ISTORIA UNEI STATUI: REGELE FERDINAND I DE LA SILISTRA

                                                                                    Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

În ziua de 9 mai 2008 când la Călărași s-a dezvelit statuia ecvestră a regelui Carol I, fiind prezent pentru prima dată, în urbea de pe malul Borcei și regele Mihai, în cuvântul pe care l-am rostit, spunem că în toamna anului 1940, urmare a tratatului de la Craiova, statuia regelui Ferdinand I cel Loial, operă a sculptorului Ioan C. Dimitriu – Bârlad, căruia îi fusese încredințată confecționarea de către Comitetul de inițiativă din cadrul Prefecturii județului Durostor, a fost luată de pe strada Regina Maria din Silistra și evacuată la Cernavodă. Au solicitat să le fie cedată pentru amplasare, orașele Cernavodă, Giurgiu și Călărași, iar Ministerul Cultelor și Artelor a decis ca statuia să fie repartizată pentru amplasare orașului Călărași, poate și pentru faptul că cele mai strânse legături, sub toate aspectele, deși era parte a Dobrogei, Silistra le avea cu orașul de la cotul Borcei. (pentru corespondența celor trei orașe cu Ministerul Educației Naționale, Artelor și Cultelor  vezi Delia Roxana Cornea, Restituiri culturale- Povestea statuilor regale din Dobrogea de sud, repatriate în toamna anului 1940, în Analele Dobrogei, seria a treia, An II/2020, nr. 1, pag. 79-99). Conform studiului amintit, la 13 noiembrie 1940, Direcția Artelor din ministerul amintit, îl informa pe primarul orașului Călărași de hotărârea adoptată de către minister, iar arhitectul Gheorghe Ionescu era însărcinat a se deplasa la Călărași pentru a realiza planurile soclului pe care urna să fie ridicată statuia. Situația internațională de atunci, nu a făcut posibilă amplasarea statuii la momentul, în locul și cum au dorit autoritățile călărășene, iar numele arhitectului Gheorghe Ionescu nu este amintit în documentele care s-au păstrat de la primăria orașului Călărași.

 Dar până la momentul amplasării să rememorăm istoria statuii.

Așa cum este cunoscut Silistra, reședința județului Durostor, a ajuns în componența României în anul 1913, odată cu întreg Cadrilaterul. Ca multe alte orașe din componența României Mari și Silistra era un oraș lipsit de simboluri ale cinstirii înaintașilor, cum erau considerate busturile, statuile, etc. Așa se face că în anii treizeci ai secolului trecut, edilii acestei urbe de pe malul bătrânului Danubiu și-au pus o astfel de problemă, iar rezultatul a fost apariția în parcul din fața Prefecturii a busturilor  din bronz ale lui Ion. I. C. (Ionel) Brătianu, fost șef al Partidului Național Liberal și prim ministru și Alexandru Constantinescu, fost ministru al Domeniilor și care contribuise într-o oarecare măsură la colonizarea Cadrilaterului.(În afara acestora mai erau alte două monumente: cel al eroilor jandarmi și cel al eroilor aflat pe șoseaua Silistra Constanța). Că au fost și contestate aceste busturi, pentru motive cum ar fi acela că nu prea erau cunoscuți de cetățenii din Cadrilater, nu mai insistăm asupra acestui aspect, dar acest lucru a făcut ca nu peste mult timp, să se ajungă la amplasarea unei statui a regelui Ferdinand, considerat făuritor al Marii Uniri. Iată ce citim în Semănătorul Român din 15-31 mai 1938, sub titlul „Monumentul Regelui Ferdinand”: „Silistra tinde a deveni un oraș interesant din punct de vedere al datoriei cu monumente evocatoare ale trecutului…”

După ce evocă monumentele existente și faptul că au fost criticate, ziarul scrie: „A trebuit ca să intervină cel mai cuminte și mai bun gospodar din jud. acesta, d-l col. Eugen Demetrescu prefectul județului, pentru ca jena care apasă pe oraș, să fie risipită. Și astfel din inițiativa și cu sprijinul domniei sale, la 10 mai a.c. în asistența d-lui V. Dragu – primarul orașului și a reprezentanților autorităților militare și civile s-a pus piatra fundamentală a unui măreț monument, neuitatului Rege Ferdinand I cel Loial, Înfăptuitorul României Mari. Serviciul religios o a fost oficiat de Cucernicul Protoiereu C. Popescu, înconjurat de un sobor de preoți. Au luat cuvântul V. Dragu primarul orașului, care a arătat necesitatea unui asemenea monument, a cărui înfăptuire se datorește în totul d-lui col. E. Demetrescu, președintele comitetului de inițiativă și construcție. Au mai vorbit d-nii: P. Papahagi direct. lic., membru al Academiei Române, Protoiereul Popescu, Iord. Lefterov avocat, etc. care au scos în evidență necesitatea manifestărilor naționale și de recunoștință față de Coroană, lăudând inițiativa d-lui Prefect col. Demetrescu. La urmă a răspuns d-l Prefect, mulțumind tuturor celor care i-au dat sprijinul pentru înfăptuirea acestui monument care eternizează recunoștința poporului față de Marele lor Rege Ferdinand I și față de Coroană. Monumentul va fi din bronz și se va ridica falnic în grădina din fața primăriei.”

Același ziar, în numărul său din 21 noiembrie 1938, anunța faptul că: „Din inițiativa D-lui col. Eug. Demetrescu, prefectul județului, s-a ridicat, în Silistra, un foarte frumos monument Regelui Ferdinand Întregitorul Neamului.

În prezent, monumentul este gata și se așteaptă fixarea datei pentru inaugurare. La acesta, care este al doilea din țară, se speră a lua parte și M. S. Regele Carol II și membrii Înaltului Guvern”.

Evenimentul a fost pregătit în cele mai mici detalii. Încă din 15 iunie 1939, Pretura plășii Călărași, care primise ordin de la Prefectura județului, înștiința primarii și notarii comunelor din plasă că „Duminică 18 l(una) c(urentă), ora 9 d(imineața) se va oficia la Silistra, dezvelirea monumentului Reg. Ferdinand I, serbare ce se va difuza prin posturile noastre naționale de radio. 

Vă rugăm luați măsuri  ca în com. Dv. locuitorii să asculte în nr. cât mai mare discursurile ce se vor rosti, instalând posturi de radio recepție publice.”

La 17 iunie 1939, căpitanul Portului Oltenița Bordenache se adresa comandantului bacului B.G.D. Dunărea B 1, aducându-i la cunoștință că „Mâine, 18 iunie 1939, urmează a sosi la Oltenița, Domnii miniștri Ghelmegeanu, Titeanu, Cornățeanu, Băran și alții spre a trece cu mașinile spre Silistra.

Astfel că mâine 18 iunie la orele 5 (cinci) dimineața, veți fi cu vasul la Oltenița și nu veți pleca decât la ordinul meu”.

În aceiași zi, căpitanul Portului se adresa și Agentului de Port Cojocaru I. „Să se îngrijească ca mâine 18 iunie 1939, la orele 5 (cinci) dimineața bacul statului și 2 bacuri particulare să fie plecate la Oltenița spre a duce la Turtucaia 4 domni miniștri și însoțitorii D-lor, cu destinația Silistra.

Luați măsuri de comunicare din chiar seara aceasta, reprezentanților sau proprietarilor de vase, rămânând responsabili de neexecutare.”

A doua zi, 18 iunie 1939, la orele 8 dimineața au trecut spre Silistra cu mașinile ministrul Titeanu, însoțit de numeroși gazetari cu 8 mașini, pentru a participa la dezvelirea monumentului regelui Ferdinand. Tot atunci au mai trecut 4 autobuze ale S.T.B. cu un număr de 92 persoane în uniforma Frontului Renașterii Naționale.

Ziarul Universul din 17 iunie 1939, își anunțându-și cititorii despre „Dezvelirea monumentului Regelui Ferdinand la Silistra” scria: „Duminică 18 iunie a.c., se va dezveli la Silistra monumentul Regelui Ferdinand, ridicat prin inițiativa unui comitet compus din col. Demetrescu - prefectul județului, Melidon – primarul orașului, Ionescu – directorul sucursalei Băncii Naționale, prof. Gh. Vasilescu – directorul liceului, preot Stelian Popescu – protoiereul orașului, Pericle Papahagi – membru al Academiei Române, d-na Banu – directoarea liceului de fete, Gh. Chiajna – fost revizor școlar, Hristu Bobef – comerciant din Silistra, Hasan Hagy Bekhir – muftiul județului, Mihail Laiu – avocat, Ilie G. Bănescu, Ștefan Hartular – medic, prof. Mihail Mircea, căp. Anghel Vlădescu și Nicolae Ionescu.

