CINSTIREA EROILOR MARINARI LA CĂLĂRAȘI

Joi, 12 septembrie, la sediul Filialei Călărași a Asociație Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, în prezența unei numeroase asistențe și a autorităților administrației județene și locale, a fost sfințită o troiță, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înființarea Societății Mormintele Eroilor Căzuți în Război, scoetate a cărei continuatoare este Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”.

Rememorând câteva momente din istoria societății, am amintit pe scurt, și data de 7 septembrie 1924, atunci când orașul Călărași a fost în mare sărbătoare, fiind comemorați eroii din marina militară, morți în războiul din 1916 și înhumați în cimitirul de onoare din Călărași, devenit mai târziu Cimitirul Eroilor.

Cimitirul Eroilor din Călărași a fost amenajat în anul 1920, în interiorul Cimitirului Ortodox Central, datorită preocupării generalului Constantin Rășcanu, comandantul Brigăzii 30 Infanterie și al Garnizoanei Călărași, dar și stăruinței soției sale Aneta, fiind la timpul respectiv un prim exemplu care, ulterior, a fost preluat și de alte localități și oameni de bine. În semn de recunoștință față de acest gest, călărășenii au donat familiei Rășcanu o placă mare de bronz, având înscris un vibrant act de gratitudine pentru cele înfăptuite, placă pe care, peste ani, Aneta Rășcanu a donat-o la rândul său, alături de o fotografie, colecționarului ce a pus bazele Muzeului Alexandru Saint Georges.(Virgiliu Z. Teodorescu, Elisabeta Teodorescu, „Simboluri ale cinstirii înaintașilor ridicate în forul public prin preocuparea călărășenilor în secolul al XX-lea”, în “Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos”, XVIII, Călărași, 2001, p. 97-98).

Despre această pildă de urmat, Dem. Gr. Rădulescu, în revista „Cultul eroilor noștri”, nr. 1/ianuarie 1921, pag. 14, scria: „Ce poate face o mână de oameni de inimă, ne-a dovedit-o orașul Călărași.

Pe tăcute, fără trâmbițări, înzestrați cu o energie de fier și însuflețiți de cele mai înalte simțăminte, acești oameni au reușit să înfăptuiască o operă măreață, menită a cinsti, după cum se cuvine, memoria scumpilor noștri morți, jertfiți pentru Patrie.

Sufletele acestor eroi, de acolo de unde sunt ele, se vor simți fericite, văzând că cei rămași nu i-au uitat și că sublimul lor sacrificiu va rămâne pururea pildă vie generațiilor viitoare.

Rămășițele pământești ale eroilor înmormântați la Călărași, odihnesc în jurul unuia din cele mai frumoase monumente funerare din țară, care ar putea face cinste oricărui alt oraș.

Și numai după ce opera înfăptuită cu atâta trudă a fost desăvârșită, numai atunci acești vrednici fii ai Țării au chemat și pe alții să se bucure de bucuria lor.

Fapta acestor oameni de bine vorbește de la sine.

Trecând peste spiritul de modestie al inițiatorilor, arătat cu prisosință tot timpul cât au durat lucrările, ne îndeplinim o datorie a-i da ca exemplu . citându-le numele.

Ei sunt: D-na și D-nul Gl Rășcanu - Comandantul garnizoanei Călărași și D-nul Săndulescu – inginerul șef al județului Ialomița.

Menționăm că cetățenii călărășeni s-au arătat a fi la înălțimea inițiatorilor, acordându-le un larg sprijin moral și material.

Fie ca pilda lor, dovada unor înalte calități morale, să fie urmată de toate orașele și satele României Mari.

E o datorie obștească să îngrijim de mormintele celor care, înfruntând moartea, au înfăptuit visul nostru de veacuri.

Încrezători în virtuțile Neamului, așteptăm vestea din toate unghiurile țării, că toți fii ei,apreciind sacrificiul celor morți pentru patrie, au pornit cu drag la muncă pentru cinstirea memoriei eroilor noștri.”

Revenind la sărbătoarea amintită, precizăm că au sosit atunci în portul Călărași monitoarele: Lahovari, Bucovina și Ardealul; vedetele Grigorie Ioan, Maior Ene, Maior Șonțu și torpilorul Năluca, comandate de comandorul Bălănescu și vasul amiral Măcin cu amiralul Gavrilescu – comandantul Diviziei de Dunăre.

Iată cum este descrisă ziua de duminică, 7 septembrie 1924, în monografia corului „Freamătul” din anul 1932: „Toate aceste unități cu ofițeri și trupă (se referă la vasele militare amintite mai sus – n.ns. N.Ț.), oaspeți scumpi și rari au venit în localitate, ca cu prezența lor să se adaoge, la strălucirea și înălțătoarei de suflet serbare, ce se ține cu prilejul a 8 ani de la moartea primilor eroi din marină, căzuți jertfă datoriei pentru patrie, în tristul episod al luptelor din regiunea Turtucaia-Silistra (1916) și care sunt înmormântați în cimitirul de onoare din orașul Călărași. Numele lor nemuritoare sunt: locotenent-Comandor Stihi Eugen, Căpitan Dumitrescu Constantin, Sublocotenent Ghiculescu Ion și soldat Petrina Gheorghe.

La ora 10 dimineața s-a oficiat în Catedrala orașului un parastas de către protoiereul  D. Dobre, înconjurat de tot clerul.

Societatea „Freamătul” condusă de d. profesor C. Popărescu dă duioasele răspunsuri. Se face o impozantă procesiune la cimitirul eroilor – în cântecele corului și a muzicii militare - unde se depun coroane pe mormintele scumpilor eroi și se rostesc cuvântări de preamărirea lor către d. profesor G.V. Constantinescu – prefectul județului, amiral Gavrilescu ca martor ocular al tragedii desfășurată în regiunea Turtucaia – Silistra, avocații Ranetescu, N. Ioan și alții.

Când corul nostru intona „veșnica lor pomenire”, tunurile de pe vase au tras 21 de lovituri.

Seara a avut loc o serbare venețiană pe râul Borcea. Societatea „Freamătul”  îmbarcată pe o șalupă a cântat până târziu cântece patriotice, naționale și populare.

Primarul orașului, d. Atanase Popescu-Ulmu a oferit o masă ofițerilor de marină.

Inițiativa acestor rari clipe se datorește muncii încordată, depusă de bravul veteran de marină, Ioan Măcărăscu (absolvent al Școlii copiilor de marină de la Galați și marinar pe bricul „Mircea” încă de la primul voiaj al acestuia – n.ns. N.Ț.), Căpitanul portului Călărași, care poate fi mândru că a prilejuit un moment neuitat pentru întregul oraș”.

În continuare reproducem cuvântarea contraamiralului Gavrilescu, așa cum a fost consemnată sub titlul „Eroismul marinarilor români în răsboiul pentru întregirea neamului”, de revista „Cultul Eroilor”, nr. 7-10/iulie-octombrie 1925, pagina 2-4: „Ieri s-au împlinit 8 ani, de la căderea Turtucaiei, iar astăzi se împlinesc 8 ani de când Eroii noștri scumpi, dorm liniștiți, dorm somnul de veci, în acest colț pitoresc și cu atâta dragoste îngrijit.

