CHINURILE FACERII  PALATULUI ADMINISTRATIV ȘI JUDECĂTORESC

 (5 ANI DE BIROCRAȚIE ȘI 2 ANI PENTRU CONSTRUCȚIE)

În materialele publicate în presa locală sau postate pe facebook și blogul personal – istoriaregasita.blogspot.com -, despre Palatul Administrativ și Judecătoresc, clădire emblematică a municipiului Călărași, atunci la sfârșit de secol XIX, dar și în perioada care a urmat, mai puțin în ultimii 10 – 15 ani, când mare parte din clădire se află în stare de ruină, urmare a neputinței autorităților locale de a găsi soluții pentru renovare, am afirmat de fiecare data, pe baza surselor documentare cunoscute la acel moment, că piatra de temelie s-a pus în ziua de 11 iunie 1895, iar recepția clădirii s-a făcut în ziua de 21 ianuarie 1898, în această perioadă antreprenorul Giusepe Ciconi construind alte două clădiri emblematice pentru municipiul de la cotul Borcei: Școala nr. 2 de fete (nr. 4 de mai tîrziu) și Cazarma Pompierilor. Studierea presei din acea perioadă, nu modifică cele două date, dar aflăm că construcția superbei clădiri s-a terminat mult mai devreme, recepția provizorie fiind făcută în ziua de 30 noiembrie 1896.(Despre aceiași clădire, a se vedea și O istorie a Călărașiului în imagini de ieri și de azi(II). Clădiri reprezentative. Palatul Administrativ și Judecătoresc pe costeltudor.com).

Aflând aceste lucruri nu poți să nu te întrebi: Cum a fost posibil ca într-un oraș care avea doar circa 9000 de locuitori să fie ridicată într-un timp așa de scurt o astfel de monumentală clădire, iar astăzi într-un oraș cu circa 60.000 de locuitori, să nu se găsească soluții pentru renovarea unei asemenea clădiri?

Vedere poștală scrisă la 6 iulie 1906

Dacă avem în vedere că, încă din aprilie 1833, când Călărașii au devenit capitala județului Ialomița, principala instituție administrativă a județului – Prefectura -, dar și principala instituție de justiție – Tribunalul județean – funcționau în clădiri improprii, pentru care se plătea chirie, este de înțeles că problema construirii unei clădiri care să adăpostească cele două instituții s-a pus încă de timpuriu.

Din expunerea situației județului Ialomița¹ pe care prefectul Atanase Stoianescu a prezentat-o în deschiderea sesiunii ordinare a Consiliului județean din octombrie 1895, aflăm că: “În ședința de la 19 octombrie 1887 consiliul de atunci, al acestui județ, a votat o propunere de a se contracta un împrumut de 400.000 lei, plătibil prin anuități în termen de 30 de ani, cu destinațiune exclusivă de a servi  pentru construirea palatului administrativ și de justiție, temnița și cazarma călărașilor.

Guvernul ținând seama de legitima dorință a consiliului de a dota instituțiunile județului cu locale proprii și îndestulătoare, a prezentat corpurilor legiuitoare, un proiect de lege pentru autorizarea acestui împrumut care s-a și votat de Adunarea Deputaților în ședința de la 18 decembrie 1887 și de Senat în ședința de la 19 februarie 1888; iar prin decretul nr. 368 de la 15 februarie 1888 s-a promulgat de Majestatea Sa Regele.

Împrumutul s-a realizat în anul 1890, iar darea în întreprindere a construcției palatului nu s-a putut adjudeca decât în anul curent 1895, de când s-a și început lucrarea.

Această construcție, după caietul de sarcini, trebuie să fie complet gata în termen de doi ani, deci în anul viitor se va realiza de fapt dorința consiliului județean din anul 1887.”

Dar să vedem cum au evoluat lucrurile după aprobarea împrumutului și de ce a început construcția abia în anul 1895.

La 21 ianuarie 1890², aflăm că împrumutul autorizat în anul 1887, nu s-a putut realiza la timp, “iar mai târziu casa de depuneri nu dispunea de fondul de mai sus, precum nici acum nu dispune, deoarece și alte județe au contractat asemenea împrumuturi care s-au și grăbit a le realiza.

Deputații Ialomiței, cunoscând necesitatea construcțiilor, s-au ocupat zilele acestea de cestiune și în ședința Camerei de la 11, deputatul orașului d.  Gr. Chrisenghy, a întrebat pe d. prim - ministru ce s-a făcut cu acel împrumut, iar a doua zi chiar, după ce i s-a pus la dispoziție și a cercetat dosarul împrumutului, amicul nostru a citit în Cameră următoarea propunere și următorul proiect de lege: <Propunere. În anul 1887 s-a votat de Cameră și Senat și s-a promulgat în Monitor legea prin care se autoriza Consiliul județului Ialomița să contracteze de la casa de depuneri, consemnațiuni și economie un împrumut de 400.000 lei, cu procentele acelei case, pentru construirea palatului administrativ și de justiție, temniței și cazarmei călărașilor.

De atunci și până astăzi împrumutul nu s-a putut efectua, căci casa de depuneri, pentru diferite motive, a refuzat să împrumute suma votată.

Având în vedere importanța acestor lucrări, recunoscută chiar de camera prin votarea proiectului în cestiune;

Având în vedere importanța acestor lucrări, față cu starea deplorabilă a localurilor sus menționate.

Considerând că sacrificiile ce județul ar face pentru construirea acestui palat, plătind procente de 8 % la un particular, antreprenor, casă de bancă sau oricine, ar fi minime față cu avantajele enorme ce prezintă clădirea acestui palat.

Față cu refuzul casei a împrumuta suma, subsemnații propunem ca art. 1 al citatei legi din 1887 să se modifice în modul următor:

Art. unic. – Articolul 1 din legea din 1887 se modifică precum urmează:

Se autorisă consiliul județului Ialomița să contracteze de la casa de depuneri, consemnațiuni și economie, sau de la veri ce casă de bancă, particulari și antreprenori, un împrumut de 400.000 lei, plătibil prin anuități în termen de 30 de ani, și cu procente maximum de 8 %; iar anuitatea de plătit se va înscrie ca cheltuială obligatorie în bugetul anual al județului.>

Gr. Chrisenghy, I. Poenaru Bordea, C. Resu, N. Filipescu, N. G. Bibescu, N. Voinov, I. R. Balanolu, Al. Gr. Ionescu, Gr. Constantinescu.

Campania întreprinsă în interesul orașului și al județului de amicii noștri, le va atrage recunoștința tuturor.

D. Laurian fiind încă reținut în casă de boală, n-a putut semna acest proiect. D-sa însă va fi printre cei dintâi a-l susține.

Sperăm că cu sprijinul tuturor, în curând proiectul se va transforma în lege și județul va putea începe în curând construcțiunile atât de indispensabile și atât de mult așteptate."

Vedere scrisă în 7 septembrie 1908

Pentru a nu se pierde timp, Consiliul județean demarează lucrările de întocmire a planului construcției consultând “mai mulți D-ni arhitecți din București în particular, dacă ar fi dispuși să concureze la facerea acestui plan, pentru care lucrare consiliul general a fixat un premiu de trei mii de lei, D-lor au declarat că pentru un asemenea modest premiu nu pot concura arhitecți de valoare. Deosebit județul trebuie să plătească o comisiune de trei arhitecți cel puțin, care să observe planurile concurenților, și să le clasifice, să mai plătească rectificarea planului celui mai bun de se vor găsi ceva inconveniente, cum întotdeauna se întâmplă, precum să mai plătească unui architect pentru executarea planului.

