GIUSEPE CICONI – CONSTRUCTOR AL UNOR CLĂDIRI EMBLEMATICE ALE CĂLĂRAȘIULUI

                                                            Prof. Nicolae ȚIRIPAN

Sub aspect edilitar, Călărașiul a cunoscut o perioadă plină de realizări la sfârșitul secolului XIX și în prima parte a secolului XX. Atunci au fost ridicate multe dintre clădirile publice emblematice ale orașului: Cazărmile regimentului 5 Ialomița nr. 23, Școala nr. 1 (Gimnaziul Carol I de astăzi), Primăria (astăzi Muzeul Municipal Călărași), Spitalul județean, Școala nr. 1 de fete, Școala nr. 2 de băieți, Palatul Administrativ și de Justiție cu locuința Prefectului; Cazarma Pompierilor, Școala nr. 2 de fete, Cazarma regimentului 20 Artilerie, Cazarma regimentului 5 Călărași, Școala nr. 1 de băieți, Cazinoul din Parcul Comunal, Căpitănia Portului Călărași, etc., etc. La acestea pot fi adăugate o serie de clădiri particulare, dintre care amintim doar Casa Ana și Marinache Popescu (azi sediul Direcției pentru Cultură) și Casa Bădulescu (așa zisa Poștă Veche). Multe dintre aceste clădiri, scăpate de furia buldozerelor care au măturat mare parte din arhitectura veche a orașului, adevărate bijuterii arhitectonice, reprezintă și astăzi un motiv de mândrie pentru orașul de la cotul Borcei și locuitorii săi.

Constructor al unora dintre aceste superbe clădiri a fost un italian, Giusepe Ciconi,  ajuns pe meleaguri călărășene într-o perioadă când italienii veneau în România în căutare de locuri de muncă, în ultima parte a secolului XIX și nu cum se întâmplă astăzi când sute de mii de români caută de muncă în Italia.

Giusepe Ciconi a fost amintit ca antreprenor de lucrări sau arhitect, de toți cei care – cunoscători sau mai puțin cunoscători ai istoriei orașului nostru -, au scris despre o parte din clădirile pe care le-a edificat. Mărturisesc că nici eu nu știam prea multe despre celebrul antreprenor, în afară de faptul că a ridicat în calitate de antreprenor, clădiri cum ar fi: Spitalul județean, Palatul Administrativ, Cazarma Pompierilor, Școala nr. 2 de fete, a terminat Școala nr. 1 de băieți și a devenit călărășean prin căsătorie.

În 16 iulie 2012, am fost solicitat să ofer unele informații despre Giusepe Ciconi, de doamna Oana Marinache, istoric de artă, președinta Asociației Istoria Artei, care scria monografia „Cristofi Cerchez, un vechiu arhitect din București”. Aflase din surse din familia arhitectului că acesta ar fi avut un frate Petre Cerchez, care s-a căsătorit cu fiica arhitectului Ciconi, care a construit un liceu în Călărași și mă ruga să-i confirm dacă informația este reală sau nu. Solicitarea doamnei Oana Marinache mi-a zgândărit curiozitatea și pentru a confirma cele auzite din surse ale familiei Cerchez, am pornit la cercetarea documentelor. Nu am reușit să aflăm când a sosit în Călărași Giusepe Ciconi, despre care în documente se spune că era inginer și antreprenor de lucrări publice, dar în anul 1887, anul construirii sediului vechi al Spitalului județean era în orașul de la cotul Borcei.

Spitalul județean construit în anii 1887-1888,

în circa o jumătate de an de Giusepe Ciconi

Giusepe Ciconi, conform actului de naștere eliberat de parohia Basilica Sfântul Apostol Petru din Veneția, s-a născut la data de 5 noiembrie 1853, în Veneția, părinții săi fiind Giovani Batista Ciconi și Scarfe Maria Angela. La momentul sosirii în Călărași era căsătorit cu Luisa Amalia, de origine germană. Această primă soție a lui Giusepe Ciconi, a decedat la data de 28 martie 1888, la vârsta de 33 de ani, în casa situată în Călărași pe strada Piața Carol I. Moartea a fost constată de medicul spitalului din Călărași Anghel Ionescu, martori fiind Herve August – antreprenor de lucrări și Ludwig Meșter – farmacist.

Rămas văduv, pe meleaguri străine, Giusepe Ciconi nu va sta pentru multă vreme în această ipostază. La 12 octombrie 1889, inginerul Giusepe Ciconi se căsătorește cu Maria Dimitrie Becarian, născută în București, la 27 aprilie 1867, fiica lui Dimitrie Becarian – avocat, fost membru al Tribunalului Ialomița și judecător de instrucție la acel tribunal și al Ecaterinei Becarian – menajeră (ocupația principală a femeilor în acea perioadă era menajul casei, casnică, cum s-ar spune astăzi). La dosarul de căsătorie au fost depuse următoarele acte: actul de naștere al lui Giusepe Ciconi; actul de naștere al viitoarei soții; actul de moarte al primei soții; actul de moarte al tatălui, decedat la Veneția la 22 octombrie 1884; actul de moarte al mamei, decedată la Veneția la 22 decembrie 1867. Au participat la ceremonia de căsătorie, oficiată în clădirea nouă a primăriei (azi sediul Muzeului Municipal Călărași), de Ghiță Dimitrescu ajutor de primar și ofițer de stare civilă: părinții soției, martori din partea soțului: Procop Dimitrescu – avocat și Grigorie Palada – inginer, iar din partea viitoarei soții: Elie (Ilie) Ștefănescu – avocat și lt. Col. Nicolae Ionescu – militar.

