PAGINI DE ISTORIE LIBERALĂ LA CĂLĂRAŞI
A scrie astăzi despre istoria partidului
care a creat România modernă şi Mare, este o întreprindere deloc uşoară, dacă
avem în vedere puţinătatea informaţiilor care au ajuns până la noi. ( Având în
vedere această situație, aş face, pe această cale, un apel la toţi şefii
partidelor călărăşene, să dispună măsuri pentru păstrarea cu sfinţenie a
documentelor din arhiva proprie. Altfel, peste 50 sau 100 de ani, cei ce vor
avea curajul să se aplece asupra istoriei unui partid, vor întâmpina
dificultăţi mari. Fac acest lucru şi ca fost șef al Arhivelor călărășene,
perioadă în care am observat că sub acest aspect lucrurile nu stau tocmai
mormal la Călăraşi, dar şi ca slujitor al muzei Clio, care atunci când îşi propune
să abordeze o temă istorică oarecare, constată lipsa informaţiilor necesare în
scrierea obiectivă a istoriei.)
Oficial, bazele Partidului Naţional
Liberal au fost puse la 24 mai 1875, de un grup format din Ion C. Brătianu,
Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Atanasiu, C. Fusea, Al.
Candiano Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chiţu, C.G. Pesacov, N.C. Furculescu
şi M.C. Epureanu, un disident conservator. Programul partidului, semnat de cei
amintiţi mai sus, publicat la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber”, era o
consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni
guvernamentale. Se punea accent pe dezvoltarea „bunei stări a claselor
muncitoare” prin ocrotirea muncii şi avutului acestora, combaterea legii
tocmelilor agricole spoliatoare pentru ţărănime, împroprietărirea însurăţeilor
de la sate şi a „mahalagiilor” din oraşe, dezvoltarea învăţământului public,
autonomie comunală etc.
În privinţa datei oficiale a înfiinţării
Partidului Naţional Liberal, regretatul Dan Amedeo Lăzărescu, care a avut
aprecieri deosebite la adresa lui Aurelian Bentoiu, şi el figură proeminentă a
liberalismului românesc, dar pentru noi, a celui ialomiţean, în special (
despre care vom mai scrie, la momentul oportun), Dan Amedeo Lăzărescu, care l-a
avut profesor de limba română la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, pe un alt
mare călărăşean, Vasile V. Haneş – figură reprezentativă a celuilalt mare
partid istoric, Partidul Naţional Îărănesc -, are un alt punct de vedere,
considerând ca şi ceilalţi că de Coaliţia de la Mazar Paşa,
constituită la Bucureşti în februarie 1875, se leagă data oficială a
înfiinţării P.N.L. Mazar Paşa este numele turcesc al unui ofiţer englez Stephen
Barlett, agent secret al serviciilor englezeşti, folosit de Anglia în armata
otomană, unde a ajuns până la gradul de general.După încheierea Convenţiei
comerciale cu Austro – Ungaria, opoziţia s-a retras din Cameră în semn de
protest.( De altfel, Ion C. Brătianu şi cei din jurul său, erau împotriva
concesiilor comerciale făcute Austro – Ungariei din perspectiva politicii
economice protecţioniste, prin care România să depăşească stadiul de ţară
eminamente agricolă), zece opozanţi – şase liberali şi patru conservatori de
centru. Aceşti zece opozanţi, împreună cu conducerea P.N.L., Ion C. Brătianu,
fraţii Golescu şi C.A. Rosetti au hotărât, la data de 5 iunie 1875, să
constituie o largă formaţiune politică denumită Partidul Naţional Liberal. Dan
Amedeo Lăzărescu susţine că este pentru prima dată când se foloseşte această
titulatură în istoria politică a României şi deci, prin urmare, „data exactă a
înfiinţării P.N.L., este 5 iunei 1875, întrucât, la acea dată, oficiosul
partidului ca şi „Românul” lui C.A. Rosetti, au publicat şi actul de
constituire a P.N.L. şi conducerea noului partid,printre care, în afară de
vechii liberali, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, unchiul meu Constantin Nanu,
Remus Opran, figurau şi unele elemente conservatoare în frunte cu Manolache Costache Epureanuz şi liberali de
centru precum Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Vernescu şi Ion Ghica, care
totdeauna s-a situat pe o poziţie curiuoasă în politica românească”.
Acelaşi
bun cunoscător al istoriei liberalismului românesc, arată că la 1875 Partidul
Naţional liberal „avea o elită alcătuită din marea boerime, cum era familia
Cantacuzino sau Golescu. Avea o intelectualitate foarte puternică, un
conducător de prestigiu şi oameni de mare valoare”.
După
crearea Partidului Naţional Liberal, în lunile ce au urmat reţeaua de organizaţii s-a extins în întrega ţară.În
acest context a luat fiinţă la Călăraşi şi organizaţia judeţeană Ialomiţa a
P.N.L. Ca şi la nivel central şi la Călăraşi, grupări politice de nuanţă
liberală au existat înainte de înfiinţarea oficială a partidului, încă din timpul revoluţiei de la 1848. Pe la 1860
erau deja conturate două grupări. Cea liberal radicală, reprezentată în plan
central de Ion C. Brătianu şi care mergea pe linia transpunerii în practică a
ideilor revoluţiei de la 1848, era condusă de fraţii Poenaru. Aceştia îşi vor
lua şi apelativul de BORDEA, conform anunţului apărut în „Monitorul Oficial”
nr. 276 din 8/20 decembrie 1868 : „Sub evitarea confuziunei ce se cauzează prin
multiplul pronume de Poenar, subsemnaţii declarăm că în viitor, pe lângă
pronumele de POENAR ce l-am avut până azi, mai adăugăm pe acela de „BORDEA” –
pronumeoriginar al ascendenţilor noştri.
O
asemenea declaraţiune fiind făcută şi înaintea Tribunalului Ilfov, o dăm
publicităţii spre generală cunoştinţă”.
Anunţul
era semnat de fraţii Constantin, Dimitrie şi Ion Gr. Poenaru – Bordea şi fraţii
Hristodor, Mihai şi Fotino Şt. Poenaru – Bordea.
Alături
de fraţii Poenaru – Bordea, gruparea liberal – radicală de la Călăraşi mai
cuprindea pe colonelul Ştefan Stoica – primul preşedinte al Consiliului
Judeţean Ialomiţa şi primul senator pe care l-a dat aceste meleaguri,
Nicolae Mănescu, simion Mihăilescu ş.a.
Cea
de – a doua grupare, liberal – moderată, reprezentată în plan central de Ion
Ghica, avea la Călăraşi, în fruntea sa pe fraţii Moscu, Ioan Vasiliu – primul
primar al oraşului Călăraşi, Ştefan Maltezeanu ş.a.
Aceste
două grupări au activat la Călăraşi până în vara anului 1875. La 25 iulie acel
an ziarul „Românul” publica o listă de 68 persoane ce susţineau programul
Partidului Naţional Liberal. În fruntea acestei liste de aderenţi la programul
P.N.L. se aflau Constantin şi Ion Poenaru – Bordea, Ştefan Ulescu – judecător la Tribunalul Ialomiţa, Ghiţă
Constantin, Gh. Perieţeanu – avocat şi mare proprietar, Nicolae Mănescu ş.a.
Acelaşi ziar, anunţa constituirea, la 20 august, a Comitetului judeţean
Ialomiţa al P.N.L., compus din 20 de persoane şi având ca preşedinte pe
Constantin Poenaru – Bordea.
Puţinele
documente care s-au păstrat, scot în evidenţă o realitate care nu este departe
de cea a zilelor noastre: activitatea organizaţiilor politice, deci şi a
liberalilor se intensifica în preajma alegerilor parlamentare sau locale.Aceste
momente ofereau prilejul de a se denunţa afacerile partidelor adverse şi de a
se evidenţia – exagerând -, realizările proprii, mai ales când se aflau la
guvernare, de a face numeroase promisiuni alegătorilor, care promisiuni nu se
puteau pune în practică decât dacă alegătorii le dădeau votul lor.
Revenind
la programul P.N.L., unul din punctele principale îl constituia câştigarea
alegerilor, scop ce a fost atins chiar
în anul următor, 1876, când în urma câştigării alegerilor s-a inaugurat marea
guvernare liberală din 1876 – 1888.
Şi
la Călăraşi, în alegerile din 1876, liberali ocupau toate cele cinci locuri în
Parlament: Ion Poenaru – Bordea ( Constantin
Poenaru – Bordea a murit în 1876 ), Simion Mihăilescu, Petre
Grădişteanu, V. Marin ca deputaţi şi colonelul Ştefan Stoica, ca senator.
Alegerile
confirmă existenţa organizaţiei locale a Partidului Naţional Liberal. În
septembrie 1876, membrii acesteia se adresau procurorului general al României,
căruia îi aduce la cunoştinţă neregulile
semnalate cu ocazia alegerilor pentru consiliul judeţean. Telegrama era semnată
de : Perieţeanu, Băltăreţu, I. Ulescu, Mitulescu, Marinescu, Georgescu, Vetu,
Nicolescu, Petrescu, Enescu, Poenaru, Bucur Manolescu, Andreescu, Bădulescu,
Maltezeanu şi Vlădoianu.
De
altfel, după moartea lui Constantin Poenaru-Bordea, la Călăraşi frâiele
organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Liberal au fost preluate de Ion
Poenaru Bordea, care va rămâne liderul acestei organizaţii pentru o lungă
perioadă de timp. Din lucrarea „Deputaţii noştri. Biografii şi portrete.1895 –
1899”, apărută la cumpăna dintre secolele XIX – XX, aflăm că Ion Poenaru –
Bordea s-a născut la Călăraşi în anul 1842, era avocat, licenţiat în drept şi mare proprietar, autor al mai multor
scrieri juridice. Preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii de
Basalt artificial şi de ceramică.Membru al mai multor societăţi financiare. A
intrat în politică în 1876 şi a fost ales necontenit în Cameră de acelaşi
Colegiu ( I ), în ultimele din noiembrie 1895, cu 316 voturi din 321 votanţi.
Ca
deputat, a votat pentru intrarea României în războiul de independenţă,
proclamarea Regatului, pentru revizuirea Constituţiei, fiind pentru lărgirea
colegiilor electorale.
Avea
domiciliul în Bucureşti, pe bulevardul Domniţa
la nr. 18, iar în provincie în cătunul Poenaru – Bordea.
Pe
aceiaşi linie, ziarul „Ialomiţeanul” din 22 octombrie 1899 scria că este
liderul grupării politice din Ialomiţa care „este francamente liberală,
democratică chiar. Membrii săi sunt strâns uniţi ( ceea ce nu prea era adevărat
– n.ns.) şi lucrează pentru atingerea unui scop frumos şi lăudabil, acela de a
se realiza programul ce am dezvoltat adeseori în aceste coloane, şi a se vedea
în fruntea afacerilor ţării, în fruntea tuturor administraţiunilor, oameni
capabili şi corecţi.”
Susţinător
al problemelor cu care se confrunta Călăraşiul şi judeţul Ialomiţa, în
Parlament, Ion Poenaru – Bordea a făcut parte şi din conducerea centrală a
partidului, susţinând modificarea programului de la Iaşi din 1892, care a
avansat următoarele principii : „Domnia legilor”, „libertatea alegerilor”,
„descentralizarea administrativă”, şi a abordat chestiuni de mare importanţă
pentru dezvoltarea ţării : ţărănească, a Bisericii, a Învăţământului public, a
Armatei, a Finanţelor şi Economiei, a Justiţiei şi Afacerilor Străine „de o manieră ce să conducă la revigorarea
tonusului liberal în societatea românească din ultimul deceniu al secolului al
XIX – lea”.
Încă
de la constituirea sa, chiar dacă a avut în centru puternicul nucleu radical
din jurul lui Ion C. Brătianu şi C.A.Rosetti, partidul era relativ eterogen,
fiind format din grupuri diferite, unele dintre ele renunţând lent la propria
identitate. Pe lângă înstrăinarea ireversibilă a lui Ion C. Brătianu de
C.A.Rosetti, legislaţia oarecum inechitabilă pentru tendinţele din P.N.L.,
favorizarea marii burghezii şi conducerea autoritară a lui I.C. Brătianu au
fost cauze ce, până spre începutul secolului XX, au produs nemulţumiri şi au
uşurat apariţia dizidenţelor în partid.