Acum 8 ani, pe vremea aceasta, străbătuse în toate colțurile țărei, spăimântătoarea știre a căderei Turtucaiei și odată cu ea, pătrunsese groaza și desnădejdea pretutindeni.

Noi, cei ce ne retrăgeam, cu sufletele zdrobite peste măsură de cele ce văzusem, eram copleșiți de durerea de a mai ști, că dușmanul care se purtase în chip atât de barbar cu ai noștri, călcând toate legile războiului, se bucura în mod zgomotos de dezastrul nostru. Dar niciodată poate, nu s-a aplicat mai bine ca aci zicătoarea: „Râde mai bine cine râde la urmă”.

Luptele aprige de la Turtucaia, care au durat 5 zile, de vineri 19 august până miercuri 24 august, lupte în care pierderile au fost enorme de o parte și alta, s-au terminat în după amiaza zilei de 24, printr-un dezastru groaznic, dezastru care, măsurat în timp și spațiu, a fost și rămâne, cel mai mare din tot războiul european.

Noi, luptătorii de pe apă, care am rămas cei din urmă în retragere, am asistat de la început până la sfârșit la scenele spăimântătoare și de grozăvii, ale unei cumplite retrageri în debandadă a fraților noștri, aruncați în Dunăre cu furie, de vrăjmașul care ne copleșea cu numărul, cu artileria și cu toate mijloacele moderne de luptă.

Noi, am văzut, cum din vârful dealurilor Turtucaiei, se aruncau în Dunăre, curgând ca o avalanșă și într-o panică de nedescris, peste garduri, peste ziduri, peste case, peste grădini și livezi, trupe demoralizate cuprinse de teroare și panică, oameni înebuniți de spaimă, furgoane și chesoane cu muniții, căruțe care se răsturnau, oameni, femei și copii alergând în toate părțile strigând și țipând, câini, boi și tot felul de animale, alergând, țipând și zbierând. Era o atmosferă de groază și teroare.

Toate acestea ne dădeau viziunea unor scene de cinematograf, nu ne venea să credem ochilor, căci se petreceau lucruri ce păreau din altă lume.

...Și, tot nouă ne-a fost dată durerea să vedem mai târziu, pe întinsul acestui fluviu, cadavrele fraților noștri, oribil mutilate, curgând cu sutele la vale în fiecare zi, complect despoiate; nu aveau pe ele nici măcar cămașa. N-am găsit, n-am întâlnit un singur cadavru care să nu fi fost mutilat în chip barbar, de către inamicul care se purtase în mod mișelesc. Toate cadavrele aveau nasul, urechile, bărbia, mâinile tăiate sau ochii scoși. Pe toți care le-au ieșit în cale i-au mutilat, i-au jefuit, le-au furat și hainele și i-au aruncat în Dunăre.

Dar noi, care am văzut toate grozăviile de la Turtucaia, care ne-am văzut și cu retragerea tăiată, deoarece inamicul înconjurase complect cetatea, noi am văzut și cum flota noastră de război și-a făcut cu prisosință datoria în toate împrejurările, în aceste zile extrem de sângeroase.

 Flota de operațiuni nu s-a retras de la Turtucaia, cu toate ordinele repetate, decât după ce s-a salvat tot ceea ce se mai putea salva, decât atunci când cei din urmă luptători se retrăsese.

La Turtucaia ca si în tot cursul războiului, navele noastre au ținut cu mândrie fața la inamic, iar pavilioanele naționale au plutit continuu în vârful catargelor.

Monitoarele au luptat pretutindeni vitejește, iar pe unul dintr-însele, pe Monitorul Kogălniceanu, tot vitejește a căzut în focul luptei acel suflet blând și nobil care era comandorul Stihi. Cinste lui.

Dar în toiul luptelor, când toată armata noastră era aruncată la malurile Dunărei, unde nu erau alte mijloace de retragere, de trecerea Dunărei, decât lotcile de pescari, cei ce încercau să treacă fluviul se înecau, fiindcă lotcile supraîncărcate se răsturnau, iar oamenii piereau ca muștele; în vremea aceea, cei rămași pe mal zăpăciți, dezorientați și cuprinși de teroare, începuse a se strecura pe malul Dunărei spre Silistra.

Aceștia însă, erau secerați continuu, dintr-un cuib de mitraliere inamic, instalat într-un porumb pe povârnișul văii Bolgarski-Cosui, vale, pe care noi mai târziu am chemat-o valea plângerei; căci, vai, multe foarte multe vieți de ale fraților noștri, au fost secerate acolo.

Atunci, când și ultima scăpare, ultima retragere a celor rămași în viață era tăiată, atunci zic, apare vedeta nr. 6, vedeta Nicolae Gr. Ioan (venită azi în port la Călărași), care primise un ordin al comandantului monitorului Lahovary (comandor Toescu) de a deschide și susține retragerea trupelor de pe mal, spre Silistra.

Situația era grea, căci și artileria inamică ne bombarda de pe dealurile din apropiere.

Vrednicul și valorosul comandant al vedetei 6, căpitanul Dumitrescu C-tin, nu ezită o clipă, pornește repede spre malul drept prin capul de sus al ostrovului Cosui, cu riscul chiar de a se pune pe uscat, (de altfel s-a și pus mai târziu) și deschide imediat un foc repede cu tunul și mitraliera sa asupra inamicului, căruia îi cauzează pierderi, distruge cuibul de mitraliere, și deschide astfel retragerea, care a permis scurgerea spre Silistra a celor câtorva mii de luptători rămași.

Toți cei care mai trăiesc azi din acei care s-au scurs prin această vale a plângerei, datoresc viața lor, căpitanului Dumitrescu C-tin.

Vedeta însă, a fost primită cu un foc ucigător din cuibul de mitraliere, foc care în câteva minute a secerat pe comandant, căpitanul Dumitrescu C-tin, apoi pe secund sublocot. Ghiculescu și pe câțiva oameni din echipaj din care unul, vrednicul și devotatul marinar Petrina Gheorghe doarme somnul de veci aici lângă șefii săi.

Așa au scăpat cele câteva mii de luptători din toată armata de la Turtucaia.

Dacă însă desnădejdea și pierderile noastre au fost mari la Turtucaia, nici inamicul n-a rămas nepedepsit, căci după propriile sale mărturisiri a lăsat acolo peste 8000 de oameni morți, iar în scrierile sale, a arătat că grele le-au fost pierderile pricinuite de artileria monitoarelor și a tuturor vaselor noastre de luptă.

Da, durerile, suferințele și pierderile au fost mari, groasnice, dar nu trebuie uitat că nu se pot face lucruri mari în lume fără suferinți; și dacă nu se poate naște un om pe lume fără dureri mari, cum ar fi fost posibil să se nască o Românie mare fără dureri, fără jale și fără multă suferință. Nu, nu era posibil.

Dacă în cursul veacurilor mucenicii Neamului s-au sacrificat cu zecile de mii pentru împlinirea visului milenar, pierind prin sabie, prin foc, în valuri sau pe roată, noi cei care am avut fericirea de a vedea acest vis împlinit, nu-l puteam realiza fără sacrificii mari, căci numai așa putem fi demni urmași ai înaintașilor noștri.

Botezul de sânge de la Turtucaia dacă a zguduit țara întreagă din temelii și a făcut să se cutremure întreg Neamul, ne-a învățat în schimb cum trebuia să ne batem ca să putem învinge pe dușman.

