SUB SEMNUL CENTENARULUI

EROI CĂLĂRĂȘENI PE FRONTUL

ÎNTREGIRII NEAMULUI ROMÂNESC:

SUBLOCOTENENT STOENESCU ȘTEFAN

Între eroii călărășeni care s-au jertfit pe fronturile primului război mondial, pentru ca România să devină Mare, la loc de cinste se situează sublocotenentul Stoenescu Ștefan, originar din Călărași.

La 22 martie 1920, colonelul D. Caloianu, comandantul Regimentului 5 Ialomița nr. 23, ruga pe comandantul Brigăzii 19 Infanterie să intervină la primăria orașului Călărași ca „diferitele străzi cu nume fără importanță istorică bine justificată, să fie înlocuite cu numele ofițerilor și ostașilor prevăzuți în alăturatul tabel (eroi Ialomițeni) căzuți eroic pe câmpul de luptă în campania 1916-1918 pentru întregirea neamului românesc.

Această datorie pioasă se cuvine amintirii celor jertfiți pe altarul Patriei, iar viitorului va servi ca un exemplu viu că eroii neamului nu pot fi uitați niciodată.”

Câteva zile mai târziu, la 27 martie 1920, comandantul Brigăzii 19 Infanterie, colonel M. Florescu, înainta primăriei orașului Călărași, raportul comandantului Regimentului 23 Infanterie și tabelul cuprinzând ostașii și ofițerii călărășeni, căzuți eroic pe câmpul de luptă în campania 1916-1918, pentru întregirea neamului românesc.

În continuarea adresei acesta nota: „...Pentru ca numele lor să fie cetit de toată lumea și ca semn de recunoștință din partea noastră, cred nimerit a propune D-voastră ca parte din străzile acestui oraș ce n-au așa importanță istorică să poarte numele acestor nemuritori eroi ai Patriei, care s-au jertfit pe altarul datoriei.

Știu, de asemenea, că parte din străzi poartă numele unor anumiți foști  fruntași ai orașului sau oameni de bine faceri, nu-i însă mai puțin adevărat că nici acești eroi ai neamului nu trebuiesc uitați.

Cred aceasta numai un început și-mi place să sper de asemenea, că se va lua inițiativa ridicării unui monument în amintirea acestora și a altor mulți ialomițeni morți pentru același scop, fie din diferite fonduri de rezervă, fie prin liste de subsxripție.[1]

Între cei înscriși în tabel se află și sublocotenentul Stoenescu Ștefan, mort eroic în fruntea unității sale în atacul de la Epurești (Vlașca), la 16 noiembrie 1916.

Dând curs raportului întocmit de comandantul Regimentului 23 Infanterie și dorind să eternizeze memoria eroilor călărășeni morți în luptele pentru întregirea neamului, Consiliul comunal al orașului Călărași, înscrie la punctul II al ordinii de zi a ședinței din 15 octombrie 1930 procesul verbal dresat de comisia instituită pentru revizuirea nomenclaturii străzilor orașului. În unanimitate Consiliul aprobă procesul verbal și stabilește ca strada Dorobanților să poarte denumirea Locot. Stoenescu Ștefan (subl. ns. N.Ț.).

Despre sublocotenentul Stoenescu Ștefan aflăm mai multe din descrierea lui N.T.Simionescu[2]: „O datorie de pietate și patriotică, în același timp, îmi incumbă datoria de a trasa în câteva rânduri moartea, în războiul pentru întregirea neamului, a celui mai bun prieten al meu sublocotenentul Stonescu Ștefan, fost în reg-tul 23 infanterie.

Deși au trecut atâția ani de la război, imaginea lui este încă vie în mintea mea, mă urmărește pas cu pas și pentru a-i aduce omagiul meu, postum, memoriei patriotului încarnat, aceluia ce a luptat contra unei idei intime, am găsit cu cale ca aceste câteva rânduri să găsească lumina tiparului într-o revistă. Sublocotenentul Stoenescu Ștefan, licențiat în drept și student în anul al IV-lea la Filosofie, născut dintr-o familie cu grele poveri, a reușit, datorită inteligenței lui, să se remarce în lumea studențească, unde războiul ne găsi încă colegi. Fire romantică și filozofică, dotat cu cele mai alese calități oratorice, era în stare să miște masele populare.

Mobilizați, amândoi, la Kurt-Bunar, în Dobrogea, odată cu decretarea mobilizării, în ținuta ca și în cuvântările lui alese, a dat dovadă de cel mai înalt patriotism.