Unele
dintre nemulţumirile manifestate la nivel central s-au răsfrânt şi asupra
activităţii organizaţiei P.N.L. de la Călăraşi.
Prima
a fost determinată de conflictul ce s-a ivit în 1882 între I.C. Brătianu şi
fratele său, Dumitru, după ce acesta din urmă, ajuns prim – ministru, pentru o
scurtă perioadă de timp ( 10 aprilie – 4 iunie 1881 ) n-a mai răspuns la
comenzile „vizirului”. După ce Dumitru
C. Brătianu alcătuieşte dizidenţa „liberalilor puri”, împreună cu grupul său de
partizani aderă la opoziţia unită, formată
în scopul de a-l îndepărta pe
I.C.Brătianu, de la putere. La 8 noiembrie 1885 Dumitru C. Brătianu formează un
nou partid denumit Partidul Liberal Democrat, partid în care în 1886 vor intra
şi tinerii liberali, conduşi de Nicolae Fleva ( om politic, al cărui nume l-a
purtat, o lungă perioadă de timp, satul Vişini ). Printre cei care au aderat la
gruparea lui D.C.Brătianu, s-a aflat şi senatorul călărăşean Petre Grădişteanu,
cel care contribuise la căderea de la Guvern a lui D.C. Brătianu, în urma
acuzelor aduse în şedinţa din 4 iunie
1881 a Senatului, ministrului de Război, generalul Gheorghe Slăniceanu,
de participare la o licitaţie cu cântec. Urmarea intervenţiei sale a fost
votarea unei moţiuni de blam, împotriva ministrului de Război, care prin
demisia sa a dus la căderea Guvernului. Adept al lui Ion Poenaru – Bordea, din
a cărui gruparea făcuse parte, Petre Grădişteanu, va ajunge alături de şeful său de partid în gruparea drapelistă, grupare
constituită în jurul economistului Petre S. Aurelian şi a ziarului „Drapelul”,
grupare care în anul 1897 s-a ridicat împotriva liniei politice a lui
D.A.Sturdza, după ce acesta devenise şef
al partidului, în urma morţii lui I.C.Brătianu (1891) şi a lui D.C. Brătianu
(1892).Din gruparea drapelistă au făcut parte personalităţi remarcabile ca
Barbu Ştefănescu Delavrancea, A.D.Xenopol, Emil Costinescu, Vasile Lascăr,
G.Mârzescu, în total 31 de dizidenţi, care „au semnat articolul – program,
având nu numai motive de grup, ci şi de principiu, în legătură cu organizarea
partidului pe baze noi şi cu unele măsuri legislative reformatoare”. În cele
din urmă, o parte a dizidenţilor drapelişti, între care s-a aflat şi Petre
Grădişteanu, în frunte cu Nicolae Fleva, a trecut la conservatori, cealaltă
reîntorcându-se în tabăra liberalilor guvernamentali.
Ion
Poenaru – Bordea era şi el adept al grupării drapeliste, mai ales că în 1895,
dorinţa sa de a ajunge senator i-a fost refuzată chiar de şeful partidului,
D.A.Sturdza, care-l sprijinea pe Atanase Stoianescu- prefect al
judeţului şi primar al oraşului din partea liberalilor în mai multe
rânduri şi care dorea înlăturarea lui I.Poenaru-Bordea de la conducerea
liberalilor ialomiţeni, încercare care n-a fost încununată de succes. De
altfel, Ion Poenaru-Bordea, s-a aflat printre membrii „Comitetului de
iniţiativă” pentru fundarea ziarului „Drapelul”.În 1895, anul când şi-a dorit
să ajungă senator( va fi ales, din nou, la Cameră),se afla, ca preşedinte
activ, în fruntea unui Comitet electoral al organizaţiei liberale, pentru
organizarea viitoarelor alegeri, alături de Petre Grădişteanu, ca preşedinte de
onoare, N.Maltezeanu ca vicepreşedinte, Petre Enescu-secretar şi alţi 68 de membrii.
Despre momentul refuzului din partea lui D.A.Sturdza, ziarul „Deşteptarea
Ialomiţei” din 24 ianuarie 1898 scris: „Din acel moment, d. Ion Poenaru Bordea,
froasat în amorul propriu de mai mare elector şi cameleon politic, cu flerul
său de copoi experimentat în ale politicei, a înţeles situaţiunea ce i se crea
de colectivişti; i se da, prin urmare, puţină importanţă în politica locală.
Din primele momente dar, glasul său nu a avut trecere în conciliabulele
căpetenii colectiviste. El este acela care s-a opus ca d-l. Atanase Stoianescu
să nu fie prefect de Ialomiţa”. Ion Poenaru- Bordea s-a aflat printre puţinii
deputaţi de vază ai grupării drapeliste, care a susţinut în 1897 proiectul
legii repausului duminical. În 1898 s- a aflat în delegaţia drapelistă care a
purtat tratative cu liberal-democraţii,
conduşi atunci de N.Fleva, pentru conjugarea eforturilor în vederea
democratizării P.N.L.
Ion
Poenaru-Bordea, chiar dacă era acuzat de adversarii săi că: „n-a făcut nimic,
dar absolut nimic, pentru binele public;
per a contrario,pentru interesul său şi al tovarăşilor săi a făcut mai mult
chiar decât putea face un om cinstit.Nu se poate făli a fi autor al vreunei
îmbunătăţiri din judeţ; din contră dânsul a contribuit a se schimba traseul
Bucureşti-Urziceni-Slobozia-Călăraşi-Cioroiu-Feteşti cu actuala linie ferată,
ca să complacă d-lor Negroponte,Stănculeanu şi altora. De aici bănuielile că
averea acestor proprietari n-ar fi străină la vederile şi schimbarea
aprecierilor acestui nedemn reprezentant”, a dominat organizaţia liberală din
Ialomiţa de la înfiinţare şi până la 1913. Caracterizarea de mai sus era şi
urmarea intervenţiei sale în Parlament,
intervenţie despre care ziarul partidului, „Gazeta Ialomiţei” din 5 mai 1896
scria:” Dl.Ion Poenaru-Bordea, deputatul Colegiului I de Ialomiţa,preocupat,
cum a fost totdeauna de interesele acestui judeţ, a intervenit în dezbaterea
creditelor cerute de d. Ministru al lucrărilor publice pentru căi ferate şi a
cerut să se voteze un credit pentru construirea liniei ferate Ploeşti-Urziceni-Slobozia.
Ministrul a recunoscut în principiu că cererea este dreaptă şi că această linie
urmează a se construi, ca fiind de mare interes, căci leagă muntele cu marea şi
serveşte şi interesele judeţului Ialomiţa.Promite că se va ocupa să obţină
renunţara proprietarilor la terenurile pe unde o să treacă linia şi va cere la
timp creditul necesar pentru această linie.
Construirea
acestei linii a mai fost cerută, sub formă de deziderat de către mai multe
comisii judeţene sub toate guvernele, şi credem că având sprijinul
reprezentanţilor judeţului nostru în Parlament, guvernul va consimţi să ceară
Camerelor creditul necesar cât de curând va fi cu putinţă”.
În
schimb, şeful Partidului Naţional Liberal, D.A.Sturdza, îl considera pe Atanase
Stoianescu ca fiind „un membru vechi în partidul liberal, încă de tânăr şi
neşovăitor în principiile liberale-, nu ca d-nu I.Poenaru - Bordea care se
alipea degrabă la câte un fruntaş opoziţionist ori de câte ori barca liberală
începea a lua apă- cunoscut destul la clubul liberal, în timpul de grea luptă
în opoziţiune a colectiviştilor, de toţi fruntaşii liberali luptători, cum
(sunt) d-nii N. Fleva, G.C. Cantacuzino,
C. Nacu, C.I.Stoicescu, M. Ferechide, G. Pallade şi alţii, mai cu seamă de d-nu
Eugen Stătescu, care totdeauna, în ciuda d-lui Poenaru-Bordea, a arătat d-lui
Atanase Stoianescu o meritată şi deosebită afecţiune”, după cum scrie ziarul
„Deşteptarea Ialomiţei” din 24 ianuarie 1898.
Încercând
să răspundă acuzaţiilor aduse de conservatori cu privire la unele neînţelegeri
din partid, „Gazeta Ialomiţei” din 30 martie 1897, considerându-i pe
conservatori ca „Opoziţia ridiculă” şi aducându-le aminte că şi la ei au
existat astfel de frământări, scria: „Este, oare, dovadă de slăbiciune sau de
inconştienţă la un partid când în sânul lui se dă loc tuturor forţelor şi
tuturor capacităţilor să se afirme? Noi credem, din contră, că aici e tocmai
dovada de puternică vitalitate a partidului, de adâncă conştiinţă de puterea
lui. Adversarii noştri s-au obişnuit să vadă în activitatea partidului liberal
tendinţe imorale, căutarea de interese personale, satisfacerea ambiţiunilor de
glorie şi mărire. Şi cu toate acestea, câte sacrificii n-a făcut partidul
liberal pentru a da ţării liniştea şi a respecta patrimoniul scump lăsat de
acea mare generaţie care a îndreptat paşii nesiguri ai ţării pe drumul
strălucitului progres cu care astăzi
toţi ne lăudăm...”.
Sigur,
frământările din sânul P.N.L., atât la nivel central, cât şi în plan local,
n-au fost principală cauză, dar au jucat un important rol în pierderea
alegerilor de către liberali, în anul
1899. La Călăraşi, în Ialomiţa istorică, atât Ion Poenaru-Bordea, la Colegiul I
de Cameră, în faţa lui Nicolae Fleva, cât şi Atanase Stoianescu, la Colegiul
II, în faţa lui Alexandru Bădulescu, au
pierdut alegerile.( I.Poenaru-Bordea, va reveni în Parlament în anul 1901, în
locul lăsat vacant de N.Fleva care „a primit funcţiune salariată la stat”.
Nu
trebuie, însă, trasă concluzia că datorită acestor frământări interne, în
perioada de până la începutul secolului XX, P.N.L. a parcurs un drum
descendent. Astfel de frământări nu s-au produs doar în sânul P.N.L., ci şi în
Partidul Conservator, al doilea partid important în epocă. Mai mult chiar,
putem spune că, până la un punct, aceste frământări au ajutat la clarificarea
ideologică şi, mai ales, organizatorică, întărind partidul, conferindu-i forţa
şi stabilitatea, ce vor face ca P.N.L. să rămână în continuare principalul
partid al ţării, artizanul făuririi României Mari şi al celor mai importante
reforme pe care le-a cunoscut România după Marea Unire.
În
Ialomiţa, la Călăraşi, după „gâlceava”, fără rezultat, de la sfârşitul
secolului XIX, în primii ani ai secolului XX informaţiile despre organizaţia
P.N.L. sunt puţine. Însă, doar după câţiva ani de eclipsă,liberalii revin
puternic, prima lor mare manifestare publică fiind organizată la 29 ianuarie
1905, când a avut loc o mare întrunire electorală, despre care ziarul „Lupta”
din 2 februarie 1905,scria: „De multă vreme nu s-a văzut în Călăraşi o
întrunire publică mai demnă şi mai grandioasă. Tot ce are oraşul mai de frunte,
venise să asculte pe oratorii opoziţiei unite”.
Campania
electorală a anului 1905 a scos, din nou în evidenţă conflictul dintre Ion
Poenaru-Bordea „şeful Partidului Naţional Liberal din Ialomiţa şi am putea zice
chiar părintele ialomiţenilor, care timp de 30 de ani, aproape neîntrerupt,
l-au ales ca reprezentant al lor în Parlament” şi fostul prefect liberal
Atanase Stoianescu, care în timpul campaniei electorale adresează o lungă
scrisoare către alegători, în care arată meritele administraţiei liberale în
timpul mandatului său: inaugurarea spitalului din Urziceni şi a celui din
Ţăndărei(l896), punerea temeliilor spitalului din Slobozia(1897), construirea a
33 localuri de şcoală, construirea unei reţele telefonice care să lege toate
comunele de reşedinţa judeţului, construirea mai multor şosele, a unor poduri
de piatră, terminarea lucrărilor de regularizare a râului Ialomiţa la
Slobozia”. Nu suflă nimic liderul liberal, în scrisoarea sa, despre
construcţiile de la Călăraşi: Palatul Administrativ, Cazarma Pompierilor,
Şcoala nr. 2 de fete ş.a., de unde putem trage concluzia că nu şi-a adus nici o
contribuţie la realizarea acestora.