Botezul de sânge de la Turtucaia ne-a prefăcut pe toți de la mic la mare; el ne-a deschis drumul, ne-a arătat calea spre Oituz, Mărăști și Mărășești.

Astăzi, noi, Flota de Dunăre, apărătorii Dunării, de la Nistru până la Tisa și apărătorii coastelor mării, într-un cuvânt toată marina, am venit să vă spunem vouă Eroi ai Neamului, care ați închis ochii sub viziunea grozavă a unui dezastru spăimântător, am venit zic, să vă spunem că visul voastru al tuturor celor pieriți în marele război s-a împlinit. Am venit să vă spunem că am pedepsit pe dușmanul care a masacrat cadavrele fraților noștri; să vă spunem că flota noastră s-a mărit cu unități luate de la dușmani și că suntem stăpâni peste Dunăre de la Nistru până la Tisa.

Am venit să vă spunem că avem o Românie Mare și că de mai bine de un an fâlfâie și va fâlfâi în veacuri, în vârful catargelor noastre pavilionul României întregite.

Am venit în fine, să vă spunem că prin modul cum v-ați luptat la Turtucaia, v-ați atras admirația și recunoștința tuturor conducătorilor și șefilor voștri, iar M.S. Regele prin Adjutantul Său Amiralul Grațoscki, ne-a exprimat atunci la Cerna-Vodă, Înaltele Sale mulțumiri pentru modul cum ne-am condus, cum v-ați condus voi și cum am luptat la Turtucaia.

Voi, toți, marinarii ați luptat și căzut vitejește și de aceea am venit cu toată flota, cu toată marina să vă depunem flori și să vă slăvim.

Am venit să vă închinăm prinosul de dragoste, de admirație și toată recunoștința noastră, căci voi sunteți printre fruntașii armatei sutelor de mii, care s-au jertfit pentru mântuirea Neamului, voi sunteți înaintașii celor care au făurit Oituz, Mărăști și Mărășești și care ne-au dat pe Eroul necunoscut, care sfințește azi pământul Capitalei, ca simbol al vitejiei, al jertfei, al tuturor durerilor și suferințelor Neamului, ca simbol al gloriei noastre naționale.  Generațiile viitoare binecuvântând jertfele voastre, le vor avea deapururea drept pildă virtuților, a uitării de sine și a jertfei depline pentru înălțarea Neamului.

Scumpii noștri Eroi marinari, au trecut 8 ani de când dormiți aici somnul veșniciei, dar să nu credeți că v-am uitat.

Acum câteva zile, când am sărbătorit la Brăila pe toți cei care au pierit în valuri, în marele război, soldați și marinari, gândul nostru s-a oprit mai întâi la toți ai noștri care au pierit d-asupra valurilor și aceia ați fost voi cei dintâi.

Le-am trimis lor atunci, pe o ancoră plutitoare de flori, simbol al legăturei veșnice, toată dragostea, admirația și recunoștința unui neam întreg. Toate acestea erau și pentru voi.

Iar acum, din partea noastră, mai adăugăm, că vom stărui din toate puterile noastre, că acolo unde voi ați închis ochii pe veci, să se ridice un monument tot așa de simplu cum a fost și gestul vostru când ați făcut sacrificiul suprem, simplu dar impunător, o cruce mare de piatră, în fața căreia călătorii pe apă să se emoționeze, să se oprească o clipă, să se reculeagă și să se descopere, iar navele noastre de război, ori de câte ori vor trece pe acolo să salute cu onoruri vrednice de marii Eroi ai Neamului.

Vom mai stărui ca ostrovul lângă care s-a petrecut partea dramei cea mai înfricoșătoare – ostrovul Cosui – să fie împodobit cu sălcii plângătoare, care să vegheze continuu la mormintele celor fără de mormânt și a celor pieriți în apropierea acestui ostrov, care pe viitor va trebui să poarte numele vrednicului comandant de vedetă, care sacrificându-se pe dânsul, printr-un gest sublim, a salvat viața câtorva mii de ostași luptători, frați de ai noștri.

Și acum, voi spirite și umbre dulci, toți marinarii pieriți pentru întregirea Neamului, sculați-vă din mormintele voastre, sculați-vă și priviți întreaga flotă pavoazată și în haine de sărbătoare, care a venit să vă salute cu tunuri și urale, să vă aducă flori și să vă slăvească așa cum meritați.

Sculați-vă suflete generoase ca să vedeți cât este de mare emoția, care ne-a curpins în fața mormintelor voastre și să priviți fiorul acestor momente înălțătoare, care în fața voastră, ne cuprinde deopotrivă, pe cei mari ca și pe cei mici.

Călărași 7 Sept. 1924                      Contra-Amiral Gavrilescu”

Despre 3 dintre eroii înmormântați la Călărași și tragicul lor sfârșit, ne oferă informații interesante dl comandor Marian Moșneagu în articolul „Martirii Marinei. Eroii României Mari”, publicat în „Ziua de Constanța” (ziuaconstanța.ro).

Despre căpitanul Constantin Dumitrescu aflăm că s-a născut la 13 mai 1883, la București, într-o familie de intelectuali Costache și Alexandrina Dumitrescu.

“La Turtucaia, pe 24 august 1916, vedeta nr. 6 „Maior Nicolae Grigore Ioan”, pe care era comandant, a primit ordin să intervină în sprijinul trupelor care se retrăgeau din capul de pod şi care erau secerate din cuiburi de mitraliere aşezate în porumbiştile de lângă Ostrovul Cusui. În momentul în care monitorul „Lahovary” a înălţat semnalul „Vedetele să intre pe canal”, prima vedetă care s-a avântat cu tot elanul a fost „Maior Nicolae Grigore Ioan”. Sub focul tunului şi mitralierei vedetei, care se apropiase la câţiva metri de poziţiile duşmane, inamicul a încetat focul şi mii de oameni din garnizoana Turtucaia, reţinuţi de barajul de foc, s-au putut salva spre Silistra.

În momentul în care vedeta urma să iasă din canal, cu misiunea pe deplin îndeplinită, prin bravura şi destoinicia ofiţerului şi a celorlalţi combatanţi de la bordul navei, ea a atins fundul şi s-a înţepenit pe uscat, fiind prinsă din nou într-un baraj ucigător. Neputând fi protejată de monitoare, vedeta a fost ciuruită de gloanţe de 6,5 mm şi 8 mm. Un glonţ de mitralieră a spart geamul turelei şi timonierul, sergentul Niţă Dumitru, lovit de cioburi, a părăsit un moment cârma. Din această cauză, vedeta s-a îndreptat spre mal, moment în care căpitanul Constantin Dumitrescu, aplecat pentru a da ordin timonierului, a fost lovit de un glonţ în frunte. Ultimele sale cuvinte au fost: „ - Toată viteza înapoi şi adăpostiţi-vă!” Cadavrul său a fost găsit lângă tunul de 47 mm, în poziţia în care l-a surprins moartea. A fost înmormântat în cimitirul din Călăraşi

Prin Î.D. nr. 1.061 din aprilie 1921, numele său a fost acordat unei canoniere din clasa „Chifonne”. Prin Decretul nr. 1680 din 15 mai 1931, vedeta „Maior Nicolae Grigore Ioan” a fost decorată cu Ordinul „Steaua României” cu spade, în grad de Cavaler, cu panglică de „Virtutea Militară”, pentru „bravura şi dispreţul de moarte de care au dat dovadă ofiţerii şi trupa în timpul luptelor din anul 1916 din lungul Dunării, precum şi cele din Turtucaia”.

