzestrează orașul nostru, urând ca localul școalei să se înalțe falnic pe locul unde a trăit odinioară familia Popescu.

D-l Al. Bădulescu, prefectul județului, arată că a avut ocazia să ia parte la câteva inaugurări ca șef al județului și să constate cu satisfacție că publicul urmărește cu interes sforțările autorităților pentru instituțiile de interes general. Într-o admirabilă cuvântare arată cum o femeie bătrână ca d-na Ana M. Popescu a știut să dea un viu exemplu de dezinteresare tuturor prin generoasa donațiune. Fapta sa e un exemplu strălucit că individul nu trebuie să trăiască numai în cercul intereselor sale de tot momentul, ci ieșind din preocupările zilnice și pătimașe, să-și creeze un țel în care interesul general, binele societăței să predomine în activitatea sa. Terminând, d-l prefect, aduce în numele guvernului mulțumiri d-nei Ana Popescu pentru donațiunea făcută orașului.

După terminarea discursurilor, d-l prefect Bădulescu, invită publicul asistent a se fotografia, pentru a păstra o amintire plăcută de la această frumoasă și înălțătoare serbare.”¹³ (ce păcat că ziarul nu a înserat în paginile sale și o fotografie –nota ns.) 

Odată pusă piatra de temelie, construcția școlii a început, urmându-și cursul regulat, întrerupt din când în când din lipsă de materiale etc., până în luna decembrie când șantierul a fost închis definitiv, antreprenorul fiind nemulțumit de faptul că nu i s-a pus la dispoziție terenul pentru construirea celorlalte corpuri de clădire, a depus notificare cerând primăriei să-l lichideze, deoarece este informat că se va face și modificări. Iată ce scrie antreprenorul, în notificarea din 31 iulie 1906: „În ziua de 5 august a.c. expirând contractul meu de antrepriză școalei comunale de donațiunea „Ana M. Popescu”, căror lucrări în nenumărate rânduri am cerut verbal ca în conformitate cu contractul, plan și deviz să-mi puie la dispoziție și terenul necesar pentru construirea localului direcțiunei acestei școli, cele ce până în prezent nu mi s-a pus un atare teren sub diferite pretexte, între care mai principal este invocat acela că onorabila Primărie deși își luase angajamentul n-a fixat încă acel teren unde are a se construi această clădire a directorului, clădire prin care are să i se facă și modificări considerabile în afară de proiect și plan, prevăzute în contract și deviz.

Văzând însă că durata contractului de antrepriză dintre mine și primărie se apropie de expirare și Onor Primărie n-a fost următoare a-și îndeplini obligațiunile principale de a-mi pune la dispoziție terenul amintit la termen și în urma petițiunilor mele îndreptate către Onor Primărie prin care ceream să mi se plătească suplimentele, mutarea și transportul materialelor prin schimbarea terenului în trei locuri efectuate de mine, să mi se plătească valoarea completă a lucrărilor deja efectuate, să mi se plătească materialele cu prețurile de cost aduse la Călărași și situațiunea ultimă înregistrată la nr. 3293 din 17 iunie 1906, aprobată de comisiunea numită de Onor Consiliul Comunal al Primăriei și înaintată D-voastră, precum și reținerile și garanția depusă la încheierea contractului, n-a fost următoarea, vă comunic pe această cale că eu ca antreprenor nemaifiind întru nimic culpabil de nici un fel de întârziere în această privință, toate urmările nu mă privesc, astfel punerea mea în regie nu este întemeiată și din contră fac responsabilă Onor Primărie de orișice fel de daune interese provenite din aceste întârzieri pe care le voi fixa la timp” și cere să fie „imediat achitat de legitimele (mele) pretențiuni, iar pe de altă parte să nu se puie lucrările în regie în contul meu, spre a curma eventuale procese care vor păgubi primăria și întârzierea de timp care mă stânjenește pe mine”.¹⁴

În această situație, pe baza constatărilor făcute de comisia constituită pentru evaluarea lucrărilor, prin decizia nr. 47 din 11 august 1906, Comisia Interimară a orașului Călărași, ce avea ca președinte pe G. Dumitrescu, hotărăște pe de o parte rezilierea contractului cu antrepriza Inginer D. Cepescu, iar pe de altă parte continuarea lucrărilor pe cale de regie de către Serviciul tehnic al primăriei.¹⁵

În acest sens, Primăria cu ordinul nr. 4226 din 21 august însărcina Serviciul tehnic a conduce lucrările pentru terminarea clădirii de școală și facerea latrinelor pe cale de regie. Antreprenorul Giusepe Ciconi, ales ca antreprenor, cere Serviciului cu ofertă înregistrată, executarea lucrărilor pentru terminarea clădirii școlii și a latrinelor, cu prețurile din devize, fără nici un rabat și cu un leu în plus de m.p. pentru învelitoare în caz că țigla este plată, este adusă de aiurea și 25 lei m.p.pentru desfacerea și refacerea fermelor și întregii învelitori.

