CĂLĂRAȘIUL VĂZUT DE GEORGE ACSINTEANU

Născut la 13 iulie 1905 în satul în satul Panduri, comuna Frumușica, județul Ialomița, face școala primară în satul natal, după care urmează școala normală din Călărași, apoi Liceul „Matei Basarab” din București, Facultatea de Litere și Drept, Universitatea București și Cernăuți. A debutat în revista Ritmul vremii. A colaborat la Falanga, Universul literar, Gândirea, Vremea, Convorbiri literare, Clipa, Universul, Dimineața, Cultura poporului, Țara noastră, Ecoul, Orizonturi…A debutat editorial cu romanul Piatra neagră în 1930, prefațat de Liviu Rebreanu. În deceniul al patrulea a publicat mai multe volume de proză și versuri. A fost ucenic tinichigiu, tipograf, învățător, bibliotecar, redactor la Țara noastră, secretar literar la Radiodifuziune, servitor la o cârciumă din Călărași, atașat de presă, iar după 1944, văcar, referent tehnic la o gospodărie agricolă de stat și consilier juridic.

În ianuarie 1938, după 20 de ani de la absolvirea școlii normale se reîntoarce în Călărași, realizând reportajul „Călărași, orașul Bărăganului și al apelor”. Să vedem, împreună, cum a regăsit George Acsinteanu orașul copilăriei sale. Reportajul începe în „Gara amintirilor”, iar fostul elev al școlii normale scrie: „Nu m-am gândit niciodată că un oraș al muntelui sau al câmpiilor, poate să îmbătrânească, așa cum îmbătrânesc oamenii, păsările, florile.

Să fie, într-adevăr, o bătrânețe sinceră, o moarte lentă a inimii, sau numai o părere, un fals ochean al gândului prin care privim orașul nevăzut de multă vreme?

Oricum, după aproape 20 de ani de când n-am mai pus piciorul în târgul tristei și întunecatei mele copilării, Călărașii mi s-au părut astăzi cu obrazul crispat, adus de spate, trist și mohorât ca un moșneag bolnav. Chiar în clipa când am coborât din tren un sentiment ciudat mi-a străpuns sufletul. Nu-mi venea să cred dacă am ajuns pe peronul gării ce mi se păruse de atâtea ori, cu 20 de ani în urmă, un imens palat roșu, în care oamenii cu chipiuri tot roșii săvârșeau minuni, sau lângă o gară scundă, ca toate gările de pe Bărăgan, cu zidurile roase de vânt sau cu streșinile de țiglă mâncate de ploaie. Nu cumva greșisem drumul.

-                    Am ajuns la Călărași?

Vream să mă conving, să-mi spulber incertitudinea. Omul pe care l-am întrebat s-a uitat lung la mine, a zâmbit ciudat și a trecut mai departe, spre o poartă de scânduri, făcută în colțul de răsărit al clădirii, unde un funcționar în uniformă făcea controlul biletelor.”

După ce descrie încercarea de a vorbi cu cetățeanul amintit, fără a reuși, crezând că este mut, trece de funcționarul care controla biletele, arătându-i permisul de scriitor scrie: „M-am suit într-o birje trasă de doi cai albi, frumoși de-ți era mai mare dragul de ei și am început să privesc de o parte și alta a drumului.

-                    Ia stai, am oprit birjarul. Ce-i aici?

-                    Ce să hie? S-a uitat omul de pe capră, întrebător, la mine. Iaca, oraș ce să hie.

-                    De ce n-ai luat-o pe bulevard?

-                    E în reparație, ș-apoi ocoleam prea mult.

-                    Daaa?

-                    Vezi bine că așa…

Omul a dat bice cailor. Vream să-l mai întreb ceva, să-i spun că de la gară și până la marginea orașului, distanță de vreo 2 kilometri, era înainte o câmpie în fața unei cazărmi de piatră. Pe acest câmp jucam noi, din când în când, cu mingea, atunci când scăpam dintre zidurile școalei. L-am lăsat însă, în pace. Și acesta era un om cu care nu prea ași fi putut lega vorbă de doamne ajută.”

„Se sting prietenii copilăriei” este următorul capitol al reportajului, din care aflăm că: „Am ajuns în mijlocul orașului, acolo unde se ridică cele două palate impunătoare: lăcașul Liceului Știrbey-Vodă și Prefectura județului. După ce am plătit taxa birjarului am stat o clipă nedumerit în inima târgului. Unde să mă duc mai întâi? La Hotel? La liceu, unde auzisem că-i director, Guțulescu, un coleg mai vârstnic, un om de serioasă pregătire intelectuală sau la Palatul Justiției, unde știam că am un  foarte bun prieten cu care mi-am împletit câțiva ani din întunecata mea copilărie, pe procurorul Lazăr Belcin? Debitul de tutun din fața mea m-a atras mai mult. M-am decis. Am cumpărat un pachet de țigări și toate ziarele care apar în localitate. Am trecut apoi la o cafenea unde am cerut un schwartz. Am aprins o țigare și am început să citesc gazetele. De cum am deschis unul din ziare, o fotografie mi-a atras atenția. Îmi părea cunoscută. Foarte cunoscută. Portretul zâmbea la mine ca o primăvară vie. Am citit rândurile de dedesubt: Ing. Grigore Popescu-Ialomița. Colegul Grigore a murit?...În sufletul meu am simțit parcă înțepătura adâncă a unui stilet. Și el a zburat? Copilul acela cu ochii mereu strălucitori și cu necontenit surâs de bunătate în colțul gurii s-a desprins și el din lut spre marele nepătruns?