Toți D-nii arhitecți consultați, au consiliat că e mai nimerit a se angaja un architect de valoare necontestată, care să se însărcineze cu facerea planului, cu aprobarea și executarea lui. Premiile sunt bune pentru lucrări mai importante, care interesează talentele în arhitectură. Și această cestiune, pe cât aflăm, se va supune consiliului județean.”³

Cea mai veche imagine a Palatului Administrativ și Judecătoresc

În urma publicației făcută de Comitetul permanent s-au arătat ca amatori de a concura pentru facerea planului, arhitecții I. Socolescu și Paul Belau din București și A. Sfircofski din Iași. Arhitectul Socolescu “a propus învoiala de bună voie, explicând că pe județ îl va costa mai mult facerea planului prin concurs, trebuind a plăti comisiunea de examinare a planului, a plăti refacerea precum și executarea lui”.⁴

Chestiunea s-a tranșat de Comitetul permanent, care “găsind că s-au înscris un număr suficient de arhitecți ca să concureze la facerea planurilor, a dispus să se țină concurs pentru facerea lor, planurile urmând să fie depuse la Comitetul permanent până la 1 aprilie viitor”.⁵

În final, s-a hotărât ca planul Palatului de Justiție și Administrativ să fie întocmit de arhitectul Ion Socolescu, pentru suma de 3000 lei, iar la 22 iulie 1891 să se țină licitație pentru darea în antrepriză a lucrărilor, valoarea acestora, după deviz, fiind de 345.000 lei.⁶

La 29 decembrie 1891, Comisia înființată de Consiliul județean, compusă din membrii Comitetului permanent și din C. Enescu, Alexe Vineș și Procop Dumitrescu, delegați de Consiliul județean, pentru examinarea și aprobarea planurilor pentru construirea palatului de justiție și administrativ este convocată pentru a observa proiectele și a-și da avizul asupra planurilor pentru construirea dependințelor palatului, destinate locuinței prefectului.⁷

Vedere scrisă la 2 iulie 1909. Cladirea din prim plan este locuința prefectului

Cum la prima licitație din 22 iulie 1891, nu s-a prezentat nici un concurent, au urmat alte licitații la 26 august 1891 și 30 septembrie 1891, rezultatul fiind același.

La 2 decembrie 1891, la reședința județului, s-a ținut o nouă licitație.⁸. Deși s-a primit o singură ofertă din parte lui I. Ștefănescu și Ștefan Nicolau, antreprenori de lucrări publice din București, cu prețul de 1,25 lei sub deviz, Comitetul permanent a adjudecat licitația sub rezerva aprobării ministerului.

Ministerul de Interne a infirmat rezultatul licitației, pe motiv că “devizele au fost făcute pe o sumă exagerată, așa încât singură lucrarea palatului ar absorbi întreaga sumă împrumutată de 400.000 lei, sumă care era destinată prin lege și pentru construirea unei cazarme de călărași și pentru plata terenului pe care urma să se facă construcția”.⁹

Ministerul, prin mijlocirea prefectului Arion, a pus în vedere comitetului permanent ca să ceară arhitectului Săvulescu să se conformeze încheierii comitetului, la care aderase și el în scris, și să refacă planurile și devizele pentru suma de 250.000 lei. Doar în aceste condiții urmând ca ministerul să poată da aprobarea sa.

Ziarul ne mai spune că noul palat se va construi pe locul unde e actualmente piața Carol I și că acest teren a fost cumpărat de la primăria orașului. Acest lucru se întâmplase la 19 iulie 1891. Prin actul autentificat la Tribunalul judeţului Ialomiţa, sub nr. 270, primarul oraşului Călăraşi, Gheorghe Demetrescu, în virtutea Hrisovului Domnesc al eliberării oraşului nr. 9 din 24 septembrie 1852, publicat în Monitorul Oficial nr. 6 din anul 1853, prin care se recunoaşte dreptul de proprietate al comunei pe locul pieţei Carol I, notat pe planurile oraşului datat 1852 iulie, aprobat prin menţionatul hrisov şi în virtutea încheierii Consiliului Comunal nr. 195 din 6 iunie 1891 prin care pe de o parte dispune vânzarea acestui teren către cassa judeţului Ialomiţa şi aprobată de dl ministru de interne prin ordinul nr. 16.120/891 în preţul de lei noi două zeci mii, iar pe de alta mă autoriză a forma actul de vânzare relativ şi a stărui pentru transcrierea lui în Registrele Tribunalului, declar că am vândut casei judeţului Ialomiţa locul pieţei Carol I din acest oraş menţionat mai sus... cu obligaţiunea pentru judeţ ca pe locul vândut să construiască Palatul Administrativ şi Judecătoresc, a face grădină publică pe locul ce ar rămânea neocupat cu facerea Palatului. În jurul terenului judeţul va lăsa neocupat cu grădină un spaţiu de patru metri care să servească Bulevard şi Alee înconjurătoare la aceste construcţiuni. 

Reprezentantul judeţului, preşedintele Comitetului Permanent, Gheorghe Nicolescu, în virtutea votului dat de Consiliul general al Judeţului Ialomiţa prin încheierea nr. 5 din 18 octombrie 1890 aprobată prin Înaltul Decret Regal nr. 495/1891 şi a încheierii Comitetului Permanent nr. 1272 din 12 iunie 1891, accepta vânzarea la preţul şi condiţiunile prevăzute în act, pe care se obliga a le executa. Suprafaţa terenului era de 26.999 p.p.

Până spre sfârșitul anului 1892, cu toate silințele ce s-au pus, lucrarea nu a putut începe, ministerul refuzând, așa cum am arătat, aprobarea adjudecării licitației, pe motiv că proiectele lucrării trebuie modificate. Proiectele fiind refăcute de arhitectul angajat și supuse aprobării Ministerului de Interne, care le examina cerând informații de la Comitetul permanent, urma ca imediat după aprobare să se țină licitație pentru adjudecarea lucrărilor.¹⁰

Din cauză că toți concurenții la construirea Palatului Administrativ au găsit devizul prea scăzut și la mai multe licitații cea mai avantajoasă ofertă a fost cu 4 la sută peste deviz, Consiliul județean pentru a grăbi construcția palatului, a autorizat Comitetul permanent să poată contracta lucrarea cu până la maximum 4 la sută peste deviz.¹¹

În luna martie 1893, Consiliul județean urma să fie convocat în sesiune extraordinară, “pentru a proceda la câteva viramente de fonduri și a vota o sumă suplimentară reclamată de modificările aduse proiectului și planului palatului administrativ-judecătoresc ce este a se construi la Călărași”.¹²

Într-un articol mai amplu, ziarul „Ialomițeanul”¹³ după ce amintește că a mai scris despre intenția județului de a clădi un măreț palat în mijlocul pieței situată în centrul orașului, piață care servea altă dată de târg pentru cereale, scrie: „În acest scop județul a împrumutat în anul 1890, prin luna octombrie, suma de lei patru sute de mii de la casa de depuneri și consemnațiuni.

Șaptezeci și șapte de mii de lei din această sumă a întrebuințat-o în anul trecut pentru construirea cazarmei Călărașilor, rămâne deci, din întregul împrumut suma de lei 330.000. Această sumă este afectată la ridicarea palatului de care vorbim și planurile clădirii sunt deja făcute și aprobate de ministerul lucrărilor publice.

Ne pare rău că nu putem reproduce într-un clișeu, întreg planul acestei clădiri, care va fi un splendid monument pentru orașul nostru. Clădirea întreagă reprezintă un pătrat ce are pe o latură întinderea de 74 metri și 18 decimetri, iar pe altă latură 46 metri și 65 decimetri, cu un etaj deasupra parterului.

În rândul de jos (parter) sunt anume prevăzute încăperile pentru Tribunal, cu toate serviciile sale; în rândul de sus pentru Prefectură, Consiliul Județean cu birourile dependinte de dânsul, Consiliul de hyhienă etc.

Într-o parte, la spatele fațadei principale, începe localul Curții cu jurați, o clădire admirabilă lipită de corpul palatului și care înaintează în interiorul curții.

Aceasta este, în trăsături generale, economia palatului aprobat de consiliul tehnic.

El costă, după deviz, 345000 lei, și lucrarea se adjudecase asupra d-lor I. Ștefănescu și Ștefan Nicolau din București cu reducerea de 1 și 25 % sub deviz.

Ce se întâmplă, însă? Ministerul de Interne, cercetând dacă județul dispune de întreaga sumă cât costă clădirea și văzând că în bugetul pe 1892/1893 nu s-a alocat decât lei 250000 căci când s-a votat bugetul nu erau făcute planurile și devizele, nu aprobă licitația și ceru Comitetului permanent să-și facă alt plan care să nu coste mai mult decît are credit.