Serviciul aprobă imediat oferta, de altfel acceptată și de Comisia Interimară și la 23 august 1906 comunică antreprenorului Giusepe Ciconi, rugându-l a începe lucrările cât mai neîntârziat.

Întrucât clădirea după proiectul tip al ministerului nu se încadra perfect în peisajul urbanistic al zonei, Serviciul tehnic propune și Comisia Interimară din care făcea parte și un membru din familia donatoarei aprobă, în urma explicațiunilor date, că școala trebuie executată cel puțin în mai bune condițiuni de estetică, cu alte cuvinte să se facă modificări proiectului tip al ministerului, la înălțime, la fațadă și la învelitoare. În urma aprobării Serviciul „a redactat o nouă fațadă pentru clădirea de școală mai înaltă, mai ornamentată, corespunzând mai bine cerințelor de estetică. A dispus schimbarea fermelor de la învelitoare prin darea pantei cerută de o învelitoare cu țiglă. Fațada astfel întocmită a fost supusă la aprobarea Comisiunii Interimare”¹⁶, care a aprobat-o prin decizia nr. 47.

La 20 septembrie 1907, revizorul școlar Petre I. Rădulescu comunica primarului că: „Localul cel nou destinat pentru școala de băieți nr. 1 s-a terminat. Așa fiind, vă rog să binevoiți a dispune ca să fie inaugurat duminică 23 septembrie 1907”.¹⁷

Întrucât mai trebuia nivelată curtea și astupat puțul, precum și construită o magazie de lemne, inaugurarea a avut loc în prezența tuturor autorităților, a directorilor școlilor din oraș, părinților și elevilor, în ziua de duminică, 30 septembrie 1907.

Având ceva de împărțit cu revizorul școlar, ziarul partidului consevator prezintă inaugurarea foarte critic: „Afară de prefect, primar, revizorul școlar și institutorii din oraș, încolo n-a asistat nimeni. Nu s-a văzut solemnitate mai stearpă ca aceasta.

Având în vedere că este singurul act filantropic în orașul nostru, ar fi meritat să i se dea o importanță mai mare. N-a fost invitat nici un șef de autoritate, nici un particular, cum se făcea de obicei, ceea ce a indignat pe toată lumea.

Ni se spune că dl prefect a dat delegație revizorului școlar să facă invitații și acesta n-a făcut nimic...

Dintre cuvântările ținute la inaugurare, aceea a revizorului școlar, P. Rădulescu, a fost cea mai slabă și mai lipsită de interes. Spunea, între altele, că orașul Călărași în privința școlilor stă cel mai bine din țară și că nu ne mai trebuie nimic.

Afirmația este greșită, întrucât chiar în noul local elevii stau înghesuiți din cauza prea marelui număr, și de aceea, nici disciplina, nici învățământul nu se poate face cum trebuie, apoi această școală nu are local pentru director cum cere legea.

Mai e nevoie dar de o școală cu 2 clase și de locuință pentru director la școala nr. 1 de băieți...”¹⁸

^{Școala "Ana M. Popescu", în care a funcționat și Școala Normala Călărași}

Problema locuinței directorului rămânând nerezolvată, acesta urma să locuiască în continuare în localul de la Gimnaziul de băieți.

Același ziar, în aprilie 1910, scrie: „Noua școală construită cu fondul oferit de doamna Ana Marinache Popescu, a devenit insalubră din cauza igrasiei care s-a pronunțat împrejurul zidurilor. Comunicându-se acest fapt d-lui arhitect Ciconi, care a făcut temelia, d-sa este de părere că aceasta nu este din cauza umezelii, întrucât soclul clădirii este de piatră despărțită de zidărie printr-un strat izolator de catran. Semnele de igrasie și de stricarea tencuelii, d. arhitect Ciconi crede că sunt eflorescențe saline, care provin din faptul că cărămida ce a servit la zidărie este de pământ sărat.