Accentuarea
conflictului ce părea să ducă chiar la destrămarea organizaţiei din Ialomiţa,
conflict care producea în rândul cetăţenilor „o impresie deplorabilă” a
determinat conducerea centrală a partidului să intervină( se pare că la
intervenţia lui Atanase Stoianescu, care aşa cum am arătat se afla în graţiile lui D.A.Sturdza – şeful
partidului -, şi spera într-o soluţie care să-l favorizeze, prin aducerea sa în
fruntea partidului). Într-un final, s-a ajuns, cel puţin în aparenţă, la
împăcarea celor două tabere. Despre această împăcare, ziarul „Deşteparea
Ialomiţei” – oficiosul Partidului Conservator -, din 20 noiembrie 1905, sub
titlul „Pupături ridicole”, scria: „După cum cu 5 lei poţi cumpăra un sărut de
la anumite femei, care însă nu lasă altă urmă decât a scârbei şi milei, tot aşa
sărutul celor doi corifei liberali e sărutul cumpărat pentru necesitatea
momentului, care în loc să înalţe produce scârbă şi desgustare”.
În
urma acestei împăcări s-a trecut la reorganizarea partidului în plan local,
organizare care a avut loc la 11 decembrie 1905, când s-a ales un Comitet de
direcţiune, din care făceau parte Ion I.C.Brătianu – preşedinte de onoare, Ion
Gr. Poenaru-Bordea – preşedinte activ, şef al Partidului Naţional Liberal din
Ialomiţa, Atanase Stoianescu – vicepreşedinte, E.M.Negreanu – secretar şi alţi 34
membri, între care: N. Maltezeanu, C. Ciochină – primar al oraşului, cel care a
amenajat în timpul mandatului său parcul de pe malul Borcei, motiv pentru care
într-o perioadă parcul a purtat chiar numele său, N.N. Seceleanu – mare
proprietar, N. Uşurelu, E.D. Poenaru, N.Mănescu- Călăraşi, Vasile Maltezeanu,
Nicolae Alexiu, dr. C. Iliescu, M. Nicolescu. Noul Comitet de direcţiune,
dominat în continuare de figura emblematică a lui I.Poenaru-Bordea, îşi
propunea să creeze în judeţul Ialomiţa un puternic curent de opinie liberal,
care să ducă la răsturnarea de la putere a Partidului Conservator. Iată ce
scria noul oficios al partidului „Ialomiţa liberală” (ziar pentru redactarea
căruia se alesese un comitet compus din A. Stoianescu, C. Ciochină, S. Niculescu
şi N. Alexiu), în numărul său din 9 februarie 1906: „Situaţiunea excepţională
creată ţării de guvernul bizantin, impune ca datorie cetăţenească, o acţiune
energică din partea Partidului Naţional Liberal, căci este în joc propria sa
operă: bunul renume al ţării, trăinicia instituţiunilor sale, îndrumarea sa
temeinică spre un progres paşnic şi neîntrerupt”. În continuare, arătând că sub
guvernarea conservatoare nu s-a făcut nici un progres( practică perpetuată până
în zilele noastre), ziarul amintit continua: „În faţa acestei stări de lucruri,
partidul naţional-liberal ialomiţean şi-a strâns rândurile şi cu puteri unite
începe lupta contra regimului şi a reprezentanţilor săi din judeţul
Ialomiţa...Vom da o luptă fără preget şi fără rezervă, căci împrejurările fiind
extraordinare, remediile trebuie să fie şi ele extraordinare. La această luptă
dreaptă şi leală, pornită într-un înalt scop, chemăm pe toţi oamenii de bine
din judeţ, pe prieteni, ca şi pe cei ce stau de o parte de luptele noastre de
partid.”
Rezultatele campaniei împotriva
Partidului Conservator, aveau să se vadă cu prilejul alegerilor locale din
august 1906, câştigate detaşat de liberali. La alegerile din 20 august 1906
lista cu Atanase Stoianescu, Th. I. Miulescu, Constantin Ciochină, Nicolae
Alexiu, Dimitrie Nicolaescu şi Gh. C.
Gheorghiu, a fost proclamată aleasă la
Colegiul I comunal cu 136 voturi din 265 votanţi. La Colegiul II, în urma
balotajului din 29 august, a fost proclamată lista cu Anghel Nicolau, Ilie Ene
Câsâru, Mircea Ionescu, Nicolae Mateescu şi Ioan Fronescu, cu 207 voturi din
411 votanţi.
Despre această victorie, „Ialomiţa
liberală” din 27 august 1906 scria: „Această
alegere este o palmă sdravănă aplicată pe obrajii care nu mai roşesc ai
administraţiei conservatoare, care a jefuit averea comunei şi n-a făcut nimic
pentru oraş”, pentru a
continua în numărul
următor din 9 septembrie 1906: „Cetăţenii
au mai administrat încă odată( se referea la Colegiul II unde lista
liberală ieşise câştigătoare în urma balotajului – n.ns.)meritata lecţie acelora care îşi închipuie că calitatea de slugi şi
protejaţi ai fiului „Nababului”( era vorba de liderul conservatorilor din
judeţ, Mihail Gh. Cantacuzino, criticat acum, dar căruia în anii treizeci ai
secolului trecut, pentru lucrurile bune făcute pentru oraş şi judeţ,
călărăşenii îi vor ridica un frumos bust în curtea Palatului Administrativ –
n.ns.) le dă dreptul să nesocotească şi
lege şi opiniune publică, pentru a da jaf în banul public”
Pentru victoria în alegeri, şeful
partidului D.A.Sturdza, felicita pe liberalii călărăşeni printr-o telegramă al
cărui text a fost înserat în oficiosul partidului din 9 septembrie 1906 şi din
care spicuim: „ Se strâng rândurile
noastre ca în timpurile cele bune. Aceasta este nevoie, căci o acţiune
privitoare la nevoile unei ţări, nu produce efecte decât atunci, când provine
de la un partid disciplinat în cele bune
şi de folos obştesc. Judeţele încep să-şi spună cuvântul lor şi acesta este un mare câştig. Asemenea manifestaţii spontane
ca reuşită, ... ca la Călăraşi vor impune lămurirea situaţiunei atât de
încurcate. Cum se va îndrepta? ... Îndreptarea nu poate veni decât când o
înţelegere completă se va face asupra tuturor cestiunilor mari la ordinea zilei
şi când acestea vor domina întreaga
situaţie a ţării. Şi aceasta se va face,
căci nu pot crede că Partidul Naţional Liberal a fost numai lumina unui foc de
artificii care se stinge cu iuţeală. Trebuie ţării un guvern durabil, care să
facă ca cele bune să ia rădăcină trainică.”
Partidul
Naţional Liberal a revenit la guvernarea
ţării în martie 1907, când răscoala ţăranilor atinsese momentul de vârf. În
şedinţa Adunării Deputaţilor din 9
martie, Emil Costinescu a ţinut un impresionant discurs, arătând că de
suferinţele de care se plângeau ţăranii din toată ţara „ suntem toţi răspunzători de starea lucrurilor de astăzi suntem toţi
vinovaţi, toate partidele politice deopotrivă.
Pătura guvernantă, pătura
aceea din care se recrutează în toate partidele miniştrii, deputaţii,
senatorii, funcţionarii etc. în genere pătura subţire suprapusă ţăranilor,
având toată puterea în mână şi având interese individuale mult mai mari decât
cele individuale ale ţăranilor, a fost orbită de aceste interese şi a nesocotit
cu totul interesele stratului celui gros, stratului care compune însăşi
naţiunea”
Folosindu-se
de un raport al lui Xenopol, el arată că 5 milioane de suflete posedă 3,3
milioane de hectare, iar 3.787.000 ha erau deţinute de 1500 proprietari care
reprezentau cam 7500 suflete care compun pătura guvernantă „ care dispune de soarta ţării şi care a uitat
de trebuinţele ei cele mari, nesocotind cu desăvârşire interesele a 5 milioane
suflete care compun mărirea şi puterea naţiunii. În faţa acestui fapt –
sublinia Emil Costinescu - , de care
toţi suntem culpabili, trebuie să ne punem cenuşe în cap, să facem mea culpa şi
să căutăm cel puţin de aci înainte îndreptările neapărate de făcut”.
În
continuarea discursului său, Emil Costinescu arată care sunt relele ce au dus
la răscoală: „Faptul că ţăranii se scoală
în masă de la căminele lor, pe timp de iarnă şi se adună în frig şi în zăpadă
pentru a-şi comunica durerile lor şi a alerga la autorităţi să ceară îndreptare
şi dreptate, arată că răul a ajuns la culme. Suferinţele sunt vechi, recunosc,
dar acum au ajuns la culme din cauza urcării peste măsură a arenzilor în cei 2
ani din urmă...
Ca să vedeţi că de unde era
răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au
întâmplat primele răsvratiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase
-, acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor
de arendaşi străini care le speculau cu lăcomie aşa cum voiau.
Dacă nenorociţii de ţărani
încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos,
zecimi de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori de oameni şi, dacă căutau
să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile
cele mari ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau
tot atât de rău, astfel că nenorociţii nu găseau nicăieri nici o uşurare...
Ce cereau ţăranii când s-au
sculat? Cereau dreptate. Dumeavoastră trebuie să ştiţi că nici în cercul de
fier al trusturilor nici în mare parte a ţării, măsurarea dreaptă a pământului
nu există pentru ţărani; acesta este tristul adevăr de la un capăt la altul al
ţării”.
La
protestele ce veneau din partea deputaţilor conservatori, Emil Costinescu le
atrage atenţia: „ Negând adevărul nu
îndreptaţi nimic; ceea ce spun aici este un lucru pe care eu vi-l fac cunoscut;
este cunoscul de toată lumea şi mai cu seamă în cercul trusturilor. Mai bine
decât să murmuraţi când vi se spune adevărul, uitaţi-vă la el în faţă şi
căutaţi să-l vindecaţi”.
Nereuşind
acest lucru şi nefiind în stare să restabilească ordinea în ţară, la 12/25
martie 1907, guvernul conservator, prezidat de Gheorghe Grigore Cantacuzino a
demisionat.
În
plin haos, vine la conducerea ţării guvernul liberal condus de D.A.Sturdza,
având la Interne pe Ionel Brătianu, la Justiţie pe Toma Stelian şi la Război pe
generalul Alexandru Averescu. Cu excepţia judeţului Botoşani, unde răscoala
fusese reprimată, toată ţara era în
flăcări. Cetele de răsculaţi devastau tot ce le stătea în cale: magazii, depozite, conace.
Atacau oraşele şi forţele de ordine care le protejau.
Venit
la cârma ţării cu sarcina de a reprima răscoala, guvernul liberal a adus şi un
program de reforme în favoarea sătenilor care a luat forma unui mesaj al
regelui Carol I, citit în Parlament şi difuzat apoi în toate localităţile. Programul
prevedea elaborarea unei legi împotriva trusturilor arendăşeşti, modificarea
legii privind învoielile agricole, perceperea nediferenţiată a impozitului
funciar, arendarea către ţărani a proprietăţilor statului sau de mână moartă,
creşterea rolului băncilor populare pentru a veni în spijinul ţăranilor prin
acordarea de credite ş.a. Primul ministru D.A.Sturdza a solicitat opoziţiei conservatoare, care era majoritară
în ambele Camere ale Parlamentului, să
susţină măsurile cabinetului său, ceea ce s-a şi întâmplat, apelul său fiind
primit favorabil de către conservatori în şedinţa Adunării Deputaţilor din
13/26 martie 1907.
Ceea
ce a urmat este astăzi cunoscut. În doar două săptămâni ordinea a fost
restabilită în ţară, după care liberalii au trecut la punerea în aplicare a
programului de guvernare, pe care-l anunţaseră, aşa cum am amintit, încă din
momentul preluării puterii, la 12/25 martie 1907.
Venirea
liberalilor la guvernare a reprezentat şi pentru organizaţia judeţeană de la
Călăraşi începutul unei noi etape. Atanase Stoianescu revine în funcţia de
prefect al judeţului, iar în toamna 1907 apare o nouă gazetă „Liberalul”.