Luptasem cu el la Kurt-Bunar contra unei divizii de cavalerie bulgară, am făcut apoi împreună cu trupa de sub comanda noastră, retragerea spre capul de pod Silistra. Niciodată n-am văzut în ochii lui o văpaie, ca cea aprinsă de protest contra acestei retrageri strategice ordonată. Din socialistul moderat de odinioară, războiul transformase acest om în patriotul cel mai înverșunat. A urmat apoi o luptă de despresurare a Turtucaiei la Sarsânlar, unde s-a avântat în primele rânduri, încurajând cu darul lui oratoric trupele din jurul lui.

Turtucaia căzând, conform planului strategic am părăsit și Silistra, abandonând lucrările de artă construite în vreme de pace, la care lucrări luasem parte amândoi ca concentrați.

Mergeam tăcuți, obosiți de marșurile zilei, cu destinație pentru noua zonă de front și această tăcere era întreruptă de desele lui izbucniri de speranță. „Mă cunoști, dragul meu prieten, din copilărie, am făcut liceul împreună, Universitatea de asemenea, datoria cea mare și sfântă ne găsește de asemenea împreună. Mi-am azvârlit la o parte crezul meu politic, atunci când datoria imperioasă îmi cere sacrificiul suprem. Îmi voi face datoria până la capăt pentru această bine cuvântată patrie. Idealul nostru trebuie să se realizeze căci suferințele milenare a celor de peste Carpați nu mai pot fi suportate împilătorilor”. Așa vorbea socialistul patriot de odinioară, în amurgul unei seri din august 1916, pe drumul ce ducea către Cuzgun. În luptele de la Enigea-Cocargea Dobrogea fiind rănit, a trebuit să părăsesc câmpul de luptă pentru scurt timp, fiind transportat la Medgidia și de acolo la Călărași, orașul natal al subl. Stoenescu.

Luptele de la Tekir-Ghiol Constanța, ne găsește tot împreună, cum și retragerea spre Babadag - Tulcea. În luptele de la Măcini - Ciobanul se arată și dă dovadă de cea mai mare bravură. Pe front, în marșuri, la popotă, glasul lui care vibra de patriotismul cel mai curat, se face ascultat. El știe să însuflețească pe cei slabi și să întărească mai mult pe cei tari. „Războiul până la sfârșit” era deviza lui. Comandanții îl stimau și îl dădeau de exemplu celor ce li se furișase îndoiala în suflet.

Dar lupta cea mare unde patriotismul subl. Stoenescu Ștefan apare în toată amploarea lui, unde făcându-și pe deplin datoria își sacrifică viața pe altarul patriei, este memorabila luptă de la Stâlpul-Gorneni-Vlașca, în ziua de 19 noiembrie 1916.

În noaptea de 18 spre 19 noiembrie 1916 el a fost destinat de d-l col. Oprescu Mincu, bravul ostaș, pe atunci comandantul regimentului 23 infant., să facă recunoașterea pădurii Nebuna-Vlașca, eu secondându-l cu plutonul meu. Abia am ieșit din pădure unde era regimentul și artileria inamică a și deschis un foc de baraj. Frontul inamic fiind la câteva sute de metri, această situație fiind raportată comandantului, se ordonă ocuparea poziției inamice și respingerea la baionetă, fiind urmați de restul regimentului. Comanda supremă de “năvăliți ura” a subl. Stoenescu, a rămas neștearsă în mintea mea și azi după atâția ani. Era vibrarea supremă care îl ducea la izbândă sau la moarte. Îl secondez cu toată vigoarea fizică și sufletească ce aceste supreme momente fac să renască ființa noastră și într-un avânt impetuos, inamicul este dat peste cap. Ne îmbrățișem, alegându-ne cu o importantă captură și cu câte o pătură în care și-a petrecut ultima noapte subl. Stoenescu. Ocupându-se poziția inamică, în acea noapte se ordonă lucrări provizorii și expectativă până în dimineața zilei de 19 noiembrie 1916, inamicul format din trupe germane ocupând Stâlpul și având organizată moara de la întretăierea șoselelor Alexandria-București-Bulbucata-Gorneni.