Acest fenomen pe care arhitecții până acum câțiva ani îl confundau și ei cu umezeala, a fost semnalat cu ocazia recepției cărămizilor ce s-a oferit pentru reconstruirea unei mari clădiri din Veneția (orașul din care venea și Ciconi – nota ns.), unde arhitectul însărcinat cu recepția materialului de construcție a respins cărămida ce se oferise pentru că era făcută din pământ săros. Faptul a produs atunci mirare în lumea arhitecților, dar el a fost confirmat după cercetări mai serioase.

D. arhitect Ciconi crede că școala de care vorbim s-ar putea asana, dărâmând tencuiala jos, acolo unde au apărut semnele de „egrasie”
 și înlocuind-o cu o tencuială de catran.

Oricum, trebuie găsit un mijloc să se stârpească igrasia sau eflorescențele saline (dacă ceea ce se abservă acolo sunt eflorescențe saline) pentru că aerul din toată școala se simte că este vițiat și el face rău și elevilor și profesorilor.

Asemenea localuri provoacă în cazul cel mai bun, reumatismul și adesea tifosul și alte boale periculoase pentru copii.”¹⁹

Dar donația cea mai cunoscută, în jurul căreia s-au purtat cele mai multe discuții, mulți dându-și cu părearea, fără a cunoaște nimic despre tema în discuție, a fost acea a clădirii cunoscută astăzi ca fiind “Casa Ana și Marinache Popescu”. Să vedem cum a ajuns această clădire în proprietatea primăriei.

În „România. Cum era până la 1918. I. România Munteană”, Nicolae Iorga, care a vizitat în nenumărate rânduri oraşul nostru, aşterne cuvinte frumoase despre Călăraşi: “...Strada Mare (strada pe care se află vechiul sediu al primăriei –nota ns.) se desfăşură largă, cu case dintre care multe au două rânduri şi o înfăţişare plăcută. Aici şi în alte părţi ale orăşelului zâmbesc trecătorului vile gospodăreşti, despărţite de stradă prin cochete grădini de flori.”

Una dintre aceste vile, care au încântat ochii marelui istoric, a fost în mod sigur şi clădirea care astăzi adăposteşte Direcţia pentru Cultură a judeţului Călăraşi, clădire restaurată graţie eforturilor depuse de directorul instituţiei, prof. dr.  Sorin Danciu. Dincolo de faptul că este prima şi singura clădire de patrimoniu din municipiul Călăraşi, restaurată aproape în totalitate, trebuie spus că această clădire, care a aparţinut unei familii de seamă a oraşului nostru, are o istorie foarte interesantă.

În septembrie 1921 îşi deschidea porţile la Călăraşi, şcoala primară nr. 3 de fete, care neavând local propriu, funcţiona cu două clase în localul şcolii de fete nr. 1 (sediul acesteia era în continuarea clădirii ce adăposteșe în prezent Cinema 3 D, fosta Casă de Cultură) şi cu o clasă în localul şcolii de fete nr. 2 (Școala 4 de mai târziu, apoi Școala Țopescu).

Doi ani mai târziu, la 24 aprilie 1923, primarul Călăraşiului primea o scrisoare de la “Ecaterina I. Medigreceanu, Dumitru M. Popescu şi Petre Balaciu, copii şi moştenitori ai defuncţilor Ana şi Marinache Popescu, în amintirea regretaţilor noştri părinţi şi în dorinţa de a continua opera lor de ajutor şi binefacere am hotărât de a dărui în plină proprietate comunei Călăraşi, casele noastre părinteşti cu tot terenul lor, situate în oraşul Călăraşi, strada Mihai Viteazu nr. 11; acest dar îl facem fără nici o rezervă pentru noi moştenitorii, dar cu următoarele condiţiuni, în ce priveşte întrebuinţarea lui:

O altă știre vehiculată, fără a avea la bază o sursă documentară, este aceea a  anului construcției clădirii, care ar fi înainte de 1880 (în alte materiale se spune că a fost construită în jurul anului 1890, ceea ce este mult mai aproape de adevăr), deși în anul 1923, când clădirea este donată primăriei se spune că este „construcţie relativ nouă, situată în partea centrală a oraşului, cu camere numeroase şi spaţioase, dorim ca imobilul să servească fie ca local de bibliotecă a oraşului, fie ca local pentru instalarea unei şcoli profesionale de fete (în continuare, primarul oraşului, Atanase Popescu Ulmu, care ştia că şcoala primară nr. 3 de fete nu are local propriu, a adăugat: “sau şcoală primară de fete” - nota ns. ); de asemenea am mai dori ca corpul principal al clădirei, să servească în mod real la destinaţiunea lui, pentru personalul direcţiei sau de serviciu rezervându-se celelalte încăperi.