La căsătorie viitoarea soție a primit ca dotă următoarele bunuri(mulțumesc d-lui Constantin Tudor pentru că mi-a pus la dispoziție actul dotal):

„Declarațiune

Subsemnatul G.D. Ciconi, de profesiune antreprenor de lucrări publice, domiciliat în Călărași, strada Independența nr. 58, declar printr-acest act că în cazul când autoritatea superioară militară competinte ar aproba căsătoria fiicei mele Antoaneta (născută din căsătoria mea cu Maria născută D. Becarian) cu dl locotenent Petre Cerchez, oficer din regimentul 5 Ialomița nr. 23 cu garnizoana în Călărași, voi constitui ca dotă fiicei mele Antoaneta, următoarea avere:

1) Casele compuse din două camere, una cameră și antreu la mijloc, cu locul lor din Călărași învecinat cu strada Independența nr. 58, proprietate a mea, cumpărat locul cu actul autentificat la nr. 775/95 de la Ancuța Ghiță Nicolescu, iar casele construite de mine.

2) Casele cu locul lor cu fața în Bulevardul Traian al orașului Călărași, compuse din șase camere, trei antreuri, dependințe. Din acest imobil, locul cu clădirile ce erau pe dânsul în 1890, sunt proprietatea soției mele Maria, dăruite de părinții ei cu actul de danie nr. 381/89, casele însă adică clădirile, au fost refăcute și mărite de mine mai în totul.

3) Casele cu locul lor cu fața în Bulevardul Traian al orașului Călărași, nr. 55, compuse din cinci camere, un antreu și un culoar, proprietate de moștenire a soției mele Maria, atribuită ca parte a sa de moștenire din averea răposatei sale mume Ecaterina D. Becarian, prin partajul făcut prin testamentul său autentificat sub nr. 1605/905 de tribunalul Ialomița.

4) Trusoul compus din bijuterii, efecte de îmbrăcăminte, lenjerie și mobilier în valoare de lei 5500.

5) În numerar lei două mii.

Drept aceea am făcut în scris această declarațiune, rugând pe onor tribunal de Ialomița a-i da autenticitatea legală. /ss/ G. Ciconi.”

Casa din b-dul Traian primită ca dotă. Foto: Constantin Tudor

La nici nouă luni de la căsătorie, la 10 iunie 1890 se năștea Antonetha Luissa Eleonora, în casa părinților săi situată pe strada Independenței nr. 56, fiica lui Giusepe Ciconi – antreprenor de lucrări publice cu domiciliul declarat în Veneția, Via Garibaldi, Regatul Italiei și Maria, soția sa de profesie menajul casei.

Informația solicitată de doamna Oana Marinache era confirmată. Giusepe Ciconi a avut cel puțin o fiică. Spunem cel puțin o fiică, deoarece din unele informații rezultă că ar fi avut două fiice. Astfel, în octombrie 1896, Regele Carol I și Regina Elisabeta s-au deplasat cu trenul regal la Constanța. Ca de fiecare dată, au fost întâmpinați de autoritățile din Călărași, în gara Ciulnița. Aici, Regele și Regina au coborât din tren și s-au întreținut cu autoritățile, între persoanele prezente fiind și familiile Becarian și Ciconi. „Două drăgălașe fetițe ale d-lui Ciconi, au oferit M.S. Reginei buchete de flori, pe care M.S. însăși le-a dus la tren, cu brațele încărcate și a mulțumit fiecăruia în parte.” Tot acum, M.S. Regina a vorbit cu doamnele care se aflau pe peron și „a sărutat pe copilele d-lui Ciconi”. Rămâne ca cercetări viitoare să confirme sau nu și existența celei de a doua fiice.

La vizita făcută la Călărași, în anul 1904, Regina a rămas pe iaht, unde s-a întreținut cu doamnele din protipendada călărășeană. Pe vas au urcat și câteva eleve, „D-ra Ciconi a recitat pe vapor un prea frumos prolog, iar regina adânc mișcată i-a mulțumit mângâind-o pe obraz.”

 

Clădiri ridicate de Giusepe Ciconi

Palatul Administrativ, ridicat în anii 1895-1896

 Palatul Administrativ, vedere din față

 

Cazarma Pompierilor, construită în anul 1897, în trei luni

 

Școala nr. 2 de fete (azi Școala Țopescu), construită în 1897, într-un an de zile

 

Școala nr. 1 de băieți, construită în anul 1907, lucrare terminată de Giusepe Ciconi

 

NOSTALGII PE STRADA MARE

                                              Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

Stimați prieteni de pe Facebook, iubitori ai Călărașiului de odinioară, cunoașteți demersurile, de loc ușoare, întreprinse de domnul Constantin Tudor de a readuce în prezent și a posta pentru cei interesați „Case celebre din Călărași” dispărute sau încă existente în arhitectura actuală a Călărașiului.  Sigur că, pentru mulți dintre călărășenii de vârsta a doua, dar mai ales a treia, aceste prezentări trezesc multe nostalgii.