Razele soarelui de noiembrie din această zi memorabilă pentru mine, reușesc cu greu să străpungă deasa ceață ce se lăsase până aproape de pământ. O turmă de oi fără păstor ale căror talăngi sunau dangătul de eternitate a socialistului de odinioară, se găsea răsfirată între cele două fronturi. E ora 8 dimineața. Ordinul sosește. Subl. Stoenescu va ataca cu vigoare moara unde inamicul se organizase, fiind urmat de unitatea de sub comanda mea. Fără nici o șovăire se scoală din masca lui și îmbrățișându-mă îmi spune: „De va fi să cad în această luptă, transmite celor ce mi-au fost tovarăși politici, că nu i-am uitat, că mi-am făcut pe deplin datoria față de ei, dar când o datorie și mai mare și mai sfântă mi-a cerut supremul sacrificiu, n-am oscilat o clipă de a-mi face această datorie pe care orice român, indiferent de crezul lui politic, trebuie să și-o îndeplinească”.  

A pornit la baionetă contra inamicului, organizat în moara de la Stâlpul, cu cuiburi de mitraliere care deschisese un foc viu contra unității sale. Îl urmăresc pas cu pas. Iată-l aproape de poziția inamicului. O mică oprire în șanțul șoselei. Se ridică impetuos și transfigurat strigând către mine: „Salus patriae suprema lex esto”. Ultimele silabe i-au înghețat pe buze. Un trup inert se prăvălește la pământ. Glonțul inamic nu-l cruțase, lovindu-l drept în inimă. A fost îngropat în cimitirul din satul Bălăria și apoi după război prin grija Societății Cultul Eroilor, a fost reînhumat în Cimitirul Eroilor din orașul său natal Călărași-Ialomița. Astfel s-a jertfit pentru patrie în războiul cel mare pentru întregirea neamului, Sublocotenentul Stoenescu Ștefan din Reg. 23 Infanterie”.  

Despre aducerea osemintelor unor eroi ziarul „Liberalul”[3] scria: „Șapte eroi: locot. de rezervă Ștefan G. Stoenescu (subl. ns. N.Ț.), medic locot. Octav. Găliceanu, locot. asimilat P. Negreanu, sub-locot. de rezervă N. Bătrânu, sub-locot. G. Petrescu, medic Teodor Balcanschi și sergent Ion Ștefănescu, care și-au jertfit viața pentru țară, în diferite lupte, au fost deshumați de prin locurile pe unde căzuseră și aduși prin îngrijirea Societății Mormintelor Eroilor și stăruinței membrilor familiilor lor la Călărași. Pioasa solemnitate a transportării osemintelor lor de la gară la cimitirul local în capelă a fost săvârșită joi 21 mai a.c. Garnizoana Călărași cât și autoritățile militare au ținut să dea foștilor lor camarazi ultimul salut și onoarea demnă de niște eroi. La ora 10 dimineața, după  un scurt serviciu religios, oficiat de întregul cler la gară, cele șapte sicrie, acoperite cu tricolor și de jerbe de flori, au fost puse pe un afet de tun și în sunetele muzicii militare, a corului, au fost transportate prin oraș la cimitir, urmate de o mare mulțime. Înhumarea se va face joi 28.

Cu această ocazie ținem să accentuăm că autoritățile civile au cam lipsit. Oare acestor eroi nu li se cuvine cel puțin „post mortem” Onoare, ca răsplată a jertfei lor?”

Momentul aducerii osemintelor eroului pentru a fi reînhumate în Cimitirul Eroilor din Călărași, se bucură și de o altă descriere: „Asemănătoare unei zile mari este pentru orașul nostru vestirea datei de 19 mai 1924, când revin în pământul natal mărturiile mai multor viteji, care în 1916 și 1917 au căzut la postul de onoare  întru apărarea moșiei strămoșești.

Se anunță că, cu trenul, vor sosi din diferitele părți ale fronturilor, rămășițele pământești a celor care au fost: Nicolae E. Bătrânu, Locotenent de rezervă Ștefan Gr. Stoenescu, Locotenent de rezervă Octav I. Găliceanu – medic militar, Teodor G. Balcanski – medic militar, Gh. Petrescu-Ciocănești – Sublocotenent de rezervă, Petre Negreanu – oficiant superior la poștă, Ion D. Ștefănescu – sergent, Radu E. Bătrânu-soldat.

...Peronul și împrejurimile seamănă cu o mare de capete. Peste tot flori, frumoase flori: e luna mai, luna florilor.

Trenul își vestește apropierea, apoi se oprește lin. Un vagon înfășurat cu tricolor arată că acolo este comoara neprețuită, mult așteptată...