Aceasta fiind dorința și voința noastră, vă rugăm, Domnule Primar, să binevoiți a ne face cunoscut în termen de cel mult 15 zile, dacă în principiu Comuna este dispusă a accepta această donațiune, pentru ca să procedăm la redactarea și autentificarea actului de donațiune, rămânând ca ulterior să se facă formalitățile legale de autorizare, etc.”²⁰ Scrisoarea este semnată doar de Ecaterina I. Medigreceanu și Petre Balaciu.

Dacă clădirea era construită înainte de 1880, este greu de crezut că se putea afirma, după peste 43 de ani de la construcție, că mai este o construcție relativ nouă, așa cum o fac moștenitorii. Conform inventarului din anul 1948, clădirea a fost construită în anul 1887. Noi însă tindem să credem că construcția a fost gata în anul 1889, atunci când a avut loc căsătoria lui Ilarie Popescu cu Zoe Costopolu.²¹ (informație confirmată și de actul de căsătorie nr. 30/17 februarie 1889 din registrul de stare civilă pentru căsătorii al Primăriei Călărași, unde se precizează că Ilarie este fiul lui Marinache Popescu și al Anei M. Popescu). O întrebare se ridică, totuși: Care din cei patru băieți amintiți la decesul lui Marinache Popescu, este acest Ilarie? Răspunsul nu-l poate oferi decât studierea biografiei fiecăruia dintre cei  patru fii ai lui Marinache și Ana Popescu. Ori noi nu acest lucru ni l-am propus.

Ziarul ne informează că D-l Marinache Popescu “fiind încă cam bolnav, cununia a avut loc în casele d-sale, iar nu la biserică. După cununie a urmat dansul. Nu credem că orașul nostru să fi văzut o nuntă mai frumoasă ca aceasta. Casele cele noi ale D-lui Popescu erau pentru prima oară deschise lumei. (subl. ns.)  Cele patru saloane, foarte bogat mobilate, devenise pre amici ca să conțină mulțimea de persoane care venise din oraș, județ și alte părți a asista la căsătorie.

Privirea era feerică: saloanele iluminate agiorno conțineau elita orașului. Doamnele îmbrăcaseră toaletele cele mai scumpe; fracurile abundau. Bufetul părea ieșit de la Capșa. Nuni erau D-na și D. Medigreceanu care purta o toaletă superbă și a atras admirațiunea tuturor prin grația și afabilitatea sa. Lumea a început să se retragă tocmai spre ziuă. Fericitul socru uitase pentru moment durerile reumatismale, ce nu vor să-l părăsească de câtăva vreme  și continuu a șezut în mijlocul prietenilor săi, fericit de manifestările de iubire ce i se făceau și încântat de auspiciile sub care tinerii căsătoriți încep viața lor conjugală.”

Sursa: httpswww.iglo.ro

Trebuie precizat că până la construirea clădirii, cunoscută astăzi ca fiind “Casa Ana și Marinache Popescu”, familia Popescu a locuit pe strada Știrbei Vodă (astăzi, Progresul), acolo unde s-a construit Școala “Ana M. Popescu” „locul unde eu, defunctul meu soț și copiii mei am crescut”, după cum afirmă chiar donatoarea în solicitarea din 5 septembrie 1905, către primăria orașului Călărași, care decide schimbarea locului pe care se va construe școala ce-i va purta numele.

Clădirea, emblematică pentru orașul nostru, atunci dar și astăzi, o fost – așa cum am amintit în prima parte a materialului nostru - gazdă pentru regele Carol I, aflat în vizită la Călărași, în anul 1890, dar și pentru Alexandru Marghiloman și, în mod sigur, alte personalități ale vieții publice românești.