Și postarea mea de astăzi, îmbogățită și cu fotografii de epocă, are darul de a trezi multe nostalgii. Voi posta un material, întocmit și prezentat la radio Voces Campi, de cunoscutul om de presă, Aurel David – Fie-i țărâna ușoară! -, material intitulat chiar „NOSTALGII PE STRADA MARE”.  Strada Mare nefiind alta decât fosta stradă Știrbei Vodă, devenită 7 Noiembrie după 1948, apoi Gheorghe Gheorghiu-Dej și în final, după evenimentele din Decembrie 1989, numită 1 Decembrie 1918. Fac aici o mărturisire care poate va deranja unele persoane, care se consideră bune cunoscătoare ale istoriei locale și naționale. Atunci când, împreună cu regretatul prof. Sorin Danciu, am întreprins acțiunea de personalizare a orașului Călărași, propunând schimbarea denumirii a 28 străzi din municipiu, una dintre acestea a fost chiar strada actuală 1 Decembrie 1918. Am propus atunci revenirea la denumirea de Știrbei Vodă, denumire întipărită în memoria istorică și a multor călărășeni, dar, dincolo de alte argumente, pe care le-am mai menționat, a fost adus și argumentul că 1 Decembrie 1918 este o dată din istoria României mult mai importantă decât a fost domnitorul Știrbei Vodă. Departe de mine gândul de a nega această realitate, dar personal consider că pentru orașul Călărași domnitorul Știrbei Vodă și ce a făcut el pentru Călărași este mai important decât 1 Decembrie 1918, care este un eveniment național, la fel de important pentru Călărași, cum este pentru oricare altă localitate din România. Și dacă tot se dorea acest lucru, denumirea de 1 Decembrie 1918 putea fi acordată unei alte străzi din oraș. Dar așa se întâmplă când nu se dorește  a se face o reparație istorică. Și aici aș mai da un exemplu, de ce înseamnă să iei decizii fără consultarea unor specialiști: atunci când a fost nevoie de a se da o denumire pentru Piața Mare, în loc să se revină la denumirea inițială de Piața Știrbei Vodă, așa cum s-a numit de la început și apare pe planurile orașului, i s-a dat o denumire nouă: Piața Unirii.

Dar să revenim la „Nostalgii pe Strada Mare” și să vedem ce spunea Aurel David: „Știrbei Vodă. Așa se chema ulița ce se desfășoară din coasta halelor pieții până în colțul cu clădirea prefecturii (fac precizarea că inițial strada Știrbei Vodă se întindea din strada Pompieri și până în strada Dobrogea –n.ns). Localnicii ignorau denumirea oficială. Pentru ei, ca și pentru cei ce poposeau vremelnic în Călărașiul anilor interbelici, aceasta este Strada Mare (denumire care apare chiar și pe unele ilustrate de epocă-n.ns). Loc de promenadă, de afaceri, de întâlniri amoroase…Poate, gândesc eu, era în acea ocolire a rostirii numelui primului domnitor al Țării Românești, numit pe baza Convenției de la balta Liman, după înăbușirea revoluției din 1848, un oarecare semn de respect. Adică, oamenilor le venea mai la îndemână să zică: „Ne-ntâlnim pe Strada Mare, la cinci trecute fix” și nu „Te-aștept pe …Știrbei”. Dar, mă rog…Strada mare a Călărașiului era și locul de preumblare, precum a fost și a rămas, în urbiile transilvane și bănățene, Corso.

Pe o distanță de aproximativ 300 de metri erau înșiruite cafenele, patru restaurante, patru librării, două cinematografe, trei frizerii, două tipografii, trei ateliere foto…

Împreună cu o veche și de suflet cunoștință, care este reputatul avocat și publicist Marinică Giurcă - și el plecat dintre noi, Fie-i țărâna ușoară!-, am de-al pământului, am refăcut din amintiri, interesanta și plină de farmec Stradă Mare din urbea de pe malul Borcei. Am pornit-o dinspre fosta prefectură și am reconstituit un crâmpei de viață din anul în care, copil fiind, frecventam cursurile Liceului particular Diacon Dobrescu. Într-o clădire impozantă pe vremea aceea se afla restaurantulCodrat Marinescu, apoi urma Casa Finți (loc de aprinse dispute pentru comercianții de cereale), farmacia Grunberg, foto Boni, cizmăria Boroș, Casa Școalelor. Îngăduiți-mi să fac un scurt popas aici, pentru a evoca nu numai interesantele întruniri organizate pentru slujitorii catedrei, ci și expoziția de sculptură a unui fidel ucenic de-al lui Constantin Brâncuși, talentatul artist George Teodorescu, smuls vieții la o vârstă mult prea timpurie de o boală necruțătoare.

Să continuăm a revedea cu ochii minții magazinul de bijuterii Goldstein, hotelul Unirea (zgâlțâit zdravăn de cutremurul din 1940), cinematograful Tănăsescu și, în sfârșit, singura clădire funcțională și astăzi de pe această parte a străzii, cea a primăriei orașului. (clădirea, funcțională și astăzi, nu mai este primărie ci adăpostește Muzeul Municipal Călărași). Dincolo de ea, Cazinoul, magazinul cu articole de lux „Lis”, tipografia Săvulescu, atelierul de frizerie și coafură Agopian, sala de cinematograf „10Mai”, mezelăria Dima, frizeria Scorcearof, un debit de tutun, restaurantul Doiciu, cafeneaua Lazu, o brutărie în care nu găseai niciodată franzelă veche și…halele.