A trebuit deci, ca arhitectul să facă un alt plan din care a scos clădirea Curții cu jurați. Acum planul palatului costă 300750 lei și 50 de bani. Dar sala Curții cu jurați, care va trebui să se construiască mai târziu, adică atunci când județul va dispune de fonduri, va costa 6o735 lei, deci în total 615485 lei și 50 de bani. Este, prin urmare, o sporire de cheltuieli de 16485 lei și 50 de bani pe care arhitectul o motivează prin urcarea voluntară a prețurilor din deviz.

Cum se vede deci, arhitectul a modificat planul, după dispoziția ministerului, astfel că în planul posterior s-a lăsat afară localul Curții cu jurați și lucrarea totală s-a redus la suma de lei 300750 și 50 de bani.

Acest plan s-a aprobat de consiliul tehnic superior, dar în același timp consiliul tehnic superior a atras băgarea de seamă a comitetului județean dacă nu e posibil ca edificiul să fie de la început, pe toate laturile sale închis, adică clădirea să prezinte un careu cu patru fațade, pentru ca să se poată alătura la aceste fațade străzi de circulat sau o curte cu plantațiuni.

Ideea este aceiași care a inspirat și autorul planului, cu deosebire că partea care rămâne deschisă, din cauză că nu sunt acum mijloace, este rezervată a se acoperi cu o nouă construcție care să servească de locuință Prefectului.

Cu toate acestea, părerea exprimată de consiliul tehnic se va pune în dezbaterea consiliului județean în sesiunea extraordinară de la 1 martie pentru când este convocat consiliul.

Noi credem că este aici numai o neînțelegere în toate aceste peripeții prin care a trecut și urmează a trece afacerea.

E drept că județul nu dispune anul acesta decât de suma care i-a rămas din împrumutul de 400000 lei, scăzând 67000 întrebuințați pentru cazarma Călărașilor. Dar clădirea nu se poate termina într-un an și ea va dura negreșit doi ani cel puțin. Ce lipsea județului până la completarea sumei de lei 345000 cât costă planul primitiv? Douăsprezece mii de lei.

Această sumă se putea prevede în bugetul județului pe anul 1894-1895, deci ministerul nu trebuia să aibă atâtea scrupule că județul n-are destul fond pentru terminarea clădirii.

Dar fiindcă s-a urmat astfel, atunci să se menție planul posterior al d-lui inginer Săvulescu (care între timp fusese numit arhitect pe lângă Ministerul de Interne în locul demisionatului D. Maimarolu), pentru a nu se mai pierde timp și pentru interesul de a se face de la început o clădire completă pe cât posibil, rămânând să se construiască mai târziu locuința Prefectului și salonul curții cu jurați când județul va dispune de mijloace.

Și, probabil, județul va dispune de mijloace îndată ce construcția din planul posterior va fi terminată.

Cât privește pavarea pieței și dacă trebuie să se facă străzi pe laturile palatului ori o împrejmuire cu plantații, acestea sunt cestiuni secundare, de care consiliul se poate ocupa în urmă, căci negreșit, nimeni nu-și închipuie că împrejurimile palatului vor fi neglijate.”

Și, totuși, o nouă licitație, de această dată cu o valoare a lucrărilor de 413.998,98 lei, s-a ținut la data de 20 mai 1893, dar din nou nu se prezintă nici un concurent și licitația se amână pentru ziua de 24 iulie 1893.¹⁴

Abia la 26 februarie 1894 s-a ținut la Comitetul permanent al județului, licitația de dare în antrepriză a construcției Palatului Aministrativ și de Justiție din Călărași, lucrarea fiind adjudecată asupra lui G. D. Ciconi, inginer și antreprenor de lucrări publice, cu prețul din oferta sa de lei 3 bani 75 % peste deviz (la toate licitațiile anterioare, ofertele cele mai avantajoase au fost cu prețul de 4 la sută peste deviz).¹⁵

Lucrările licitației au fost trimise spre aprobare Ministerului de Interne, toată lumea așteptând cu o vie nerăbdare aprobarea licitației, spre a se putea începe lucrările.

Dar, Ministerul de Interne comunică că „este gata să aprobe contractul cu G. D. Ciconi dacă acesta consimte să facă lucrarea cu suma cuprinsă în deviz fără nici o urcare”.¹⁶

Vedere scrisă la 8 martie 1936

Fiind plecat din localitate, se aștepta sosirea antreprenorului G.D. Ciconi pentru a se vedea dacă acesta va consimți să renunțe la fracțiunea despre care era vorba și care însuma 15.000 lei, altfel urmând să se țină noi licitații. Întârzierea era păgubitoare pentru județ, care nu câștiga nimic din aceste întârzieri, ci pierdea „pe fiecare an o diferență între procentele care le ia la capitalul depus și acelea care le plătește la capitalul împrumutat; și ar fi fost bine ca lucrarea să fi început pentru ca județul să economisească chiriile autorităților pe care le plătește astăzi”.

Deși lucrarea fusese adjudecată, pentru că ministerul nu aprobase rezultatul licitației din 26 februarie 1894, la 10 august 1894 se ține o nouă licitație, dar din nou nu se prezintă nici un concurent, deși pentru această licitație venise în Călărași ca să cerceteze condițiile și caietele de sarcini chiar și ing. Petre Radovici, care condusese lucrările de alimentare cu apă a orașului Focșani și căruia îi va fi atribuită lucrarea de întocmire a planului de nivelment și sistematizare a orașului Călărași.

Pentru că trecuseră mai bine de doi ani de la prima licitație și nu se întrevedea un alt ofertant câștigător, Ministerul de Interne a aprobat în cele din urmă, adjudecarea lucrării de către G.D. Ciconi, cu prețul de 3,75 peste deviz, pentru suma de 360.000 lei. Urma încunoștințarea antreprenorului, care să demareze lucrările, acesta anunțân deja că pentru confecționarea cărămizilor era hotărât să aducă specialiști din Italia.

Și, întradevăr, la 25 septembrie 1894, suntem informați că G.D. Ciconi, „antreprenorul construirii Palatului Administrativ și de Justiție, a început a face lucrările pregătitoare pentru această mare construcție. În primăvara viitoare se speră că se va începe și construcția palatului”¹⁷.

Și așa se va și întâmpla. În primăvara anului 1895 lucrările pentru construirea Palatului Administrativ și de Justiție din Călărași începuse de o săptămână, săpăturile pentru temelie fiind făcute cu multă îngrijire, la o construcție care “va fi cea mai frumoasă podoabă a orașului Călărași”.¹⁸

Cu câteva zile înainte de punerea pietrei fundamentale a clădirii, ziariștii de la “Ialomițeanul” află că sistemul de încălzire a palatului, pe timp de iarnă, ar fi tot cel primitiv, cu sobe. Cei în drept erau rugați să revină asupra acestui aspect și să decidă ca încălzirea clădirii să se facă prin sistemul cu calorifer, ceea ce consilierii județeni vor și face în ședința din 10 iunie 1895, dându-și votul pentru introducerea caloriferului în palat în locul sobelor.¹⁹

Piatra fundamentală a impunătoarei construcţii, a fost pusă în ziua de 11 iunie 1895, în prezenţa lui M. Deşliu, secretar general al Ministerului de Interne. La festivitate au participat toate oficialităţile judeţului şi oraşului, precum şi o mare mulţime de locuitori ai oraşului şi din localităţile învecinate. În temelia clădirii, scris pe piele de viţel şi semnat de toate oficialităţile prezente, închis într-un sul de sticlă, s-a aşezat un document al cărui conţinut îl reproducem în continuare²⁰:

Regatul României

(marca ţărei)

Judeţul  Ialomiţa

Astăzi 11 iunie, al o mie opt sute nouă-zeci şi cincilea an de la Cristos şi al trei-zecilea de Domnie a M. S. Carol I Rege al României, şi a M.S. Elisabeta, Regina României, a Moştenitorului Tronului Țărei, Ferdinand cu Augusta sa soţie Maria şi cu fiii Lor Principele Carol şi Principesa Elisabetha, pusu s-a temelia marelui Palat al Dregătorielor Administrative şi Judecătoreşti, ce se clădeşte de judeţul Ialomiţa, cu îngrijirea şi cheltuiala lui, în vremea ocârmuirei lui Alexandru Varlam, iar Miniştri ai ţărei fiind: Lascăr Catargiu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru la Departamentul din Năuntru, P.P. Carp, la Departamentul  Industriei, Comerciului, Agriculturei  şi Domeniilor, Al. Lahovari la Departamentul de Afară, Al Marghiloman la Departamentul Dreptăţei, Menelas Ghermani la Departamentul Financelor, Tache Ionescu la Departamentul Școalelor şi al Bisericilor, C. Olănescu la Departamentul Lucrărilor Publice şi General C. Poenaru la Departamentul de Războiu.