În
primul număr, în articolul – program „Scopul nostru”, pe aceeaşi linie
insuflată de la centru, se precizează că: ”Dorim să convingem pe ţărani că nu
toate relele de care suferă le vin de la proprietari sau arendaşi; că ei au
nevoie ca să trăiască cu aceştia în bună întelegere; că este peste putinţă a li
se da tot ce cer şi că e bine să-şi aducă aminte de cuvintele pline de înţelepciune:
cine cere prea mult, riscă să nu capete nimic. Scopul nostru este să
facem ca proprietarii şi arendaşii, care
prin gradul lor de cultură, sunt în măsură a înţelege mai bine
lucrurile, să vadă că reformele ce se propun, dacă ajută întrucâtva pe ţărani,
sunt şi în interesul lor; că chiar dacă li se cer oarecare sacrificii
temporale, proprietatea nu atinge întru nimic; că fără aceste reforme, care
tind să readucă liniştea în ţară, averile n-ar mai avea nici o valoare; dacă
ele ar fi expuse, ca în orice moment, să fie nimicite. Voim să convingem pe
marii cultivatori că dacă ar fi un act
criminal ca să ridice pe cineva, în timpurile de faţă, pe ţărani contra
proprietarilor, tot aşa este, cel puţin,o greşeală de neiertat, ca dânşii să se
agite contra ţăranilor. Scopul nostru
este să facem deplină lumină că desfiinţarea marii proprietăţi prin aceste
reforme este o gogoriţă bună de speriat copii, iar nu pe oamenii cu judecată”.
După înfrângerea răscoalei şi
restabilirea liniştii în ţară, liberalii au trecut la punerea în aplicare a
programului de guvernare, anunţat încă de la preluarea puterii în 12/25 martie
1907. Procesul de legiferare a început însă abia în toamna anului 1907,
datorită faptului că Parlamentul dominat de conservatori nu erau de acord cu
reformele preconizate de liberali, atacând dur cu ocazia deschiderii sesiunii
ordinare a Parlamentului, la mijlocul lunii noiembrie 1907, programul liberal
menit a veni în întâmpinarea cererilor sătenilor.
Atacurile cele mai violente s-au îndreptat
împotriva viitoarei noi legi a „învoielilor agricole” iniţiată şi apărată cu
înverşunare de Ionel Brătianu în calitate de ministru de interne şi mai tânărul
său coleg, puţin cunoscut la acea vreme, I.G.Duca.
Răspunzând criticilor aduse de
conservatori, în special de P.P.Carp, Nicolae Filipescu şi Ion Lahovari, la
încheierea dezbaterilor pe marginea „legii învoielilor agricole”, Ionel
Brătianu a spus: „Domnilor, proprietatea
Mare îşi are rostul ei deosebit, după ce înseamnă acest
cuvânt în gura fiecăruia dintre noi. Dacă prin proprietate mare înţelegem ceea
ce există în alte state, sub acest nume, proprietate de 500 sau de 1000 de
hectare, aceasta este inadmisibil; când însă proprietatea ajunge la zeci de mii
de hectare, atunci în limba ţărilor civilizate nu se mai numeşte proprietate
mare, ci proprietate latifundiară. Şi nu cunosc nici o operă istorică şi nici o
operă sociologică care să apere proprietatea latifundiară”.
Răscoala din 1907 şi reformele în
favoarea sătenilor se aflau şi printre preocupările liberalilor călărăşeni.
Astfel, în cuprinsul oficiosului partidului „Liberalul” sunt înserate numeroase articole ce pledează pentru
îmbunătăţirea condiţiei social-economice a ţăranului. În numărul din 13
decembrie 1907, liberalul Constantin Ciochină în aricolul „ANUL 1907” considerând că
aceasta constituie o demascare a situaţiei grele a ţăranilor în condiţiile în
care, în anul precedent, se sărbătorise, cu mare fast, 40 de ani de la venirea
în ţară a regelui Carol I scria: „Acest an
veni pe bune după altul de belşug cum, de mult, nu s-a mai pomenit în ţară;
după un an în care, cu multă pompă şi cu un lux costisitor, se împăunase pe
dealul Filaretului, în faţa ţării şi a străinătăţii, progresele uriaşe ce au
făcut, numai în ultimii 40 de ani, în diversele ramuri ale activităţii noastre.
Ţărani luaţi pe ales şi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fură aduşi, din toate
părţile ţării, pe contul statului şi al autorităţilor, pe de o parte spre a fi
văzuţi şi admiraţi de vizitatorii expoziţiei, iar pe de alta că ei înşişi, cu
ochii holbaţi, să se minuneze de atâtea şi atâtea frumuseţi, de care nici prin
basme nu li se povestise. Trei luni aproape, în surle şi fanfare, cu tot felul
de comedii, s-a sărbătorit bogăţia şi fericirea în care înoată ţara românească.
Celor ce aveau datoria nu le permitea timpul ca să se mai uite în lături să
vadă realitatea. Dacă ici colea, câte unul, altul avea curagiul s-o descrie,
era luat drept un descreerat, ce vorbeşte aiurea.
Dar, după
bine, rău.
Anul 1907
venea pe tăcute, dar hotărât, să deschidă ochii şi orbilor ca să vadă adevărul.
Sguduitura
teribilă, mai violentă şi ucigătoare decât aceea a unui vulcan, cu care acest
an îşi făcu apariţia, sili pe cei de sus ca, în lumina incendiilor ce devorau
averile lor, să vadă cu groază, că de acele bogăţii şi fericiri, atât de mult
trâmbiţate, nu se împărtăşeau decât ei...”
În acelaşi număr al oficiosului liberal un alt articol intitulat „ÎN CESTIUNEA REFORMELOR” – preocuparea
numărul unu a liberalilor, scria :”Revoltele din primăvară ne-au deşteptat ochii la toţi
şi ne-au făcut să vedem că marea majoritate a populaţiei noastre – ţărănimea –
stă rău. Când această majoritate este
covârşitoare numericeşte şi când pe spinarea ei trăim cu toţii, trebuie să ne
gândim şi mai mult la viitorul nostru şi
la aşezământul instituţiunilor ţării, care au fost aproape răsturnate de
groaznicul uragan ce a bântuit. Până
astăzi pentru această pătură nu s-a făcut aproape nimic (facem precizarea câ este vorba de anul
1907, chiar dacă cele scrise atunci ar
putea fi, la fel de valabile şi astăzi – n.ns.). Crâmpeiele din reforme sau
micile uşurări în dări nu puteau să le aducă şi nu le-au adus nici o schimbare.
Ei au stat în întuneric, au fost exploataţi, neîngrijiţi şi neapăraţi de
nimeni, şi rezultatul a fost că ţărănimea
noastră a degenerat şi fiziceşte şi
moraliceşte”.
Chiar
dacă reprezentantul PNL, Emil Costinescu, recunoscuse în Parlament „că toţi suntem vinovaţi de această stare de
lucruri şi că acum e timpul sa să se facă ceva în mod real şi trainic pentru
săteni” , oficiosul liberalilor călărăşeni- Liberalul - era convins că singurul
partid care s-a aplecat asupra soluţionării în folosul sătenilor a chestiunii
agrare a fost PNL.
Arătând
că „Reformele trebuiesc făcute dacă voim
ca tragedia din primăvară să nu se repete şi înca mai mare”, oficiosul
liberalilor călărăşeni arată că: „ Până
acum greşeala cea mai mare a fost – şi de aceea poate nu s-a fîcut nimic –că nu
s-a îmbrăţişat în întregime cestiunea ţărănească . Nu s-a cercetat să se vadă
de ce rele suferă ţărănimea pentru ca să se schimbe şi starea de lucruri,
remediindu-se răul, ei s-au mulţumit la o examinare superficială a chestiunii
şi au dat reforme şi legi unilaterale şi provizorii. Trebuie sa se vadă că
ţărănimea are nevoie de cultură, de pământ, să fie învăţată cum să cultive
pământul, să-i dea justiţie administraţie şi să facă legile necesare pentru
îmbunătăţirea stării economice în general. Toate aceste nu se pot lua decât printr-un complex de legi
simultane care să cuprindă şi să rezolve întreaga chestiune, cel puţin în faza
cum se prezintă în epoca când s-au elaborat legile necesare”.
Că
liberalii călărăşeni erau preocupaţi nu numai de reforme generale, ci şi de
ceea ce se întâmpla pe plan local, rezultă din articolul „ O stare îngrijorătoare” pe care Theodor C. Mănescu îl publica în „ Gazeta Ialomiţei” şi în care pleda
pentru îmbunătăţiri economico-edilitare ce trebuiau aduse judeţului şi, în
primul rând, oraşului Călăraşi. Referitor la necesitatea ridicării nivelului
agriculturii practicate în Bărăganul călărăşean, el scria: „Judeţul
Ialomiţa este cel mai mare judeţ al ţării ca întindere şi unul dintre
cele mai productive ale ţării, în ce priveşte agricultura. Dar dacă el are un
pământ fertil, mijloacele cu cari se cultivă acest pământ au rămas cele mai
primitive”.
Ziaristul
liberal este de părere că: „Guvernul ar
face un mare bine judeţului şi oraşului de reşedinţă, dacă ar înfiinţa în
apropiere de oraş o şcoală de agricultură, putând să se folosească în acest scop de terenul comunei în întindere
de 500 hectare, teren care e lipit de oraş şi dând comunei o despăgubire anuală
ca arendă pentru acest teren sau cumpărîndu-l. În acelaşi timp, cum populaţia
acestui judeţ s-a înmulţit considerabil de când moşiile statului s-au dat ţăranilor, guvernul ar trebui să
înfiinţeze aici o scoală de meserii,
pentru a îndruma o parte a populaţiei la ocupaţiuni industriale; cu deosebire
că acestei şcoli ar trebui dată o organizare ca ea să nu fie numai o şcoală
teoretică, cum e cea din Capitală, ci şi
o uzină, unde elevii să înveţe a lucra şi la ieşirea lor din şcoală să fie în
stare a conduce un atelier”.
Theodor
C.Mănescu pledează şi pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a ţărănimii, în
condiţiile, însă a menţinerii marii proprietăţi. El vede remediul înlăturării
relelor sociale la sate prin mai buna organizare a acestora, în condiţiile în
care consiliul comunal este redus la o existenţă pur formală.
„Să ne închipuim, însă, că în locul actualei
organizaţii comunale ar fi un consiliu compus
din câţiva săteni, învăţătorul sau învăţătorii satelor, dacă sunt mai
mulţi, preoţii, un inginer agronom, un absolvent al şcolii comerciale şi un
medic al comunei, când va putea să aibă medic...”- scrie fruntaşul liberal
călărăşean.
Ideea
lui Theodor C.Mănescu este la fel de actuală şi astăzi, când în consiliile
locale, pătrund – pe liste de partid –oameni care nu ştiu nimic despre comuna
ai căror locuitori sunt şi pe care o reprezintă în consiliul local. Această
problemă a fost rezolvată în perioada dintre războaie prin consilierii de
drept, adică prin prezenţa în consiliile locale şi judeţene a reprezentanţilor
învăţământului, agriculturii, sănătăţii, bisericii, direct, fără a mai fi
nevoie ca aceştia să candideze independent sau pe liste de partid.
Personal,
consider, că mai ales astăzi, când partidele sunt interesate să trimită în
organismele reprezentative – începând de la Consiliul local şi până la
Parlament -, oameni care să reprezinte mai întâi interesele celor ce i-a plasat
pe lista respectivă şi apoi ale celor ce i-a ales, problema consilierilor de
drept ar trebui luată în discuţie. Sigur părerile sunt împărţite, funcţie de
interese şi cum înţelege fiecare acest lucru, unii considerând că n-ar fi
democratic acest lucru şi poate că, în condiţiile de astăzi, au dreptate. Dar,
este democratic ca unii din cei ce ajung în astfel de organisme democratice
atunci când votează să ţină în primul rând cont de interesul lor şi abia apoi sau uneori
de loc de al celor datorită cărora au ajuns acolo. Şi, dacă considerăm că nu
este democratic, ar însemna să negăm faptul că în România dintre războaie nu a
fost democraţie. Negând acest lucru, nu vrem să recunoaştem că – şi acest lucru
se poate proba – în foarte multe astfel
de organisme, domenii vitale pentru evoluţia unei comunităţi: învăţământ,
biserică, agricultură, nu sunt reprezentate.