La 26 iulie 1934, osemintele eroului au fost strămutate şi reînhumate cu onoruri militare, prin grija Societăţii „Mormintele Eroilor”, în Cimitirul „Ghencea” din Bucureşti.”

Sublocotenentul Ion Ghiculescu, era fiul lui Ioan V. Ghiculescu și s-a născut la Mânjești – Vaslui, la 23 martie 1891.

“Pe 24 august 1916, la Turtucaia, vedeta nr. 6 „Maior Nicolae Grigore Ioan”, pe care era comandant secund, a primit ordin să intervină în sprijinul trupelor noastre care se retrăgeau, fiind secerate de mitralierele inamice. Vedeta a atacat cuiburile de mitraliere duşmane, instalate în porumbiştile de lângă Ostovul Cusui, distrugându-le şi asigurând în acest mod retragerea trupelor. Cei salvaţi, câteva mii şi-au datorat viaţa în mare parte acţiunii echipajului acestei vedete, care şi-a pierdut comandantul, secundul şi alţi câţiva marinari. Ciuruită de gloanţe, vedeta s-a pus pe uscat, după ce singură anihilase câteva mitraliere automobile.

Secerat de o rafală de mitralieră, secundul vedetei, sublocotenentul Ion Ghiculescu a fost găsit la postul său de luptă, cu mâinile încleştate pe mânerele mitralierei de 6,5 mm calibru de la bord. Avea numai 25 de ani. Prin Î.D.R. nr. 1061 din 1 aprilie 1921, o canonieră din clasa „Chiffone” a primit numele său.”

Locotenent-comandorul Eugen Stihi s-a născut pe 1 iunie 1878 la Iași, ca fiu al Olgăi și al lui Mihail Stihi.

“În august 1916 monitorul „Mihail Kogălniceanu“, aflat în organica Escadrei de Dunăre, se găsea în faţa localităţii Turtucaia, cu misiunea de a completa dispozitivul de apărare a capului de pod şi a împiedica trecerea oricăror forţe navale inamice în aval de Turtucaia. Artileria monitorului, condusă de locotenent-comandorul Stihi Eugen, a participat cu succes la lupta împotriva bateriilor inamice, obligându-le nu de puţine ori să înceteze focul. În zilele de 23 şi 24 august 1916 salvele monitorului au lovit în plin ţintele inamice, făcând să înceteze focul unei baterii grele. Cu o avarie gravă la unul dintre tunurile navei, s-a continuat focul cu celelalte tunuri, până când ţevile s-au înroşit. La 24 august 1916 a participat la acţiunea de sprijinire a retragerii trupelor române din capul de pod Turtucaia.

Primind ordin să bombardeze Staroselo, monitorul „Kogălniceanu” a ancorat în dreptul Spanţovului. Un obuz a explodat lângă monitor, ofiţerul fiind lovit în piciorul stâng de o schijă din diafragmul unui şrapnel. În ziua de 25 august 1916 a încetat din viaţă pe vasul-spital „Principele Carol”, unde fusese transportat pentru a primi îngrijirile necesare.

Una dintre cele patru canoniere clasa „Chiffone” intrate în serviciul Marinei Militare în anul 1920 a primit numele său. În prezent, o stradă din municipiul Iaşi îi poartă numele.

Prin Î.D.R. nr. 1680 din 15 mai 1931 monitorului „Mihail Kogălniceanu” i s-a conferit Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Cavaler, cu panglica de „Virtute Militară”, „pentru bravura şi dispreţul de moarte de care au dat dovadă ofiţerii şi trupa în timpul luptelor din anul 1916, din lungul Dunării, precum şi în cele de la Turtucaia…”.”

Din același articol aflăm că: “În raportul său cu privire la evenimentele din ziua de 24 august 1916, comandorul Vasile Toescu, comandantul monitorului „Lahovary“ consemna: „La orele 12.50, semnalat de la „Kogălniceanu“ că locotenent-comandorul Stihi Eugen, secundul vasului, este rănit, cere ordin de evacuare a lui şi în acest scop am dat ordin vedetei nr. 8 („Cpt. Valter Mărăcineanu“) spre a lua pe ofiţerul rănit şi a-l transporta la vasul-spital „Principele Carol”.

La ora 01.00, Diviziunea a II-a rămâne spre capul Ostrovului Cusui în duel cu o baterie inamică sub creasta dealului, într-o vâlcea. În acest timp, puhoiul de trupe române care se retrăgea în grabă pe sub mal este oprit de o secţie de mitraliere bulgară, care luase poziţie aproape de mal într-o porumbişte. Am trimis atunci vedeta nr. 6 („Mr. Nicolae Grigore Ioan”) să intre în canal pentru a proteja scurgerea trupelor, în timp ce Diviziunea de monitoare ce se afla pe Dunăre le proteja contra bateriilor după deal. De abia intrată în canal, echipajul acestei vedete fu secerat de mitraliere inamice, ucigând pe căpitanul Dumitrescu Constantin, comandantul vedetei şi pe sublocotenentul Ghiculescu Ioan, iar din oamenii de trupă: sergentul Bolea Ioan, soldatul Petria Gheorghe şi soldatul Huzum Toma Stere.

 Sergentul Bolea Ioan şi soldatul Huzum Toma Stere căzând pe spate, s-au rostogolit în Dunăre şi corpurile lor nu au putut fi pescuite, vedeta fiind angajată în luptă. Răniţi au fost sergentul Safta Nicolae, caporalul Meteleanca (Nicolae) Gheorghe, soldatul Olteanu Sandu şi soldatul Burnaz Leonida. Comanda vedetei fu luată de sublocotenentul Hurmuzescu, care se îmbarcase de la Olteniţa spre a fi dus la unitate, dar nu fusese la timp.

La ora 01.20 p.m. trimit vedeta nr. 3 „Cpt. Romano” care se găsea în apropierea Diviziunii a II-a spre a susţine vedeta nr. 6 şi împreună să iasă prin gura de jos a canalului.

Puţin avariată la cârmă, vedeta nr. 6 s-a strecurat cu viteză prin canal, astfel încât vedeta nr. 3 n-a mai apucat-o şi a trebuit să lupte la rândul ei cu mitralierele inamice dar le-a redus pe toate la tăcere, însă cu mare consumaţie de muniţie, apoi a ieşit tot prin partea de jos a canalului nesupărat de nici o altă mitralieră sau baterie.

La 2 septembrie 1916, comandantul Diviziei de Dunăre, contraamiralul Nicolae Negrescu raporta din Rahova Marelui Cartier General: „În ziua de 24 august, cu ocazia retragerii, vedetele 3 şi 6 au fost trimise pe canalul Cusui; un grup de 10 mitraliere secerau trupele noastre din urmă când apare „Nicolae Gr. Ioan”, comandată de căpitanul Dumitrescu Constantin, care ţinea să le arate el ce poate. Vedeta este ciuruită de gloanţe de 6,5 şi 8 mm reducând la tăcere 3 dintre ele se face să se încetinească focul celorlalte. Sublocotenentul Ghiculescu Ioan cade mort lângă mitralieră şi când sublocotenentul Hurmuzescu - aflat din întâmplare pe vedetă - se duce să anunţe pe comandant, îl găseşte mort. Un glonţ de mitralieră spărsese geamul turelei şi timonierul sergent Niţă Dumitru, zăpăcit de cioburi părăseşte un moment cârma, astfel încât vasul mergea spre mal. Căpitanul Dumitrescu se apleacă să-i dea ordin şi este lovit atunci în cap. În câteva clipe, aproape jumătate de echipaj este ucis sau rănit.”