Au mai fost faţă la această serbare, toţi aleşii judeţului în Consiliul Judeţean, care sunt: Al. Fochide, Anastase Nicolescu, N. Braţu, Alexe Vineş, D. Zisu, M. Gheţu, Procop Dimitrescu, Paraschiv Ceauşoglu, M. Gheorghescu, Chiriac Bucşan, Şt. Pribegeanu, Dobre Vasilescu, C. Dragomirescu, C. Pribegeanu, C. Jipescu, G. Dimitrescu, I.N. Corbu şi G.N. Robe.

Pentru amintirea acestei zile, s-a alcătuit acest document scris pe piele de viţel, iscălit de cei de faţă, închis în sul de sticlă şi care s-a aşezat în temelia clădirei zidindu-se peste dânsul.

Slujba bisericească s-a făcut de S.S. părintele protoereu al judeţului, Econom N. Alexandrescu, înconjurat de întregul cler al oraşului.

Delegatul Ministerului de Interne

M.  Deşliu

       Prefectul judeţului         Directorul Prefecturei

    Al. Varlam                   D. M. Sideri

Membrii Consiliului judeţean     Secretarul Consiliului judeţean

   Preşedinte, Al. Fochide                G. Nicolescu

Vicepreşedinte, N. Braţu               Constructorul clădirei

                           G. D. Ciconi

                        Arhitectul clădirei

                      Al. Săvulescu

După punerea pietrei fundamentale, lucrările de construcție a palatului se activau pe fiecare zi ce trecea, antreprenorul Ciconi dându-și toate silințele ca până în toamnă clădirea să fie gata cu acoperiș chiar, pentru ca în iarnă să poată lucra la interior.

Că lucrurile au evoluat normal, aflăm la 15 septembrie 1896²¹: “Palatul Administrativ și Judecătoresc este aproape terminat și la sfârșitul lunii octombrie autoritățile se vor muta întrânsul. Planul general al palatului a prevăzut încăperi pentru a servi Prefecturii, Consiliului Județean, Tribunalului, Curții cu jurați, Corpului Portăreilor, Subprefecturii plășii Borcea, etc. Cum însă, Subprefectura după cea din urmă măsură, s-a stabilit în comuna Călărașii Vechi, se poate ca apartamentele ce erau destinate Subprefecturii să fie date sau închiriate altei autorități, cum de exemplu casieriei județului. Palatul cuprinde 51 de încăperi (după alte surse, 58) care vor fi distribuite astfel:
          În etaj: Pentru prefect 2 camere; Directorul Prefecturii 1 cameră; Șeful de birou al Prefecturii 1 cameră; Registratura și arhiva Prefecturii 2 camere; Săli pentru Consiliul Județean 2; Secretariatul Consiliului județean 2 camere; Contabilitatea județului 2 camere; Revizorul școlar 2 camere; Locuința servitorilor însărcinați cu îngrijirea palatului 2 camere.

Parterul: Marea sală a Curții cu jurați; O sală de deliberare a juraților; o sală de consiliu a Curții; pentru martori 2 camere; pentru procurorul Curții cu jurați o cameră; pentru Portărei 2 camere; pentru Președintele Tribunalului 2 camere; o sală de ședințe a Tribunalului; pentru grefa Tribunalului o cameră; pentru registratură 1 cameră; pentru judecătorul de Instrucție 3 camere; pentru procuror o cameră; pentru avocați 1 cameră; jandarmii și corpul de gardă 2 camere; arestul 2 camere; servitorii palatului 2 camere; o cameră pentru păstrarea corpurilor delicte.

La subsol două camere pentru păstrarea arhivei județului și a Tribunalului (aici era arhiva Prefecturii și a Tribunalului și atunci când le-a cercetat dr. Pompei Gh. Samarian, păstrate foarte bine, dovadă că nu au fost distruse în timpul primului război mondial. Tot în palat va fi găzduită Tipografia județului, iar mai târziu Protoieria și Judecătoria – nota ns.).

Vedere scrisă la 4 august 1918

Frumos și încăpător este palatul; iar executarea acestei clădiri, care formează o măreață podoabă pentru oraș, s-a construit de d. arhitect Ciconi cu o conștiinciozitate care-i face onoare.

Palatul, împreună cu locuința prefectului, costă pe județ (aproximativ căci încă nu s-a făcut situația definitivă), cam 480 mii lei. (prețul exact a fost de  488.825 lei-nota ns.).

Singură împrejmuirea curții palatului și a locuinței prefectului costă 15.000 lei. Împrejmuirea aceasta se face cu stâlpi de stejar, uniți cu sârmă, rămânând pentru alte timpuri să se facă o împrejmuire cu grilaj de fier. Și cheltuielile n-au ajuns încă la sfârșitul lor.

Împrejurul palatului se vor face plantații, boschete de arbori și răzoare de flori și verdeață, regulat șoseluite.

Mai este vorba să se înființeze câteva lămpi cu lumină electrică în interiorul palatului și acolo unde e mai multă necesitate cum, de exemplu, în sala Curții cu jurați și a Tribunalului, precum și în curtea palatului; iar mai târziu să se facă în fața palatului un rezervor de apă.

Județul a făcut, în adevăr, un mare sacrificiu pentru înfrumusețarea orașului, construind acest palat.

Și compensarea acestui sacrificiu nu se poate găsi în economia ce se face de la chirii, căci aceste chirii erau anual de 7500 lei, pe când amortizarea datoriei ce s-a contractat cu construcția costă pe județ câte 32792 lei 60 bani pe fiecare an în timp de 30 de ani, care însumează în total un capital de lei 98778, numai anuitățile împrumutului de lei 413999, bani 98, ce județul a făcut la casa de depuneri, afară de cheltuielile ce vor necesita pentru reparații și întreținerea palatului.

Orașul are datoria de a se pune în armonie cu aceste sacrificii ale județului și anume să paveze străzile, să se gândească la facerea unor lucrări pentru aducerea apei potabile la dispoziția locuitorilor, să planteze o grădină publică și să îmbunătățească sistemul său de iluminare.     

Pavarea trotuarelor cu bazalt artificial este, se înțelege, un început bun, și pentru aceasta suntem recunoscători actualului consiliu comunal și șefilor partidului național liberal din localitate, dar mai trebuiesc și alte îmbunătățiri carer se impun”.

 Recepția provizorie a clădirii s-a făcut într-o zi de sâmbătă, 30 noiembrie 1896, atunci când a sosit în oraș arhitectul Țărușanu, însoțit de autorul proiectului, arhitectul Săvulescu. Cei doi, însoțiți de prefectul Stoianescu, Procop Dumitrescu și A. Vineș, membri ai delegației județene și arhitectul constructor al palatului Giusepe d. Ciconi, „au vizitat toate camerele palatului, pivnițele, casa construită pentru locuința prefectului; au făcut sondaje pentru a vedea temelia clădirii, au măsurat înălțimile și lărgimile pieselor și sălilor, au măsurat scările etc. Totul a fost găsit bine.

Aceasta este recepțiunea provizorie, pentru că construcția rămâne încă un an în seama d-lui antreprenor, anul de întreținere, în care timp se poate vedea încă dacă construcția prezintă vre-un defect și după împlinirea anului de întreținere se face recepția definitivă”.²²

Vedere scrisă la 26 aprilie „1924

Recepţia definitivă a lucrării s-a făcut în ziua de 21 ianuarie 1898, de o comisie formată din: C.M. Mironescu, inginer, inspector general în Consiliul Tehnic de pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice; Atanase Stoianescu, prefectul judeţului; M. Gheţu, preşedintele Consiliului Judeţean şi M. Wegener, inginerul judeţului.