După
venirea la guvernare a Partidului Naţional Liberal, la Călăraşi neînţelegerile
dintre şeful partidului Ion Poenaru-Bordea, care stătea mai mult la Bucureşti,
fiind şi deputat şi Atanase Stoianescu, vicepreşedinte al partidului, ajuns din
nou prefect şi care-şi dorea ca nimeni altul şefia partidului, intră într-o
nouă etapă.
Ajuns prefect, Atanase Stoianescu, a înlăturat
în totalitate cererile partizanilor lui I.Poenaru-Bordea, numind în funcţii
„persoane străine de localitate şi judeţ”, totul în scopul de a ajunge la
conducerea partidului.
Deşi a încercat să-şi impună apropiaţii pe
listele pentru alegerile parlamentare din mai 1907, nici unul dintre aceştia nu
va ajunge în Parlament. La Colegiul I Cameră din cei patru candidaţi liberali
Ion Poenaru- Bordea, N. Poenaru- Iatan, Vasile C. Maltezeanu şi Constantin
Lecca şi 2 conservatori: Mihail G. Cantacuzino şi Nicolae C. Filitti, din
primul tur, conform procesului-verbal din 26 mai 1907, semnat de preşedintele
Emanuel Anastasiu- consilier la Curtea de Apel din Bucureşti, câştigător a fost
proclamat Ion Poenaru- Bordea cu 234 voturi bune şi 6 anulate, din 404 votanţi.
Pentru cel de-al doilea loc de deputat,
neîntrunind nici unul din candidaţi majoritatea, s-a declarat balotaj şi s-a
amânat alegerea pentru 2 iunie 1907. În urma alegerii, din cei 378 alegători ce
s-au prezentat la vot, 209 l-au preferat pe liderul conservatorilor locali
Mihail G. Cantacuzino, care l-a devansat pe liberalul Constantin Lecca( 164 de
voturi), astfel că nici unul din cei pe care
A. Stoianescu dorea să-i vadă deputaţi la Colegiul I, n-au avut câştig de cauză.
Şansa i-a surâs lui A. Stoianescu la Colegiul
II Cameră, unde ginerele său, Sima Niculescu
cu 363 voturi bune din 478 votanţi a fost proclamat ales, surclasându-l
pe conservatorul Alexandru I. Bădulescu.
Şi
la Colegiul în Cameră, câştig de cauză a avut tot candidatul liberal Al.N.Şeulescu cu 820 de voturi, în defavoarea
adversarilor săi Pascal Toncescu şi Gheorghe Popescu-Ciocănel.
Schimbarea
partidului care guverna ţara aducea schimbări şi în administraţia locală. La 18
aprilie 1907 Primăria era înştiinţată că prin Ordinul ministrului de interne
nr.10016 consiliul comunal s-a dizolvat, în locul acestuia numindu-se o
comisie interimară compusă din Teodor
I.Miulescu – preşedinte, Alexandru Negutz – vicepreşedinte, N.Mateescu, Mirică
Vişinescu şi Sima Niculescu – membri.
În
urma alegerilor, desfăşurate în zilele de 1 şi 3 iulie 1907 au fost aleşi ca
membri ai consiliului comunal la Colegiul I, Nicolae Alexiu, Sima Nicolescu,
Ludovic Meşter, Dimitrie Nicolescu, Ioan Vlădoianu şi Gheorghe C.Gheorghiu, iar
la Colegiul II comunal următorii: Opran Georgescu, Mircea Ionescu, Nicolae
Mateescu, Mircea Eremia şi Ion Fronescu.
Întrunit
în şedinţă la 12 iulie 1907 consilierii au desemnat ca primar pe Nicolae
Alexiu, iar ca ajutor de primar pe Gheorghe C.Gheorghiu.
Prin
Înaltul Decret Regal nr.3058 din 26 iulie 1907 era aprobată şi dizolvarea
Consiliului general al judeţului Ialomiţa şi a delegaţiei judeţene, fiind
convocate cele trei colegii în zilele de 16, 18 şi 20 septembrie 1907
pentru alegerea unui nou consiliu
judeţean şi a unei delegaţii permanente.
În urma alegerilor desfăşurate în zilele amintite, liberalii îşi adjudecau şi
conducerea Consiliului Judeţean şi a delegaţiei judeţene.
Mai
vechile nemulţumiri existente în organizaţia liberală din Călăraşi n-au încetat
după alegerile parlamentare din mai 1907, ci au răbufnit şi mai tare, mai ales
împotriva prefectului Atanase
Stoianescu.
Aceste
nemulţumiri s-au soldat chiar cu plecări din partid, cea mai importantă fiind
cea a lui Vasile Maltezeanu, cumnatul prefectului, ajuns senator, în rândul
organizaţiei judeţene a Partidului Conservator Democrat, creat de Take Ionescu,
organizaţie constituită în februarie 1908.
Dacă
despre zâzania existentă între fruntaşii organizaţiei liberale aflăm din presa
de opoziţie (cea conservatoare) de acestă dată chiar oficiosul partidului
„Liberalul” din 19 februarie 1909 scria: „Nu
credem să fie partid în care să nu se
ivească şi neînţelegeri personale, provenite mai ales din ciocnirea ambiţiilor,
de multe orii exagerate, ce au unii din membrii partidului (se referea,
desigur, la prefectul Atanase Stoianescu – n.ns.). Lucruri d′ astea s-au petrecut
şi se vor petrece, dar oricât ar fi de regretabile asemenea neînţelegeri, cu totul
mărginite, ele pot cel mult să dea
adversarilor motiv de vorbă dar nu să ducă la desorganizarea unui partid, mai
ales ca acelui liberal. Este adevărat că în Ialomiţa sunt oarecare hărţuieli în
partidul liberal, după cum cum sunt şi la conservatori, când au puterea. Cele
petrecute însă în decursul ultimelor două săptămâni invederează oricui că acele
hărţuieli nu joacă nici un rol, când este vorba de acte ce interesează binele
public sau partidului în genere”. Ziarul considera că aceste neînţelegeri
nu afectau partidul sau actele acestuia pentru binele public.
Dincolo
de aceste neînţelegeri, organizaţia liberală din Călăraşi avea o viaţă activă,
precum şi momente care încercau să
scoată în evidenţă unitatea acesteia. Un astfel de moment a fost prilejuit de
şedinţa Consiliului Judeţean în care s-a votat bugetul pe anul în curs, la 15 februarie
1909, moment ce a reunit pe toţi fruntaşii liberali ialomiţeni, chiar şi pe Ion Poenaru Bordea care „din cauza multipelor cupaţiuni ce-i reţin la
Bucureşti şi a stării de slăbiciune în
care se găseşte n-a mai dat prin Călăraşi, ca să se intereseze de
partid, din timpul când eram în opoziţie”, după cum scria „Liberalul” din
19 februarie 1909, care continua apoi: „Prietenii
s-au strâns, s-au văzut, au discutat frăţeşte între ei cestiuni care interesau
partidul, dând dovadă prin aceasta că viaţa partidului liberal nu atârnă de
aceea a unui om, oricine ar fi el”.
Încheiam
ultimul episod privitor la istoria liberalilor călărăşeni cu întâlnirea din 15
februarie 1909, întâlnire ce încerca să scoată în evidenţă faptul că
organizaţia liberală de la Călăraşi era
una cu o viaţă activă, neînţelegerile dintre lideri neîmpiedicând acest lucru.
Dar,
cum şi atunci ca şi astăzi, una vor să arate politicienii şi alta este
realitatea, aceştia profitând de orice moment pentru a-şi plăti poliţe şi a se „faulta”
reciproc, întâlnirea amintită a fost
folosită ca un prilej de de a-şi juca feste unii altora. Astfel, ziarul
„Dunărea” din 30 aprilie 1909 îşi informa cititorii că Ion Poenaru-Bordea „indus în eroare că are să fie compromis,
personal a intervenit la invitaţi ( din cercul său de prieteni – n.ns. ) ca să nu participe la masă”. Şi, chiar
dacă unii dintre ei n-au dat curs rugăminţii, alţi apropiaţi C. Lecca, senatorul T. Miulescu, deputatul Al
Săulescu, nu au fost prezenţi la întrunirea respectivă.
Încercând
să demonstreze că organizaţia liberală de la Călăraşi este una unită, în care
nu sunt nici un fel de disensiuni, cu prilejul marii întruniri desfăşurate la
Bucureşti, la 30 martie 1910, delegaţia ialomiţeană a fost una dintre cele mai
numeroase, fiind formată din circa 2oo de persoane în frunte cu liderul
organizaţiei Ion Poenaru-Bordea, ceea ce reprezenta în opinia celor ce nu
doreau sau, mai bine zis, nu vroiau, să creadă că în organizaţia liberală din
Călăraşi erau două grupări de interese „cea
mai strălucită dovadă de forţa şi organizaţiunea noastră”.
Atâta
vreme cât Partidul Naţional Liberal s-a aflat la guvernare şi în sânul
organizaţiei din Călăraşi, în ciuda neînţelegerilor amintite, a existat o
oarecare „linişte”, liderii locali ocupând
fie fotolii de parlamentar, fie funcţii administrative la nivel judeţean
sau local.
La
sfârşitul anului 1910 însă, Ionel Brătianu a luat decizia retragerii partidului
de la guvernare pentru a avea liniştea necesară de a „elabora şi veni în faţa ţării cu un nou program, mai radical conform
concepţiei preşedintelui şi a celor mai apropiaţi colaboratori ai săi”.
Iată ce declara acesta la 20 decembrie 1910 stil vechi, cu ocazia convocării
parlamentarilor liberali la Ministerul de Externe :”Atunci când Partidul Liberal a decis să se retragă de la guvern, a
făcut-o pentru că nu vedea lipsuri în rândul acelora cu care intrase în foc.
După ce ne-am consfătuit, am socotit ca o chestiune de înaltă politică
condiţiunea ca retragerea noastră să se facă în aşa chip încât înşişi
adversarii partidului nostru să asiste la această retragere nu numai cu un
simţământ de respect dar cu frică. Guvernul îl pot lua alţii dar puterea ne
rămâne nouă”.
Intrarea
partidului în opoziţie în anii 1911 – 1914, a readus în prim plan, acum cu şi
mai multă acuitate, adversitatea dintre cei doi lideri ai organizaţiei şi
grupările din jurul lor. Neînţelegerile din ce în ce mai grave au dus, în cele
din urmă, la scindarea organizaţiei în două fracţiuni, scindare determinată de
împotrivirea lui Atanase Stoianescu ( veşnicul pretendent la şefia partidului,
care credea că, în sfârşit, a sosit şi vremea lui) faţă de numirea în fruntea
organizaţiei liberale din Călăraşi a lui Constantin Banu, director al ziarului
„Viitorul” şi prieten apropiat al lui Ionel Brătianu, dar şi al lui I.Poenaru-Bordea .
În
mai 1911, din cauza vârstei (avea 70 de ani) dar şi a sănătăţii şubrede,
bătrânul liberal călărăşean, cel care practic înfiinţase şi ţinuse sus steagul
organizaţiei liberale din Călăraşi vreme de 35 de ani, demisionează din funcţia
de preşedinte al Comitetului Executiv Ialomiţa al P.N.L., considerând că a
sosit momentul de a se retrage de la şefia partidului liberal din Ialomiţa şi
recomandând pe prof. Constantin Banu,fost deputat.
Atanase
Stoianescu consideră că a sosit momentul de a deveni lider al organizaţiei şi
nu acceptă decizia din 2 octombrie 1911 a lui Ionel Brătianu ca Constantin Banu să fie şef al organizaţiei
P.N.L din Ialomiţa.
Din
acest motiv, dar şi din altele, în anii cât partidul s-a aflat în opoziţe, la
Călăraşi vor exista practic, două organizaţii liberale ialomiţene. În urma
protestului ce i-l adresează A.Stoianescu, Ionel Brătianu convoacă la el acasă
pe membrii Comitetului Executiv al organizaţiei liberale arătându-le că la
Ialomiţa partidul liberal trebuie să se reorganizeze „că nu mai merge cu certurile şi
cu neînţelegerile de până acum”. Convins că trebuie să fie el şeful
organizaţiei, A.Stoianescu nu-i de acord
cu şeful partidului, ameninţând chiar cu retragerea din partid, considerând
măsura luată ca „o decapitare a sa şi
preferă să se retragă din partid”, fiind susţinut de ginerele său Sima
Niculescu.