Pe un soclu de 6 metri se înalță impunătoare statuia de 4 m, prezentând pe marele Rege în picioare.

Subsecretariatul de stat al propagandei, folosind acest prilej, pentru a răspunde în aceiași măsură frumoaselor inițiative , pornite de la granița de sud, pregătește serbarea de duminică, într-un cadru cât mai impunător.

La orele 10,30 un serviciu religios va fi oficiat de P. S. Gherontie, Episcop al Tomisului, înconjurat de un sobor de preoți. După dezvelirea monumentului, vor urma cuvântările și apoi defilarea străjerilor, a poporului și a armatei.

Va urma un praznic de 1200 de tacâmuri, pentru poporul din județ și primarii tuturor comunelor urbane și rurale.

La ora 16,30 pe câmpul aviației, va fi o demonstrație sportivă a străjerilor din Silistra și din județul Durostor, urmată de curse de cai și căruțe cu cai pur sânge dobrogean.

Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Subsecretariatul de Stat al Propagandei și Prefectura județului, vor decerna cu această ocazie, premii în bani”.

Și ziarul Curentul din 18 iunie 1939 ne informa cum se vor desfășura  marile festivități de la Silistra și solemnitatea dezvelirii monumentului Regelui Ferdinand, moment „menit să amintească  de-a pururi poporului dobrogean, figura măreață a Regelui întregitor de neam.

Pentru evidențierea importanței acestui eveniment, serbările ce se vor desfășura cu această ocazie, vor avea o amploare deosebită.

Subsecretariatul de stat al propagandei luând sub egida sa organizarea întregului program, a dispus realizarea a numeroase lucrări necesare desfășurării evenimentului într-o formă cât mai impresionantă. Astfel, au fost decorate toate clădirile publice și străzile principale din Silistra. Vitrinele magazinelor au fost de asemeni decorate.

O hartă a României și numeroase portrete regale de dimensiuni impunătoare vor împodobi clădirile mai de seamă din oraș.

Întregul program va fi radio-difuzat. Direcțiunea cinematografică s Subsecretariatului propagandei va realiza cu această ocazie un film-jurnal. La toate marile încrucișări de străzi au fost instalate megafoane puternice, care vor retransmite întregul program

Participanților care vor veni din județele Dobrogei, li se vor împărți broșuri, materiale de propagandă, stegulețe tricolore, etc.

Seara, după terminarea festivităților, vor fi organizate reprezentații cinematografice de propagandă națională, sub cerul liber, cu ajutorul a cinci camionete cinematografice…”

Sursa foto: Curentul din 19 iunie 1939 

Ziarul local Semănătorul Român, dar și cele centrale Universul, Curentul și România, au acodat spații largi serbărilor de la Silistra.

În ziarul local Semănătorul Român, găsim titluri ca: „În cetatea Dârstorului stă de strajă statuia Regelui Ferdinand” sau „Recunoștința poporului către Regele Întregitor…”, din care vom spicui, în continuare: „Cu ceremonialul obișnuit unei asemenea solemnități, în prezența domnilor miniștri Cornățeanu (călărășean de-al nostru, născut la Șocariciu, Unirea de astăzi) și Eugen Titeanu, duminică 18 iunie, s-a dezvelit la Silistra, în vechea cetate a Dârstorului, stăpânită de Mircea cel Mare, monumentul Regelui Ferdinand întregitor de țară…

Armânii, reprezentativi descendenți ai vechilor coloniști veniți aici pentru a se întregi și ei cu patria mumă, vor avea în mijlocul lor pe Ferdinand cel Loial, care a înfăptuit cu eroism și nobilă abnegație, un visul milenar.

Coloniștii de astăzi ca și cei de ieri, veniți din cetatea Romei, pe plaiurile necunoscute ale fericitei Dacii, sun pionerii unei civilizații și ale unei stăpâniri românești, cu drepturi sfinte și consfințite de istoria noastră viforoasă….

Festivitățile desfășurate la Silistra, cu prilejul inaugurării statuii sunt și într-alt fel demne de reținut. În adevăr, - ca simbol al unității noastre naționale și ca o mărturie că între conlocuitorii țării, - oricare le-ar fi naționalitatea -, domnește un spirit de perfectă cordialitate, trebuie să subliniem entuziasmul unit cu pietatea care a însuflețit miile de participanți, veniți din toate unghiurile Dobrogei și ale țării întregi.

Dezvelirea statuii Regelui Ferdinand la Silistra, se înscrie deci, în istorie, și prin această manifestare de solidaritate sufletească a tuturor românilor.”

După cum scria și ziarul Curentul din 20 iunie „… orașul Silistra a îmbrăcat haine cea mai de sărbătoare; uriașe drapele tricolore fâlfâie pe geamii și pe minarete; arcuri de verdeață urează bun venit tuturor oaspeților… Prin grija subsecretariatului presei  și propagandei, care și-a trimis aici caravanele de mai multe zile, întreg orașul a fost decorat în stilul festiv care a fost inaugurat, cu prilejul serbărilor Restaurației.

Din toate părțile Dobrogei și ale Ținutului Mării, au sosit delegațiuni de săteni și coloniști, capi de autorități și fruntași „F.R.N.”

Sursa foto: România din 22 iunie 1939 

Piața din fața marii moschei este un enorm triunghi, înviorat de costumele naționale ale autohtonilor, de șalvarii de mătase ai frumoaselor turcoaice, care și-au lăsat numai feregeaua de pe ochi, de albele costume ale străjerilor, de pitorescul port al macedonenilor fârșeroți și de turbanele și fesurile credincioșilor musulmani.

Pergole de flori și răsaduri de trandafiri înconjoară soclul înalt de marmură albă, de pe care domină statuia Regelui, înfășurată încă în pânză albă.

Sursa foto: monumentul.blogspot.com

Patru coloniști macedoneni străjuiesc monumentul Regelui Întregitor de țară și colonizator al Cadrilaterului.

Minaretul geamiei se profilează subțire și înalt lângă statuie, ca o săgeată ascuțită spre cer.

 

Sursa foto: monumentul.blogspot.com

 Două estrade au fost construite: una în fața statuii, pentru clerul care va oficia slujba divină, alta în dreapta statuii, pentru demnitarii care vor participa la solemnitate.

Alături de cei doi miniștri amintiți, între oficialitățile prezente la solemnitate, mai amintim pe: N. Ottescu – rezident regal al Ținutului Marea, generalul Ciupercă – comandantul Corpului de armată, generalii Pleniceanu și Vlădescu, colonel Trincu – comandantul garnizoanei Silistra, colonel Vasile Nica – prefectul județului Ialomița, colonel Alexandru Țopârlan – comandantul regimentului 23 Ialomița, ing. Radulovici – secretar de stat la domenii, col. Gorschi – prefectul jud. Caliacra, col Nena Victor – prefectul jud. Constanța, Eugen Cialîc – primarul orașului Călărași și Lazăr Belcin – ajutor de primar, primarii orașelor Balcic și Bazargic, Tașcu Pucerea – fost prefect de Durostor, magistrați, funcționari, etc. Alături de aceștia a sosit de la București o întreagă echipă de gazetari români și corespondenți ai marilor agenții de presă.

Serbarea dezvelirii monumentului s-a desfășurat astfel: la ora 10,30 serviciul religios oficiat de P. S. S. Gherontie - episcopul Tomisului, înconjurat de un sobor de preoți. De la 11 la 12, dezvelirea monumentului și cuvântări ocazionale. De la 12 la 13 defilarea poporului, străjerilor și armatei prin fața monumentului. La ora 13, praznic în Piața Muncii pentru 1200 de săteni delegați de județ. La ora 13,30 dineul oficial în sala Cercului militar. La ora 16, 30, demonstrații sportive – pe câmpul de aviație – executate de străjeri. Alergări de cai și căruțe înhămate pentru care s-au dat premii în valoare de 30.000 lei.