DATE ISTORICE PRIVIND COMUNA ROSETI

Sunt puține localitățile din județul Călărași care și-au realizat o monografie. O astfel de localitate este și Roseți, una din așezările model ale județului nostru, care s-a dorit la un anumit moment să fie capitala județului Ialomița. O încercare de realizare a unei monografii a fost realizată în anul 2017 de d-l învățător Nicu D. Petre și Gheorghe Bădulescu. Spun încercare, deoarece cartea cuprinde “Monografia satului Roseți” de la pag. 5 la pag. 31, iar de la pag. 31 la pag. 154 cuprinde “Memoriile unui fiu al comunei”, dl Gheorghe Bădulescu. Chiar dacă nu respectă normele întocmirii unei monografii, nu are nici o notă de subsol sau bibliografie, lucrarea merită aprecierile noastre, pentru că decât nimic sunt bune și asemenea lucrări.

În perioada istorică dinainte de al doilea război mondial, astfel de încercări de monografii se întocmeau fie din ordin venit de sus fie din inițiative locale. Din informațiile noastre, asemenea încercări au existat în anul 1915 (lucrările întocmite se găsesc la Serviciul Arhive Istorice Centrale, fondul Casa Regală), în anul 1933 (lucrările ar fi trebuit să se regăsească în fondul Revizoratul Școlar al județului Ialomița existent la Serviciul județean Ialomița al Arhivelor Naționale, dar așa cum se întâmplă la noi în multe situații, un om strângător a considerat că este bine să aibă el aceste încercări de monografie și le-a luat acasă. Din fericire pentru istoria așezărilor călărășene și ialomițene am intrat în posesia unor copii ale acestora, chiar dacă nu pentru toate localitățile fostului județ Ialomița) și în anul 1942 (lucrările întocmite se găsesc la Serviciul Arhive Istorice Centrale, fond Ministerul Instrucțiunii și Cultelor).

Pentru că în acest sfârșit de săptămână are loc sărbătoarea intitulată “Zilele comunei Roseți”, pentru cei care sunt dornici să afle informații privind istoria satului Roseți, am ales să prezentăm cele două încercări de istoric al comunei Roseți din anii 1915 și 1933.

Cea din anul 1915 se intitulează “Monografia comunei Roseți” și este înaintată administratorului plășii Ciocănești sub semnătura primarului comunei Alexandru Popescu. Iată conținutul acesteia: “Comuna Roseți căreia înainte i s-a zis Cioroiu, după numele moșiei Cioroiu sau Hărăboiu, a luat ființă în modul următor.

Moșia Roseți pe la anul 1810 era proprietatea banului Constantin Crețulescu, în suprafață de circa 4000 hectare (8000 pogoane). Acest ban măritând pe fiica sa Safta sau Elisabeta după paharnicul Ioan Rosseti, ia dat de zestre și această moșie, care nu se cultiva aproape de nimeni ci servea mai mult pentru creștere de vite, case pe moșie nu era decât conacul moșiei.

Pe la anul 1830, s-a așezat în jurul conacului moșiei 14 locuitori și anume: 1) Nicolae Pelticu, 2) Tănase Ene, 3) Nicu Sâmbeteanu, 4) Moise Grămadă, 5) Matei Luca, 6) Ioan Rahoveanu, 7) Savu Rahoveanu, 8) Constantin Zăbavă, 9) Mitu Rahoveanu, 10) Tudor Moraru, 11) Stan Berega, 12) Nicolae Catană, 13) Stancu Ivan  și 14) Nicolae Știrbu veniți din diferite părți cei mai mulți și se îndeletniceau cu creșterea vitelor, iar mai în urmă au început și plugăria. Acești au fost cei dintâi veniți, odată 14 familii adunate la un loc a format un sat căruia i s-a dat numele de Cioroiu, de ce comună ținea nu se știe.

La anul 1835, paharnicul Ioan Roseti a construit o biserică pe movila din fața conacului și serviciul se făcea de preotul Popa Gheorghe, cu această mica populație a funcționat acest sat până la anul 1841.

În anul 1840 noiembrie 20 Safta Ioan Roseti vinde din moșia ce o avea de zestre 3000 pogoane d-lui N. Brătianu, iar la 13 mai 1841 N. Brătianu vinde înapoi d-lui Ioan Roseti cele 3000 pogoane pe care acum le luase pe numele său, astfel că Safta I. Roseti mai avea din zestre 5000 pogoane. Odată paharnicul Ioan Roseti având pe numele său 3000 pogoane a mai cumpărat 8000 pogoane de la o cocoană anume Smaranda, făcând astfel pe numele său 11000 pogoane și pe al soției sale 5000, în total o moșie de 16000 pogoane.

 Pe aceste vremuri începuse mai ales în partea Moldovei să se pună în valoare întinderi mari de pământ printr-un fel de colonizări naționale, un fel de împroprietăriri speciale și anume se invitau locuitori din diferite părți ca să populeze moșiile și să formeze sate, iar ca să-i atragă le făcea fel de fel de înlesniri posibile. Paharnicul Ioan Roseti văzând că câmpiile acestei moșii erau un adevărat bărăgan, și fiind îndemnat și de bunele rezultate ce dăduse în alte părți sistemul de colonizare, face și el o publicație în același înțeles și așteaptă rezultatul. S-a pornit oameni din diferite părți unde viața era mai grea și au venit la Ciororiu.

Cu fiecare țăran ce se prezenta boierul făcea un zapis pe care-l iscălea și apoi îl înfățișa Tribunalului spre autentificare. Învoiala veșnică era următoarea: Țăranul ce se stabilea pe moșia Cioroiu, cumpăra un loc de casă în suprafață de 200 stânjeni pătrați cu preț mijlociu de un șfanț stânjenul. Prețul locului odată plătit, săteanul avea dreptul să are pe moșie oricât pământ va putea dând dijma din zece una, iar din cositură din cinci una, să pășuneze oricâte vite va voi plătind ca ierbărit doi lei vechi de vita mare, șapte vite mici drept una mare, cum și alte condițiuni bune.”

În urma publicațiunei făcută de Ioan Roseti, au venit în anul 1841, una sută treizeci și cinci locuitori și în continuare dă numele acestora. “Aceștia au venit din satele Hotaru de sus, Hotaru de jos, Coslogeni, Tonea, Cocargeaua, Ciocănești, Poianma, Murgeanca, Pârșani, Popești, Zăvoaele, Moldoveni, Ciocile, Luciu, Cioara, Berlești, Viziru și alții ale căror nume ne scapă, astfel că în mai puțin de un an s-a stabilit pe moșia Roseți mai bine de 150 familii formând o comună deosebit de Cioroiu, și căreia i s-a dat numele de Roseți Volnași, iar satului Cioroiu i s-a dat numele de Roseți Clăcași, astfel că satul Roseți Clăcași i s-a schimbat numele de la 1841 și când s-a alipit de comuna Roseți Volnași.