Ne înapoiem pe cealaltă parte a străzii, adăstând o clipă în curtea fostului Liceu Comercial (astăzi Liceul Economic, unde au oficiat reputații profesori Vasile Marinescu, Virgil Degheto, Isac Ionescu…), pentru a continua să evocăm alte și alte prăvălii și prăvălioare, firme mai mici sau mai mari ce au ființat în trecutele decenii. Între acestea, atelierul de pălării „La Românca”, librăria Filip Filciu, cafeneaua Radu Avramescu, cizmăria „La Vică Coca”, atelierul de frizerie și coafură Bărbulescu, simigeria Naumovici, atelierul foto Nicu Cristescu, magazinul universal Nicu Traian, restaurantul de lux Filip Antonescu (unde concerta orchestra studenților de la Politehnică), magazinul de cafea și dulciuri Tazlagian, cofetăria Nițulescu (locul tradiționalelor întâlniri ale intelectualilor Călărașiului), magazinul de manufactură și mercerie Bălan, atelierul fotografic Romy Grigorescu, hotelul Penciu, ceasornicăria Avram Demayo, restaurantul Gheorghiță Antonescu, magazinul de manufactură Dumitru Handrabulea, depozitul de ziare Sandu Vlad (în realitate, un veritabil magazin în care se găsea presă din toată România, precum și din multe țări europene, loc de întâlnire și de ample dezbateri politice și civice, miniparlamentul orașului din acele vremuri), o spălătorie chimică, atelierul de fierărie Vlădoianu, librăria „Cartea Românească” a lui Gheorghiu, atelierul de ceaprazărie și croitorie militară Borundel, librăria și tipografia Ioniță Cristescu, librăria Bărăganul, casa telefoanelor, Federala Borcea (bancă de credit pentru mediul rural), o librărie. Între aceste firme erau intercalate și câteva case particulare. Destul de puține ca număr.

Strada Mare, mini Lipscani-ul Călărașiului, a rămas doar în amintirile unor localnici mai vârstnici. Numai două clădiri mai dăinuiesc: cea a primăriei și cea a liceului economic. În locul celorlalte s-au edificat câteva blocuri cu magazine și ateliere meșteșugărești la parter, un palat al telefoanelor, hotelul-restaurant Călărași. Vis-a-vis de fosta prefectură iese din pământ  o construcție cu viitoare misii culturale (așa era gândită atunci. Între timp, cea mai mare parte a clădirii, a fost acaparată de administrația locală și județeană-n.ns.). Fundația acesteia este făcută pe ruinele medievale ale unor coridoare subterane în care își găseau adăpost localnicii în vremurile de restriște ale pericolelor otomane. Ruine distruse ori îngropate fără milă și fără a fi cercetate, stinse odată cu tainele pe care le-au înmagazinat peste secole.

 Strada Mare de ieri a rămas și astăzi un loc de promenadă pentru localnicii. Cu deosebire că mozaicului de magazine i-au luat locul cofetăriile Arcadia și Călărași, librăriile Flora și Centrală, magazinul Select, de articole sportive, autoservirea, farmacia, un șir de ateliere meșteșugărești. Singura firmă de difuzare a presei a fost ascunsă, abuziv, în spatele halei centrale. Între viitoarele corecturi ce ar trebui să i se aducă pentru a o umaniza cât de cât, mă gândesc la una ce se impune cu stringență: schimbarea actualei denumiri.(de la momentul însemnărilor lui Aurel David, putem spune că Strada Mare a fost abandonată, au dispărut magazinul Select, cofetăria Arcadia și librăria Flora…-n.ns.)

Nu pot pune punct acestor fugare însemnări înainte de a mai aminti că pe Strada Mare a mai existat un loc viran  unde vara se organizau spectacole ale companiilor teatrale bucureștene, iar în parcul comunal, ca și la Teatrul Popular  au fost prezenți, la neuitatele întâlniri cu publicul local (care venea – greu de crezut astăzi - în număr impresionant, sălile fiind arhipline-n.ns), oameni de seamă ai culturii naționale, între care Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Panait Istrati, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Maria Filotti, Ion Manolescu, Elvira Godeanu, Grigore Vasiliu-Birlic…(și mulți, mulți alții, pe care i-am amintit și noi în Monografia municipiului Călărași și în postările noastre-n.ns.)

 

 

BUDEȘTIUL A DAT TĂRII UN MINISTRU DE RĂZBOI

– CONSTANTIN ȘTEFĂNESCU-AMZA

                                                           Prof. Nicolae ȚIRIPAN 

Dacă memoria nu mă înșeală, întruna din zilele anului 1998, am primit în biroul meu de la Arhivele Naționale din Călărași, vizita unui cetățean, care după prezentare mi-a părut a fi de origine franceză: Roger Bouffe. Și, dacă am în vedere faptul că mama sa Elena, fiica celui despre care aveam să discutăm – generalul Constantin Ștefănescu –Amza -, s-a căsătorit la Paris cu Georges Bouffe, nu eram departe de adevăr. Numai că domnul Roger Bouffe era cetățean român, domiciliat în municipiul Constanța, iar scopul vizitei sale era o discuție despre bunicul său, generalul Constantin Ștefănescu-Amza, fostul ministru de război, ca să nu amintim decât această funcție. Trebuie să mărturisesc că am fost oarecum luat prin surprindere, deoarece prea multe informații despre generalul Constantin Ștefănescu-Amza nu dețineam.

Așa am aflat că domnul Roger Bouffe făcuse un Apel  către conducerea Arhivelor Naționale ale României și Asociația Arhiviștilor și Prietenilor Arhivelor din România, pentru a fi sprijinit în încercarea dumisale de a înființa FUNDAȚIA AMZA sau, după caz, FUNDAȚIA AMZA-DELAVRANCEA.

 De asemenea, domnul Roger Bouffe era delegat de Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, printr-un document semnat chiar de directorul muzeului colonel Ilie Schipor, să se documenteze în legătură cu bunicul său, general Constantin Ștefănescu-Amza, cel care a fost primul director al Muzeului Militar Național.

Cercetările priveau în particular: „locul exact al nașterii și al decesului, pentru a depune plăci comemorative; datele care mai lipsesc pentru întocmirea arborelui genealogic; domiciliile succesive; informații în raport cu activitățile politice: ministru de război, senator, trimis în misiune la Viena, Paris și Londra, etc…; decretele de decorare cu ordinul Mihai Viteazu (numele a dispărut din catalog) și localizarea pământului dăruit în comuna Glina, jud. Ilfov. (Fundația „AMZA” va primi pământul de la moștenitori și va construi un monument).