 Sursa foto: Curentul din 20 iunie 1939

Așa cum se menționează în program, serbarea s-a deschis cu oficierea slujbei religioase de către P. S. S. Gherontie, episcopul Tomisului, înconjurat de un sobor de preoți din toată Eparhia Dobrogei, îmbrăcați în sfinte odăjdii.m Corul bisericii „Sf. Petru și Pavel” sub conducerea prof. Nicolof, a dat răspunsurile. Apoi, episcopul Gherontie, urmat de cler, s-a îndreptat spre monument, pe care l-a stropit cu sf. aghiasmă, în cele patru colțuri, unde făceau de gardă patru macedoneni îmbrăcați în pitorescul lor port național. A urmat dezvelirea, pânza care-l acoperea căzând jos și lăsând să se vadă, de pe înălțimea soclului, statuia regelui Ferdinand.

Sculptorul Dimitriu- Bârlad „l-a conceput în ținută de campanie, cu privire care vor să pătrundă înseși tainele viitorului ce voia să-i făurească țării sale. Regele stă marțial, ca un paznic etern al graniței de sud…”

Sursa foto: România din 21 iunie 1939

După dezvelire a urmat seria cuvântărilor. Au ținut cuvântări: N. Ottescu- rezidentul regal al Ținutului Marea, Eug. Titeanu –  ministru subsecretar de stat al Propagandei, col. Eugen Demetrescu – prefectul județului, Prof. Nicolae Cornățeanu – ministrul agriculturii și domeniilor, P. S. S. Episcopul Gherontie, Ervante Melidon – primarul orașului Silistra, Preot St. Popescu – protoiereu, general Nicolae Ciupercă, Gerhard Christof – reprezentantul presei străine, Pericle Papahagi, E. Lefterov – avocat, președintele comunității bulgare, Abdulahim Selim – avocat și deputat, reprezentantul turcilor și reprezentant al presei străine.

Deschiderea a făcut-o Nicolae Ottescu, rezidentul regal al Ținutului Marea, care a spus, între altele: „Se dezvelește astăzi, aici la Silistra, statuia regelui Ferdinand I. Ea evocă desigur figura marelui dispărut ea simbolizează pietatea și recunoștința noastră, dar mai presus de orice evocă sentimentul nostru dinastic. Alături de amintirile de luptă, de jertfa de sine, de greutăți și glorie pe care bronzul

Regelui Ferdinand I le redeșteaptă în sufletele noastre să nu uităm faptul că statuia lui se înalță astăzi în acest colț de țară din inițiativa și contribuția locuitorilor unui oraș sărac.

Este un simptom, este o dovadă și este o pildă. E un simptom de coeziune în jurul unei idei, e o dovadă de credință, e o pildă de conștiință civică.

Gestul acesta al silistrenilor, născut dintr-un imbold lăuntric asemănător dragostei în vremea tinereții, este în același timp și un simbol. Prima statuie care s-a ridicat pe pământul Dobrogei noastre este aceea a lui Ovidiu la Constanța, s-a dezvelit astăzi aceea a regelui Ferdinand. Ele exprimă împreună cele două caracteristici ale firii românești: latinitate și dinasticism.

În fața acestei statui, la umbra de bronz a celui care identificat cu dorul neamului, l-a întregit de veci pentru slava lui și a noastră, înviorate sunt inimile noastre. Înviorate sunt inimile noastre, fiindcă cei care pot desluși slova istoriei și destinul popoarelor știu că fericit e neamul care răsplătește cu recunoștință, pe cei mari care s-au săvârșit din viață, și cu devotament pe cel care trăiește pentru liniștea, consolidarea și înălțarea lui.”

După cuvântul rezidentului regal, a urmat cel al subsecretarului de stat Eugen Titeanu, apoi al reprezentanților locali, prefectul județului și primarul orașului Silistra.

În cuvântul său, Eugen Demetrescu – prefectul județului, a spus, printre altele:

„Domnilor Miniștri,

Doamnelor, Domnilor și Iubiți Români,

În vorbirea curentă se spune, așa cum se spun multe vorbe fără control, că și regii și împărații, nu sunt decât oameni. Dacă nu ne-am sluji decât de exemplul dat de Regele Ferdinand, încă ar fi de ajuns să dărâmăm această falsă credință. Pentru că, orice s-ar spune, capetele încoronate sunt ceva mai mult, iar Regele Ferdinand, așa cum l-am cunoscut, așa cum l-a consemnat istoria și cum îl vor purta veacurile, înfățișează ceva divin, ceva predestinat. Din clipa în care a devenit Regele României, el a renunțat la tot ce era pământesc, la tot ce era omenesc, la tot ce era trecător, pentru a se supune unei porunci venită de sus, de la providența care-l investise cu prerogative cerești. „Un rege este mare în măsura în care poate fi un martir” spune Voltaire într-o scrisoare adresată lui Frederic cel Mare, iar adevărul rostit de marele scriitor, nu țâșnește de nicăieri mai tumultuos, mai convingător și mai majestuos ca din destinul regelui nostru Ferdinand. Acei care l-au cunoscut în viața lui omenească, povestesc de o sfiiciune de copil, de o discreție și de o delicatețe de poet. Blând, afectuos, respectuos, stăpânit de grija de a nu supăra pe nimeni, preocupat arzător de problemele lui istorice și științifice, duios în sentimentele lui de soț, de părinte și de prieten, era o chintesență a nobleței și a distincției. Una din marile lui dorințe, rămasă nerealizată, a fost crearea acelui guvern de forțe unitare care să scoată țara din febra politicianismului și să dea Statului tăria și prestigiul impus de noul ritm de viață.

Când valurile de foc ale marelui război, au atins cele mai uriașe limite, Regele Ferdinand a înțeles un adevăr pe care nimeni nu-l sesizase și nu-l enunțase, acela că existența Neamului nostru este condiționată de întregirea lui. El, care prin alcătuirea lui sufletească, era un pacifist dublat de un poet, nu numai că a recunoscut și s-a convins de necesitatea războiului, dar s-a pătruns de imposibilitatea neutralității. Eram prea mici ca să putem sta departe, iar comandamentul istoric și moral era prea puternic ca să putem accepta, cu resemnare, sinuciderea.

Regele Ferdinand a fost un biruitor! A fost mare în măsura în care a fost martir! Biruințele lui, deși câștigate în zăngănit de arme, poartă pecetea spiritualității. Ca să biruiești, trebuie să te biruiești. El s-a biruit și a biruit! Marea comunitate românească îi datorează nu numai întregirea neamului, ci și recunoașterea unei atitudini a cărei semnificație morală strălucește mai puternic decât însăși biruința. Țara noastră, alcătuită din plugari și din ostași, toți creștini, trebuie să îngenunche în fața Mucenicului care s-a lăsat sfâșiat pentru mântuirea noastră. Iar monumentul de aici, pe care noi l-am cioplit și l-am înfipt pe pământul lui Mircea, să fie simbol și pildă tuturor, de abnegația, devotamentul și suferințele marelui rege….”

Sursa foto: România din 21 iunie 1939

 Voi, cetățeni ai Silistrei și locuitori ai Durostorului, primiți micul nostru dar de bronz și păstrați-l ca pe o mare comoară de aur. Descoperiți-vă, ori de câte ori veți trece pe lângă el, pentru că înfățișează pe cel mai leal, pe cel mai generos, pe cel mai fericit dintre biruitorii neamului. Descoperiți-vă și împărtășiți-vă de cumințenia lui. Iubiți și respectați simbolul mândriei, nobleței și biruinței românești….”

În cuvântul său, primarul orașului Melidon, a spus între altele că: „ Înălțarea acestui falnic monument, în această parte a țării, are darul de a menține veșnic treaz, în sufletele și mintea celor care, mai presus decât conștiința datoriei împlinite, au dat dovadă că a face un apostolat aici, este actul cel mai natural dar și cel mai patriotic”, după care a mulțumit tuturor autorităților care au onorat cu prezența această sărbătoare.

 

Sursa foto: România din 21 iunie 1939

 

A urmat defilarea, în capul coloanei defilând un grup de turcoaice, în pitoreștile lor costume. Urma membrii F.R.N. în uniforme albastre, străjerii de la toate școlile din oraș, cu stegulețe în mână și cu fotografia M. Sale Regelui și premilitarii cu sapele pe umeri.