La anul 1847 din îndemnul locuitorului Ciucă Drăgan și Popa Dima s-a construit prima biserică în comuna Roseți Volnași la care i s-a pus hramul Sf. Nicolae, la care se făcea serviciul religios de Popa Dima și Popa Nicolae.

Planul comunei s-a făcut după regulile stabilite la oraș, cu piețe și ulițe drepte, iar la marginea comunei despre apus era un teren rezervat de proprietar unde se făcea un bâlci anual pentru tot felul de mărfuri. Acest bâlci a funcționat până la anul 1860 când s-a desființat și mutat la Călărași, unde se face și în zilele de astăzi.

La anul 1850 comuna Roseți avea 400 familii. Locuitorii acestei comune odată stabiliți aici erau foarte mulțumiți de modul cum trăiau din toate punctele de vedere economice, însă această stare de lucru nu a durat decât până la anul 1858 când proprietarul Ioan Roseti a arendat moșia lui Aristide Agapiade și acesta pe data ce a luat moșia, nu a mai respectat zapisele de împroprietărire ce locuitorii aveau cu paharnicul Ioan Roseti și a început să le puie dări mai mari, scumpind dijma și ierbăritul, afară de aceasta le-a luat și islazul comunal ce-l avea de la Roseti. Atunci locuitorii față de actele ce le posedau, au intentat acțiune atât proprietarului Ioan Roseti, cât și arendașului Aristide Agapiade. Acest proces datează de la anul 1858 și chiar și astăzi se află în curs de judecată la Înalta Curte de Casație – secția I București.

  Pe aceste vremuri comuna se conducea de 4 delegați, cărora li se zicea dipotați, iar venitul statului și ale comunei se strîngea de pârcălabul Radu Giuvelea.

Școli proprii nu erau, iar copiii învățau prin câte o casă ce se destina de locuitor și care se făcea cu rându, pe care o muta aproape în fiecare lună, iar învățătorul se plătea de părinții copiilor, dându-i câte 5-6 băniți de bucate pe timpul iernii, de fiecare copil.

La înființarea comunei în partea despre răsărit se afla o biserică veche care rămăsese de la fostul sat Hotaru de sus și unde se făcea serviciul religios, această biserică în urma reparațiunilor ce i s-a făcut se află și astăzi în curtea cimitirului acestei comune.

Pe la anul 1844-1845 paharnicul Ioan Roseti care era și om Domnesc, ca să populeze și mai mult satele a mai adus vre-o 100 familii de rudari, pe care ia așezat în satul Roseți Clăcași. Acești rudari i-a adus din satele Gherghița, Curcubeu, Snagov, Turbați și Balta Doamnei. Aceștia avea fiecare ceată vătaful lor, care erau: I. Codreanu, Ciurelea, Tudor Bosandrea, Răgălie și Tulpan, aceștia așezați în satul Clăcași erau la ordinele lui Ioan Roseti și la orice munci se servea de ei, iar aceștia când aveau și ei ceva de făcut până nu întrebau pe Coconașu nu făceau nimic. Când vre-un flăcău vrea să se însoare, acesta trimitea pe vătaf la boier și după aceea boierul chema flăcăul și fata ce vrea să o ia și-i împerechea, stăruia pe lângă protopop de-i cununa, iar nunta se făcea în curtea boierească și boierul privea la nuntă. Când vre-un rudar făcea vre-un rău, boierul l-aducea la curte, acolo avea una piatră mare cu un belciug <<care este și astăzi în curte>> și-l punea pe piatră, îl lega de belciug și-l lua la bătaie cu un ciubuc gros ce-l avea, astfel că toți știau de frica pietroiului și ca să nu dea peste el se fereau de rele.

La anul 1863 satul Roseți Clăcași s-a alipit de comuna Tonea, iar la anul 1864 s-a îmăproprietărit 95 locuitori din Clăcași din care 3 fruntași cu câte 11 pogoane de fiecare, 6 mijlocași cu câte 7 pogoane și 19 prăjini, 5 pălmași cu câte 4 pogoane și 15 prăjini și 81 locuitori numai cu locuri de casă având suprafața de 498 stânjeni pătrați fiecare loc, iar bisericii i s-a dat 17 pogoane. Aceste împroprietăriri s-au făcut din moșia ce o avea de zestre Elisabeta Ioan Roseti.   

În anul 1866 s-a mai construit încă o biserică în comuna Roseți Volnași, care i s-a dat hramul Sf. Ioan Botezătorul, la care făcea serviciul religios Popa Ivan.

De la anul 1863 și până la anul 1874, comuna Roseți era singură, iar la anul 1874 centralizându-se comunele s-a mai alipit și satul Coslogeni, iar la anul 1876 s-a deslipit și anexat la comuna Dichiseni unde este și astăzi. În anul 1881 s-a construit în comună primul local de școală, care era compus din 3 saloane și locuința dirigintelui, care a costat 9872 lei.

La anul 1887 s-a făcut din nou biserica cu hramul Sf. Nicolae, care fusese construită în anul 1847, întrucât se ruinase. Primăria este așezată pe una din piețele comunei, s-a construit în anul 1891 și a costat lei 6830.

Comuna Roseți de la înființare și până la anul 1904 făcea parte din plasa Borcea, iar la 1904 s-a declarat reședința plășii Roseți și a datat până la 1905 când reședința s-a mutat la Călărașii Vechi. La 1905 s-a mai construit un nou local de școală compus din 2 saloane și a costat lei 13892.

La 1 iulie 1908 iar a fost declarată reședința administrației plășii Roseți datând până la 1 aprilie 1910 când numărul plășilor s-a redus, iar comuna s-a alipit la plasa Ciocănești unde este și astăzi.

Tot la 1 iulie 1908, prin noua lege de organizare a comunelor rurale, s-a așezat din nou la această comună satul Roseți Clăcași, care fusese deslipit la 1863 și trecut la Tonea, astfel că în 1908 comuna era compusă din comuna Roseți și satul Roseți Clăcași.

Prin legea promulgată cu Decretul Regal nr. 1113 din 27 martie 1909, publicată în Monit. Off. Nr. 290 din 28 martie 1909 satul Roseți Clăcași s-a contopit cu satul Roseți Volnași, formând o singură comună cu numele de Roseți.

La anul 1910 s-a mai construit încă 2 saloane de școală care s-a alipit la cele construite în anul 1905, care a costat lei 16660, completându-se școala cu 4 saloane care a costat în total lei 30552, vechiul local de școală construit la anul 1881 fiind vechi s-a declarant insalubru, s-a dărâmat, iar materialul s-a vândut prin licitație.

Comuna în prezent are un singur local propriu de școală pentru băieți cu 4 saloane, iar cursurile se predă după tip urban. Copii care frecventează școala sunt 278 și anume: 89 cl.I-a, 80 cl.II-a, 55 cl.III-a și 54 cl.IV-a, iar învățători sunt: I. Constantinescu – diriginte, Petre Bădulescu, Gh. Căpățână și d-ra Maria Gheorghiu. Școala de fete se află în local cu chirie compus din 2 saloane și urmează 154 fete și anume: 55 cl.I, 29 cl.II-a se învață de d-șoara Maria Mitulescu, 41 cl.III-a și 29 cl.IV-a se învață de d-na Maria P. Bădulescu – dirigintă. Afară de aceasta mai este o școală mixtă pentru fete, în local cu chirie compus dintr-un singur salon, unde urmează 36 fete și se învață de d-șoara Amelia I. Țepeș.