După darea în folosință a clădirii, prefectul a luat măsuri pentru înzestrarea lui cu mobilierul necesar, procedând sistematic și în limita mijloacelor de care dispunea județul²³. După confecționarea și fixarea transperantelor, „pentru înființarea de mobilier s-a încercat mai întâi întocmirea unor proiecte pe baza cărora să se dea în întreprindere lucrarea, dar acest mod de a se procura mobilierul a trebuit să fie părăsit căci procente nu s-au putut face din cauzele acestea; dacă s-ar adopta desenele și calitatea materialelor după fotografiile și prețurile curente ale diferitelor case care construiesc sau furnizează mobile, s-ar da loc la favoruri, preferințe magazinului după al cărui catalog s-ar forma proiectul în paguba celorlalți.

Dar pentru că nici o lucrarea nu se poate face fără fonduri, să arătăm mai întâi mijloacele de acoperire a cheltuielilor de mobilier.

Consiliul județean judecând că cu fondurile ordinare nu se poate înzestra palatul cu mobilierul de care are trebuință, a autorizat contractarea unui împrumut de 90.000 lei din care lei 30.000 i-a afectat la mobilizarea palatului cu mobilier.

Împrumutul s-a realizat și pe baza lui d. prefect a adus chestiunea în deliberarea consiliului județean pentru a decide asupra modului cum să se procure mobilierul pentru palat”.

Iată explicațiile date de prefect, în ședința consiliului județean de la 1 noiembrie 1897: „După construcțiunea palatului administrativ și judecătoresc din acest oraș consiliul județean a destinat fonduri cu care să se înființeze mobilier la acest palat.

Saloanele care trebuiesc din nou și complet mobilate sunt:

a)   Sala de ședințe a Consiliului județean.

b)   Sala de ședințe a Curții cu jurați.

c)    Sala de ședințe a Tribunalului.

d)   Cabinetul Prefectului.

e)    Sala de deliberare a Tribunalului.

f)      Cabinetul Președintelui de Tribunal.

Mobilierul ce necesită urmează să fie potrivit cu trebuințele serviciului și cu destinațiunea dată saloanelor.

Pentru procurarea acestui mobilier prin licitațiune publică, am cerut serviciului tehnic al județului să formeze cuvenitele planuri și devize, dar aceste proiecte nu s-au primit încă...”

Consiliul deliberând asupra propunerilor prefectului a autorizat cumpărarea mobilierului prin bună învoială; a instituit o comisie compusă din prefectul județului, consilierul G. C. Gheorghiu și inginerul județului ca să cumpere mobilierul. Pentru a îndeplini cele votate în consiliu, comisia a mers la București unde a luat legătura cu mai multe case de comerț, care furnizau astfel de obiecte și a găsit că „S. Emanuel care poseda un mare magazin de mobile în str. Victoriei nr. 67, prezintă mai multe avantaje pentru județ și garanții suficiente că va furniza mobilierul, articole de tapițerii și decorațiuni, în condiții satisfăcătoare, deoarece acesta a mai avut astfel de furnituri la Stat și județe pe care le-a îndeplinit în mod conștiincios”. Acesta a venit la călărași în luna decembrie, aducând mostre de stofe și piele pentru draperii și scaune, costul acestora fiind de 25.800 lei.

Comisia, secondată și de M. Ghețu, președintele Consiliului județean, după ce a stabilit definitiv devizele , forma și dimensiunile diferitelor furnituri și materialele care să se întrebuințeze, pe care le-a sigilat a intrat în tratări cu S. Emanuel asupra prețului, și după  lungi discuții a convenit a face o reducere  din prețurile devizului cu zece la sută, rămânând de plată lei 23.220.

Termenul în care se va confecționa și a se preda mobilerul a fost stabilit la data de 1 mai 1898. Imediat după încheierea contractului, S. Emanuel a confecționat estradele de lemn din saloanele pentru ședințele consiliului și pentru ședințele Tribunalului. Din informațiile ziarului urma ca în luna aprilie 1898 mobilierul să fie gata și să se instaleze în palat.

Având în vedere că inițial a fost construit un gard din sârmă cu stâlpi de stejar, în ziua de 14 ianuarie 1911 a fost stabilită licitația pentru darea în antrepriză a construcției împrejmuirii Palatului, cu oferte incluse și fără drept de supraoferte²⁴. Valoarea lucrărilor după devizul întocmit de serviciul tehnic era de 39.900 lei, din care 26.000 lei valoarea grilajului de fier, iar 13.000 lei construcția stâlpilor de la porți și a soclului de zidărie.

Vedere în care se vede gardul de fier și beton construit după 1911

Acum, după cele consemnate, sintetizând putem spune că specificul românesc se poate aplica și în acest caz: 5 ani de birocrație (cumpărare teren, făcut rost de bani, proiectul planului clădirii, licitații) și doar doi ani pentru construcția efectivă a clădirii.

Clădirea, construită în stil neoclasic, cu fundaţii de beton, ziduri de cărămidă presată cu grosimea de 42-50 cm, soclu placat cu piatră fasonată cu profilatură bogată, compusă din subsol parţial, parter şi etaj, pod înălţat, planşee şi şarpantă de lemn şi învelitoare de tablă galvanizată, avea la data recepţiei 51 de camere (după alte surse, 58) şi o suprafaţă de 2517, 63 m.p.

De-a lungul timpului clădirea, care a impresionat în epocă şi impresionează şi astăzi, prin măreţie şi arhitectură, a suferit unele modificări şi reparaţii, dar cea mai importantă lucrare de reparaţii s-a executat în anii 1957-1958. În acei ani, din cauza crăpăturilor serioase de la parter până la cornişe, s-a întocmit un proiect de reparaţii capitale şi consolidare a clădirii în valoare de 828.000 lei.

Cu această ocazie, s-au făcut ancoraje de oţel beton lat de 50,5 mm şi oţel rotund de 25 mm, la ambele aripi(dreapta şi stînga) pe laturi orizontale şi longitudinale.

De asemeni, s-a refăcut planşeul la sala mare, deoarece tencuielile se desprinseseră, iar fermele de lemn căpătaseră săgeată, fiind slab dimensionate şi parţial putrede din cauza apelor ce pătrunseseră prin luminator.

Consolidările şi reparaţiile din anii 1957-1958 au fost cauzate de infiltraţiile la fundaţii de la haznalele ce se aflau pe ambele aripi, care s-au desfiinţat cu această ocazie. Tot acum s-au executat trotuare late de 1 metru cu îmbrăcăminţi de asfalt, cu rigole de scurgere şi cu drenarea apelor spre canalul colector.

Faţă de planul iniţial s-au creat din unele birouri compartimente mai mici pe aripa dreaptă, etaj la 2 săli, precum şi astuparea unui număr de 5 uşi.

În anii 1966-1967 s-a introdus încălzire centrală, clădirea fiind racordată la centrala de termoficare de la blocurile din strada Progresul, valoarea lucrărilor fiind de 425.000 lei (în prezent, Palatul beneficiază de centrală termică proprie).

Deşi a fost prevăzută cu ocazia reparaţiei din anii 1957-1958, considerându-se a fi necesară, din cauza fisurilor existente la ambele aripi, care nici în urma reparaţiilor nu se stabilizau, operaţia de subzidire la fundaţie nu s-a efectuat.

Întrucât planşeele erau de lemn şi la orice trepidaţie mai mare vibrau, s-a prevăzut şi în anii de după 1968 au fost schimbate şi înlocuite cu planşee de beton. Tot atunci s-a revizuit şi înlocuit parţial tâmplăria exterioară, ca şi învelitoarea de tablă.

După desfiinţarea regiunii Ialomiţa, în anul 1952, clădirea a adăpostit Sfatul popular al raionului Călăraşi, care ocupa toată partea dreaptă, iar aripa stîngă era ocupată de Tribunalul Popular al raionului Călăraşi, Notariatul de Stat şi Colegiul de Avocaţi.