Călărași! Călărași!

Cât de trist și de bătrân îmi pari astăzi, după 20 de ani! Cât de sobru ești în iarnă, în această iarnă gri ca în poemele lui Bacovia! Parcă ai fi un vast mormânt. În tine s-a stins bunul Popărăscu, boemul și neîntrecutul nostru profesor de muzică. În tine a închis ochii frumoși, poetul fin, ca o palidă rază de stea, Catu Ionescu-Cumletus. În tine s-a sbuciumat și a adormit, somn fără trezire, prietenul Grigore…

Cu aceste gânduri amare mi-am aruncat privirile asupra articolului care însoțea fotografia surâzătoare a lui Grigore. Articolul era semnat de prietenul Lazăr. L-am citit. L-am sorbit cu plâns interior. Cât de simțit și de sincer era strigătul prietenului Belcin.

„…Te-ai stins pe neașteptate Grigore…în ziua înhumării tale, cerul, spre care ai năzuit cu gândul și cu inima, și-a dezvelit fața și te-a primit, cu raze furate de la soarele care încălzește fără deosebire pe toți. A fost, pentru cine a văzut, cel mai prețios omagiu cuvenit sufletului tău, cheltuit generos, pentru toți cărora ai vrut să le adaugi o părticică de bine. Au picat puține lacrimi peste bulgării care ți-au durat casă de veșnicie, unde doarme trupul dăruit morții. Dar au fost lacrimi sincere.”

Intrând în capitolul „Pe malul Borcei, apa turbure ca viața”, scriitorul ne spune că: „Am lăsat ziarul pe masă. Am plătit consumația și am plecat. Unde? La prieteni? Nu. M-am dus întâi să-mi risipesc gândurile, tristețile pe malul Borcei. Zăpada care acoperise orașul și malurile apei se topise. Apa brațului Borcea și a bălților inundate era turbure. M-am uitat de pe țărm în portul ce părea pustiu, spre balta, infinit de apă, spre Silistra, cetate înfiptă în dealul de dincolo de Dunăre, spre nepătrunsul câmpiilor și al apelor. Toate locurile acestea de care eram legat cândva prin lumină de primăvară, prin zile senine de toamnă, sau prin nopți fermecate de lună, prin bucurii și suferinți de copil singur, prin jocuri și muncă, mi se păreau acum atât de stranii, atât de reci. Cât de frumoase erau altădată aceste locuri și cât de negre mi s-au părut azi! N-am mai putut să le privesc. Nu știu de ce. Am plecat spre tribunal să-l văd pe prietenul Belcin. Un cameriei m-a oprit la ușe.

-         Pe cine căutați?

Eram să-i răspund: „pe Lazăr, pe prietenul meu Lazăr.” Mi-am dat seama însă, că sunt într-un lăcaș rigid al dreptății. Am rostit sec:

-         Pe Domnul Procuror Belcin.

-         Poftiți.

Am intrat sfios. Lazăr lucra la un birou cu nasul vârât în hârtii. Am șoptit:

-         Bine v-am găsit Domnule Procuror.

-         Un cap de om al câmpiei și al soarelui, cu străluciri puternice în ochi, izbucni:

-         Ce faci, măi băiatule?

Ne-am îmbrățișat frățește. Lazăr nu se schimbase. Rămăsese același copil, din care țâșneau efluvii de viață, de iubire, de înflăcărare.

-         Măi băiatule, ne-ai uitat cu totul în orașul acesta de provincie.

N-am vrut să-i mai aduc aminte nici de bătrânețea târgului său și nici de Grigore. Am început să-mi încălzesc și eu simțirea lângă robusta lui putere de trăire.

-         Ai venit de mult?

-         Acum o oră.

-         Hai prin oraș, tocmai terminasem treburile.

-         Haide.

Când am coborât scările tribunalului ne-a ieșit în cale un alt prieten, Eugen Cialîc, un neobosit însuflețitor al scrisului bărăgănean.

-        Heee, uite domnule, lume nouă. Să știi că se dărâmă Călărașiul din temelii.

Prietenul nostru, robust ca un maciste, necontenit viu și, cum spune el, cu „fo mie de chesti” în servieta cât toate zilele de sub braț, ne-a luat mai mult pe sus.

-        Haideți măi băieți să mâncați la mine, cu toate că e vineri. Vă dau post, da nu face nimic. Merge și postul cu „fo 10 păhăruțe de vin”.

-        Întâi să vizităm orașul, l-am rugat eu.

-        Aprob, zâmbi Eugen, mai cu seamă că vom lua în centru și „fo două țuici”.

Și așa au ajuns „Pe strada orașului cu amintiri” unde: „Am luat-o încet la braț câte-ș trei, pe strada principală. Această arteră a Călărașilor până în fața Palatului Comunal e mai mult o stradă a librăriilor. Prăvăliile în care se desfac cărțile de școală și cele literare sunt aproape legate una de alta.(și astăzi mai avem în oraș o singură librărie de carte, și aia aproape invizibilă, lângă Liceul Mihai Eminescu – n.ns.). De la palatul comunal înainte spre piața alimentară a orașului se întind renumitele cârciumi călărășene și cafenele în care cetățenii urbei își varsă amarul, își omoară timpul sau își rumegă bârfelile. Dintre toate viciile lor cafeaua și tablele par să fie cele două mai mari pasiuni importate, fără îndoială de la Silistra, de peste Dunăre. Călărașii au și un parc frumos amenajat pe malul Borcei, lângă port. În această grădină publică, în nopți de primăvară sau zilele calde de toamnă, în preajma deschiderii școalelor, tinerii și elevii de liceu își plimbă pe alei dragostea sau cântecul provincial, care de multe ori denaturează în răcnet. În mijlocul parcului se ridică ghebos și tare șubred Teatrul Popular, pe a cărui scenă totuși au ținut conferințe mulți dintre scriitorii și intelectualii noștri de seamă sau au dat spectacole trupe de actori reputați ai teatrelor din Capitală.