Conservatorii
care erau cu ochii pe adversarii lor şi le monitorizau acţiunile vor consemna
în oficiosul partidului: „s-a declarat
deci o luptă încarnată între liberalii ialomiţeni, împărţiţi în două tabere
duşmane, amândouă aceste grupări liberale au cluburile lor, cu localurile la
etaj, pe strada principală şi ca firme în regulă; iar pentru a deosebi firma
noii grupări de firma celei vechi, una, cea veche, are firma Clubului
Liberal-Naţional, iar cea mai nouă Clubul Partidului liberal-naţional, ca şi
când cei din noua grupare ar voi să spună „Are şi d. Stoianescu un club, dar
acela este al său personal, nu al partidului”. Vedeţi în ce hal se află
liberalii de la Ialomiţa”.
Clubul
lui Atanase Stoianescu a fost înfiinţat la 6 mai 1912 şi era încă un semn al
dezbinării partidului,”Viitorul Ialomiţei” ziar al grupării din fruntea
partidului I.Poenaru-Bordea – C. Banu, considerând că această acţiune „În loc de a fi un gest de unire şi împăcare,
este dimpotrivă un nou mijloc de dezbinare şi de vrajbă între noi”. Acelaşi
ziar recunoştea că dacă odinioară judeţul era socotit o cetate liberală „în care adversarii politici nu puteau
pătrunde nici chiar atunci când erau la putere, cu timpul însă, forţele acestui
partid au început să slăbească, zidurile cetăţii liberale au început să se dărâme şi duşmanul a pătruns
în cetatea noastră”.
Scriam într-unul din episoadele trecute ale
serialului nostru despre istoria organizaţiei de la Călăraşi a Partidului
Naţional Liberal că odată cu intrarea partidului în opoziţie, în anii 1911 –
1914, a reapărut în sânul organizaţiei de la Călăraşi, adversitatea dintre cei
doi lideri ai organizaţiei şi grupările din jurul lor, adversitate care s-a aclutizat
după ce Ion Poenaru Bordea s-a retras de la şefia organizaţiei, cedând locul
prietenului său Constantin Banu , decizie care nu a fost acceptată de adversarul local Atanase Stoianescu, care
sperase că prin această retragere ar fi putut ocupa poziţia de lider al
organizaţiei ialomiţene.Dar cine era noul lider al organizaţiei liberale de la
Călăraşi? C. Banu s-a născut la 19 martie 1873 la Bucureşti, a învăţat la
liceul „Matei Basarab”, apoi la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa
în litere(1895) şi în drept(1900),după care ca mai toţi intelectualii epocii
şi-a continuat specializarea la Paris. În ţară a funcţionat ca profesor de
istorie la gimnaziul din Giurgiu,începând de la 1 noiembrie 1906, apoi la
liceul la care învăţase,începând de la 1 octombrie 1898. A mai predat la
Seminarul teologic „Nifon” şi la liceul „Gh. Lazăr”, după care în 1901 este
numit inspector al învăţământului particular. Din 22 octombrie 1911 a editat şi
condus revista „Flacăra”. Din punct de vedere politic, C.Banu a ajuns membru
marcant al Partidului Naţional Liberal,iar în 1914 după ce preia şefia
organizaţiei de la Călăraşi, ajunge deputat. După război a fost ministru la
Culte şi Arte şi ad-interim la Ministerul Lucrărilor Publice.
Încercările de împăcare a celor doi lideri
şi a grupărilor din jurul lor, pentru că practic, în această perioadă, la
Călăraşi, au existat două organizaţii liberale, n-au rămas fără rezultat, cel
puţin în aparenţă, pentru că după ce partidul liberal a revenit la guvernarea
ţării, la 19 ianuarie 1914 se produce şi reîntregirea organizaţiei ialomiţene.
Ajuns senator, Atanase Stoianescu şi
gruparea ce-i era fidelă, constituită din cei ce primiseră funcţii în
administraţia locală în cele trei perioade cât a fost pefect al judeţului, au
consimţit să-l recunoască pe Constantin Banu ca şef al organizaţiei liberale
din Călăraşi „în interesul realizării
programului liberal”. La întrunirea care a avut loc cu acest prilej Atanase
Stoianescu a arătat că: „ În interesul
realizării acestui program, am recunoscut cu toţoo ca şef pe d. C.Banu;
organizaţia liberală locală era pe vremuri cetate inexpugnabilă ( de care
vremuri vorbea numai el ştia, pentru că de la apariţia lui în peisajul liberal
călărăşean, conflictul cu liderul organizaţiei – Ion Poenaru Bordea -, a fost
aproape permanent – n.ns.), în urmă a mai
slăbit, în interesul realizării reformelor şi întăririi acestei organizaţii, am
recunoscut ca şef pe d. C. Banu”.
Noul lider al liberalilor călărăşeni,
saluta pe cetăţenii oraşului în numele şefului său Ionel Brătianu şi accentuând
mai mult pe realitate, le cerea să uite trecutul : „ În trecutul partidului liberal din Ialomiţa sunt pagini dureroase de
neînţelegere, care au dat pas unui prinţ de sânge, Mihail Cantacuzino ( era
vorba de liderul conservatorilor de la Călăraşi – n.ns.), să spuie că judeţul e sub călcâiul său. Am fi nişte nemernici –
afirma C.Banu -, dacă nu ne-am uni spre realizarea ideilor partidului, care are
fericirea a fi condus de fiul celui care a întemeiat România modernă şi care va
duce opera la bun sfârşit.”
Ziua de 19 ianuarie 1914 era considerată
de unul dintre vorbitorii la întrunirea din 19 ianuarie 1914 ca ziua ce: „ formează epocă în istoria liberalismului din
Ialomiţa, căci s-a înfăptuit uniunea tuturor elementelor liberale şi
recunoaşterea d-lui Banu ca şef şi noi sărbătorim unirea deplină a partidului
liberal – naţional din Ialomiţa şi inaugurarea luptei electorale pentru
apropiata alegere”. Era clar că această întrunire, ca de altfel şi altele
ce au avut loc în localităţi din judeţ, avea scop electoral, rezultatul urmărit
fiind câştigarea alegerilor şi apoi a puterii, putere care le aducea multora
dintre liberalii ialomiţeni locuri în administraţia judeţului şi în cea locală.
Că acesta era scopul o demonstrează faptul că după alegerile din februarie
1914, în urma cărora Constantin Banu a ajuns deputat, iar Atanase Stoianescu
senator, disensiunile în rândul organizaţiei reapar, din cauza nemulţumirilor
unor fruntaşi locali care nu au obţinut ceea ce sperau. Şi atunci, ca şi astăzi
„ Au fost oameni nemulţumiţi că nu li s-a
dat toată atenţia care credeau că li se cuvine şi că s-au pus în anumite
demnităţi alte persoane cărora trebuia să le vină rândul mai târziu”. Un
exemplu în acest sens, a fost disputa pentru postul de prefect între amicii lui
Constantin Banu şi fruntaşii liberali localnici, dispută care a făcut ca
judeţul Ialomiţa să fie ultimul în care s-a numit prefectul. Finalul acestei
dispute a fost în favoarea lui Mihail Berceanu, la acea vreme conferenţiar universitar
la Facultatea de drept a Universităţii din Iaşi. Era născut la Brăila, la 8
noiembrie 1882, ca fiu al unui mare proprietar, avocat şi fost primar al
Brăilei – Gheorghe Berceanu. A studiat la Bucureşti, unde şi-a luat licenţa în
drept(1904), apoi la Paris, unde a obţinut doctoratul în drept şi în ştiinţele
economice, după care s-a specializat în dreptul roman la Universităţile din Bonn şi Berlin. În ţară a
practicat avocatura şi a lucrat la banca „Marmorosch Blanck”. În plan politic a
fost şef de cabinet al lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de Miniştri(
adică prim-ministru) în anii 1909 – 1910, astfel încât putem spune că deşi tânăr, avea oarece experienţă politică
în momentul când a ajuns la Călăraşi ca prefect al judeţului Ialomiţa, funcţie
în care va rămâne până în 1916, cu o întrerupere în perioada martie - decembrie
1914, când funcţia de prefect este ocupată de fostul fruntaş conservator
Leonida Gussi.
Aşa se face că ceea ce părea o intrare în
normalitate, în organizaţia liberală de la Călăraşi, a fost doar un simplu foc
de paie, ceea ce fusese între Atanase Stoianescu şi Ion Poenaru Bordea, întâmplându-se
acum între primul şi C. Banu, noul şef al liberalilor ialomiţeni. Privind
astăzi la ceea ce se întâmplă între liderii locali ai unor partide şi cei
numiţi de la centru,dar trimişi de călărăşeni în Parlament, am putea spune că
nimic nu-i nou sub soare.
Încercările de împăcare a celor două tabere
din sânul organizaţiei liberale de la Călăraşi au continuat şi dintre
acestea merită amintită întrunirea
desfăşurată la Călăraşi în 1 februarie 1915 cu scopul declarat, reorganizarea
partidului liberal la Călăraşi. Să-şi fi dat seama Atanase Stoianescu că
ambiţiile sale( unele,poate, îndreptăţite), au fost cauza permanentelor
disensiuni din sânul partidului? Nu avem dovezile care să ne confirme acest lucru, dar acesta în cuvântul său
declara: „ Să ne dăm seama de greşelile
ce am făcut. Fondul, baza credinţei să rămâie; să fie uitate de convingeri şi
acţiune. Aceasta o face cu uşurinţă cei ce are cultul ideilor... Eu nu mai am
ambiţiuni ( iată că acesta, ca într-o spovedanie, recunoaşte cauza
disensiunilor), nu vin ca să urmăresc
primele locuri; vin să lupt. Vă urez un suflet înalt ca să uitaţi supărările”.
În cuvântul său, Ilie Câsâru sublinia că este necesar „ să se aducă lucrurile la locul lor, să nu mai fie decât un club, cum
trebuie să fie un singur partid liberal”,
iar primarul oraşului, Atanase Popescu – Ulmu era de părere că „ Noi tinerii să fim dezinteresaţi şi să
punem la dispoziţia şefului nostru toată munca şi tot concursul nostru „.
Au mai luat cuvântul senatorul Vladimir Atanasovici, avocaţii Mihail Negreanu
şi Ştefan Şerbănescu, comerciantul George Vlădoianu, revizorul şcolar Ilie
Lupu, prefectul Mihail Berceanu şi liderul organizaţiei Constantin Banu
Toţi cei ce au luat cuvântul au subliniat
necesitatea alegerii unui organ de conducere şi întocmirea unui program riguros
de propagare a ideilor partidului, idei susţinute şi de C. Banu, care s-a
declarat de acord cu formarea mai multor organe de lucru ale organizaţiei,
propunând ca din Comitetul de direcţie să facă parte preşedintele organizaţiei,
Ion Poenaru Bordea, în calitate de preşedinte de onoare ( de menţionat că Ion Poenaru
Bordea a cochetat pentru o scurtă perioadă – 1873 – 1876 -, şi cu masoneria,
fiind membru al Lojii Înţelepţilor din Heliopolis – Bucureşti ) şi Sima
Niculescu ( ginerele lui Atanase Stoianescu ), ca vicepreşedinte. Această
conducere va rămâne în fruntea organizaţiei până după război, asigurând, cel
puţin în aparenţă, o stabilitate a organizaţiei liberale din Călăraşi.
Între ideile ce trebuiau propagate în
rândul locuitorilor de la oraşe, dar mai ales de la sate, erau cele iniţiate de
partid şi care primiseră girul Congresului P.N.L. din 20 octombrie 1913, de la Bucureşti,
anume:” ... continuarea reformelor
începute la 1907 şi completarea lor prin dreptul de a întrebuinţa exproprierea,
în anumite condiţiuni, cu o dreaptă despăgubire, înlesnindu-se astfel o
repartiţie a proprietăţii funciare mai conformă cu interesul general .
Congresul mai declară că se impune neapăreat schimbarea sistemului electoral de
azi( adică din 1913, deşi acest
lucru se impune şi în 2006 – n.ns.);
trebuie modificată organizaţia corpurilor legiuitoare şi întocmit pentru
Adunarea deputaţilor colegiul unic al
tuturor ştiutorilor de carte cu reprezentarea minorităţilor,
neştiutorii de carte votând indirect în acelaşi colegiu”. Era vorba de ceea
ce subliniase şi Ionel Brătianu, înainte de convocarea congresului: „ Sunt ferm hotărât să nu stau în fruntea
Partidului Liberal, dacă la cea mai apropiată guvernare liberală nu vom putea
înfăptui reforma electorală şi
exproprierea” ( subl. ns., urmată de împroprietărirea ţăranilor).