Informații privind activitățile de: președinte al sindicatului agricol Ilfov; președinte până în 1940 al societății române de radiodifuziune; vice președinte până în 1944 al societății de industrie chimică „Nitrogen”; și altele în domeniul cultural, al economiei, industriei și cercetărilor științifice.

Obținerea listei de publicații semnate de dânsul, cu numele editorului și locul unde pot fi consultate; descoperirea cărților, revistelor și documentelor din fosta bibliotecă abandonată la deces în 1964, în casa dânsului din calea Moșilor 190; regăsirea importantei documentații, strânsă cu ordine și meticulozitate timp de o viață întreagă; căutarea uniformelor, numeroaselor decorații, etc…; vizionarea arhivelor din perioada interbelică a actualităților cinematografice  care prezentau des pe ofițerul și omul politic Constantin Ștefănescu-Amza și a altor arhive cinematografice sau video, cu scopul de a studia posibilitatea de a realiza un film de monografie.”

Rezultatele acestei documentații urma să fie oferite de către domnul Roger Bouffe Muzeului Militar Național și fundației „AMZA”, în scopul întocmirii unei monografii despre primul director al muzeului.

Nu știm astăzi dacă cele mai sus consemnate au fost duse la capăt. Discuția noastră s-a purtat în jurul generalului, domnul Bouffe punându-mi la dispoziție copie de pe unele documente pe care le descoperise, iar la Arhivele din Călărași am depistat actul de naștere al generalului.

Dintr-o notă provizorie întocmită de Roger Bouffe la Constanța, la 8 iulie 1998, aflăm că în cursul cercetărilor a descoperit în documente unele contradicții pentru care nu a găsit nici o explicație.

Încă nu descoperise documente „privind o eventuală legătură între numele de Amza, strada Piața Amzei din București, unde se găsește casa familială moștenită de la Emanoil Porumbaru și biserica Niculae Amza unde Constantin avea o stână.

Bunicul meu s-a născut la Budești (județul Ilfov, astăzi Călărași), unde familia Manu avea proprietăți. A fost rudă cu doctorul Ioachim Manu și a avut o viață publică asemănătoare cu cea a generalului Gheorghe Manu. Ce legături ar exista între cele două familii? – se întreba domnul Roger Bouffe.

Dânsul a moștenit de la unchiul Emanoil Porumbaru, o moșie la Glina, în aceiași regiune. Tatăl lui Emanoil Porumbaru, îl chema Mihai Stoenescu. Același sau un alt Mihai Stoenescu a avut trei fete: Zoe care s-a căsătorit cu bunicul, Elena care s-a căsătorit cu nepotul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (care-și petrecea vacanțele la bunicii săi, în comuna Sohatu, nu departe de Budești-n.ns.) și Maria. Familiile Ștefănescu/Ștefănescu Delavrancea și Stoianescu/Stoenescu, cu care era de asemenea rudă, aveau moșii tot în această regiune…”

Din actul de naștere nr. 71/6 iulie 1875, înscris în registrul de născuți al comunei Budești, aflăm că la 23 iulie 1875 s-a născut copilul Constantin, fiul lui Ștefan Ionescu și al Anicăi Ionescu (născută Amza), domiciliați în Budești, deci numele său la naștere, este Constantin Ștefan.

Pe manșeta registrului se află următoarea mențiune: „În baza deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1246 din 28 octombrie 1904, publicată în Monitorul Oficial nr. 175 din 1904 s-a adoptat pe lângă numele de Constantin Ștefan și Amza. Conform art. 15 din legea numelui această notificare…și Trib Ilfov secția I-a cu adresa nr. 1356 de azi 12 noiembrie 1904, Secretar ss indescifrabil”.

Într-un formular completat de General de armată (rez.) pensionar Constantin Șt. Amza, înregistrat la nr. 4822 din 21 ianuarie 1950, păstrat în fondul personal General Constantin Ștefănescu Amza, păstrat la Serviciul Arhive Istorice Centrale, găsim următoarea rugăminte: ”Vă rog a dispune să mi se recunoască și pe viitor, numele și pronumele de Constantin Ștefănescu Amza. Înainte m-am numit Constantin Ștefănescu, până în anul 1904 când, am adăugat, la numele meu, de Ștefănescu și pe acela de Amza, cum dovedesc cu actele oficiale de la ministerul Justiției și de la Ministerul de Război. Să mi se recunoască acest fapt, aprobat de autorități în anul 1904…Eu posed acte oficiale, pentru adăugarea numelui de Amza, încă din anul 1904 și de 46 de ani port, în mod legal, acest nume. Cu acest nume, de Constantin Ștefănescu Amza, am semnat toate actele mele politice  și cele private, în acest timp de 46 de ani…”

   A urmat cursurile primare la școala Societății pentru Învățătura Poporului Român și la Școala de fii de militari din Iași.

Între 1890-1894 a urmat Școala Militară din Iași, fiind șef de promoție cu gradul de elev sergent major, în clasa a IV-a. Între 1894-1896, a urmat cursurile Școlii de aplicație de artilerie și geniu din București. La 1 aprilie 1897 este înaintat la gradul de locotenent și numit profesor al cursurilor de geografie militară și fortificații la Școala Superioară de Artilerie și Geniu. În perioada 1903-1905, așa cum menționează chiar generalul în formularul amintit, a fost trimis la Viena, la Batalionul 6 Imperial de Pionieri din Klosterneuburg, ca locotenent, atașat în serviciu în armata austro-ungară.