- Ei, ce zici domnule, mă strânse de braț prietenul Eugen, s-a schimbat orașul nostru? Ce părere ai?

Eram să-i spun sincer impresia pe care mi-a făcut-o târgul după atâta amar de vreme. La ce bun? L-aș fi mâhnit. Și apoi de unde știam eu că nu era decât o părere. Poate că orașul acesta care mi s-a părut atât de ruginit și de întunecat, să aibă viața lui trăită discret, în adânc; o viață mai mult spirituală, reprezentată de altfel prin cele câteva societăți de cultură și cele câteva ziare care apar în localitate. Despre instituțiile de cultură mi-a vorbit Belcin, în tot drumul nostru, prin oraș, cu o deosebită înflăcărare.

Afară de cele două licee, unul de băieți și altul de fete, mai sunt în Călărași nenumărate alte școli. Apoi societatea corală Freamătul  care poartă azi numele întemeietorului ei „Popărăscu”, desfășoară o vie activitate pe tărâmul muzicii. Liga Culturală condusă de avocatul și cărturarul Mitică Ranetescu, se dovedește din zi în zi mai mult, un nestins focar de răspândire a luminii spirituale și a frumosului. Sub auspiciile acestei instituții ca și sub îndemnul „Ateneului popular Ialomița”, fondat de Grigore Popescu și condus astăzi de scriitorul Lazăr Belcin, s-au organizat șezători literare la care au citit scriitori de seamă din București, s-au dat concerte, festivaluri, s-au desfășurat diferite manifestări culturale”.

Continuând reportajul scriitorul trece la „Întâmplări cu poeți, șefi de gară și birjari” și scrie:

 „ - Apropos, să vă spun o întâmplare din timpul șezătorii, îmi vorbi cu hohot de râs Eugen Cialîc, în timp ce ne așezasem la o masă, într-unul din  localurile străzii principale, ca să luăm cele „fo două țuici”.

Atât pe mine cât și pe Lazăr ne-a mirat deocamdată râsul sănătos al prietenului Cialîc.

-         De ce râzi măi omule? De ce ți-ai adus aminte?

-  Să vezi, continuă el să râdă în hohote. În ziua când organizasem șezătoarea literară eu și Belcin, fierbeam ca un cazan al Satanei nu altceva. În ceea ce mă privește îmi pierdusem de tot capul. În sala teatrului se adunase toată elita orașului. NU mai puteai să răsufli. Teatrul era arhiplin. Pentru că n-avusesem timp să primesc confrații în gara Ciulnița și să-i aducem cu trenul la Călărași, ca să nu se suie din greșeală în trenul de Slobozia, cum s-a mai întâmplat și cu alți scriitori, l-am rugat la telefon pe șeful gării din Ciulnița, să primească el pe d-nii scriitori și să-i îndrumeze la trenul de Călărași. Șeful mi-a promis solemn. Eram doar foarte buni prieteni. Când a sosit trenul în gara Călărași, m-am uitat eu pe peron, în stânga, în dreapta. Nici urmă de scriitor din București. Ce-i de făcut? Lumea aștepta în sală, îmi venea să mă spânzur sau să mă arunc în Borcea. Noroc că n-aveam funie la mine și nici Borcea nu era aproape. După ce m-am mai uitat încă odată atent, pe peron, am dat fuga la telefon. Am cerut pe șeful gării Ciulnița. El mi-a răspuns imediat.

- Bine mă omule, ce mi-ai făcut?

-  Ce ți-am făcut nene Cialîc, vai de capul meu?

Șeful gării a ezitat o clipă. Apoi cu un ton bosumflat mi-a răspuns scurt.

- Apăi, dragă nene Cialîc, să mă cam slăbești cu scriitorii tăi. Eu am ieșit pe peron, dar n-am știut care sunt scriitorii ăia, că tu nu mi-ai spus ce uniformă poartă!

Bietul om credea că și scriitorii poartă uniformă ca el sau ca militarii pentru că de, aveau ca președinte un general. Eugen Cialîc vorbea cu o înflăcărare de nereținut, așa cum vorbește el întotdeauna.

-        Să vezi mă neică, ce s-a mai întâmplat apoi cu poetul Radu Gyr, cu iubitul nostru Răducu. După ce scriitorii mi-au făcut această farsă, dându-se mai târziu jos din tren, eu am pus la dispoziția fiecăruia câte o trăsură. Radu Gyr s-a urcat într-una cu cai bălani. Înainte de a porni, el îi întinse birjarului un geamantan în care avea cărți; firește cărți de ale lui.

-        Uite, domnule birjar, ai grijă de acest geamantan. În el am eu toată opera mea.

-        Ce aveți, domnule scriitor?

-        Opera mea, domnule.