Ce pană e capabilă să descrie momentul revederii!

Toți caută pe cel mai drag sufletului lor însetat. Văzduhul răsună sfîțietor de jale adâncă. Întreg poporul plânge...E o clipă imposibilă de redat în scris... După ce jalea se mai curmă, vedem că:

Din niște făpturi cât bradul din munte, le vine câte un pumn de lut...

Aceasta este legea firii....

...Dar națiunea i-a primit, așa cum se cuvine unor eroi.

Gara Călărași în așteptarea osemintelor eroilor

Orașul a îmbrăcat haina de sărbătoare: tricolorul fâlfâie de la palat până la umila colibă; cetățenii și școalele de toate gradele având capetele descoperite, scumpa armată înșirată pe tot parcursul – ia arma pentru onor – aducând ultimul omagiu acelora care au fost frații lor buni de arme. Muzicile, gorniștii, corul, toate intonează prelung imnurile de onoare, primind și preamărind pe cei acum sfințiți.

Soborul de preoți, înduioșați, cu greu încep serviciul divin, căruia noi îi îngânăm duioasele răspunsuri ale impresionantului prohod.

Apoi cortegiul pornește spre cimitir unde coșciugele toate îmbrăcate în tricolor, sunt depuse, provizoriu, sub mormanele de flori, ale bogatului mai, cu care, tot cetățeanul s-a silit să aducă prinos de admirație celor vrednici de cinste.

Înhumarea lor s-a făcut cu mare pompă, în ziua Înălțării (Ziua eroilor), la cimitirul eroilor, creațiunea în veci neuitatului mare cetățean, General Const. Rășcanu, fost comandant al brigăzii (chemat și el acum la Domnul) precum și a bunei sale soții D-na Ana Rășcanu, aflată acum la Iași, unde e înmormântat scumpul său soț.

Voi, părinți, soții, copii, frați și surori fiți mândri că de acum sunteți înrudiți cu eroii!

 Ei simbolizează, pentru noi, tot ce avem mai scump! Numele lor sfinte vor fi pomenite cu cinste, cât neamul nostru va trăi!”[4]

---

[1] Biroul Județean Călărași al Arhivelor Naționale, fond Primăria orașului Călărași, dos. 17/1920, f. 5-7

[2] N.T.Simionescu, Sublocotenentul Stoenescu Ștefan, în „România eroică”, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1932, p. 10,13.

[3] Aducerea osemintelor unor eroi în “Liberalul”, anul I, nr. 2 din 24 mai 1925.

[4] Freamătul Călărași. 20 de ani de activitate muzicală 1912-1932, Tipografia Ioan Nicolescu, Sșlobozia, 1932, p. 26-27.

SUB SEMNUL CENTENARULUI

EROI CĂLĂRĂȘENI PE FRONTUL

 ÎNTREGIRII NEAMULUI ROMÂNESC:

 LOCOTENENT STOICESCU ALEXANDRU

Pentru realizarea visului secular al românilor, Unirea cea Mare, realizată la 1 decembrie 1918, au făcut suprema jertfă în luptele purtate în anul 1916 în Dobrogea, la Cerna, Jiu, Olt, zona Câmpulung și apoi în vara anului 1917 la Oituz, Mărăști și Mărășești, înscriind în paginile istoriei fapte de un neasemuit eroism și mii de călărășeni, care la chemarea țării au lăsat totul și au plecat să-și aducă, alături de frații lor, modesta contribuție la împlinirea mărețului ideal.

În paginile „Cărții eroilor” sau ale „Cărții de aur” a municipiului Călărași, am încercat să înserăm, pe baza dovezilor pe care le-am avut la dispoziție în urma cercetării documentelor de arhivă și a unor publicații de specialitate, numele tuturor celor care, plecați din umbra sălciilor de pe malul Borcei, nu s-au mai întors.

Unul dintre aceștia, al cărui nume stă înscris cu litere mari în cartea  istorie a neamului, este locotenentul Stoicescu M. Alexandru, originar din Călărași. A urmat școala primară în orașul natal, iar studiile liceale la București, unde a absolvit și Școala Superioară de Comerț. În urma satisfacerii stagiului militar și a examenelor de specialitate, a obținut gradul de sublocotenent în rezervă. Cu acest grad, înrolat în Regimentul 36 Infanterie, participă la campania din Bulgaria, în al doilea război balcanic. La 1 aprilie 1916 este avansat locotenent și încadrat în Regimentul 36/76 Infanterie – Partea Sedentară.