Pentru a putea trece la realizarea
programului imediat după preluarea puterii, un grup de deputaţi liberali au
cerut, în şedinţa Adunării deputaţilor din 24 februarie 8 st.v.) modificarea
Constituţiei, încât exproprierea marilor latifundii, împroprietărirea ţăranilor
şi desfiinţasrea colegiilor electorale să fie posibile. Purtătorul de cuvânt al
acestui grup M. Orleanu, în aplauze „prelungite şi îndelung repetate”, a cerut
modificarea art. 19, 20 şi 132 din constituţie, astfel ca Statul să fie
autorizat „ ca în anumite condiţii şi în
schimbul unei drepte şi prealabile despăgubiri să poată expropria marea
proprietate de o parte din prisosul ei în folosul sătenilor”. Deputatul
liberal vorbea de o „ pătură numeroasă de
oameni tot mai interesaţi a apăra principiul proprietăţii şi a conlucra la
echilibrul social”. Astăzi, oameni care au acumulat averi imense, pe căi
numai de ei ştiute, folosindu-se de bani, prin cumpărare sau alte forme, adună
mii de hectare, refac marea proprietate, lucrând în acest fel la un „dezechilibru social”, pe care liberalii
se străduiau să-l distrugă. Un afiş care anunţa că : „ cumpăr teren arabil, până la 1o.ooo de ha
„, este elocvent în acest sens, iar comentariile sunt de prisos.
Răspunzând atacurilor vehemente ale
conservatorilor, care considerau că prin reformele propuse şi politica dusă,
liberalii „ ameninţă să sape la bazele
tronului ca şi ale Statului”, liderul liberalilor ialomiţeni, Constantin
Banu, raportor la „ Adresa de răspuns la mesajul tronului” a dat un răspuns pe
măsură: „ Nu, D-le Carp, o asemenea
politică nu este a noastră, ci este politica d-voastre, politica de
neprevedere, de uşurinţă şi neputinţă, ale cărei epiloguri neuitate le-am văzut
la 1901 şi la 1907. ( Aplauze,
la fel cum se întâmplă şi astăzi în Parlament, când partidele se ataca între
ele, spre deliciul celor din sală – n.ns.)
Este
politica din care s-a inspirat programul d-voastră din 1911, care va rămâne
deapururi ca un document strălucit al demagogiei albe; acel program în care aţi
pus toate făgăduinţele posibile şi imposibile, în care, cu o mână largă,
distribuiaţi tot ce se putea şi tot ce nu se putea tuturor claselor sociale
pentru ca pe urmă, să sfârşiţi cu un
adevărat faliment de politică internă...”
Arătând că aşteptările ţăranilor erau
legitime, C. Banu spune că partidul conservator era cel care deschisese
speranţe ce nu trebuiau deschise şi nu partidul liberal şi ca participant la
campania electorală în Ialomiţa a cunoscut „
manifestele şi broşurile pe care organizaţia conservatoare locală le-a
distribuit alegătorilor. E destul să vă citesc numai câteva rânduri dintrânsele
pentru ca să înţelegeţi că dacă speranţe neîntemeiate au putut fi deschise, ele
nu au fost de noi care vorbeam cu prudenţă şi cu rezervă, ci de d-voastră care,
în dorinţa de a ne calomnia, ne atribuiaţi intenţiuni excesive, de a căror
inexistenţă eraţi, dealtminteri, convinşi cei dintâi”.
În continuarea discursului său
referitor la manifestele şi broşurile
folosite de conservatori în Ialomiţa, Constantin Banu declara în faţa
deputaţilor: „ Într-una din aceste broşuri – care nu este anonimă, deoarece
este dată sub numele partidului conservator-, zice : „ În primul rând moşia Ciocoiului, cum zic ei ( adică, liberalii –
n.ns.), şi în genere proprietatea
pământului de muncă o să fie ameninţată. Apoi o să vie rândul proprietăţii
caselor, a viilor, a terenurilor petrolifere, apoi a industriaşilor, a
comercianţilor, a tuturor oamenilor cu dare de mână sau cel puţin cu o mică
avere, strânsă cu greu”.
Într-un apel care s-a răspândit tot în
Ialomiţa, se zice: „ Vom avea atâtea
exproprieri câte va visa să impuie o clasă de oameni prin sufragiul universal,
care nu va avea voinţă decât pentru expropriere. Exproprierea va crea regimul
expropriere. Bucuraţi-vă nebunilor, d aci înainte veţi putea cere moşia
proprietarului, casa orăşanului, via podgoreanului, prăvălia negustorului”.
Arătând că „ este peste putinţă să mai asistăm nepăsători la priveliştea ce se
desfăşoară de atâta timp înaintea ochilor noştri: convulsiuni periodice jos,
atonie sus” întrebând : „ Vă convine
decorul de viaţă socială, decorul de viaţă politică, decorul de viaţă culturală
pe care le avem?”, C. Banu a răspuns
: „ ceea ce vrem noi este să interesăm
masele la viaţa şi la progresele acestui Stat. Ceea ce vrem este: armonia şi
solidaritatea socială.
Şi nu le
vom avea dacă ne vom mărgini numai la reforma electorală, dacă, odată cu ea, nu
vom păşi şi la reforma agrară”.
El susţinea împroprietărirea imediată a ţăranilor, pornind de la faptul că
„ jumătate din pământul cultivabil al
ţării este concentrat în mâna a 5383 mari proprietari, ceea ce face ca mai tot
produsul lor să fie, bineînţeles, exportat, nemairămânând în ţară, în cantitate
suficientă, grâul şi porumbul atât de necesar hranei populaţiei rurale, adică,
după recensământul din 1902, acelei populaţiuni care reprezintă 81,7 % din
populaţia totală a ţării”. Spusele liderului organizaţiei liberale de la
Călăraşi sunt cel mai bun răspuns pentru toţi cei care susţin că înainte de
război, România era grânarul Europei, ceea ce este adevărat. Trist este că toţi
aceştia nu spun nimic despre faptul că tot atunci, datorită celor spuse de C.
Banu în Parlament, pelagra, malaria şi alte boli făceau ravagii printre
locuitorii satelor, care mâncau pâine doar în zilele de sărbătoare ( unii, nici
atunci ), hrana principală fiind mămăliga.
„
Noi vrem să realizăm o mare reformă socială şi economică de jos în sus!
D-voastre, prin atitudinea de împotrivire, voiţi ca această reformă să se facă
de sus în jos şi nu vă temeţi de nimic, nu vă temeţi nici măcar că, în chip
foarte natural, se va putea pune întrebarea: dacă şi întrucât acţiunea
individuală a marilor proprietari a contribuit la plus-valoarea proprietăţilor
lor; dacă Statul nu are nici un drept asupra acestei plus-valori, pe care o
poate considera ca o bogăţie socială? Şi când noi vrem să evităm asemenea
primejdii, care în primul rând vă privesc pe d-voastre şi interesele marii
proprietăţi, d-voastre veniţi să ne spuneţi că întreprindem o operă nefastă,
anarhică şi că împingem ţara la adevărate dezastre.
Nu vreţi să
recunoaşteţi că ceea ce facem, trebuie să se facă? Vă puneţi numai pe terenul
concesiunii? Fie, dar faceţi această concesiune cât este timpul. Să nu faceţi
atunci când ea nu va mai fi privită ca un act de justiţie, ci ca un act de
slăbiciune din partea d-voastre...
Ceea ce vrem
este ca să nu vă închideţi simţurile, ci, împreună cu noi să primiţi această
adiere de primăvară, pentru că în ea este viaţă, pentru că în ea sunt
posibilităţile unor progrese şi unor mari biruinţi. Veţi voi să faceţi astfel –
veţi veni alături de noi pentru ca împreună cu noi să examinaţi aceste mari
probleme şi să contribuiţi la rezolvarea lor, atunci veţi dobândi un titlu de
mare glorie şi un titlu de recunoştinţă nu numai faţă de noi ci de întreaga
ţară.Nu veţi voi s-o faceţi, veţi refuza să simţiţi această adiere
înviorătoare, ne veţi voi să înţelegeţi că în adâncurile naţiunii sunt
frământări, sunt sbuciumuri şi că speranţele cele mai vaste se descxhid –
atunci fiţi siguri că partidul d-voastră va trebui să piară, căci el va fi
spulberat de suflarea puternică ce porneşte din aceste adâncuri şi pe care nici
o piedică omenească nu va putea să o reţină..
Fiţi,
în primăvara care începe, după marile prefaceri ce s-au ivit în pragul vremilor
noi în care trăim! Fiţi, în primăvara aceasta şi d-voastră, un mănunchi de raze
călduroase şi luminoase, nu fiţi zăpada întârziată care se ascunde prin
ungherele umbrite şi care stă acolo ca un vestigiu inutil şi ca o prestare
neputincioasă a trecutului; protestările trecutului nu servesc la nimic; ele
rămân simple protestări, iar naţiunile îşi merg drumul lor înainte, drumul pe
care îl impun energiile de care dispun şi pe care îl reclamă civilizaţia pe
care ele o reprezintă” – sublinia liderul liberal ialomiţean în finalul
discursului său, care a fost primit cu aplauze prelungite şi îndelung repetate.
Şi istoria i-a dat dreptate, pentru că după război, cu toate încercările de
reformare, Partidul conservator a ieşit de pe scena istoriei.
Situaţia s-a prezentat în mod asemănător
şi la Senat. Pentru că nu s-a ajuns la un punct de vedere comun, Parlamentul a
fost dizolvat, iar alegerile din 18 şi 26 mai 1914 au fost câştigate tot de
liberali. Rezultatul alegerilor dădea speranţe că reformele dorite vor putea fi
înfăptuite. A izbucnit însă, războiul , iar viaţa politică fiind dominată de
alte priorităţi, a fost nevoie ca reformele iniţiate de Partidul Naţional
Liberal să fie amânate. Guvernul liberal şi primul ministru Ion I.C. Brătianu
şi-au asumat marea răspundere ce stătea atunci în faţa ţării, de a găsi calea
care să ducă la întregirea României, iar astăzi, în ciuda tuturor
dificultăţilor întâmpinate atunci, putem spune că a găsit-o.
Deşi ţara era angajată într-un război al
cărui rezultat nu avea cum să fie cunoscut, liberalii n-au renunţat nici un
moment la ideia împroprietăririi ţăranilor şi a introducerii votului universal,
încercând să pună în discuţia Parlamentului refugiat la Iaşi aceste reforme.
Pentru a evita o criză politică, într-un moment când ţara nu avea nevoie de aşa ceva, Ionel Brătianu a
recurs la o stratagemă, scoţându-l în faţă pe regele Ferdinand, care a rostit
la Răcăciuni, în 22 martie 1917 ( st.v.)
un discurs în care le-a promis soldaţilor că se vor bucura de „ dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă
pământul pe care v-aţi luptat” şi că li se va da şi „ o largă participare la treburile publice”. Aceste spuse au fost
întărite de rege în mesajul citit la 9 decembrie 1916 (st.v.), cu prilejul
deschiderii noii sesiuni parlamentare, când a declarat că vitejia soldatului
impunea guvernului „ mai mult ca oricând
datoria ca la sfârşitul războiului să înfăptuiască reformele agrare şi
electorale pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”.
Dezbaterea finală asupra celor două mari
reforme, care nu puteau fi realizate fără modificarea Constituţiei, s-a
desfăşurat între 20 mai şi 14 iunie 1917 (st.v.), Ionel Brătianu cerând
Adunării Deputaţilor „ să voteze
reformele care în orice vremuri ar fi constituit o operă necesară de întărire
naţională dar care, în momentul de faţă, constituie o manifestare a conştiinţei
naţionale, a voinţei de a trăi a unui popor”.