Birjarul luă geamantanul, se uită lung la el, îl pipăi cu atenție, se mai uită încă odată la domnul scriitor, mai mângâie geamantanul cu mâna stâng pentru că în dreapta ținea hățurile, apoi zise cu oarecare teamă:

- Domnule scriitor, dacă nu vă supărați, spuneți-mi și mie, se sparge asta a Dvs.

Poetul izbucnind în râs, îi spuse că nu se sparge.

Atunci birjarul, răsuflând din adâncul pieptului de mulțumire, puse geamantanul în fața lui și-și trânti picioarele pe opera scriitorului.

În sală, ce crezi că s-a întâmplat? Radu Gyr a avut în seara aceea cel mai frumos succes. I-a purtat birjarul noroc…Heee, dar e târziu mă neică, ai că ne așteaptă nevasta, cu postul, la masă”. 

Urmează întâlnirea cu „Omul cu trandafirul viu”. Când au părăsit localul unde luase nu „fo două țuici” ci „fo cinci țuici” trece prin fața lor „un domn bine îmbrăcat, cu un foarte frumos trandafir la butonieră.

-         Cine e ăsta? întrebai eu fără să vreau.

- Cum, nu-l cunoști, îmi răspunse tot râzând și mai mult plin de viață amicul Eugen, care se îmbujorase și el la față mai ceva decât trandafirul din pieptul omului care trecuse prin fața noastră. E colegul Jean P. Manolescu, omul cu trandafirul viu.

În trăsură Eugen ne povesti apoi cu lux de amănunte cum reușește acest avocat să-și țină- trandafirul câte două săptămâni proaspăt la butonieră.

- Să vedeți fraților, noi toți colegii lui Manolescu ne mirăm: „mă, ce-i cu omul ăsta? Are el o întreagă seră de trandafiri acasă de pune câte unul în fiecare zi la butonieră, sau e pur și simplu un vrăjitor care ține floarea vie cu farmece”. Nici un nici alta. Să vedeți ingeniozitate. Într-o zi îl opresc pe sălile tribunalului.

- Mă Jeane, de unde ai tu atâția trandafiri?

El duse degetul la gură misterios.

- Taină, Eugen.

Eu nici una nici două îi dau reverul la o parte. El strigă disperat:

-         Încet barbarule că mi-l spargi.

Eu nu mă las.

-         Vreau să-l văd, altfel să știi că ți-l rup.

El cu o mutră nenorocită de condamnat la moarte, îngână:

-         Bine mă barbarule, uită-te, dar te juri că nu mai spui la alții?

- Jur, am zis eu. Apoi m-am uitat în buzunarul hainei. Ce credeți mă fraților că am descoperit? Lângă butonieră, în buzunar domnul Jean P. Manolescu avea o eprubetă cu apă în care ținea coada trandafirului ca să nu se usuce. Iată de ce nu-i murea niciodată floarea din piept, acestui donjuan al orașului nostru.”

A urmat masa și o noapte petrecută conform obiceiului pământului la Eugen Cialîc acasă, apoi a doua vizita în „Piața cu cherhanale, pește viu și lăutari” situată chiar pe malul Borcei, unde: „De sus, pornind chiar din capătul străzii ce vine grăbită din oraș, se întinde un drum pe ale cărui margini sunt ridicate, de o parte și alta, cherhanale în formă de colibe. Aici, pescarii cu sau fără bărbi, aduc peștele de jos din baltă, într-un fel de tărgi. Atât mărunțișul cât și peștii mai mărișori (coloșii sunt aruncați pe ciment în cherhana) sunt răsturnați pe tarabe. Pe lângă mirosul caracteristic pescăriilor, noianul de argint viu din acest loc, în care se desface comoara bălții, îți farmecă privirea. Vrând, nevrând, chiar dacă n-ai coborât în piață să cumperi ci numai să te plimbi, să privești, te amesteci și tu în gloata clienților. Și, ca să fii în atmosferă, cât ai zice „baboi”, te-ai pomenit cu un kilogram de pește viu în mână. Unde să-l duci? Unde ai putea să-l duci mai bine, decât la grătar.

Sus, pe mal, paralel cu mersul apei, făcând cruce cu drumul pieței, se ridică primitoare câteva cârciumi, cum numai în Călărași poți găsi. De cum ai ajuns în fața uneia din ele un băiețaș te și întâmpină:

-         Să trăiți coane. Cum vreți să vi-l facem? Saramură, prăjit, la proțap?

Firește că-i dai pachetul și te așezi la o masă. Chiar dacă n-ai avut timp să-i spui cum vrei să ți-l pregătească, maestrul știe gustul clientului matinal. Îți trântește, la iuțeală, o ciorbă de crap de-ți vine să dai cu căciula în câini. Apoi când ți-aduce felul al doilea, iată că se prezintă și bateria; iar după ea,  faraonii. Când baragladinele ți-or zice la ureche „De pe Ialomița” uiți că ai venit în Călărași numai pentru o zi…

Dacă se întâmplă să te abați prin acest târg pe vremea bâlciului, de Sfânta Maria, atunci într-adevăr trăiești viața din plin a orașului de pe malul Borcei. Atunci, și numai atunci, după cum spun prietenii Belcin și Cialîc, stăpânii adevărați ai Călărașilor sunt BACHUS, PAN și EPICUR – filozoful, nu cum a trăit și a propovăduit în viață, ci așa cum l-au prezentat adversarii și prietenii lui, adică „porcul de Epicur”.