Atanase Popescu Ulmu nu a stat mult pe gânduri şi în calitate de preşedinte al Comisiei Interimare a oraşului Călăraşi, în ziua de 28 aprilie 1923, a convocat pe membrii acesteia în şedinţă extraordinară aducându-le la cunoștință “donaţiunea pe care moştenitorii defunctului Marinache Popescu voiesc a o face comunei, constând din imobilul situat în oraşul Călăraşi str. Mihai Viteazu nr. 11 (astăzi, 13 decembrie – n.ns. N.Ţ.), colţ cu str,. Griviţa, pentru local de şcoală primară” şi că „moştenitorii defunctului Marinache Popescu, fost mare proprietar în acest oraş, în dragostea ce au avut şi au pentru oraşul Călăraşi, unde şi-au făcut copilăria şi în amintirea iubitului lor părinte, voiesc ca să doneze imobilul descris mai sus, pentru a servi ca local de şcoală, care să poarte numele de „Şcoala primară de fete Marinache Popescu”.²²

Le reaminteşte că „defuncta Ana M. Popescu, mama moştenitorilor, pe când era în viaţă, a construit şi dăruit de asemenea un local de şcoală primară, pentru băieţi, care poartă numele „Şcoala primară de băieţi Ana M. Popescu”, iar astăzi copiii şi moştenitorii numiţilor defuncţi, vin să completeze operele de ajutor şi binefacere începute de numita defunctă...”

Luând act de cele prezentate, Comisiunea Interimară “acceptă donaţiunea pe care o fac moştenitorii def. Ana şi Marinache Popescu, donaţiune care consistă din casele părinteşti situate în oraşul Călăraşi, str. Mihai Viteazu nr. 11, colţ cu str. Griviţa, cu tot terenul lor, cu condiţiunea ca să servească ca local de şcoală primară de fete” şi-l autoriza pe preşedinte să-i asigure de „recunoştinţa pe care cetăţenii oraşului Călăraşi, o vor păstra veşnic donatorilor, fiind una din puţinele familii din acest oraş, care prin ajutorul dat au contribuit la completarea localurilor de şcoli, de care învăţământul primar a avut şi are încă atâta nevoie”.

Odată donaţia acceptată, la 20 iunie 1923, cei doi donatori, domiciliaţi în Bucureşti, de comun acord, întocmesc actul de donaţie, autentificat la Tribunalul Ilfov – secţia Notariat, la nr. 14.777/20 iunie 1923 şi transcris la Tribunalul Ialomiţa din Călăraşi sub nr. 4458 din 3 iulie 1923. Iată conținutul actului de donație încheiat la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat: “Subsemnații Ecaterina I. Medigreceanu, domiciliată în București, str. Grigore Alexandrescu nr. 31 și Petre Balaciu, domiciliat în București, Hotel Boulevard, amândoi, de comun accord, dăruim comunei Călărași, județul Ialomița, drepturile noastre indivize de 1/3 (una treime) de fiecare, adică în total 2/3 (două treimi), ce avem în imobilul situat în Călărași, str. Mihai Viteazu nr. 11, colt cu str. Griviței, imobil ce-l avem moștenire de la defuncții nostri părinți Ana și Marinache Popescu.

Acest imobil este liber de orice sarcină.

Donațiunea o facem cu obligațiunea pentru comuna Călărași ca imobilul să fie întrebuințat numai ca local de școală primară de fete, care să poarte numele “Școala Primară de Fete ANA ȘI MARINACHE POPESCU”.

Această destinațiune nu se va putea schimba niciodată și sub nici un cuvânt.

Comuna Călărași, prin reprezentantul său legal, va putea cere Tribunalului Ialomița, transcrierea prezentului act, fără a mai avea nevoie de asistența noastră (ceea ce se va și întâmpla. O copie a actului transcris la Tribunalul Ialomița, am pus-o la dispoziția Direcției pentru Cultură și nu înțeleg de ce se tot insistă cu anul 1927 ca fiind anul în care a avut loc donația-nota ns.).

Subsemnatul Atanase Popescu-Ulmu, în calitate de președinte al Comisiei Interimare a orașului Călărași, jud. Ialomița, în temeiul autorizării date de Comisia Interimară a orașului Călărași, prin deciziunea nr. 4 din 28 aprilie 1923, declar că accept cu mulțumire, în numele comunei donațiunea ce se face de Domniile lor Ecaterina I. Medigreceanu și Petre Balaciu, în condițiunile sus-arătate, pe care comuna se obligă a le respecta și aduce întocmai la îndeplinire.