Referitor la situația militară și ocupațiile succesive, în formularul amintit, după ce scrie că este general de armată pensionar, fost Inspector General de armată, fost ministru de război în guvernul Iorga(1931-1932), notează: „Am servit în cadrele active ale armatei 40 de ani, până în anul 1936. Apoi am fost Președintele Societății de radiodifuziune până în 1940. Apoi vicepreședinte și ad-tor (administrator-n.ns.) delegat al Societății de Industrie Chimică: Nitrogen, până în noiembrie 1944, apoi am fost Președintele Sindicatului Agricol de Ilfov, până în anul 1946. Proprietar agricol și viticol până în anul 1949, când proprietățile mele au fost expropriate.”

Conform documentelor, între 1907-1909 urmează cursurile Școlii Superioare de Război. La 10 mai 1907 este avansat căpitan și face serviciul la trupă, timp de un an, conducând lucrările de fortificații de la Cernavodă. Este rechemat apoi, la școala Superioară de război, urmând un curs complementar de stat major unde se califică primul. La 1 aprilie 1913 este avansat la gradul de maior și numit director  de studii la Școala de artilerie, geniu și marină. În 1913 este mobilizat ca Șef de Stat major la Divizia I de rezervă.

La 15 august 1916 este avansat la gradul de locotenent colonel și mobilizat, fiind pe rând șef de Stat major la Diviziile 2 și 21. La 1 aprilie 1917 este avansat colonel și trecut ca șef de Stat Major la Divizia 2 și apoi la Corpul I Armată.

A participat la marile operații militare din toamna anului 1916 și la luptele de retragere spre Moldova, până la Siret, iar în anul 1917 a luat parte la toate luptele din sectorul Panciu-Chicera.

La 5 mai 1918 este mutat ca șef de secție la marele Stat Major, poziție pe care rămâne până la 1 ianuarie 1920 când este numit Secretar general al Ministerului de război.

Pentru meritele sale a fost decorat cu cele mai înalte distincții românești, cum ar fi: Steaua României în grad de Mare Ofițer, Coroana României cu cordon de Mare Cruce, Ordinul Legiunea de Onoare, etc, dar și decorații străine: Ordinul rus Sf. Ana, Ordinul englez Sf. Gheorghe.

La 1 aprilie 1919 este înaintat general și servește cu acest grad ca secretar general al Ministerului de Război, ocupând și alte funcții de răspundere până în anul 1929 când este numit Inspector General al Geniului.

        A fost primul director al Muzeului Militar Național, înființat prin Decretul nr. 6064 din 18 decembrie 1923.

În calitate de comandant al Școlii Militare de Geniu de la Cotroceni, a inițiat în anul 1925, atât operațiunile de colectare a fondurilor necesare, cât și organizarea concursului pentru stabilirea realizatorului monumentului care să imortalizeze faptele de război săvârșite de geniștii români pentru realizarea marelui ideal: Statuia geniului ”Leul”, aflat în imediata apropiere a palatului Cotroceni. Operă a sculptorului Spiridon Georgescu, monumentul a fost dezvelit la 29 iunie 1929 de către principele Nicolae, în cadrul unei grandioase festivități la care au participat numeroase personalități. Ceremonialul acestei festivități a fost deschis de general de divizie Constantin Ștefănescu-Amza, președintele Comitetului de Inițiativă. În cadrul alocuțiunii acesta a elogiat faptele de bravură și jertfele ofițerilor și trupelor de geniu de-a lungul celor 70 de ani de existență, iar în încheiere a încredințat mărețul Monument Școlii de Geniu, astfel încât „viitorii cursanți să aibă în permanență, în față, pilda virtuților și sacrificiilor generațiilor care au făcut războiul pentru reîntregirea neamului”.

Sursa: wikipedia.ro

La 18 aprilie 1931 este numit ministru de Război în Cabinetul Iorga, funcție în care rămâne până la 5 iunie 1932 si apoi de la 6 iunie 1932 până la 10 august 1932 ministrul Apărării Naționale în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod.

Dar să vedem ce spun și contemporanii despre ilustrul general. Ziarul „Adevărul” din 25 iulie 1931 găzduiește articolul „Sărbătorirea D-lui General Ștefănescu-Amza. Personalitatea ministrului armatei”, semnat de fostul prefect și deputat Bogdan Munteanu. Acesta scrie că: „Publicul mare nu cunoaște personalitatea d-lui general Ștefănescu-Amza, care deși a jucat un rol hotărâtor în organizarea oștirei noastre, s-a ferit de publicitate gălăgioasă. Militar sobru, n-a voit să depășească niciodată anumite norme rigide de discreție și modestie.

Și totuși actualul ministru al armatei a desfășurat o activitate care justifică pe deplin locul înalt pe care-l ocupă azi. Încă din tinerețe d. Ștefănescu-Amza a fost remarcat ca un om de mare energie și pricepere.

Ca locotenent în trupele de geniu el a fost trimis, în anul 1900, la Viena, pentru a-și desăvârși cunoștințele militare. A servit în al șaselea batalion de pionieri al armatei austro-ungare. Timp de doi ani, cât a stat la Viena, d. Ștefănescu-Amza, a lucrat în politehnica militară de acolo reușind să-și însușească toate secretele tehnicii militare. Întors în țară, el s-a prezentat la examenul de admitere al școlii superioare de război, pe care l-a trecut cu succes. El a arătat profesorilor săi că posedă bogate cunoștințe speciale pe lângă o temeinică cultură generală. După absolvirea acestei școli, a fost numit ofițer de stat major. Înainte de război d. Ștefănescu-Amza a fost profesor la școala specială de artilerie, unde a făcut educația câtorva generații de ofițeri. Specializat în știința fortificațiilor și adânc cunoscător al istoriei militare, el a ținut prelegeri, care au avut un succes răsunător în lumea militară. Cu mult înainte de 1916, ministrul de război de astăzi, a atras deosebita atenție a superiorilor săi. Studiile și propunerile sale, în legătură cu războiul ce se pregătea, au format obiectul unei atențiuni speciale. D. Ștefănescu-Amza a susținut întotdeauna că, pentru a rezista marii încercări, nu e de ajuns elanul și entuziasmul unui popor captivat de mirajul  întregirii sale teritoriale. Ne trebuie spunea el, pregătirea tehnică. 