Finalul reportajului se încheie pe „Câmpia fără țărm” același tren luându-l din aceiași gară cu pereții roși de vânt și cu streșinile mâncate de ploaie.

 

LUCREȚIA ENESCU – O CĂLĂRĂȘEANCĂ

PUȚIN CUNOSCUTĂ

                                       Prof. Nicolae ȚIRIPAN

 

Atunci când vine vorba despre reprezentanții zonei călărășene în muzica clasică românească dintre cele două războaie mondiale ale secolului trecut, toți cei care au puțin habar de acest aspect al culturii românești îi vor aminti în mod sigur pe basul George Folescu, tenorul George Mihail și baritonul Mihail Vulpescu, personalități arhicunoscute în domeniu.

Astăzi însă vă propun să ne oprim asupra unei personalități a orașului nostru foarte puțin cunoscută, despre care nici eu nu știam nimic până am descoperit articolele la care am să fac referire, în continuare. Este vorba despre LUCREȚIA ENESCU.

În ziarul „Curentul” din 1 iunie 1935, Asociația Ialomițenilor stabiliți în București (De fapt, cei mai mulți erau călărășeni, dar cum Călărașii era capitala județului Ialomița, iar unii mai erau și din alte localități ale județului, de aici denumirea asociației. Despre această asociație am postat cu ceva vreme în urmă și în baza unor noi informații, voi mai posta), face următorul anunț: „Ne face o deosebită plăcere a sublinia că sâmbătă 1 iunie a.c. va cânta la Opera Română, în opera „Aida”, d-na Lucreția Enescu.

D-na Lucreția Enescu este călărășeancă. După ce a repurtat frumoase succese în Italia, în Argentina, în Spania, țările nordice și multe alte state, a revenit pentru scurt timp în țară.

Ialomițenii domiciliați în București sunt rugați să asiste la acest spectacol, pentru a arăta dragostea cu care trebuie îmbrățișat un element artistic de valoare și care face cinste țării și în special județului Ialomița.

Comitetul nostru a căpătat promisiunea d-nei Lucreția Enescu, ca atâta timp cât va mai rămâne în țară, să dea binevoitorul d-sale concurs pentru organizarea unui concert de cântece ialomițene, din cele culese și armonizate de d. prof. Mihail Vulpescu (o altă mare personalitate a culturii călărășene, de loc din Lupșanu), de la Academia Regală de Muzică”.

A doua zi, 2 iunie 1935, același ziar revine cu noi precizări: „Pentru publicul românesc în general și pentru ialomițeni în special, spectacolul ce se va desfășura sâmbătă 1 iunie, la Opera Română, va fi o revelație.

O concetățeancă, doamna Lucreția Enescu, plecată acum câțiva ani în străinătate, după ce-și însușise o deosebită cultură muzicală, s-a reîntors pentru scurt timp în țară.

Cu această ocazie, d-sa va apare în fața publicului bucureștean în câteva spectacole organizate de Opera Română.

Ialomițenii domiciliați în București sunt rugați să asiste la acest spectacol, pentru a arăta dragostea cu care trebuie îmbrățișat un element artistic de valoare și care face cinste țării și în special județului Ialomița.

În afară de rolurile ce le va interpreta pe scena Operei Române, d-na Enescu a promis comitetului ialomițenilor domiciliați în București, că atâta timp cât va mai rămâne în țară, să dea binevoitorul d-sale concurs, pentru organizarea unui concurs de cântece ialomițene, din cele culese și armonizate de d. prof. Mihail Vulpescu, de la Academia regală de muzică.”

Aflând aceste informații despre călărășeanca noastră, am început căutările și informațiile apărute sunt destule, anul său de debut fiind - se pare – 1925. Prima informație despre existența artistei este din 17 ianuarie 1925, când își dă concursul la a treia audiție a Societății Compozitorilor Români, la Teatrul Mic, alături de Georges Boskoff, Constantin Stroescu, Alfred Alexandrescu și N. Caravia.

 După ce în 26 februarie 1927 o găsim alături de basul Gheorghe Folescu în „Lohengrin”, la 15 martie 1925 aflăm că: „Matineul de duminică al Operei Române va da prilej unui interesant debut. D-ra Lucreția Enescu va cânta pentru prima oară rolul Leilei din opereta lui Strauss „O mie și una de nopți” Acest lucru se întâmpla chiar în ziua de 16 martie 1925, spectacolul având loc la Teatrul Carol cel Mare. Toamna anului 1925 o găsește în concert la Teatrul Național din Craiova, într-un program ce cuprinde arii și melodii italiene, precum și muzică românească.

În anul următor, 1926 debutează în rolul Antoniei din „Povestirile lui Hoffmann”.

În Rampa din 2 iunie 1927 găsim articolul „Dublări la Operă”: „La reprezentația de luni seara a „Ebreei”, în rolul Rașelei a apărut pentru prima oară d-na Lucreția Enescu. Cred că rolul Rașelei se potrivește de minune cu mijloacele sale vocale, fiindcă se cere o voce de soprano-lirico-spinto, cu un registru întins, cuprinzând și registrul de mezzo-soprană. În adevăr, d-na Enescu posedă o voce cu aceste calități, puternică, mlădioasă, amplă și de un timbru foarte plăcut.