În comună este și o școală de țesătorie, unde se lucrează multe lucruri frumoase casnice. Această școală este bine înzestrată cu fel de fel de războaie și mașini industriale, în atelier lucrează 16 eleve, care se conduc de d-șoara Iulia Popescu, directoarea școlii.

Comuna are 4 biserici, iar serviciile religioase se fac de preoții Alexe A. Butu, I. Cegăneanu, Ioan Dușa și Ilie Ionescu, ajutați de cântăreții Tache Ivanciu, Gheorghe Manole, Tache Stănescu și Ioniță Popa Nicolae.

În comună este o bancă populară cu numele de „Bărăganul”, care s-a înființat la anul 1902, astăzi are un capital de 140.000 lei și care se conduce de preotul Ioan Cegăneanu – președinte, Alexandru I. Popescu – casier, Ioan Constantinescu – contabil, Stan I. Dobre – secretar, Vasile V. Clinciu – agent de urmărire, Ștefan Șerbănescu, Tache Stănescu, Vasile Anghel, Răducan Ganea, Petre R. Ioan, Luca Gh. Sterea și Gheorghe I. Dragomir – membri.

În anul 1915 s-a reparat biserica cu hramul Sf. Ioan din fostul sat Clăcași și a cărei reparație a costat lei 4700. Tot în anul 1915, s-a reparat și localul de primărie, care a fost construit în anul 1891 și a cărei reparație a costat lei 6300.

Populația comunei după ultimul recensământ este de 1108 capi de familie și 4092 suflete din care 2131 bărbați și 1961 femei. Contribuabili sunt 1060 locuitori, alegători comunali sunt 899 locuitori. Numărul prestatorilor este de 748 din care 231 cu brațele, 54 cu o vită, 324 cu 2 vite, 94 cu 4 vite și 45 cu 6 vite.

Veniturile comunei după buget sunt 15448,03 lei bugetul ordinar, 8710 venitul cârciumilor, 1611,75 fond de pază, iar capital consemnat comuna are în prezent 49078 lei și 77 bani.

În comună sunt 11 cârciumi comunale cu tot felul de băuturi și una numai cu vin, toate sunt arendate.

Comuna ca proprietate are 6 hectare și 9398 m.p. pământ arabil după legea din 1864 și care a rămas comunei de la locuitorii Zamfir Lazăr, Tudor Mihăilă și Eftimie Moraru. Acest teren este arendat cu lei 68 hectarul pe an.

Moșia pe care se află astăzi comuna Roseți este în prezent proprietatea moștenitorilor Ștefan Petrovici-Armis.

Această comună se administrează de Alexandru Popescu – primar, Vasile Anghel – ajutor, Constantin Meșca, Dumitru M. Simion, Radu Tiu, Oprea Vlădăreanu, Mihalache Minculescu, Mihai Gh. Coleașă și Gheorghe Dumitreacu – consilieri, Savu Gheorghe – sergent major jandarm șef de post, Ștefan Dobrescu- notar, Ivanciu Ștefănescu – secretar și Vasile C. Popescu – telefonist.

Veniturile comunale se încasează de dl Gh. Ionescu – perceptor fiscal și Gh. Gh. Ionescu – agent fiscal.

În comună este o infirmerie care se conduce de agentul sanitar Ștefan Moroianu și moașa Eufrosina Cișman.”

Materialul întocmit la 25 octombrie 1933 de Emilia N. Petre, directoarea școlii primare de fete se intitulează „Date monografice asupra satului Roseți” și începe cu „Descrierea satului”: „Satul Roseți se află așezat pe malul stâng al Borcii la 9 km spre răsărit de orașul Călărași. Partea de apus a satului cuprinsă între Borcea și șoseaua ce vine de la Călărași poartă numele de „Clăcași”, fiindcă a fost populată cu clăcașii boierului Rosetti, iar restul satului poartă numele de „Volnași”, fiindcă a fost populat cu oameni care au venit de bună voie pe moșia lui Rosetti.

Forma acestui sat se aseamănă foarte mult cu forma României dinainte de război. Partea de miazăzi a satului, care este tăiată în două de șoseaua județeană Călărași – Fetești, închipuie, de minune, Oltenia și Muntenia; iar partea de miazănoapte e o Moldovă în adevăratul sens al cuvântului. Dar chiar și împrejurimile acestui sat: Borcea, Balta – care când se umflă apele este o nesfârșită „mare”, te fac să te gândești la icoana României dinainte de război.

În continuare este prezentat „Istoricul satului”: „Satul Roseți a fost înființat de Aga Iancu Rosetti în anul 1840. Acum 100 de ani -1833- țăranii români care erau robi pe moșiile boierești au căpătat dreptul de a se strămuta de pe o moșie pe alta, cu condiția de a plăti dările pe 5 ani înainte și de a lăsa boierului gospodăria lor. Boierii, ca să-i menție pe moșiile lor, au început să le acorde unele avantagii; ba unii din ei, vrând să strângă cât mai mulți oameni pe moșia lor, au început să de a veste în țară de avantagiile ce le dă țăranilpor de pe moșia lor.

Așa, Iancu Rosetti – un boier pătruns de ideile filozofice ale Apusului și rudă de aproape cu C.A. Rosetti – a dat veste în țară că celor ce vor veni pe moșia sa le va da locuri de casă înfundate, pe prețul de 200 lei vechi, iar pe moșie va da dijmă din zece una și nu clacă ca la ceilalți proprietari, precum și alte avantagii privind imașul vitelor, cârciumăritul, etc.

Condițiunile fiind avantajoase, au început să vină oameni din diferite părți ale țării, mai întâi cei mai de aproape, ca unii ce auziseră vestea mai din timp și mai târziu cei mai de departe, care auziseră vestea mai târziu. Cei dintâi care au venit în sat au fost Hotăranii, Scutelnicii și Atârnații, din satele cu același nume, ce-și aveau vatra la hotarul de răsărit al moșiei lui Rosetti, unde este astăzi islazul Coslogenilor. Au venit apoi Berleștenii – astăzi Sudiți – Ialomița, Coleșarii de la Ciocănești, Cioroienii de la Cioara-Doicești-Brăila, Poienarii-Poiana, Vlădărenii-Vlădeni, Vizirenii-Viziru-Brăila, Lucienii-Luciu, Măileștenii și Spăneștii veniți de la suhaturi de pe alte moșii și mai târziu Rîjnovenii și Oprișenii, mocani veniți din Transilvania cu oile pe șesul Dunării și rămași aici.

Acestora, Iancu Rosetti le-a dat locuri de casă – 10 stânjeni lățimea și 20 lungimea, cu acte numite „zapise”. În aceste zapise erau și condițiunile de ședere pe moșie, pe care cumpărătorul locului de casă se obliga să le respecte.

Planul satului cuprindea 3000 (treimii) locuri de casă, cu străzi drepte, 3 piețe și un bulevard. Astăzi, sătenii îi zic bulevardului „Strada largă.”