 

Sursa foto: România din 22 iunie 1939

Coloana românilor macedoneni, în portul lor caracteristic a defilat, parte din ei călări, în aplauzele mulțimii. După ei veneau coloniștii olteni, apoi cei din Bucovina. Și defilarea armatei având în frunte pe col. Bușta și lt. col. Anton Georgescu a fost primită cu puternice aplauze.

 

Sursa foto: Universul din 22 iunie 1939 

La banchetul desfășurat în sala cercului militar au fost ținute alte cuvântări, din care vom reproduce pe cele ale reprezentanților minorităților bulgară și turcă.

I. Lefterov (la alții, Lefterof), a spus: „Din partea comunității bulgare din Durostor și în numele comunității bulgare din acest oraș, țin să exprim mulțumirea acestei minorități pentru tratamentul de care se bucură în acest colțișor de țară (vii și prelungite aplauze, strigăte de bravo). Această minoritate a colaborat în mod cinstit și sincer cu toate guvernele române și a înțeles să devină punte pentru apropierea celor două popoare.

Intelectualitatea din acest județ înțelege astăzi că este momentul oportun și de datoria noastră este de a întinde această mână frățească pentru ajungerea la un bun sfârșit pentru prosperitatea țării românești ai cărei fii suntem și noi (vii și prelungite aplauze, strigăte de bravo).

N-am avut ocazia să ne plângem. Am respins întotdeauna actele necugetate care vin din afară (Aplauze prelungite).

Nu primim nici o sugestie și am înțeles să ne conducem noi singuri, din inspirația celor care au conducerea destinelor țării românești. (Vii și prelungite aplauze, strigăte de bravo).

Dacă vreodată sentimentele acestei populații de origine bulgară din acest județ au putut fi interpretate în mod greșit, vă rog pe toți să mă credeți că eu, ca unul care m-am luminat în școala românească, într-adevăr vorbesc în mod sincer. (Aplauze)”

Și reprezentantul comunității turce, avocatul Selim Abdulahim a rostit o cuvântare. „În calitatea mea de exponent al populației turcești din Dobrogea și Cadrilater, să-mi dați voie să-mi exprim, cu acest solemn prilej, adânca noastră mulțumire față de noul regim, față de guvernul Majestății Sale Regelui și în special față de Marele nostru Suveran, pentru tratamentul acordat minorităților, fiindcă noi nu am înțeles să ne constituim într-un partid al populației turcești. (Aplauze) Noi am căutat întotdeauna să ne încadrăm în viața de Stat român și am dat cu prisosință dovadă de purtarea noastră leală. (Aplauze)

Pentru toată solicitudinea și tratamentul civilizat de care ne-am bucurat în țara românească, aduc o modestă contribuție de recunoștință printr-un exemplu personal. În recentele alegeri parlamentare, am fost îndemnat să candidez la locul de deputat, pentru a reprezenta această populație înfrățită cu poporul românesc și vă declar că am avut teama că nu voi reuși, fiindcă prin natura ocupațiilor mele trebuia să candidez la categoria intelectuali, la care populația turcească în acest ținut, nu numără decât trei sute de voturi. Am avut marea satisfacție sufletească să constat – o satisfacție morală care se răsfrânge și asupra populației turcești și care dovedește lealitatea și înfrățirea noastră – că am obținut 3300 de voturi, din care 300 sunt turcești și 3000 sunt românești. (Aplauze)”

La serbarea dezvelirii monumentului au luat parte peste 15.000 de persoane, iar serviciul religios și cuvântările au fost radiodifuzate.

Dar a venit Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 și România a trebuit să cedeze Cadrilaterul și odată cu acesta și Silistra unde se afla statuia regelui Ferdinand. La 23 septembrie 1940, găsim în ziarul Universul consemnate următoarele: „Constanța, 10 sept. Se știe că acum un an a fost dezvelită la Silistra statuia Regelui Ferdinand I, una din cele mai frumoase statui din Dobrogea.

Această statuie a fost ridicată e la Silistra și adusă la Ostrov și din câte am fost informați este vorba ca să fie reinstalată la Călărași, capitala județului Ialomița.

Credem că s-ar face o mare greșeală mutându-se această statuie din pământul Dobrogei. Singura localitate indicată spre a o adăposti  ar fi numai Constanța, deoarece, ridicată de dobrogeni, ea trebuie să rămână a lor.”

Conform celor publicate de Virgil Z. Teodorescu, statuia a ajuns la Cernavodă. S-au înscris pentru a o primi în vederea amplasării orașele Cernavodă, Giurgiu și Călărași. Nu cunoaștem motivele pentru care Ministerul Cultelor și Artelor a decis repartizarea acesteia orașului Călărași, dar dacă avem în vedere intensele legături, mai ales culturale, dintre cele două orașe vecine, precum și insistențele „primarului cultural” Eugen Cialîc, alegerea făcută pare a fi cea mai bună. Acest lucru este confirmat și de știrea din ziarul Universul din 24 septembrie 1940, unde sub titlul „Statuia Regelui Ferdinand din Silistra a fost mutată la Călărași” citim următoarele: „Călărași, 20 sept. În urma hotărârii luată de rezidența regală a Ținutului Marea, statuia regelui Ferdinand din Silistra, inaugurată în anul trecut, va fi mutată pe una din piețele orașului nostru.

Lucrările de demontare au și început (ceea ce infirmă știrea din 10 septembrie cu aducerea la Ostrov-n.ns.), iar remontarea ei se va face în scurtă vreme.”     

 Locul ales pentru amplasarea statuii a fost terenul Băncii Naționale din Călărași, situat în centrul orașului, în Piața Știrbei Vodă, teren pe care urma să se construiască Palatul Băncii Naționale, dar pe care la acel moment, așa cum ne informează ziarul Universul din 8 mai 1940 se amenajase un parc modern.

Nu cunoaștem motivele pentru care aprobarea pentru amplasare a fost tergiversată, dar la 16 iunie 1941 sucursala B.N.R. Călărași comunica primăriei că „administrația noastră centrală ne-a rugat să vă comunicăm că rezolvarea cererii Dvs. de a așeza statuia defunctului Rege Ferdinand I, pe terenul Băncii din Călărași, str. Dobrogea, a fost amânată pentru mai târziu”.

Această amânare a determinat primăria să caute un alt loc pentru amplasarea statuii și acesta a fost găsit în Parcul Central. La 4 octombrie 1941, prin decizia nr. 12.983, având în vedere raportul biroului bunuri și economat, prin care procurarea din comerț a materialelor necesare instalării statuii regelui Ferdinand, evacuată de la Silistra; având în vedere devizul estimativ întocmit de Serviciul tehnic comunal, în valoare de 9,155 lei; având în vedere și referatul biroului contabilității din care reieșea că pentru procurarea materialelor  este fond disponibil, primăria aproba procurarea materialelor necesare instalării statuii regelui Ferdinand, prin tratare directa.

La 9 octombrie 1941, prin deciziunea nr. 13.312, primăria confirma rezultatul tratării directe ținută în aceiași zi și adjudeca definitiv darea în întreprindere a instalării statuii Regelui Ferdinand, asupra lui Constantin Dumitrescu, cu prețul de 3.750 lei.

Pentru că nu se obținuse aprobarea administrației centrale a Băncii Naționale ca statuia să fie amplasată pe terenul B.N.R., acolo unde mai târziu va fi hala de legume și pește a Pieței Centrale și unde astăzi este în construcție o nouă hală, statuia va fi amplasă în Parcul Central pe locul unde astăzi sunt pinguinii, într-o poziție din care regele Ferdinand I Întregitorul privește, parcă cu tristețe, spre teritoriul din care a fost evacuat.

Statuia regelui Ferdinand în Parcul Central din Călărași

 

Aici va rămâne până în anul 1948, când va avea aceiași soartă ca și alte statui din Călărași cum ar fi cea a domnitorului Barbu Știrbei, a lui Mihail Cantacuzino sau a lui Vasile N. Stanciu. Regretatul avocat Aurică Giurcă îmi povestea că a fost martor la tăierea statuii care urmă să fie predată la topit. Și…așa s-a sfârșit istoria impresionantei statui, dezvelită în ziua de 18 iunie 1939 la Silistra și topită la Călărași circa 10 ani mai târziu.