Odată cu noua reorganizare administrativă din anul 1968 şi reînfiinţarea judeţului Ialomiţa, dar de această dată cu reşedinţa la Slobozia, Palatul Administrativ a găzduit instituţiile de partid şi administrative ale municipiului Călăraşi, iar după  înfiinţarea judeţului Călăraşi, în ianuarie 1981, acesta devine sediul Consiliului Popular al judeţului Călăraşi(aripa din dreapta) şi Comitetul Judeţean P.C.R.(aripa din stânga).

Perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989 producând schimbări în sistemul administrativ românesc, Palatul Administrativ şi-a schimbat locatarii, aici funcţionând Prefectura judeţului Călăraşi şi, pentru o scurtă perioadă, Consiliul judeţean Călăraşi.

Astăzi, la peste 120 de ani de la darea sa înfolosinţă, Palatul Administrativ, care adăposteşte numai Instituţia Prefectului, şi-a schimbat jumătate din faţă (aripa din stânga), aripa din dreapta afându-se în stare de ruină, cel puțin până în acest moment, autoritățile locale negăsind soluția pentru reabilitarea întregii clădiri, care a reprezentat şi reprezintă emblema arhitectonică a judeţului Călăraşi.

Palatul Administrativ astăzi. Sursa: httpsaudiotravelguide.ro

Sala fostei Curți cu jurați astăzi. Foto Bob Luminița

 Locuința prefectului astăzi. Foto Constantin Tudor

Locuința prefectului astăzi. Foto Constantin Tudor

NOTE

1. ”Gazeta Ialomiței”, nr. 11 din 16 octombrie 1895.

2. “Construirea palatului administrativ”, în “Ialomițeanul”, nr. 3 din 21 ianuarie 1890.

3. “Ialomițeanul”, nr. 3 din 20 ianuarie 1891.

4. „Ialomițeanul”, nr. 7 din 17 februarie 1891.

5. „Ialomițeanul”, nr. 8 din 24 februarie 1891.

6. „Ialomițeanul”, nr. 19 din 19 mai 1891.

7. „Ialomițeanul”, nr. 50 din 29 decembrie 1891.

8. “Ialomițeanul”, nr. 47 din 8 decembrie 1891

9. „Ialomițeanul”, nr. 7 din 16 februarie 1892

10. „Ialomițeanul”, nr. 42 din 25 octombrie 1892.

11. „Luptătorul”, nr. 16 din 19 decembrie 1892.

12. „Ialomițeanul”, nr. 6 din 7 februarie 1893.

13. „Ialomițeanul”, nr. 9 din 28 februarie 1893.

14. „Ialomițeanul”, nr. 21 din 23 mai 1893.

15. „Ialomițeanul”, nr. 9 din 6 martie 1894.

16. „Ialomițeanul”, nr. 14 din 14 aprilie 1894.

17. „Ialomițeanul”, nr. 36 din 25 septembrie 1894

18. „Ialomițeanul”, nr. 11 din 25 martie 1895.

19. „Ialomițeanul”, nr. 19 din 4 iunie 1895 și nr. 20 din 12 iunie 1895.

20. Aureliu V. Ursescu, Anuarul județului Ialomița pe 1906, Călărași, 1906, p. 224-225.

21. „Ialomițeanul”, nr. 7 din 15 septembrie 1896.

22. „Ialomițeanul”, nr. 15 din 1 decembrie 1896.

23. „Gazeta Ialomiței”, nr. 12 din 5 aprilie 1898.

24. „Liberalul”, nr. 100 din 19 decembrie 1910.

SECVENȚE DIN ISTORIA JANDARMERIEI

CĂLĂRĂȘENE

În fiecare an, la 3 aprilie, se sărbătorește ZIUA JANDARMERIEI,  marcându-se astfel, momentul când, în anul 1850, domnul Moldovei Grigore Alexandru Ghica, a aprobat hotărârea Divanului Obștesc, semnând actul de înființare a jandarmeriei: “Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”.

Dar nu despre istoricul jandarmeriei, în general, mi-am propus să scriu, ci despre jandarmeria călărășeană, care a a împlinit în urmă cu două zile 124 ani de când în capitala județului Ialomița de atunci, orașul Călărași, în baza Legii asupra Geandarmeriei rurale, promulgată prin Decretul Regal nr. 30 din 1 septembrie 1893, lua ființă Compania de jandarmi a județului Ialomița (devenită Legiunea de jandarmi Ialomița, după apariția Legii Jandarmeriei Rurale, la 1 aprilie 1929). Conform acestei legi se înființa pentru prima dată Inspectoratul General al Jandarmeriei (condus de un general), care avea în subordine patru inspectorate de circumscripție (regionale) situate în orașele de reședință ale Corpurilor de Armată – București, Galați, Craiova și Iași -, comandate de către un ofițer cu gradul de maior. Aceste inspectorate de circumscripție erau organizate pe companii, corespunzătoare unui județ. În fiecare județ, prefecții reprezentau autoritățile superioare ale unităților de jandarmi, în materie de siguranță și ordine publică, iar din punct de vedere al misiunilor de poliție judiciară, jandarmii se subordonau judecătorilor de instrucție și procurorilor.

Atunci când, în anul 2010, a apărut ediția a treia a Monografiei municipiului Călărași, am decis ca în cadrul capitolului Instituții militare și de justiție să introduc și cele două arme care își au locul în cadrul Ministerului Afacerilor Interne: Pompierii și Jandarmeria, deși informațiile pe care le aveam despre cele două arme nu acopereau în totalitate istoria instituțională a acestora.

Timpul scurs de atunci a adăugat noi informații despre istoria Jandarmeriei călărășene, unele dintre acestea publicate în articole din presa locală, altele pe pagina de Facebook sau pe blogul personal.

Astăzi, grație ziarelor care au apărut la Călărași începând chiar cu momentul înființării Companiei de Jandarmi Ialomița, și care au ajuns în posesia noastră cu sprijinul părintelui Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni și a d-lui George Stoian din Slobozia, motiv pentru care le adresăm mulțumiri publice, putem prezenta unele aspecte mai puțin cunoscute din istoria jandarmeriei călărășene (ialomițene).

În Anuarul Ministerului de Interne scos la data de 16 aprilie 1895, Compania de jandarmi Ialomița, înființată la 1 aprilie 1895, este înscrisă dar nu are evidențiați comandantul (un căpitan cf. Legii) și ajutorul (un locotenent).

Conform art 14 din  legea jandarmeriei rurale avem înscris efectivul și cadrele pentru fiecare companie. Județul Ialomița de atunci, care avea 7 plăși, are înscrise 8 stațiuni (secții), câte una pentru fiecare plasă și una pentru reședința județului, orașul Călărași. Numărul jandarmilor călări pentru aceste stațiuni era de 3 sergenți majori plutonieri, 8 sergenți ca șefi de stațiuni și 24 jandarmi, iar ca jandarmi pedeștri 1 sergent și 3 jandarmi. Totalul jandarmilor era de 39. La rubrica observații se face mențiunea: La fiecare reședință de județ, în afară de cei 3 sergenți majori plutonieri, va fi: un sergent călare, un sergent pedestru, 3 jandarmi călări și 3 jandarmi pedeștri. De asemenea, la fiecare subprefectură sau reședință de plasă, va fi: un sergent călare și 3 jandarmi călări. La fiecare comună rurală va putea fi o stațiune de jandarmi, care va avea un caporal cap de stațiune. Numărul jandarmilor va fi de unu, doi sau mai mulți, până la minimum unul de suta de familii. (să nu vă faceți iluzii că acest număr prevăzut de lege a fost atins vreodată la nivelul județului Ialomița de atunci)

Dacă Aureliu V. Ursescu, în al său Anuar al județului Ialomița din anul 1906, ne spune că: „La 29 mai 1895 s-a angajat cel dintâi jandarm pentru compania județului Ialomița, conform legei din 1 septembrie 1893”, ziarul „Ialomițeanul” nr. 17 din 21 mai 1895, ne informează că: „D. căpitan Iancu Ghimpa, comandantul jandarmeriei rurale, a sosit în Călărași chiar în ziua de 18 mai.

Îi urăm bună - venire, plini de bucurie că județul Ialomița a avut distinsa onoare d-a i se desemna un asemenea demn comandant al jandarmeriei.”