La aceste rare și prețioase calități vocale, d-sa sa adaugă o dicțiune impecabilă, un temperament dramatic plin de nerv și un joc inteligent de scenă, care fac din d-sa o excelentă achiziție pentru Opera noastră și o interpretă ideală pentru rolul Rașelei din „Ebreea”. Publicul a răsplătit-o cu aplauze susținute la scenă deschisă după aria „El va veni” din actul II și cu repetate și insistente rechemări la rampă după fiecare act.”

 În 1928 o găsim într-o înscenare nouă, în rolul titular din opera „D-na Buterfly”. Cronica muzicală a ziarului Dreptatea din 21 octombrie 1928 care este intitulată „Buterfly” scrie că: „În poeticul cadru d-ra Lucreția Enescu a cântat cu o finețe și cu o căldură, care o pun printre marile interprete ale rolului”. 

Urmează rolul Sieglindei din „Walkiria” sub conducerea muzicală a lui Alfred Alexandrescu. Stagiunea Operei Române din toamna anului 1928 se deschide cu o lucrare originală „Năpasta” de Sabin Drăgoi, care a făcut unele schimbări interesante în libret, una dintre schimbări constând în faptul că rolul Ancăi este cântat pentru prima oară de Lucreția Enescu, alături de care îl găsim și pe marele George Folescu. Tot în această perioadă (noiembrie) participă la șezătoarea funcționarilor comerciale de la Ateneul Român, unde cântă alături de Nino Botti, fiind îndelung aplaudată.

Anul 1929 aduce pentru Lucreția Enescu noi premiere: în februarie este prezentă la manifestările organizate de Ateneul „Nicolae Iorga” la Teatrul Mic (Piața Palatului Regal); în martie are loc premiera operei originale ”Aleodor” de V. Gheorghiu în o montare excepțională, cu o distribuție excelentă cu Lucreția Enescu în rolul Miria; în aprilie Opera Română reia, după o întrerupere de 7 ani, opera comică „Mireasa vândută” de Hedrich Smelana, în care Lucreția Enescu interpretează pentru prima dată rolul Mariei; în noiembrie o găsim în rolul Elisabetei din „Tannhauser”, sub conducerea lui Alfred Alexandrescu.

La 12 mai 1929 avea loc la Opera Română sărbătoarea muzicii cehoslovace prin comemorarea lui Dvorak, în cadrul unui festival de gală completat și cu „Mireasa vândută”. „D. Mihăilescu-Toscani, tenorul care a creat pentru prima dată în România rolul principal din această operă și care apare pe prima noastră scenă lirică, după o absență de opt ani, va da o nouă strălucire acestei vesele opere, excelent interpretată de d-na Enescu și d-nii G. Niculescu-Basu, Baziliu și ceilalți protagoniști”.

Ziarul „Rampa” din 21 iunie 1929 ne anunță că în trecuta stagiune a Operei Române, soprana Lucreția Enescu a cântat 30 de spectacole în: Năpasta, Ebreea, Buterfly, Hofmann, Aleodor, Mireasa Vândută ș.a.

După ce în ianuarie 1930 o găsim în „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach și în rolul Leonorei din „Trubadurul”, Lucreția Enescu pleacă în Italia unde va rămâne vreme de cinci ani.

Ziarul „ Rampa” din 25 mai 1931 ne informează că: „La teatrul Puccini din Milano a debutat în „Aida” d-ra Lucreția Enescu. D-sa s-a bucurat de o bună primire, cu o presă favorabilă. A cântat trei spectacole!”

A doua zi, ziarul Adevărul găzduiește articolul „Succesul unei cântărețe românce în Italia” din care aflăm că: „Soprana Lucreția Enescu, care a repurtat frumoase succese la Opera Română din București, a plecat încă de astă toamnă în Italia, unde intenționează să-și perfecționeze educația muzicală.

Ziarele italiene din Milano, sosite în Capitală consacră, în unanimitate, în cronicile muzicale, calitățile superioare ale compatrioatei noastre, care a debutat la Teatrul Puccini, în rolul titular din „Aida”. Într-un ansamblu de prim ordin și în cetatea muzicii, universal recunoscută, d-ra Lucreția Enescu s-a bucurat de o primire excepțională din partea marelui public și a criticii.

„Corriere dela Sera” spune: „Dintre interpreți s-a distins soprana Lucreția Enescu, care în rolul principal a dat o bună interpretare dramatică și a dovedit că posedă o voce sigură, bine întrebuințată, de mare anvergură, mai ales în registrul acut… „Il Popolo d Italia”, „La Sera”, „Il Sole”, etc. consacră de asemenea în cronicile muzicale calitățile vocale excepționale ale compatrioatei noastre.”

Despre perioada italiană a carierei sale aflăm câte ceva din articolul „Cu d-na Lucreția Enescu, reîntoarsă în țară după patru ani de succese în străinătate” pe care-l găsim în ziarul Rampa din 23 martie 1936: „Drumul spre cabina d-rei Lucreția Enescu duce prin grădina japoneză din „M-me Butterfly”- spectacolul în care d-sa și-a făcut reapariția vineri seara în fața publicului Capitalei.

O bătaie în ușă și un glas melodios îmi răspunde, poftindu-mă să intru.

Dar pragul odată trecut, mă retrag surprins: în fața mea…„M-me Butterfly”.

- Scuzați vă rog!.. Am greșit desigur ușa.

- Pe cine căutați?

- Pe d-ra Lucreția Enescu…

- Eu sunt!...

M-me Buterfly este aceea care mi-a răspuns…Orice îndoială este exclusă, Sub machiajul și peruca japoneză o identific pe simpatica noastră cântăreață, care este în prezent oaspetele Operei Române.