La 14 iunie 1917 (st.v.), deputaţii, ca
parte a Adunării Constituante, au votat prin apel nominal, modificările cerute
de Guvern şi susţinute de majoritatea liberală. Din cei 144 deputaţi prezenţi,
130 au fost pentru. Şi în Senat, 79 de senatori s-au pronunţat pentru şi doar 5
împotrivă. Rezultatele obţinute îl îndreptăţeau pe Ionel Brătianu să afirme în
cuvântarea de la Senat că „ Reformele de
astăzi... nu sunt decât încheierea unui capitol din viaţa şi programul nostru
politic”.
Evoluţia evenimentelor, care au dus la
încheierea armistiţiului sovieto – german de la Brest – Litovsk din 22
noiembrie/5 decembrie şi situaţia tot mai delicată a României, care nu putea
evita un tratat de pace cu Puterile Centrale, l-au determinat pe Ionel Brătianu
şi guvernul său să demisioneze la 29 ianuarie/11 februarie 1918, fără a putea
înfăptui reformele amintite. Au urmat momente grele pentru liberali, guvernul
Marghiloman constituind chiar o „ comisie
parlamentară de informare” şi apoi una de anchetă, care avea chiar dreptul
de a cere arestarea preventivă a inculpaţilor ( care erau, bineînţeles,
liberali). S-au făcut percheziţii la domiciliul lui Ionel Brătianu şi chiar
arestarea unor membrii de frunte ai P.N.L. Celor aflaţi în pericol de a ajunge
în boxa acuzaţilor li s-a oferit şansa de a părăsi ţara. Unii au plecat, dar
Ionel Brătianu a refuzat, cu orice risc, să părăsească ţara, iar exemplul său a
fost urmat şi de foştii miniştri ai cabinetului său. Mai mult chiar, Ionel
Brătianu n-a încetat nici un moment să acţioneze pentru politica pe care o
inaugurase în 1916.
Răsturnările spectaculoase de pe toate
fronturile Europei, nu i-a mai permis lui Marghiloman să intenteze procesul
preconizat, fruntaşilor liberali.
Au urmat evenimentele al căror corolar a
fost pentru noi, românii, actul de la 1 decembrie 1918, iar regele Ferdinand
considerând că meritul principal l-au avut liberalii şi, în primul rând, Ionel
Brătianu, pentru că aceştia îşi asumaseră greaua răspundere a angajarii ţării
în război, cu scopul realizării unităţii naţionale , ideal pentru a cărei
realizare n-au încetat să militeze nici în momentele cele mai grele, la 29 noiembrie/12
decembrie 1918 i-a acordat lui Ionel Brătianu, mandatul de a forma un nou
guvern. Acest lucru era posibil pentru că aşa cum scria Nicolae Iorga, partidul
liberal era „ Obişnuit să vină la putere
când doreşte şi să plece numai când îi convine, impunător în zile mari şi
dispărând cu totul, în folosul auxiliarilor, în zile obişnuite”. De altfel,
chiar regele Angliei spunea că „ În
România, Brătianu face ce doreşte, ca un rege însuşi. Partidul Naţional Liberal
vine la putere atunci când Brătianu doreşte...”. Mulţi erau convinşi că
P.N.L. era cea mai puternică şi stabilă forţă politică, singura capabilă să
rezolve problemele economice, politice şi sociale acumulate în timpul
războiului şi să continuie opera de reformare a ţării. Oficiosul partidului „Viitorul”,
în numărul său din 2/15 decembrie 1918 scria:” A încerca astăzi, în marea epocă a prefacerilor şi desrobirilor, să te
opui reformelor, înseamnă să nu-ţi dai seama de mersul istoriei şi să negi
existenţa uriaşului spirit democratic care a răscolit Europa de la un capăt la
altul, desfiinţând imperii şi nimicind cele mai influente regimuri”.
Din cauze interne, dar şi pentru a
pregăti câştigarea alegerilor viitoare, bazat pe faptul că partidul liberal a
aşezat ţării „ temelii de nezdruncinat, larg
democrate, prin unitatea neamului şi prin cele două reforme: votul obştesc şi
exproprierea” – după cum sublinia „Viitorul” din 4 martie 1919-, Partidul
Naţional Liberal s-a retras de la guvernare în septembrie 1919. Acest lucru îl
determina pe Nicolae Iorga să scrie:” Sărac
stat va fi acela pe care un singur partid l-ar fi întemeiat ca să aibă dreptul
de a-l exploata”.
La primele alegeri organizate conform
noii legi electorale, chiar dacă P.N.L., în ansamblul său a pierdut alegerile,
obţinând un rezultat cu mult sub aşteptări, ca să nu – spunem dezastruos,
organizaţia liberală din Ialomiţa a prezentat lista nr. 1, câştigând detaşat cu
72,22 % din cele 28.254 voturi valabile exprimate. Impresionează, în aceste
alegeri, numărul foarte mare de voturi anulate – 19438 ( record la nivel de
ţară), fenomen ce poate fi explicat prin faptul că mulţi locuitori votau pentru
prima oară, într-un judeţ preponderent agrar, cu mii de ţărani neştiutori de
carte. De altfel, noua lege elctorală, care a introdus votul universal, a creat
probleme şi în alcătuirea listelor electorale. La 18 iulie 1919, Ministerul de
interne comunica primăriei Călăraşi: ”Suntem
informaţi că cu prilejul verificării listelor electorale, de către preşedinţii
birourilor centrale s-a constatat că în întocmirea acestor liste s-au comis
însemnate erori, de natură a atinge compunerea legală a corpului electoral”.
Încheiam ultimul nostru episod despre
istoria organizaţiei liberale de la Călăraşi cu – surpinzător, dacă avem în
vedere înfrângerea partidului, în ansamblul său -,victoria acesteia în
alegerile din aprilie 1919. Din cele 8 locuri de deputaţi, ce reveneau
judeţului Ialomiţa, 6 au fost ocupate de liberali: Constantin Banu – preşedintele
organizaţiei, Sima Niculescu – vicepreşedintele acesteia , N. Poenaru Iatan,
Ilie Lupu, Mihail Berceanu – fostul prefect de Ialomiţa şi Diacon Alexandru
Dobrescu( cel care, în anul 1932, va înfiinţa la Călăraşi, primul liceu
particular). În urma verificării dosarului alegerilor s-a constatat că „alegerea s-a făcut în conformitate cu legea
electorală” şi cei validaţi, împreună cu supleanţii( în persoana
liberalilor Marius Roşca şi I. Niculescu-Dor Mărunt) erau proclamaţi aleşi de
preşedintele de şedinţă al Adunării Deputaţilor, Vasile Stroescu, în şedinţa
din 26 noiembrie 1919.
La Senat, liberalii ialomiţeni au
câştigat 2 locuri din cele 3 care reveneau judeţului Ialomiţa, prin Vladimir
Atanasovici şi N.N. Seceleanu.
Dintre parlamentarii liberali
călărăşeni, C. Banu a fost ales în comisia de răspuns la Mesajul tronului, iar
N.Poenaru Iatan în comisia pentru validarea noilor aleşi.
Ca şi în perioada antebelică şi acum
parlamentarii liberali călărăşeni au fost prezenţi în dezbaterile celor două
Camere, fie cu iniţiative legislative, fie cu interpelări prin care au
prezentat în Parlament greutăţile şi problemele locuitorilor pe care-i
reprezentau.
Astfel, deputatul Sima Niculescu,
împreună cu A.C. Cuza, dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Gr. N. Iunian şi Ion
Simionescu au iniţiat un proiect de lege cu articol unic:”Ziua de 24 ianuarie va fi sărbătoarea naţională a Unirei românilor”.
Acelaşi deputat, împreună cu liderul organizaţiei C. Banu au iniţiat un proiect
de lege cu privire la obligaţia funcţionarilor şi militarilor de a justifica
provenienţa averilor suspecte. Sima Niculescu considera că funcţionarul public
şi militarul trebuie să fie un model demn de urmat şi de aceea :”viaţa morală şi materială a acestora trebuie
să fie un cristal curat, care să nu aibă de ce să se teamă de lumină”. (
Dacă n-ar fi scrise în dezbaterile Adunării Deputaţilor, ca aparţinând unui
autentic liberal călărăşean, imediat după Marea Unire, sunt sigur că mulţi ar
fi tentaţi să atribuie un asemenea punct de vedere comuniştilor, în seama
cărora au fost puse multe puncte de vedere exprimate între cele două războaie)
În
şedinţa din 26 ianuarie 1920, Diaconul Al. Dobrescu a adresat ministrului
Domeniilor, următoarea interpelare, (considerând problema expusă ca un „lucru
foarte grabnic”): „Locuitorii din comuna
Tonea, judeţul Ialomiţa, încă cu mult înainte de începerea războiului, şi-au
strâns un capital destul de mare, şi au strâns tot materialul necesar, ca să
construiască un local nou de şcoală.
S-au
perindat evenimentele pe care dv. le cunoaşteţi; cea mai mare parte din acest
material a dispărut, iar astăzi l-au refăcut din nou, însă le lipseşte terenul
necesar. Cum în urma exproprierii făcute, în mijlocul satului se găseşte un
pogon de pământ, solicită de la d. ministru al domeniilor că acest pogon de
pământ care, în mijlocul comunei, este impropriu pentru orice cultură, însă
foarte folositor pentru ca pe el să se construiască această şcoală( aplauze),
roagă respectuos pe d. ministru al domeniilor ca să le cedeze în mod gratuit
acest teren”.
A doua rugăminte deputatul o îndrepta
către ministrul lucrărilor publice:” ei
voiesc ca imediat ce se îndreaptă timpul să-şi aducă materialele lor necesare
de la munte. Pentru aceasta roagă foarte respectuos pe domnul ministru să le
înlesnească numai posibilitatea ca să aducă acest material foarte necesar
pentru ei, însă foarte folositor, fiindcă sunt avizi de a construi această
şcoală cât de repede ca să dea lumină celor mulţi şi obidiţi care o aşteaptă”.(aplauze).
Referindu-se la lipsa preoţilor în
judeţul Ialomiţa, Al. Dobrescu menţiona:” numai
în judeţul Ialomiţa, din 98 de comune, aproape 40 sunt lipsite de preoţi...în
afară de amărăciunea sufletească pe care o au azi creştinii că nu pot să le fie
satisfăcute nevoile lor religioase, în afară de greutăţile pe care le au
sătenii cu chemarea unui preot de la o depărtare de zeci de kilometri,
chestiunea mai e şi o latură de ordin naţional. În multe parohii şi îndeosebi
în judeţul Ialomiţa, sunt secte ca pocăiţi şi adventişti care subminează
unitatea credinţei şi unitatea sufletească a acestei ţări”.
Deputatul N. Poenaru Iatan, într-o
interpelare făcută ministrului agriculturii ,adresa următoarea întrebare:”Care sunt părerile sau hotărârile dlui
ministru cu privire la organizarea muncii agricole, în legătură cu
realizarea cât mai neîntârziată a
împroprietăririi şi în vederea obţinerii unui maxim de producţiune? Faţă de
nevoile imediate şi viitoare, nu crede dl ministru că reorganizarea ministerului se impune. Cum
vede domnia sa noile însărcinări ce urmează a-i da? În care limite crede dl
ministru că este necesară introducerea maşinismului agricol şi cum înţelege să
exercite rolul statului în procurarea şi explotarea acestui maşinism?”
Impresionant a fost gestul deputatului
N.N. Seceleanu care în şedinţa din 4 martie 1920, făcea în faţa colegilor
următoarea declaraţie:”în dorinţa mea de
a contribui şi în viitor, după puterile mele, la luminarea poporului din care
sunt ieşit şi eu...am dăruit Casei Şcoalelor, întreaga diurnă ce mi se cuvine
ca senator, pe timp de un an de zile, pentru ca să se servească, împreună cu
alte sume ce m-am angajat să dau, la întocmirea şi întreţinerea unei biblioteci
populare în comuna Ţăndărei din judeţul Ialomiţa”.
Vladimir Atanasovici, în şedinţa din 28
decembrie 1919, considerând că semnarea de către „puterile aliate şi asociate”
a tratatului cu Austria la Saint Germain, provoacă „o grozavă amărăciune sufletească...Ni se dă o lovitură în independenţa
noastră politică şi economică pe care nu o merităm.”, exprima următoarele
gânduri:”Sunt sigur...că vom vedea în
curând...un stat închegat prin unitatea etnică şi morală puternică, care va
constitui o sentinelă vigilentă în contra tuturor acelora care vor voi să
tulbure ordinea şi liniştea şi care va fi un factor important pentru menţinerea
păcii europene”.