De la primul comandant, căpitanul Iancu Ghimpa, care a rămas în funcție până la 20 aprilie 1896 și până la desființarea jandarmeriei în anul 1948, în fruntea Companiei de Jandarmi Ialomița, devenită din 1929 Legiunea de Jandarmi Ialomița, s-au perindat mulți ofițeri, unul mai destoinic decât celălalt (Aureliu V. Ursescu ni-i dă pe primii 8, care au ocupat această funcție până la 10 februarie 1906, unul dintre aceștia Frank Mawr ocupând funcția de 2 ori, între 1 decembrie 1897 – 23 aprilie 1900 și 5 decembrie 1902-10 februarie 1906). Ceea ce voi prezenta în continuare, sunt câteva secvențe din activitatea jandarmeriei călărășene, secvențe care scot în evidență aspecte ale activității jandarmilor, dar mai ales poziția pe care o ocupa comandantul jandarmilor într-un oraș dominat de armată: trei regimente militare (uneori chiar patru), un batalion de grăniceri, din 1925 o secție de pompieri militari etc.

26 octombrie 1896. După cum aflăm din ziarul „Gazeta Ialomiței” din 27 octombrie 1896, Regele și regina merg la Constanța. Între oficialitățile ce au întâmpinat familia regală la gara Ciulnița s-a aflat și comandantul jandarmilor, căpitan  I. T. Ulik. Regele s-a întreținut cu oficialitățile prezente, întrebându-l și pe cpt. I.T. Ulik despre numărul jandarmilor, iar pe cei de față dacă este bună această instituție. Regele a zis: „Este bună instituția aceasta, nu-i așa?”, iar cei de la ziar ne spun că răspunsul nu putea fi decât afirmativ.

Pentru a urmări lucrările la portul Constanța, la 23 octombrie 1901, regele trece din nou la Constanța. La stațiile Lehliu, Ciulnița, Mărculești și Fetești erau postați câte doi jandarmi și mulțime de cetățeni.

În ziua de 4 mai 1908, familia regală vizitează din nou orașul Călărași. Deplasarea de la Chiciu până în portul Călărași se face cu vaporul „Domnița Florica”. În cadrul măsurilor de siguranță luate de autorități notăm faptul că circulația trăsurilor a fost întreruptă, iar pe ambele maluri ale Borcei de la port și până la Gura Borcei (Chiciu) erau postate echipe duble de grăniceri și jandarmi rurali.

Ziarul „Deșteptarea Ialomiței” din 6 iunie 1913, ne informează că în urmă cu zece zile Regele Carol I și Regina Elisabeta, împreună cu principesele Elisabeta și Maria, au trecut la Constanța. La Ciulnița au ieșit în întâmpinare autoritățile locale și județene. Prefectul județului împreună cu comandantul jandarmilor din județ, căpitanul D. Constantinescu, atunci când trenul a oprit la Ciulnița, au fost invitați de rege în trenul regal, însoțind pe Majestățile Lor până la gara Saligny unde au fost întâmpinate de prefectul județului Constanța, Irimescu.

Regele Carol I s-a înapoiat de la Constanța, luni, 3 iunie 1913, singur și a fost întâmpinat în gara Fetești de prefect și comandantul jandarmilor, care s-au urcat în trenul regal și l-au însoțit pe rege până la gara Dâlga. 

La 25 mai 1916, regina Maria, însoțită de principesele Elisabeta și Maria au vizitat Călărașiul. Între oficialitățile care au întâmpinat-o pe regină la gara Călărași, s-au aflat prefectul județului Mihail Berceanu, primarul orașului Sima Niculerscu, comandantul regimentului 5 de cavalerie și căpitanul Constantinescu, comandantul companiei de jandarmi. Ordinea în oraș, pe tot timpul vizitei, a fost asigurată, după cum ne informează ziarul „Adevărul” din 27 mai 1916, mulțumită polițaiului Dumitrescu și căpitanului de jandarmi Constantinescu – comandantul Companiei de jandarmi Ialomița.

La 27 septembrie 1931, ziarul „Biruința” ne informează că „în locul d-lui maior Cornea mutat la Constanța, a fost numit comandant al Legiunii de Jandarmi Ialomița d. maior Mânecuță un distins ofițer din corpul jandarmeriei.”

În același număr al ziarului găsim articolul „Ne pleacă un om”, în care citim: „Ultimele știri anunță mutarea din județul nostru, a d-lui maior Horia Cornea, de la Legiunea de Jandarmi Ialomița la Inspectoratul Jandarmeriei din Constanța.

Nu știm dacă schimbul acesta convine intereselor de carieră a d-lui Cornea, care poate este obligat să treacă prin toată filiera funcțiunilor, dar știm cu certitudine, că întreg orașul și județul regretă sincer plecarea lui; prietenii, ca și cei care l-au cunoscut puțin, aveau față de fostul comandant al Legiunii o simpatie vădită, o atracțiune, simțăminte justificate de firea celui care pleacă; un om înzestrat cu un suflet cum puțini se găsesc, mai cu seamă în aceste timpuri de materialism excesiv (Câtă asemănare cu prezentul pe care-l trăim și care este dominat de același materialism feroce-n.ns.); maiorul Cornea pleacă unde-l cheamă interesele; locuitorii acestui județ îl roagă să nu-i uite, ori de câte ori s-ar afla de ei, și-l roagă ca, pe măsură ce-i va îngădui timpul, să vie să-i mai vadă.”

În ziarul “Biruința” nr. 2 din 16 ianuarie 1935, este prezentat comandantul Jandarmeriei ialomițene: “Ordinea la sate – siguranța averii și persoanei cetățenilor -, sunt încredințate jandarmeriei rurale în fiecare județ.

În județul Ialomița corpul acestei poliții rurale are norocul să aibă în frunte pe un om identificat cu misiunea sa, dublat de un om distins și european în înțelesul occidental al cuvântului.

Domnul Maior Richard Georgescu - Comandantul Legiunei de Jandarmi Ialomița, în scurtul timp de când conduce această instituție, a dovedit că este stăpân pe misiunea sa, și ca urmare – autorii furturilor și delictelor se descoperă la timp – din care cauză – infractorii ori și-au luat lumea în cap, ori înfundă pușcăria.

 Opinia publică este mulțumită de mâna de fier ce conduce jandarmeria ialomițeană.

Urăm județului nostru să se bucure încă mult timp de aptitudinile de apărător al ordinii publice, al siguranței persoanelor și averilor, aptitudini ce le posedă Domnul Maior Richard Georgescu.”

Câteva săptămâni mai târziu, același ziar, în numărul din 7 februarie 1935, prezintă “O mare captură a jandarmeriei. Arestarea vestitei bande de hoți de vite, condusă de Vasile Moldoveanu, care a băgat groaza în populație. Răsplătirea jandarmilor care au operat arestările”.

Astfel, aflăm că: “Încă din toamna anului trecut, județele Ialomița, Brăila, Tulcea și Constanța, erau terorizate de o bandă de hoți de vite, care operau cu atâta dibăcie, încât prinderea lor, părea aproape imposibilă. Odată cu venirea în fruntea jandarmeriei ialomițene a d-lui maior Richard Georgescu, D-sa fiind informat la timp despre isprăvile acestei bande, a dispus intensificarea cercetărilor și urmăririlor, care au dus la frumoasa captură, redând populației terorizate și jefuite, liniștea necesară.

Timp de 40 de zile, neobosiții și vrednicii jandarmi sub energica conducere a șefilor de secții de la Fetești și Țăndărei, au urmărit travestiți, pe cei 17 faimoși bandiți, până la capturarea lor”.

După capturare, comandantul Legiunii a trimis inspectorului general al Jandarmeriei un raport amănunțit, solicitând citarea prin ordin de zi a vrednicilor săi subalterni: jandarmii plutonieri majori Stanciu Constantin și Barbu Mihai – șefii celor două secții; plutonierii Bălan Gh., Neagu Ion, Mărcănescu Mihalache, Gropineanu Sava, Pană Petrache, Sulică Gh., Cotruță Gh., Enică Ion; sergenți instructor Radu Marin, Mihuț Constantin, Vacă Marin, Ceapraz Voicu și soldații Căpățână Ignat, Gheorghe Constantin, Țingan Ilariu, Câmpeanu Gheorghe.