Mai sunt cinci minute până la ridicarea cortinei, când după o lipsă din țară de șase ani, d-sa urmează să dea ochii cu publicul nerăbdător din sală.

Iată-mă gata pregătită (din toate punctele de vedere) să apar în fața publicului nostru care-mi este atât de drag. Această seară îmi reamintește una similară – cu zece ani în urmă – când îmi făceam debutul pe scândurile aceleiași scene în „1001 de nopți” de Strauss. Era în anul 1926 și succesul debutului a marcat începutul unei cariere pe care o pot numi, fără falsă modestie și teamă de desmințire, prodigioasă...

 După patru ani, în 1930, am făcut marele salt de a debuta în Italia. Se știe cât de dificil este publicul din acele meleaguri, meloman la exces. Totuși, impresarul, acordându-mi deplină încredere, nu m-a întrebat nimic din trecutul meu artistic. M-a supus doar unui examen preliminar și după numai două luni, apăream în fața publicului italian…

A urmat o perioadă de mari succese, de adevărat triumf. Glasul meu m-a purtat prin multe locuri depărtate. Am străbătut astfel Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Cehoslovacia, Elveția și America de Sud – părăsindu-mi cuibul pe care mi l-am realizat în Italia și părăsindu-l și de astădată, cuprinsă de un nemărginit dor de țară…

Reapar astă seară în „M-me Butterfly” și vor urma o serie de spectacole cu: Ebreea, Aida, Bohema, Bal mascat poate și Mireasa vândută, etc. adică cu o parte din repertoriul meu cu care am cunoscut mari succese în peregrinările turneelor din străinătate..

- Aveți emoții?

- De loc!...Apar doar în fața unui public pe care-l cunosc și care mă cunoaște…Emoții nici nu aș avea dreptul să am…căci strică vocea. Reapar mândră că mi-am reprezentat țara cu demnitate, aplaudată pretutindeni.

- Planuri de viitor.

- Dorința de a-mi realiza un vis, mirajul tuturor cântăreților: Să cânt la Scala din Milano.

- Aș fi crezut că vă tentează mai mult „Metropolitan Opera” din New York…

- Cine cântă la Scala ajunge pe urmă ușor la Metropolitan…”

Chiar și în perioada italiană a carierei sale, Lucreția Enescu a mai poposit în România cântând în spectacolele Operei Române.

Odată reîntoarsă în țară, Lucreția Enescu intră în atenția presei dar și a Asociației Ialomițenilor din București care o țin aproape de tot ceea ce întreprind.

Ziarul Curentul  din 10 mai 1935 găzduiește articolul „M-me Butterfly cu doamna Lucreția Enescu” din care aflăm următoarele: „Lipsește din țară de 5 ani. În tot acest timp cunoscuta noastră cântăreață de operă a cântat pe numeroase scene din străinătate, în special din Italia și Spania: Milano, Torino, Pavia, Brescia, Bologna, Veneția, Florența, Barcelona, etc.

Presa străină, în unanimitate, a consacrat pe compatrioata noastră, ca o reputată cântăreață de operă, protagonistă încercată a celor mai pretențioase roluri. Calificative ca: „artistă desăvârșită, voce robustă, timbru plin de duioșie și dramatism, una din cele mai bune Butterfly, excelenta Eleonoră, interpretare desăvârșită” – abundă în mai toate ziarele italiene: „Corriere dela sera”, „Popolo d Italia”, „L Ambrosiano”, „L Italia”, „La sera”, etc”.

Și Rampa din 12 mai 1935 înserează o cronică a operei, Al. Petrovici scriind: „Ca și în anii trecuți, Opera Română, dă prilej spre sfârșitul stagiunii, să apară pe scenă și alte elemente în afară de cele din ansamblul permanent.

În genere, aceste spectacole, oricât de buni ar fi interpreții, au supărătorul inconvenient de a auzi vorbindu-se și în alte limbi decât cea românească.

…Dar să revenim la d-na Lucreția Enescu interpreta operei Butterfly de joi seara. Această cântăreață înzestrată cu reale calități, a făcut parte din ansamblul operei române și a cântat de nenumărate ori rolul Butterfly în românește.

Era natural să-l cânte tot în românește. Și nu ne vine să credem că în trei sau patru ani de ședere în Italia d-sa a uitat complet românește. D-sa a ținut să cânte în italienește. Interpretarea rolului e mult superioară celor de acum câțiva ani.

Compoziția rolului a fost completată cu prețioase nuanțe în ce privește jocul de scenă, iar vocea d-nei Lucreția Enescu deși n-a câștigat în amploare, s-a perfecționat mult în maniera de a cânta…

De aceea – după o atât de mare avut de câștigat de pe urma celor 5 ani cântați în Italia, fără îndoială că a câștigat și țara noastră reprezentată pe atâtea scene, în chip atât de onorabil de compatrioata noastră.

De aceea – după o atât de mare absență – spectacolul anunțat pentru această seară, joi 9 mai, la Opera Română, cu d-na Lucreția Enescu, în M-me Butterfly, ne îndreptățește să ne așteptăm cu adevărat la un spectacol artistic. O așteptăm și în Aida, în care a obținut un real succes în străinătate”.