În această direcție el a lucrat cu râvnă, aducând o contribuție însemnată-evident, după posibilități și împrejurări- la pregătirea armatei ce trebuia să înfrunte inamicul.

La intrarea în război, locotenent-colonelul Ștefănescu-Amza a fost repartizat ca șef de Stat major pe lângă divizia d-lui general Praporgescu ce lupta în Valea Oltului…

Ștefănescu-Amza s-a remarcat în Valea Oltului printr-un iscusit plan de război. El a reușit ca divizia sa să poată schimba frontul. A luat direcția spre Flămânda și a făcut marșul spre Bulgaria. Organizația și conducerea sa energică ne-au scutit de pierderi însemnate. Chipul în care a condus luptele de la Olt și Flămânda, precum și cele de la București, liniștea sa stoică, calmul și prezența sa de spirit în momentele cele mai dificile, i-au câștigat admirația tuturor generalilor.

Regele Ferdinand l-a felicitat și l-a relevat proprio-moto. A fost înaintat colonel, iar în anul 1919 a fost numit general. Din anul 1919 și până în 1921 el a predat la Școala Superioară de Război, cursuri de tactică și de Stat major. A fost apoi secretar al ministerului de război și director general al școlilor tehnice militare. Fiind avansat general de divizie, a comandat diviziile 15 și 16, până când a fost numit inspector general al geniului. Această funcție a ocupat-o scurt timp, deoarece a fost numit ministru al armatei.

D. general Ștefănescu-Amza are pregătit un vast program menit să reformeze radical organizarea oștirii noastre. El vrea să dea o nouă îndrumare pregătirii noastre militare. Deși animat de spiritul pacific care conduce astăzi pe oamenii cei mai luminați, generalul Ștefănescu-Amza își dă seama că pot surveni pericole cu atât mai grave, cu cât așezarea noastră geografică de azi nu ne este de loc prielnică. El este adânc convins că România trebuie să lupte pe toate căile pentru evitarea unui nou război și știe că toate interesele noastre ne îndrumează spre o politică de pace și de liniște. Dar în același timp el nu poate neglija măsurile de prevedere. Într-un viitor război ar lua parte întreaga națiune; trebuie să organizăm deci apărarea teritoriului și a populației. În această direcție se îndreaptă eforturile actualului ministru al armatei. El dorește să facă în fruntea departamentului său o politică de cumințenie și de prevedere. Programul său va fi curând cunoscut și va stârni desigur ample dezbateri publice. Cunoscând spiritul d-lui Ștefănescu-Amza, presupun că nota predominantă a acestui program este organizarea științifică a armatei.

În această situație, sărbătorirea d-lui ministru al armatei înseamnă mai mult decât un simplu act omagial.”

Același ziar, „Adevărul”, în numărul din 26 noiembrie 1931, înserează articolul „Contra unei campanii nedrepte. Personalitatea ministrului armatei”, semnat M.I., din care spicuim: „Acum câteva zile am primit o vizită plăcută: un ofițer superior în tovărășia căruia am petrecut zile grele în Moldova, în 1917, și cu care am retrăit multe din episoadele de atunci, astăzi învăluite în negura unor amintiri agreabile.

Camaradul meu mi-a înșirat unele din necazurile prezente ale carierei lui și s-a documentat cu o pildă: generalul Ștefănescu-Amza, ministrul armatei.

„La ce m-aș plânge eu, dacă un general de talia ministrului Armatei este obligat să sufere și să tacă!” Și mi-a povestit „nedreapta campanie” a unor ziare contra d-lui general Amza. Am socotit interesant să rezum cele istorisite. Ele pot servi ca material documentar pentru cercetătorul psihologiei oamenilor de astăzi.

De câtva timp, ministrul armatei, este ținta unor atacuri nedrepte și obiectul unor campanii calomnioase din partea unui ziar, care încă de mult și-a creat reputația de a servi drept instrument de răzbunare și defăimare contra unora din cei mai de valoare și merituoși fii ai acestei țări, motiv pentru care ziarul în chestie nu contează în presa serioasă română. Totuși lucrurile trebuie puse la punct, pentru ca nici măcar o parte a opiniei publice să nu fie indusă în eroare.

Cine conduce în prezent ministerul armatei ? Generalul inspector Ștefănescu Amza, a cărui activitate din trecut și din prezent nu este suficient cunoscută unei părți din lumea civilă. Dintr-un sentiment de înaltă datorie morală, este necesar să arătăm cine a fost și cine este acest merituos ostaș care, conform legilor și regulamentelor militare, neavând posibilitatea să se apere, este obligat să se resemneze și să rămână mut la toate aceste atacuri nedrepte, pornite sau numai din spirit de invidie și răzbunare sau din interese meschine politice.

Cine a fost și în ce a constat activitatea lui până a venit la conducerea ministerului armatei? Fruntaș în toate școlile militare speciale, este trimis pentru „ merite excepționale”, încă de la gradul de locotenent în stagiu în armata austriacă. După ce se reîntoarce, se distinge ca absolvent al școlii superioare de război, unde îl vedem mai târziu profesor titular de tactică generală și de stat major. Aici dovedește că posedă o doctrină de război forte, și timp de câțiva ani, o imprimă elitei ofițerilor noștri de stat major, asupra cărora exercită o mare influență.