 

INUNDAȚII LA OLTENIȚA DE-A LUNGUL VREMII

                                                                  Prof. Nicolae ȚIRIPAN 

Așezate la confluența Argeșului cu Dunărea, orașul și satul Oltenița au fost încă de la întemeiere, expuse inundațiilor, nenumărate fiind momentele când acestea au fost inundate de apele revărsate ale Dunării.

Primele vizite la Oltenița, ale lui Carol I, după sosirea sa în România, au legătură și cu inundațiile ce s-au abătut asupra orașului. Prima dintre aceste vizite a avut loc la 31 octombrie (12 noiembrie) 1866, când ”prințul Carol, însoțit de ministrul cultelor, Strat, călătorește la Oltenița, lângă Dunăre. Drumurile, în urma vremii rele, sunt într-o stare cum prințul n-a mai văzut niciodată până acum.” De aici, în după amiaza aceleiași zile a plecat la Călărași.

În ianuarie 1868, principele Carol I este prezent din nou la Olteniţa, vizită determinată de inundaţiile care au lovit oraşul. Aflăm acest lucru din mai multe documente. La 20 ianuarie 1868, comercianţii din Olteniţa trimit o scrisoare de mulţumire ministrului de interne, prefectului de Ilfov şi subprefectului plăşii Oltenita din care aflăm că: „cu ocaziunea debordării apelor Dunării şi Argeşului la portul Olteniţa, subscrişii comercianţi am avut o sumă mare de mărfuri, poposite pe malul Dunării (în lipsă de magazii şi şosea) care mărfuri erau expuse inundaţiei, încât puteam a le pierde. Domnule ministru, vă rugăm pe de o parte a exprima mulţumirea noastră D-lui Ciocârlan, prefectul de Ilfov, căruia s-a cerut ajutor din partea comisarului nostru de acolo, precum şi D-lui C. Pascal subprefect, care îndată au arătat mare energie, dând mijloacele administrative pentru scăparea mărfurilor în sumă de 4000 cântare”.

Câteva zile mai târziu, la 26 ianuarie 1868, „Monitorul Oficial” publică următoarele însemnări: „Îndată ce Înălţimea Sa Domnitorul a fost înştiinţat despre debordarea Dunării şi Argeşului, provenită de un dezgheţ pripit, a binevoit pe dată a da ordine prin telegraf ca toate autorităţile respective să ia măsurile cele mai eficace pentru apărarea locuitorilor ameninţaţi ai oraşului Olteniţa.

M.S. inspirat de Înalta Sa solicitudine voind a vedea în persoană întinderea dezastrului precum şi a pagubelor pricinuite şi a se convinge de eficacitatea măsurilor luate spre întâmpinarea răului, a pornit din capitală ieri, vineri, la 7 ½ ore de dimineaţă, însoţit de D. Donici, ministrul lucrărilor publice şi, după un drum foarte greu, a ajuns la Olteniţa la orele 1 după amiază.

Populaţia urbei, auzind de sosirea Domnitorului, a întâmpinat pe Înălţimea Sa cu semne de recunoştinţă şi cu demonstraţiuni adânc mişcătoare de entuziasm pentru prea iubitul Suveran care, într-un moment atât de nenorocit pentru o parte dintre ei, a binevoit a veni în persoană spre a le aduce mângâierea îngrijirii sale părinteşti.

Î.S., după o vizită scrupuloasă a locurilor inundate care cuprindea în oraş ca vreo 150 de case, a primit plângerile tuturor şi, cu generozitatea Sa obişnuită, a împărţit cu profesiune ajutoare băneşti celor mai atinşi de acea nenorocire.

Î.S., după informaţiunile luate, a aflat că vărsarea apelor n-a purces cu aceiaşi intensitate ca la 1861. M.S., urmat de binecuvântările populaţiei, a părăsit spre seară Olteniţa şi s-a întors noaptea în Capitală”.

A doua zi, pleca din Olteniţa către I.S. Principele Carol, Domnitorul Românilor, următoarea depeşă telegrafică: „De la suirea pe tronul României n-aţi cruţat nimic pentru a consola pe locuitorii ce în unele părţi ale ţării au fost bântuiţi de diferite calamităţi, foamete, inundaţie şi altele.

Mişcaţi de cel mai viu entuziasm că pentru a treia oară v-au văzut în mijlocul lor, locuitorii acestui oraş, nu se pot opri de a nu exprima cele mai vii mulţumiri pentru părinteştile îngrijiri ce arătaţi.

Prezintă Înălţimii Voastre şi ajutorul ce aţi făcut la cei bântuiţi de inundaţie a fost cel mai mare motiv de consolaţie.

Să trăiţi, Prea Înălţate Doamne! Să trăiască România, fericită sub Domnia Înălţimii Voastre. Primar D. Trătinescu”.

Prințul Carol al României. Foto: wikipedia.ro

Cu ocazia vizitei Domnitorului locuitorii inundaţi s-au plâns acestuia solicitând să li se dea locuri, pentru a fi scutiţi de inundaţii. La solicitarea Domnitorului, ministrul de interne Anton I. Ariton, a cercetat situaţia şi a prezentat Consiliului Miniştrilor un referat din care aflăm că în  ce priveşte cererea, cercetată de Consiliul local, Comitetul permanent Ilfov şi în cele din urmă şi de Ministerul Lucrărilor Publice, s-a întâmplat „anevoinţe în regularea satisfacerii cerinţei locuitorilor din cauza imposibilităţii de a li se putea da noi locuri în raport cu condiţiunile în care se găseşte oraşul Olteniţa. În urma unei petiţiuni ce s-a primit în cele din urmă, şi la Consiliul de Miniştri, ministrul de interne a mers la faţa locului, duminica trecută, la 25 ale lunii curente” şi după cercetarea făcută, s-a convins de împrejurările existente la faţa locului. 

După cele văzute la faţa locului şi consemnate în referat, Ministerul de Interne opina că în chestiunea respectivă, „spre precurmarea răului este de a se lua cât mai curând, prin Ministerul Lucrărilor Publice, măsurile necesare a se construi zăgaze sistematice făcute astfel ca să apere debordarea şi prin urmare venirea apelor spre acea parte; prin urmare dacă şi Domnia Voastră vă uniţi cu această opiniune, binevoiţi a hotărî măsura ce am onoare a vă propune”.

În şedinţa din 27 august 1868, Consiliul Miniştrilor luând în discuţie referatul amintit, nu împărtăşeşte cererea locuitorilor şi hotărăşte ca ministrul lucrărilor publice să ia grabnice măsuri pentru punerea în practică a părţii finale din referat.

Şi, întradevăr, după confirmarea Domnitorului, s-a trecut la punerea în practică a măsurii. Aflăm acest lucru din telegrama trimisă de olteniţeni Domnitorului la 12 septembrie 1868: „Este mult timp de când oraşul nostru Olteniţa deşi port însemnat, care varsă milioane în tezaurul public, el însă a fost abandonat, administraţia centrală niciodată nu s-a gândit că şi el are dreptul să aspire la vre-o îmbunătăţire.

De trei ori, Măria Ta, în cinci ani, acest oraş a fost inundat, pagube foarte simţitoare au suferit cetăţenii acestei urbe, cu toate acestea, astăzi inimile noastre s-au umplut de bucurie când au văzut că inginerii Statului, însoţiţi de antreprenori, au început lucrarea promisă de guvernul Măriei Voastre.

Măria ta, de câte ori piciorul Măriei Voastre străbate prin vre-o urbe, este peste putinţă ca acelei urbe să nu i se aline durerile sale; suntem recunoscători Măriei Voastre, pentru punerea digului spre apărarea oraşului contra inundaţiei, pentru facerea cheului care are să îmbunătăţească starea materială a acestui oraş, cât şi pentru şoseaua pe care au să se transporte toate produsele ce se exportă”.

Ziarul „Epoca” din 2 iunie 1897 ne informează că la Oltenița „Ploile continuă. Cheiul din portul Olteniței, care a fost construit în prevenirea celor mai mari ape, este inundat. Asemenea este inundat întreg portul. Orașul este în mare pericol din pricina Dunării și Argeșului, apele cărora s-au reunit; digul apărător este amenințat să fie distrus de furia apelor. Prăvăliile au fost închise; oamenii au fost scoși din administrație să lucreze pentru apărarea digului.”