Alți hoți de vite, care aveau ca șef un măcelar din Călărași și acționau în zona Călărași – Fetești, au fost arestați prin eforturile șefului de post de la Șocariciu, plutonier Crăciun Constantin, unul dintre cei mai buni ofițeri de poliție din Legiunea de jandarmi. 

Cam în aceiași perioadă o bandă de spărgători țigani care se ascundeau în păpurișul bălții Ceacu, a fost urmărită și prinsă, datorită curajului și inteligenței plutonierului Bratosin Ion. Pe lângă 17 cai, piei de oaie, covoare, lână, plăpumi etc, la percheziția efectuată au fost găsite revolvere și peste 60 de cartușe netrase.

Ziarul “Sirena” din 1 ianuarie 1936, ne prezeintă un alt șef al jandarmeriei ialomițene, căpitanul N. Ștefănescu care “și-a legat numele de județul nostru printr-o activitate care a dus, dacă nu la stârpirea totală a infracțiunilor, dar cel puțin la scăderea numărului lor.

Venind aci de vre-o doi ani de zile, a dat cea mai frumoasă organizare serviciului de menținere a ordinei și paza avutului locuitorilor din întregul județ.

Colindând satele, a infiltrat în subalternii săi, în primul rând, spiritul de disciplină și respect față de autorități, pe care aceștia, emancipați cum se credeau, îl uitaseră.

 Prin conferințe ținute pe secții și la Legiune, le-a înmulțit cunoștințele profesionale, pentru ca să fie cât mai legal utili societății și i-a lecuit pe unii, care credeau că nu ei sunt în slujba societății, ci locuitorii trebuia să le fie slugi sau supuși.

În anul ce a trecut, activitatea Legiunii de jandarmi dovedește o muncă intensă, atât din partea d-lui căpitan Ștefănescu, cât și a ofițerilor subalterni, cu șefii secțiilor și posturilor de jandarmi.

Pentru toate infracțiunile cercetate, s-au dresat actele legale respective și cu vinovații – dacă a fost cazul -, au fost trimiși forurilor competente.

D-l Prefect al județului, șeful legal al poliției din întregul județ, a știut ce cere fiecăruia din colaboratorii d-sale și de aceea am ajuns în situația ca, fiecare din aceste servicii să poposească cu îndeplinirea legală a datoriilor pentru care ființează.

D-l căpitan N. Ștefănescu și subalternii d-sale, au dreptul deci la recunoștința populației județului, la grija căreia a vegheat și va continua să vegheze.”

Despre “Un șef activ. D-l maior Marin Ionescu – comandantul Legiunii de jandarmi Ialomița”, scrie ziarul “Glasul Bărăganului” din 31 iulie 1940: “La comanda Legiunii de jandarmi Ialomița, se află de câtva timp distinsul militar, care este D-l maior Marin Ionescu.

Plin de tact și cu multă experiență D-sa își îndeplinește îndatoririle cu multă conștiinciozitate. În special în ce privește menținerea ordinii publice, paza și poliția satelor și a orașelor, totul se petrece în cea mai bună orânduire, sub îndrumarea directă și privegherea atentă a d-lui maior Marin Ionescu.

Ne-am putut convinge personal de această stare de lucruri, la fața locului, ca unii ce cutreierăm satele ialomițene în cercetarea profesiunii noastre. Peste tot ordine desăvârșită și vigilență activă. Șefii de posturi și de secții, cum și subalternii lor, își fac în mod desăvârșit  datoria.

Ordinea și liniștea staelor din județul nostru, sunt o realitate.

 Îl felicităm călduros pe d-l maior Marin Ionescu și-i dorim să stea cât mai multă vreme la conducerea Legiunii de jandarmi a județului nostru.”

Așa după cum vă este cunoscut din anul 2005 Inspectoratului Județean de jandarmi Călărași, i-a fost atribuită denumirea onorifică „General de brigadă Barbu Pârâianu”. Despre generalul de mai târziu, devenit Inspector General al Jandarmeriei, în anul 1934, am scris destul de mult, mai aprofundat chiar în urmă cu un an. Așa cum am scris și altă dată, deși gorjean la origine, viitorul general, a activat, tânăr locotenent fiind, chiar în curtea unde astăzi funcționează Inspectoratul de Jandarmi Călărași care-i poartă numele. Pe lângă documentele din arhivele militare, ne confirmă acest lucru și ziarul “Deșteptarea Ialomiței” din 16 octombrie 1911, în care citim că: „Doi ofițeri din armata germană de la Koblentz, care se cunoșteau cu d. colonel Negrutz de la manevrele imperiale germane, anume locotenentul Berhausen și sublocotenentul Nieder-hoferr, înapoindu-se de la Constantinopol, au făcut o vizită d-lui colonel Negrutz – comandantul regimentului 5 Ialomița nr. 23, în ziua de 14 octombrie, unde au fost primiți cu mari onoruri și ospătați la popota ofițerilor din garnizoană.

În ziua de 15, ofițerii oaspeți însoțiți de d. locotenent Pârâianu, au vizitat Prefectura, Tribunalul și Gimnaziul local.”

Ajuns general și Inspector General al Jandarmeriei Române, Barbu Pârâianu, va reveni pe meleagurile unde a activat ca tânăr locotenent, cu prilejul vânătorii regale din luna noiembrie 1934, organizată pentru regele Carol al II-lea și fiul său Mihai Mare Voevod de Alba Iulia, în pădurile Bazarghideanu și Putineiu, de pe raza comunei Perișoru. Din suita regală a făcut parte și generalul Barbu Pârâianu – Inspector General al Jandarmeriei.

Așa cum ne informează ziarul „Biruința” din 11 noiembrie 1934, vânătoarea a avut loc într-o zi de duminică, iar sâmbătă seara în gara Seceleanu (astăzi stația Mărculești) a sosit ministru de interne Ion Inculeț „cu reprezentanți ai Siguranței Generale și ai Jandarmeriei pentru a lua toate măsurile pentru paza Suveranului și reușita vânătorii.”

 Din același ziar aflăm că „Pe tot timpul vânătorii, paza M.S. Regelui a fost făcută de echipe de polițiști și jandarmi, puse direct sub conducerea col. Todoruț – Inspectorul Jandarmeriei Constanța (căruia i se subordona Legiunea de Jandarmi Ialomița), maior Richard Georgescu – comandantul Legiunii de Jandarmi Ialomița și polițai Badac.”

Pe lângă articolele închinate inspectorului general al jandarmeriei la numirea în această funcție și la trei ani de la numire, ziarul “Biruința” din 16 ianuarie 1935, publică Ordinul de zi al Inspectorului General al Jandarmeriei, general Barbu Pârâianu, adresat și jandarmilor călărășeni: “De ziua Anului Nou, gândul meu se îndreaptă către voi - ofițeri, personal civil, reangajați și soldați -, distinși colaboratori din toate unghiurile țărei unde v-ați găsit, care m-ați ajutat în greaua misiune ce mi s-a încredințat – și pe care nu am putut-o duce la bun sfârșit decât numai împreună, urându-vă din tot sufletul sănătate și spor la muncă.

În îndeplinirea serviciului vostru de agenți și ofițeri de poliție - ați avut de luptat cu greutăți și privațiuni destul de mari, pe care eu le cunosc și numai datorită spiritului vostru de abnegație și devotament ați putut să le înfruntați cu bărbăție, divedind că sunteți jandarmi -, ostași desăvârșiți – și oricând țara poate conta pe voi.

Să nu uitați că misiunea voastră în sate, ca organe de poliție, însărcinate cu ordinea și siguranța teritoriului, este o misiune de mare încredere, la care suntem datori să răspundem cu mândrie și demnitate.

Păstrați același devotament șefilor voștri, faceți-vă datoria în cinste și legalitate – deviză ce trebuie să aibă fiecare jandarm – căci numai așa veți binemerita de la Patrie.

Cu convingerea ce o am în voi toți colaboratorii mei vă zic: La mulți ani!

                                         Inspector General al Jandarmeriei,

                                                           General, B.Pârâianu”