În august 1935 o găsim concertând la Băile Herculane și în stațiunea Călimănești. Despre concertul Lucreției Enescu la Băile Herculane, ziarul Curentul din 25 august 1935 scrie printre altele că: „Duminică a concertat în sala Cazinoului, marea actriță de operă, Lucreția Enescu…Sezoniștii au avut prilejul să asculte un adevărat regal muzical.

Calitățile neobișnuite de voce și școala înaltă ce o posedă d-na Enescu, au ocazionat elitei sezoniste un spectacol de mare artă.

Programul a cuprins arii din popularele opere (Cavaleria rusticană, Fedora, Madame Butterfly, Andrea Chenier și Tosca); apoi câteva duioase canzonete napoletane și la urmă o serie de romanțe populare românești alese din culegerea admirabilă a lui Monzia (La fântâna cu găleată, Mândro mândrulița mea, La crâsmuța cea din deal, Floare fui, floare trecui, Bade, mânce-te amarul, Păi și ochii albaștri-s drăgălași)”, iar din același ziar datat 2 septembrie 1935, aflăm că: „Sfârșitul lunii august a prilejuit sezoniștilor din băile Călimănești un spectacol de adevărată artă. E vorba de concertul dat în sala de festivități a Cazinoului de d-na Lucreția Enescu de la Scala din Milano.…Concertul d-nei Enescu, s-a bucurat de o afluență neobișnuită și de un succes rar în ce privește concertul în sine”.

Programul asemănător cu cel de la Herculane, iar acompaniamentul la pian a fost susținut, cu mult rafinament, de tânărul pianist Rabega.

Așa cum aminteam, Asociația Ialomițenilor domiciliați în București nu a pierdut-o din vizor pe Lucreția Enescu, odată revenită în țară. La 22 noiembrie 1935 a avut loc ședința de comitet a asociației. Pe lângă alte probleme discutate, comitetul a decis ca „…fruntașii asociației, care prin meritele lor au urcat treptele unei frumoase situații să fie sărbătoriți în cadrul unei mese comune, cu caracter de sărbătoare prietenească și primii către care s-au îndreptat gândurile tuturor au fost d-nii ministru Aurelian Bentoiu și primar Mihail Berceanu, care prin dragostea arătată asociației și scopului ei, îndreptățesc comitetul să creadă că această mișcare va fi îmbrățișată cu aceiași căldură de toți fruntașii ialomițeni….

Cu această ocazie va avea loc o masă comună și un festival artistic, la care vor da binevoitorul concurs marele talent, călărășeanca LUCREȚIA ENESCU, care, de curând venită din Italia, urmează a se reîntoarce acolo, unde marile talente sunt apreciate la justa lor valoare, precum și d-nii profesor Mihail Vulpescu, Ene Dobre de la Teatrul Național, etc.”

Într-adevăr, în seara zilei de 1 decembrie 1935, la restaurantul Helveția din București a fost sărbătorit Aurelian Bentoiu, subsecretar de stat la Ministerul Justiției. La final, Lucreția Enescu, acompaniată la pian de Fucs, a cântat arii naționale și canțonete italienești.

La 7 martie 1936, asociația îl sărbătorește pe Ioan Filitti, membru al Academiei Române și al Consiliului Superior Legislativ , cu ocazia împlinirii a 30 de ani de publicistică în domeniul dreptului românesc. În cadrul manifestării, Lucreția Enescu acompaniată de cunoscutul pianist Th. Fucs, a executat – cu talentu-i cunoscut – mai multe bucăți românești.

În aceiași lună, la 20 martie 1936, ziarul Curentul ne informează că la Opera Română începe ciclul de spectacole, cu concursul sopranei Lucreția Enescu, reîntoarsă în țară, după ce a repurtat succese în întreaga Europă și în America.

Ciclul urma să înceapă cu M-me Butterfly și va continua cu „Aida”, „Bal mascat”, „Ebreea”, „Bohema”, etc.

În numărul din 23 martie 1936 al aceluiași ziar, aflăm că Asociația Ialomițenilor la restaurantul „Splendid Park” a sărbătorit-o pe „d-na Lucreția Enescu de la Opera Română, pentru creația făcută în „M-me Butterfly”.

Au luat parte d. ministru Aurelian Bentoiu, d-na și d. avocat C. Vasilescu-Duca, d-na și d. avocat N. Secăreanu, dr. avocat Lizetta Gheorghiu, d-na și d. Virgil Stoenescu, d. dr. Dinu Neagu, d-nii avocați Puiu Lăzărescu, Raul Gheorghiu, Puiu Popescu, Ivănescu, Filipescu și N. Doicescu, d-na și d. Sima Ionescu, d-na și d. avocat I. Neagu, etc.”

Pentru a putea revedea plaiurile Bărăganului, în care ialomițenii domiciliați în București, au zburdat în anii copilăriei, comitetul asociației a hotărât organizarea unei excursii la Călărași, pentru 27 septembrie 1936, în fruntea excursioniștilor aflându-se președintele activ al asociației Aurelian Bentoiu, prof. Ion F. Buricescu – vicepreședinte al asociației, Vasile V. Haneș un alt fiu distins al Călărașiului.  În după amiaza zilei cu excursia urma să aibă loc o serbare cultural artistică cu concursul Lucreției Enescu, Mihail Vulpescu, Toni Lupescu și Nae Secăreanu, precum și cele două coruri din Călărași.

După ce în februarie 1937 o găsim prezentă la sărbătorirea prof. Ion F. Buricescu de către Asociația ialomițenilor, în perioada următoare informațiile despre călărășeanca noastră sunt din ce în ce mai sărace.