Corespondentul special al ziarului Epoca din 4 iunie 1897, transmitea că: „ A sosit la Oltenița o companie de geniu care a început lucrările pentru apărarea orașului. Pericolul este iminent și cred că inundarea orașului este un lucru inevitabil din cauza întârzierii ajutoarelor. Panica în populație este idescriptibilă. Prăvăliile sunt închise. Locuitorii așteaptă dintr-un moment în altul debordarea apelor. Ploaia continuă, Argeșul curge furios și a rupt podul de la Herăști. Apele Dunării au crescut enorm și amenință să rupă digul orașului.

Moșia Chirnogi este înconjurată din toate părțile cu apă: 400 case sunt înecate, 80 dărâmate. Apa acoperă o întindere de 300 kilometri pătrați. Vapoarele vin până la malul moșiei Chirnogi, căci apele au aici o adâncime de 5 până la 6 metri”.

 După această știre, corespondentul transmite alta prin care anunță că: „Apele revărsate ale Argeșului cu cele ale Dunării s-au unit. Oltenița izolată; comunicațiile întrerupte, șoseaua Chirnogi fiind cu totul acoperită de apă. Dezastrul este colosal”.

„Adevărul” din 4 aprilie 1915, ne informează că la Oltenița „Lucrările la digul de apărare continuă, făcându-se un gard de nuiele în dosul căruia s-a depozitat bălegar și pământ.

Digul se prezintă totuși foarte slab și aceasta se poate vedea după urmele căruțelor care au cărat pământ pe coama digului și ale căror roți au intrat 40 de centimetri în corpul digului.

Foarte multă apă scurgându-se prin dig a inundat mai multe pogoane cu grâu, proprietatea d-nei Alimănișteanu și o mare parte din terenurile orașului, izvorând în același timp și apa în pivnițele biroului vamal, în vechea cantină a portului și în cârciuma d-lui Alex. Chioseaua din oraș.

Valurile Dunării ajutate de un vânt ce bate cu furie de la vest, de 18 ore, continuă să lovească în digul de apărare al moșiei Spanțov, la care lucrau vreo 300-400 oameni pentru a-l face mai rezistent.

Totuși digul n-a putut rezista decât până la orele 12 și 30 minute când a cedat rupându-se pe o distanță de peste 50 metri și acum drumul fiind liber, așa se revărsa cu furie peste semănăturile locuitorilor, amenințând să inunde și comunele Spanțov, Stancea și Clinciu care sunt pe vale.

A fost anunțat telegrafic Ministerul de Interne și d-l prefect al județului”.

O adevărată catastrofă s-a abătut asupra orașului în iarna-primăvara anului 1937. Sub titlul „Stația Oltenița amenințată de inundații”, ziarul „Adevărul” din 12 februarie 1937 scrie: „Telegrame din partea șefului stației Oltenița anunțând creșterea vertiginoasă a apelor Dunării, arată că linia ferată pe porțiunea de jos a portului este inundată și până ce apa să pătrundă în magazia și birourile stației nu a mai rămas decât o distanță de cel mult o jumătate de metru.

În fața acestei mari primejdii, șeful stației c ere direcțiunii generale C.F.R. să ordone trimiterea urgentă a unei locomotive, pentru evacuarea unui număr de 46  vagoane de marfă descoperite, care se găsesc în port. 

De asemenea, față de furia cu care apele Dunării se revarsă distrugând totul în calea lor, șeful stației cere dezlegare din partea forurilor superioare C.F.R. pentru evacuarea birourilor stației, a arhivei, a casei de bani și eventual demontarea aparatelor de telegraf, toate amenințate de puhoaie.

Câteva zile mai târziu, la 16 februarie 1937, din același ziar, aflăm că Portul Oltenița este complet sub apă și că ministrul de interne D. Iuca conduce personal operațiile de ajutorare. Ziarul consemnează că: „La Oltenița situația este din ce în ce îngrijorătoare. Apele Dunării continuă să crească și  astăzi la ora 12, după informațiile primite la Ministerul de interne, ele au atins cota de 7,82, față de cota 4 care este normală a Dunării în acest punct. Cea mai mare creștere a Dunării a fost semnalată în 1887, când apele au atins cota 7,84.

D. prefect Solacolu care a fost ieri la Oltenița a avut o conferință cu șefii autorităților locale și s-a început de azi dimineață să se înalțe digul de la chei cu 50 cm. Această nouă înălțare a cheiului va pune probabil la adăpost orașul și portul pentru o creștere a apelor până la cota 8,40. La aceste lucrări colaborează lucrători civili și soldați din armele geniului și pionierilor.

D. Iuca , ministru de interne a plecat la ora 1 și jumătate la Oltenița, însoțit de d. col. Solacolu, prefectul județului Ilfov, pentru a lua personal măsurile dictate de împrejurări. D. Iuca a telefonat azi dimineață la Oltenița și a cerut relațiuni. I s-a comunicat că apele au crescut în cursul dimineții cu încă zece centimetri și continuă să crească.

Față de această situație, d. ministru al internelor a luat contact cu conducătorii căilor ferate și în cursul dimineții au fost trimise la oltenița 150 de vagoane care vor fi puse la dispoziția locuitorilor în cazul în care populația din oraș ar fi nevoie să fie evacuată. Totuși autoritățile din Oltenița și-au exprimat astăzi optimismul în ce privește încetarea creșterii apelor, întrucât temperatura în cursul dimineții ridicându-se, este posibil ca zăpoarele de sloiuri din dreptul Silistrei se vor putea disloca și Dunărea își va relua cursul normal. Dacă însă aceste zăpoare vor rezista asalturilor blocurilor de gheață, care vin cu furie pe Dunăre, un dezastru nu va putea fi evitat.

În momentul de față apa a pătruns prin spatele orășelului Oltenița, inundând marginile Olteniței sat. Dacă digul cheiului va putea fi înălțat și consolidat, se poate spera ca Oltenița oraș să scape de inundații. Altfel, întrucât ea se află mai jos situată decât cursul actual al Dunării, apa ar pătrunde în oraș până la o înălțime de aproape 4 metri, ceea ce ar echivala cu un dezastru…

În cercurile ministerului de interne se afirmă că guvernul, care este preocupat în mod continuu de această chestiune, va lua astăzi hotărârea să se trimită la fața locului câteva avioane, pentru a recunoaște situația și eventual a ajuta printr-un bombardament aerian la deblocarea zăporului de la Silistra”.

Direcția C.F.R. informa că: „Din cauza zăpezilor căzute vineri, apele Dunării în portul Oltenița au crescut în ultimele 24 de ore cu aproape un metru, trecând peste nivelul șinelor din port.

Nivelul apelor fiind mai jos ca acel al digului de apărare, pentru moment, cum anunță o telegramă a stației locale, nu este pericol ca orașul să fie inundat.

Unități militare de pontonieri și jandarmi lucrează în permanență la stăvilirea apelor, pentru a înlătura inundarea orașului întreg.

Linia curentă a portului de la km 80 plus 600 și km 81 plus 310 este inundată. Nici un tren de marfă nu mai poate intra în port. Din această cauză șeful stației a cerut să se oprească toate transporturile de mărfuri și coletărie pentru Oltenița port, cu destinația Turtucaia. Aceste transporturi se vor îndruma numai la Oltenița oraș, de unde destinatarii le vor încărca în căruțe și transporta mai departe în port, iar de aici transporturile vor fi trecute cu bărcile la Turtucaia.

Toate liniile, magaziile și birourile stației Oltenița-port fiind inundate, șeful stației a cerut direcțiunii generale C.F.R. dezlegare de ce trebuie să facă, în cazul unei evacuări a orașului.”

La 17 februarie 1937, ziarul „Adevărul” își informa cititorii că deocamdată pericolul inundării orașului Oltenița a fost înlăturat.

Din rapoartele primite de prefectul Solacolu, situația se prezenta astfel: „Dunărea curge liniștit, fără abundență de sloiuri de gheață. Apa nu s-a mai înălțat de azi dimineață cu nici un centimetru și continuă să se mențină la aceiași cotă de ieri. În această situație, autoritățile din Oltenița își exprimă speranța că pericolul inundării orașului este cel puțin pentru câteva zile înlăturat. Digul construit pe cheiul portului poate opri puhoaiele de apă, chiar dacă mai cresc cu 60 de centimetri. În cursul dimineții de azi armata a continuat să înalțe și consolideze digul.