În timpul războiului îl găsim ca șef de stat major la diviziile 2 și 21, unde, prin priceperea și energia ce desfășoară, operațiunile militare ale acestor mari unități sunt conduse cu multă competență și mult succes. Atât pe Valea Prahovei și mai ales în Valea Neajlovului, grație capacității locotenentului-colonel Ștefănescu Amza, operațiunile diviziei 21 au repercursiuni favorabile pe întreg frontul de bătălie. De aceea regele Ferdinand decorează „proprio moto” pe comandantul diviziei general Lambru cu ordinul Mihai Viteazul în gradul de cavaler și numai printr-o scăpare, din cauza evenimentelor ce se precipitau, a fost omis de la decorare cu același ordin, șeful de stat major lt.-colonel Ștefănescu-Amza. Excesul său de modestie de atunci a fost recompensat astăzi, când regele Carol II îl decorează cu insignele acestui ordin pentru faptele sale de arme din timpul războiului întregirii neamului.

Mai târziu îl vedem secretar general al ministerului de război, apoi comandant al diviziei 15-16 și, în fine, inspector general al geniului. În această din urmă calitate, procedează la reorganizarea acestei arme atât ca dotare și încadrare, cât și ca instrucție, ridicând-o la nivelul celorlalte arme combatante și făcând-o astfel să devină o armă combatantă indispensabilă pe câmpul de luptă.

Pentru tot acest trecut de muncă, în plină activitate de reorganizare a armei geniului și prin înalta încredere a suveranului este chemat astăzi în fruntea ministerului armatei, ca să vindece racilele mai vechi și mai noi din această instituție și să procedeze la reorganizarea armatei punând-o pe același picior cu armatele moderne din Occident.

Om ordonat, din prima zi a sosirii sale în capul oștirii își fixează un program, pe care îl anunță și pe care ține să-l realizeze. Primele două puncte din programul său: îmbunătățirea soldelor ofițerilor și mărirea pensiilor de mizerie ale ofițerilor pensionari, le rezolvă cu mult curaj chiar în primele 2-3 luni, lucru ce nu-l făcuse nici unul din predecesorii săi.

Trece imediat după aceasta la întocmirea legilor de încadrare și reorganizare a armatei, în raport cu progresele pe care tehnica le înregistrează zilnic ca mijloace de distrugere pe câmpul de luptă și mai apoi procedează la realizarea proiectelor de utilare și dotare a armatei cu tot materialul modern.

Numai după 7 luni de activitate, el reușește astăzi să prezinte parlamentului „legea cadrelor” menită să pună odată ordine în procedeele de avansare ale ofițerilor și în raport cu nevoile de încadrare și tot odată legea „Corpului tehnic” menit să umple un mare gol în pregătirea de război a armatei, pregătire ce este reclamată astăzi imperios de cerințele tehnice ale câmpului de luptă.

Lumea de bună credință, cunoscându-i însușirile și activitatea, să judece cum se cuvine atacurile venite din partea oamenilor, care s-au ridicat la situații nevisate pe scara de dindos.”

 În după amiaza zilei de 10 iunie 1932, în București, în prezența unei numeroase și selecte asistențe, a regelui Carol  al II-lea și a voievodului Mihai, a avut loc dezvelirea monumentului eroilor sanitari, opera sculptorului Romaneli, așezat în apropierea facultății de medicină, pe bulevardul Carol al II-lea. Cu acest prilej, generalul Ștefănescu-Amza, în calitate de ministru de război, a rostit un discurs. Ziarul „Adevărul” din 11 iunie 1932, scrie că „D. general ȘTEFĂNESCU- AMZA, ministru al armatei, începe prin a spune că mintea omenească a luptat neobosită pentru crearea celor mai complicate și sigure arme de distrugere. Alături de aceste născociri ale minții omenești, se adaugă mizeria și bolile molipsitoare, flagel îngrozitor care face mai multe victime decât gloanțele. Împotriva acestui flagel, corpul medical al armatei noastre, activ și de rezervă, a luptat cu tot devotamentul și cu o putere de sacrificiu neîntrecută.

Sursa: wikipedia.ro

Ca ministru al apărării naționale, a continuat d. general Ștefănescu-Amza, găsesc o fericită ocazie ca, în numele armatei române, să aduc prinosul de recunoștință medicilor și întregului corp sanitar, care și-a făcut datoria cu prisosință pentru neam și din care un număr de 384 au căzut ca eroi pe câmpul de luptă…”

Considerat ca un apropiat al regelui Carol al II-lea a fost audiat de Comisia de anchetă parlamentară în afacerea Skoda.

La 14 aprilie 1903, s-a căsătorit cu Zoe Stoenescu, de care a divorțat la 19 iulie 1929, după care, la scurtă vreme, aceasta a murit. Cu prima soție a avut doi copii: Zoe, născută în București, la 20 februarie 1904 și Elena, născută la Klosterneuburg(Austria) în 1905, căsătorită la Paris cu Georges Bouffe, unde se afla și la momentul completării formularului amintit. S-a recăsătorit la Oficiul stării civile – Sector I galben din București, la 10 aprilie 1930 cu Lucreția Rădulescu, văduvă prin deces, născută Lucreția Arsenescu.

A locuit în casa proprietate din strada Piața Amzei nr. 4, până în anul 1931, când s-a mutat în locuința din Calea Moșilor nr. 190, unde a rămas până la moartea sa în ziua de 13 februarie 1964. Casa din Piața Amzei a dat-o, ca dotă, în indiviziune, fiicelor sale, dar a fost rechiziționată de U.F.D.R., care a folosit-o pentru cămin și cantină.