Următorul capitol este intitulat „Date economice”: „Pe vremuri, era în colțul de sud – est al satului, aproape de Borcea o fabrică de cărămidă la care lucrau țiganii robi ai lui Iancu Rosetti. Bătrânii satului spun că țiganii cărămidari din Clăcași, au căpătat această îndeletnicire de la moșii lor care au lucrat la această fabrică.

În apropierea fabricii era „Povarna de spirt” vestită în întreg județul. Astăzi, nu i se văd decât umbrele și locului ia rămas numele „Povarnă”. La biserica din Clăcași, unde era conacul boieresc, era o fabrică de postav la care lucrau nemți. Mahalaua coleșarilor de azi, purta în acele vremuri numele de „Mahalaua nemților postăvari”. Dintre nemți n-au mai rămas în sat decât frații Tănase și Simion Franț. La vreo 400 m. mai spre nord-vest de fabrica de spirt, erau 2 Zahanale – un fel de hrube lungi de circa 200 m. si late de 5 m. În aceste zahanale se prepara carne de capră  și oaie pentru turcii din Ostrov și Silistra, care veneau de o încărcau cu șeicele. Astăzi nu i se mai văd urmele fiindcă s-au făcut case pe acel loc.

Erau trei mori de apă: 2 ale lui Jupân Cincu și una a lui Moise Blegu, care avea și o moară de vânt în partea de N-E a satului”.

În capitolul „Administrative”, directoarea școlii scrie că: „Iancu Rosetti a voit să facă din Roseți un adevărat oraș. Dovezi: Planul satului care avea trei mii de locuri de casă, trei piețe și un bulevard, fabricile de spirt, postav și cărămidă, zahanalele, bâlciul de la 8 sept., Circul lui Marton, care se stabilise la movila ce era în fața școlii și căriea ia rămas numele de „Movila lui Marton”.

Cearta dintre Iancu Rosetti și Barbu Știrbei asupra mutării capitalei județului de la Urziceni – Iancu Rosetti ținea să se mute capitala județului la Roseți și Barbu Știrbei, în Călărași, lucru ce s-a și întâmplat după venirea lui Știrbei ca domnitor al Munteniei.

În timpul când plasa Călărași purta numele de plasa Borcea, își avea reședința aci în Roseți. Pretorii care pe vremea aceea purtau numele de „Inspectori comunali”, au fost: Dl M. Negreanu – avocat Călărași, Dl Al. Nițescu – avocat, Dl Stoicescu, fost director al Prefecturii jud. Ial. si Dl Popescu, fost Prim Pretor al jud. Ialomița.

Din capitolul „Bisericești”, aflăm că: „În Roseți sunt patru biserici: Biserica din cimitir, Biserica de la stradă, Biserica din Clăcași și Biserica din deal.

Biserica din cimitir este cea mai veche, cu mult mai veche chiar decât satul. Ea servea locuitorilor din satele Hotărani, Scutelnici și Atârnați. Cei din urmă preoți care au slujit la această biserică au fost frații Dima, care la strămutarea lor în Roseți au adus și actele satelor Hotărani, Scutelnici și Atârnați. Din aceste acte, care au fost distruse de război, s-a constatat că aceste sate au funcționat până în anul 1830.

Biserica din Clăcași a fost făcută de Iancu Rosetti pe o movilă din interiorul conacului său. Bătrânii spun că această movilă a fost trăznită în repetate rânduri și că boierul Rosetti a făcut biserică spre a isgoni diavolul de pe ea. În interiorul bisericii, pe peretele dnspre apus, în locul ctitorilor era pictat un om cu plugul cu patru boi și doi cai, care fuseseră trăsniți în apropierea movilei. Cel dintâi preot al acestei biserici a fost „Popa Ion Buză tăiată”, apoi Popa Ivan, preotul Simion Cegăneanu și preotul Ilie Ionescu.

Biserica de la stradă a fost făcută în anul 1845 de către locuitori ajutați de Jupân Cincu, care ședea în casele unde stă astăzi Gheorghe Mănuș. În anii 1884-87 a fost refăcută din temelii tot de locuitori ajutați de data aceasta de bogătașul Dobre Bideaua, care a fost omorât în anul 1905 de ciobanii săi. Cei dintâi preoți au fost frații Dima, apoi preotul I. Rosețianu, preotul Dușa și preotul Voicu.

Biserica din deal, a fost făcută de oameni cu ajutorul lui Savu Berleșteanu, care sta în casele unde stă astăzi Petre Săracul, în anul 1860. În curtea bisericii se găsește și astăzi o cruce din anul 1868. La această biserică au slujit preoții Niță Cegăneanu și Alexe Butu.”

La capitolul „Școlare”, directoarea scrie: „Învățământul se făcea la început prin casele oamenilor și învățătorul era plătit de oameni cu bani și în natură.

Cel dintâi înv. a fost dascălul Gheorghe și primul înv. cu diplomă a fost Pană Nicolescu și apoi Mița Milose. În timpul lor, 1881-82 s-a făcut primul local de școală, compus din 5 săli și o cancelarie. Această școală a fost dărâmată și vândută pe 500 lei sub directoratul Dlui Paraschivescu făcându-se un local tip cu două saloane și o cancelarie, care a fost completat mai târziu cu încă două saloane.

În anul 1884 a venit Teodor Tașcu, apoi Gheorghe Căpățână, Preot I. Rosețeanu, Dl Paraschivescu, Petre Bădulescu, Dl Constantinescu, Dl Vasilache Popescu, Dl I. Pătrașcu și apoi actualii învățători.

În anul 1906 s-a înființat și o școală de fete, Cea dintâi înv. la școala de fete a fost d-na Maria P. Bădulescu – astăzi pensionară. Alte înv. care au funcționat la școala de fete au fost: Grigoriu, Bucoveanu, D-ra Maria Mitulescu – astăzi D-na Dinulescu, D-ra Elena Mitulescu – astăzi D-na Chiriță, institutoare în București și apoi înv. actuale.

În anul 1932 s-a înființat și o școală mixtă în Clăcași, cu 2 posturi. Astăzi satul Roseți are 3 școli deservite de 10 înv. – 5 înv. și 5 învățătioare.

În încheiere, directoarea adaugă că “Satul Roseți are astăzi o populație de 4568 suflete, dintre care 2191 bărbați și 2377 femei, 1100 capi de familie dintre care: 769 sunt împroprietăriți după război și circa 200 sunt împroprietăriți în 1898 pe moșia Radu Negru și 987 de contribuabili.

În satul Roseți sunt 3 școli, 3 biserici, o bancă populară și două mori cu motoare.

 Avem în sat 9 garnituri de treerat cu motor, 3 garnituri de treerat cu aburi, 5 mașini de bătut porumb cu motor, 2 mașini de tras lână cu motor și 3 prese pentru ulei de gătit.

Avem 8 cojocari, 5 ateliere de cismărie, 2 ateliere de croitorie bărbătească, 4 croitorese pentru dame, 3 ateliere de covoare, 7 ateliere de fierărie dintre care unul mecanic al d-lui Al. Manu, 2 ateliere de tâmplărie de lux, un antreprenor de binale și un zidar calificat.

Averm 5 băcănii, 2 manufacturi și din nenorocire și nouă cârciumi de băuturi spirtoase.”