Versiunea care a pătruns Capitală astăzi că populația orașului ar fi fost nevoită în cursul nopții să fie evacuată este inexactă”.

La 4 aprilie aflăm că Dunărea s-a revărsat în portul Oltenița: „Din cauza valurilor mari ale Dunării, provocate de o furtună puternică, care a durat câteva ceasuri în șir, malul de la extremitatea portului Oltenița unde se fac încărcări de piatră s-a surpat în toată lungimea lui. Apa pătrunzând peste chei, a surpat terasamentul celor două linii ferate. S-au cerut ajutoare urgente de echipe de lucrători speciali pentru oprirea apelor și refacerea liniilor. De asemenea, s-a cerut serviciului hidraulic de a pune la dispoziție 20 de vagoane blocuri de piatră pentru consolidarea malurilor”, dar lucrările mergeau greu pentru că apele veneau încă furioase și se revărsau în port.

De Sf. Gheorghe, la 23 aprilie vine știrea că „primejdia revărsării apelor Dunării este cu mult mai mare decât s-a crezut la început, întrucât apele continuă să surpe terasamentele liniei, făcându-le improprii. Măsurile de consolidare cu pietriș între blocuri, se dovedesc fără folos, până ce apele vor începe să se retragă. Valurile se revarsă furios și distrug totul în calea lor”.

În anul 1942 orașul Oltenița a fost din nou acoperit de ape, iar populația evacuată.

 În memoriile sale, publicate sub titlul „Cu Mareşalul până la moarte”, generalul Constantin Pantazi, fiul al oraşului Călărași, descrie cum, în calitatea sa de ministru de război, l-a însoţit pe mareşalul Ion Antonescu în vizita la Giurgiu şi Olteniţa: „În luna martie (anul 1942 – n.ns.) au fost mari inundaţii la Dunăre, provenite din dezgheţul afluenţilor Dunării şi al fluviului. Oraşele Giurgiu şi Olteniţa au fost acoperite de ape. Am însoţit pe Mareşal două zile consecutiv în inspecţii în aceste două oraşe şi am mers în Giurgiu cu barca până la primărie, care era încă pe uscat(…)

La Olteniţa, colonelul Gheorghiu Cristache, prefectul Ilfovului, se zbătea să menţină şi să întărească digul care apăra oraşul dinspre valea Argeşului, însă lupta lui a fost zadarnică. Totuşi, Mareşalul a fost bine impresionat de prezenţa şi activitatea autorităţilor la locul sinistrului” (comparativ cu Giurgiu, unde prefectul a fost demis, chiar dacă fusese coleg de şcoală cu mareşalul).

Olteniţa a mai fost supusă inundaţiilor, dar cele din primăvara anului 1942 au fost cele mai mari din istoria aşezării. Documentele de arhivă, care s-au păstrat, ne permit să reconstituim în linii mari, drama prin care a trecut oraşul şi locuitorii săi în primăvara anului 1942, când mare parte din bărbaţi erau concentraţi pe front.

La 13 februarie, la ordinul prefectului, primarul oraşului comunica că, în caz de inundaţii, dispune de un număr de 92 bărci, dar „După cota apelor Dunării, suntem departe de orice îngrijorare cota la Olteniţa fiind mică de 377 comparativ cu cea de la Giurgiu unde cota de 537 se datoreşte unui baraj de gheaţă aflător între Olteniţa şi Giurgiu”.

Că lucrurile erau serioase aflăm la 10 martie 1942, când prefectul comunică primarului că „„Direcţia generală a porturilor ne-a încunoştiinţat că apele Dunării vin mari şi întrec nivelul celor mai mari ape cunoscute până acum.

Vă rugăm să vă deplasaţi numaidecât la faţa locului pentru ca împreună cu D-l inginer şef al judeţului, D-l pretor şi delegatul Poliţiei oraşului Olteniţa să luaţi măsuri de salvare şi în special pentru retragerea oamenilor şi vitelor din regiunea ameninţată, lunca Dunării şi ducerea lor în siguranţă şi la adăpost”.

Deşi s-a deplasat la faţa locului, primarul constata „nivelul crescut al apelor fără însă a fi ameninţător şi concluziona că chestiunea inundaţiilor e departe de a fi ameninţătoare”.

Pentru că situaţia era destul de îngrijorătoare, a fost întocmit un plan de evacuare a populaţiei şi bunurilor în situaţia unei eventuale inundaţii. Din planul respectiv aflăm că erau expuse inundaţiei satul Stupinele de la comuna Chirnogi, Olteniţa urbană şi Olteniţa rurală şi satul Clăteşti de la comuna Mitreni. Sunt stabilite locurile de evacuare, mijloacele cu care se face evacuare şi modalitatea de evacuare.

Întrucât apa era în continuă creştere, la 12 martie Direcţiunea Hidraulică din Ministerul Aerului şi Marinei comunica primarului oraşului Olteniţa că: „apele Dunării la Giurgiu au ajuns la cota 847 cu 0,80 cm mai mult peste cotele cunoscute şi cum între Giurgiu şi Olteniţa avem un baraj de gheţuri, la ruperea lui apa venind în mare cantitate, nivelul apei de la Giurgiu faţă de Olteniţa fiind cu 1,50 m mai ridicat, vă rugăm să binevoiţi a lua urgente măsuri pentru asigurarea şi consolidarea digurilor ce apără oraşul atât de la vest cât şi digul paralel cu Dunărea ce merge până la Mânăstirea, deoarece vor fi expuse la inundaţii”.

Două zile mai târziu, la 14 martie ora 18,00, primarul comunica prefectului că: „Apele continuă a fi în creştere cu 30 cm de azi dimineaţă ora 6,00, atingând cota 831.(…) Un aeroplan a făcut recunoaşteri în lungul Dunării aruncând 4 bombe la zăporul dintre Olteniţa şi Giurgiu, fără nici un rezultat, deşi ar fi trebuit în josul Dunării”. În oraş începuse construirea unui dig în faţa morii „Dunărea” şi a morii ţărăneşti „Calomfirescu”, unde diferenţa de nivel putea înlesni pătrunderea apelor în oraş. Abatorul şi moara „Dunărea” erau inundate, iar în gară erau la dispoziţia cetăţenilor pentru evacuare 70 vagoane descoperite şi se aştepta sosirea a 50 vagoane acoperite.

În ziua de 16 martie 1942, primarul dr. C. Sava comunica comandantului Garnizoanei Olteniţa că: „ameninţările inundaţiilor ne pun în stare de alarmă, urmând a încunoştiinţa populaţia pentru evacuare şi a lua măsurile pentru consolidarea digurilor”, iar pe prefect că: „situaţia gravă se menţine, cota apelor fiind tot în creştere atingând cifra de 848, deci cu 9 cm faţă de cota de ieri seară la ora 20,00.(…) Populaţia a fost încunoştiinţată pentru evacuare, luându-se măsurile ordonate de dv. pentru ca evacuarea să se facă în ordine, la cel dintâi semn de alarmă ce va fi prin tragerea clopotelor”.

În aceiaşi zi, primarul solicita şefului Poliţiei să dispună executarea următoarelor dispoziţiuni: „să se bată toba, ca locuitorii să fie pregătiţi din timp, pentru evacuarea locuinţelor, mai ales a celor de pe străzile 23 Aprilie şi C.A. Roseti, care sunt în prima linie, cele mai expuse; toţi locuitorii să-şi împacheteze avutul lor, ce va rămâne în casă şi va fi pus sub paza armatei. Îşi vor lua cu dânşii strictul necesar de îmbrăcăminte, precum şi alimente ca grâu, porumb, păsări, porci; fiecare familie, cu menţiunea numărului de persoane, îşi va indica localitatea unde se va refugia, fie la comunele Mitreni – Curcani şi cele învecinate cu ele, având la dispoziţia lor vagoanele C.F.R. ce-i va transporta la cele două staţii: Valea Roşie şi Curcani; la fiecare extremitate de stradă ce traversează cele două străzi: 23 Aprilie şi C.A. Roseti să fie postate câte două bărci, care la semnul de alarmă dat, barcagii să se puie la dispoziţia sinistraţilor, ajutând la salvarea lor”.