Făcut în București, 20 iunie 1923.”²³

Imobilul a fost luat în primire de către Atanase Popescu Ulmu, iar de la acea dată, aici a funcţionat şcoala primară de fete nr. 3 “Ana şi Marinache Popescu”. 

Din procesul – verbal încheiat de membrii Comitetului şcolar al școalei primare nr. 3 de fete din orașul Călărași, care forma comisia de constatare și verificare a averii școalei primare nr. 3 de fete, la 15 decembrie 1946, aflăm că „această donaţie s-a făcut la intervenţia şi stăruinţa depusă în Moldova, la Huşi, în timpul pribegiei, de către fraţii Atanase Popescu-Ulmu, fost primar în Călăraşi, C. Sa Preot Sofie Popescu, actual preot în Călăraşi şi preşedinte al acestui comitet şcolar şi a defunctului diacon Alex. Dobrescu, fost profesor şi deputat, prieteni cu unii din moştenitorii localului”.²⁴

Adusă la cunoștința Ministerului de Interne, acesta comunică primăriei, la 25 octombrie 1923, comunică că aprobă deciziunea Comisiei Interimare din ședința de la 28 aprilie a.c. relative la primirea de către acea comună a donațiunei făcută de moștenitorii defuncților Ana și Marinache Popescu consistând din imobilul situate în strada Mihai Viteazu nr. 11 din localitate.²⁵

Câteva luni mai târziu, la 16 februarie 1924, preşedintele Comisiei Interimare se adresa ministrului Instrucţiunii. După ce-i face cunoscută lipsa de localuri de şcoli şi gestul celor doi moştenitori scrie că „este una din cele mai mari şi mai solide case din oraş, a cărui valoare se ridică azi la peste 1 milion de lei ...Acest local a fost amenajat de primărie, făcându-i reparaţiunile de care a avut nevoie şi în el s-a instalat şcoala de fete nr. 3, care şi-a început cursurile la timp.
Pentru această faptă, comuna prin mine, a mulţumit donatorilor şi neavând alt mijloc să răsplătească aşa cum se cuvine dragostea ce D-na Ecaterina I. Medigreceanu şi D-l Petre Balaciu, au avut şi au pentru şcoală, mă adresez cu rugămintea la Domnia Voastră, Domnule Ministru, să binevoiţi a-i avea în vedere pentru ca să li se acorde aceiaşi răsplată, care s-a acordat de D-Voastră, tuturor acelora care contribuiesc prin asemenea donaţiuni la completarea localurilor de şcoli, de care învăţământul are încă atâta nevoie”.²⁶

La 27 mai 1924, de la minister se comunica că „în urma recomandării D-lui Ministru al Instrucţiunii, M.S. Regele, a binevoit să confere prin Înaltul Decret nr. 1579 din 1924 medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ” cl. I, Dnei Ecaterina Medigreceanu şi Dlui Petre Balaciu”.²⁷ Trimitea şi brevetele cu rugămintea de a fi înmânate celor doi.
De asemenea, în semn de recunoștință față de actul întreprins de moștenitori și pentru a păstra în memoria călărășenilor amintirea celui ce construise imobilul, în ședința din 26 septembrie 1925, Consiliul local al orașului Călărași hotăra ca strada Spitalului (astăzi, strada Progresul) să poarte denumirea de strada Marinache Popescu.

Se pot scrie multe despre evoluţia clădirii, despre reparaţiile pe care le-a suferit de-a lungul vremii, dar vom mai aminti numai un moment, petrecut în anul 1928.

După ce s-au făcut fotografiile „scumpilor donatori Ana şi Marinache Popescu”, care au fost expuse în sala cea mare a şcolii, la 10 octombrie 1928, Comitetul școlar al școlii înștiința pe donatori că în ziua de 18 octombrie 1928, “am hotărât să facem un parastas pentru pomenirea prea fericiţilor Ana şi Marinache Popescu, părinţii D-Voastră, în numele cărora aţi donat localul acestei şcoale. 

În numele Comitetului Şcolar, avem onoarea să vă rugăm respectuos să binevoiţi a lua şi D-Voastră sau delegatul D-Voastră parte la această solemnitate, care va avea loc în biserica Catedrală (Sfântul Nicolae –nota ns.) în acea zi ora 11 dimineaţa”.²⁸

Din Slobozia Clinceni, unul din moştenitori, D.M. Popescu mulţumea din suflet, se scuza că nu poate veni, dar asigura comitetul că „la prima venire în Călăraşi îmi voi permite a vă vizita şi a vă mulţumi pentru iniţiativa lăudabilă luată”.²⁹

Ecaterina Medigreceanu, domiciliată în strada Dionisie 63, Bucureşti, scria la 13 octombrie 1928: „Vă mulţumesc pentru invitaţia D-Voastră la parastasul părinţilor mei. Regret însă că din cauza sănătăţii mele nu pot veni ca să asist la această ceremonie. Cu toate că voi fi departe, gândul şi sufletul meu vor fi cu D-Voastră. Vă trimit prin mandat poştal 1000 (una mie) lei pentru parastas. (se păstrează cuponul mandatului –nota ns.). Salutări distinse”.³⁰

La parastasul organizat şi prin contribuţia elevelor, au luat parte autorităţile locale, corpul didactic al şcolii şi elevele. S-a făcut şi o procesiune la mormântul foştilor proprietari, cu elevele şcolii. Iată cum a fost prezentat evenimentul în presa locală: “Joi, 16 octombrie 1928, a avut loc la școala de fete nr. 3 un parastas, urmat de Te-Deum pentru memoria donatorilor Ana și Marinache Popescu.

Școala aceasta, care ajunsese într-un hal de nedescris, grație înaltei și stăruitoarei initiative a d-lui Ilie Lupu, revizor școlar, a fost ridicată la nivelul cerințelor unui atare așezământ de propovăduire a primelor noțiuni de cultură de sub auspiciile statului.

Din asistență au făcut parte și d. Prefect de județ, preoții, elevii, etc.”³¹

Am ales pentru încheiere finalul dării de seamă a Comitetului şcolar din anul 1928, care aducea laude „marilor noştri donatori, Ana şi Marinache Popescu şi fiilor lor care au făcut donaţia în numele părinţilor răposaţi. Dumnezeu să-i fericească pe cei morţi aşezându-i în corturile drepţilor şi să îndulcească viaţa fiilor adânc recunoscători şi vrednici ai lor urmaşi”.³²

NOTE

1. „Deșteptarea Ialomiței”, nr. 37 din 31 iulie 1905

2. Arhivele Naționale Călărași, fond Primăria orașului Călărași, dos. 31/1904, f. 3

3. Ibidem, f. 4-5v

4. Ibidem, dos. 25/1905, f. 3

5. Ibidem, f. 4

6. Ibidem, f. 5

7. Ibidem, f. 10-11

8. Ibidem, f. 9-9v

9. Ibidem, f. 8

10. Ibidem, f. 19

11. Ibidem, f.  20-21

12. Ibidem, f. 18-18v

13. „Deșteptarea Ialomiței”, nr. 44 din 18 septembrie 1905

14. Arhivele Naționale Călărași, fond Primăria orașului Călărași, dos. 19/1906, f. 11-11v

15. Ibidem, f. 14v

16. Ibidem, f. 15-15v

17. Ibidem, dos. 30/1907, f. 7

18. „Deșteptarea Ialomiței”, nr. 35 din 7 octombrie 1907

19. „Deșteptarea Ialomiței”, nr. 2 din 10 aprilie 1908

20. Arhivele Naționale Călărași, fond Primăria orașului Călărași, dos. 21/1923, f. 15

21. „Ialomițeanul”, nr. 8 din 19 februarie 1889

22. Arhivele Naționale Călărași, fond Primăria orașului Călărași, dos. 21/1923, f. 11-12

23. Arhivele Naționale, Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale, fond Tribunalul Ilfov – Secția notariat, mapa cu acte autentice pe anul 1923, f. 161-162.

24. Arhivele Naționale Călărași, Școala primară nr. 3 de fete, dos. 65/1937, f. 37-37v.

25. Arhivele Naționale Călărași, fond Primăria orașului Călărași, dos. 21/1923, f. 47

26. Ibidem, dos. 17/1924, f. 4-4v

27. Ibidem, f. 5

28. Arhivele Naționale Călărași, fond Școala primară nr. 3 de fete, dos. 24/1928, f. 9

29. Ibidem, f. 11

30. Ibidem, f. 12

31. “Tribuna”, nr. 14 din 26 octombrie 1928

32. Arhivele Naționale Călărași, fond Școala primară de fete nr. 3, dos. 24/1928, f. 5-6