La ora 17,00 a zilei de 16 martie 1942, primarul înştiinţa pe prefect că: „Evacuarea a început în parte de ieri 15 martie a.c. şi continuă şi azi, de aceia are au căruţe transportându-şi avutul lor în comunele învecinate unde au rude; obligativitatea evacuării ne pune în situaţia de a rămâne oraşul fără braţe de muncă şi fără căruţe, absolut necesare la consolidarea digului; pentru remediere s-a intervenit la Pretură de a se rechiziţiona 200 căruţe din comunele învecinate, care vor veni încărcate cu pământ şi bălegar, iar după descărcare vor servi pentru transportul evacuaţilor”. Primarul solicita expedierea de urgenţă a 1000 de saci şi informa că la ora 15,30 un aeroplan a evoluat în lungul Dunării, iar cota apelor Dunării este de 852, cu tendinţă de uşoară creştere.

Conform Ordonanţei nr. 8 din 17 martie cu privire la evacuare, ordinea de evacuare începea cu primele trei străzi paralele cu digul şi anume 23 Aprilie, C.A. Roseti şi D. Trătinescu, iar comandantul unităţilor militare sosite în localitate împreună cu şeful Poliţiei trebuia să organizeze echipe militare, însoţite de subcomisari şi comandantul gardienilor, „care să se ducă din casă în casă obligând pe locuitori a-şi încărca tot avutul lor în căruţele sosite din plasa Olteniţa în acest scop, transportându-le la Gară, unde garnitura de tren, cu vagoane acoperite şi descoperite pentru animale e sub presiune”.

Conform situaţiilor întocmite de Primărie au fost evacuate un număr de 691 familii cu 2442 suflete, după cum urmează: la Ulmeni 209 familii cu 561 suflete, la Mitreni 36 familii cu 149 suflete; la Valea Roşie 22 familii cu 124 suflete; la Curcani 288 familii cu 1050 suflete; la Luica 22 familii cu 86 suflete şi la Budeşti 114 familii cu 472 suflete.

Pentru locuitorii oraşului o problemă delicată era aceea a apei de băut, motiv pentru care primarul îl informa pe prefect că singura soluţie ar fi de a se interveni la Direcţiunea C.F.R. de a trimite staţiei Olteniţa zilnic 3 vagoane cisterne cu capacitatea de 15.000 litri fiecare cu apă potabilă pentru alimentarea populaţiei.

La 26 martie, primarul se adresa şefului Gării Olteniţa înştiinţându-l că generalul Florescu, primarul general al capitalei a comunicat că „cisternele care au alimentat oraşul cu apă până în prezent nu vor mai veni cu începere din ziua de 27 martie 1942”, şi-l ruga să intervină telefonic sau telegrafic la Direcţia Generală a C.F.R. „spre a aproba ca pe lângă cei 15.000 litri apă care se trimit oraşului din propria Dvs. iniţiativă să se sporească numărul vagoanelor cisternă la cel puţin 3 a câte 15.000 litri fiecare zilnic, cantitate care după părerea noastră ar putea acoperi în parte nevoile oraşului, urmând ca după retragerea apelor de la uzină să se urgenteze reparaţiunile astfel ca în minimum de timp să se repună în funcţiune întreaga instalaţiune de apă”.

Pentru a rezolva problema primarul se adresa direct Ing. șef Păunescu, subdirector general al C.F.R.: „După cum ştiţi şi Dv. urgia nemiloasă a sortit ca puhoaiele de apă să ne inunde ¾ din suprafaţa oraşului Olteniţa, distrugând aproape 700 locuinţe, cu tot avutul lor, lăsându-i abătuţi, dezorientaţi şi numai cu nădejdea în Cel de Sus.

Prin această cruntă nenorocire şi avutul comunei a fost înghiţit de valul apelor. Uzina de apă, o avere de milioane, a fost complet inundată, iar oraşul rămas cu desăvârşire lipsit de apă potabilă şi deci încă o nenorocire suprapusă celorlalte. Lipsa apei, constituie pentru orice fiinţă, o suferinţă insuportabilă.(…)

O îngrijorare, destul de grea şi apăsătoare, ne obligă ca să apelăm la sufletul Dvs. , ca începutul Dvs. de bine să-şi continue opera până la sfârşitul suferinţei noastre, cu aceiaşi bunăvoinţă de până acum„ şi solicita ca transportul cisternelor cu apă să fie scutit de plata taxelor, care ar fi costat oraşul 225.000 lei pe lună, sumă greu de suportat în asemenea condiţii. La 13 aprilie sosea răspunsul că transportul apei potabile destinate populaţiei se va face gratuit.

Inundaţiile au produs şi victime. La 26 martie primarul îl informa pe prefect că „pe lângă cele două victime ale inundaţiilor, astăzi s-a mai găsit cadavrul femeii Dumitra Iancu Neicu de 60 ani, care şi-a găsit moartea prin prăbuşirea casei inundate”.

La 29 martie 1942, Prefectura Ilfov înştiinţa pe primar că mareşalul Antonescu a ordonat ca parte din locuitorii săraci, care au avut de suferit din cauza inundaţiilor să fie ajutaţi, în această categorie fiind incluşi: „cei aflaţi pe front, văduvele şi orfanii de război, invalizii de război, locuitorii săraci care au fost mobilizaţi, bătrânii şi femeile sărace, locuitorii care nu au fost mobilizaţi din cauze independente de voinţa lor care sunt săraci, au bună purtare şi s-au dovedit a fi buni gospodari încât azi merită ajutor din partea statului”.

Iată lista întocmită de primărie cu locuitorii inundaţi şi care merita ajutaţi, pe străzi: C.A.Roseti – 143, D. Trătinescu – 69, Traian – 43, Alex. Ghica – 50, C. Alimăneşteanu – 19, Carol I – 18, Cuza Vodă – 7, Mihai Bravu – 13, Regele Mihai I – 19, I.H. Rădulescu – 51, Petre Sfetescu – 23, Bulev. Eterior – 9, Piaţa Mercur – 8, Ferdinand – 17, Iancu Slăvescu – 10, I.G. Duca – 7, General Manu – 5 şi 23 Aprlie  - 89.

Situaţia nu se îmbunătăţise nici la începutul lunii mai, noul primar lt. Col. D. Băiculescu comunicând Prefecturii judeţului Ilfov că: „Dunărea şi Argeşul în creştere. Apa a pătruns în oraş ajungând până la Şcoala de Menaj inclusiv, la 50 m de hala de carne, iar în cartierul sinistrat se umblă cu barca”.

Am dat ordin pentru evacuarea cartierelor inundate, la populaţie, animale şi bagajele de mână a locuitorilor, în barăcile nemţeşti şi în cartierul Atârnaţi.

Şcoala de menaj va fi evacuată provizoriu pentru 1-2 zile la Gimnaziul din localitate unde s-a aranjat dormitorul.

S-au aşezat bărci la toate intersecţiile de străzi cu barcagii de serviciu, pentru a interveni la nevoie.

S-a dat ordin poliţiei pentru controlul evacuării locuitorilor şi a animalelor din cartierele ameninţate, iar prin garnizoană se va face siguranţa de zi şi noapte a avutului cetăţenilor, precum şi paza pe străzi.

Dintr-o situaţie întocmită de primărie la 6 iunie 1942, aflăm că în urma inundaţiilor au fost complet dărâmate un număr de 234 case, un număr de 225 necesitau reparaţii radicale, iar 239 reparaţii simple.

Pentru a veni în sprijinul populaţiei au fost lansate apeluri pentru colecte publice. Spre exemplu, la 22 iunie 1942, prefectura comunica primăriei că au fost colectate cantităţi de cereale, care găseau depozitate astfel: la comuna Frăsinet – 32 dal. porumb, la com. Brătianu – 114 dal. de porumb din care 32 stricat şi 62 dal. de grâu, iar la comuna Pârlita 18 dal. porumb şi 108,50 dal. grâu.

Şi în oraşul Olteniţa au fost făcute două colecte publice. La prima s-au strâns din donaţii pentru ajutorarea sinistraţilor suma de 189.300 lei, iar a doua a fost făcută pentru achiziţionarea de ajutoare în scopul refacerii caselor celor inundaţi strângându-se suma de 717.000 lei.