La intrarea României în primul război mondial, dovedind un înalt spirit patriotic, a solicitat trecerea la partea operativă a unității „cerând să fie lăsat să-și apere patria”.[1] A participat la luptele de la Turtucaia – sec torul Antimova. Din momentul în care capul de pod de la Turtucaia a căzut în mâinile dușmanului, drumul de retragere spre Silistra a fost tăiat de mitralierele inamice, așa cum am arătat în materialul despre eroii marinari. Singura posibilitate de a scăpa era traversarea Dunării înot. Sub tirul bulgarilor, locotenentul Stoicescu a ajuns la mal, reușind să scape. După refacere, este trimis cu regimentul din care făcea parte la Câmpulung, unde a luat parte la luptele de pe frontul Câmpulung-Dragoslavele din prima decadă a lunii octombrie 1916. (Bazat pe documente, fratele său scrie că a murit în ziua de 29 septembrie 1916).

 Luptele din regiunea Câmpulung Muscel luaseră aspectul războiului de poziţie. Trupele române sunt supuse unui permanent şi violent bombardament, în timp ce coloanele de infanterie ale Diviziei a 12-a bavareze pornesc la atac prin văile Argeşului şi Pravăţului, fiind întâmpinate de focul artileriei noastre şi apoi atacate la baionetă.
Locotenentul Stoicescu, s-a remarcat în încleștările din sectorul Cândești-Albești, participând în rând cu subordonații la executarea unor “crâncene contraatacuri la baionetă”.[2] A fost lovit mortal de două gloanțe de mitralieră. Dând dovadă de o voință rar întâlnită, a reușit să scoată o hârtie din porthart, pe care a scris cuvintele: “Să se continue lupta”.[3] A încetat din viață în timp ce era transportat spre un post de prim ajutor. A fost înmormântat acolo, de unde osemintele i-au fost luate, aduse la Călărași, în anul 1922 și reînhumate în Cimitirul Eroilor, pentru a fi mai aproape de rudele care doreau să-i omagieze memoria.

În anul 1923, eroul a fost omagiat și de revista “Cultul eroilor nostri”[4], care scria: “Printre mormintele germanilor căzuți la C. Lung, în toamna anului 1916, este unul cu deosebire și tainic îngrijit de populația germană din localitate: mormântul baronului Friederich von Pfetten, locot. în reg. 7 de cavalerie bavareză, căzut cavalerește pe aceste locuri.

Câmpulungenii, care totdeauna țin să vorbească străinilor despre luptele ce s-au dat pentru scoaterea “nemților” din orașul lor, nu uită să amintească cu un deosebit respect, de moartea frumoasă a tânărului și mândrului nobil german. Dacă-i întrebi cum a căzut, nu știu să-ți spună. Amintesc numai, ceea ce au auzit în treacăt de la soldații ce luptau atunci, că pe îndrăznețul baron l-a doborât, luptând la baionetă, un tânăr locotenent roman, de fel de la Dunăre, căzut și el după aceea, în alte lupte, mai înspre munți.

Pentru ca numele tânărului ofițer roman să nu rămână în uitare, datori suntem să-l amintim odată cu unele din faptele eroice săvârșite de el pe câmpul de luptă.

Locotenentul Stoicescu Alex., fusese crescut pe băncile școalei pentru viața de cifre. De tânăr, gândise că firea i-a dat suflet îndeajuns pentru a-și pleca inima la tot ce va fi frumos și curat în viață; se hotărâse deci să-și îndrumeze puterile sufletești în realizări practice. Văzuse că neamul nostru suferă de boala luxului și a vieții ușoare; că tineretul iubește viața de birou și de salon mai mult decât viața pozitivă și productivă, viața comercială și industria creatoare care face să curgă aurul, sângele organimsului material al Statului, “Patriotismul, spunea el, e să-ți aperi tot atât de bine contra cuceririi străinului piața negustorului ca și ogorul plugarului”. De aci pornesc în vremurile noastre marile cuceriri.

De mic el văzuse în orașul său natal, la Călărași, grânele și avuțiile noastre, cum luau drumul străinătății și simțise cum cei ce cîștigau după urma lor, nu erau țăranii producători, cei ce munciseră pe ogoare, în arșiță, cerând cerului ploaie la timp, ci negustorii străini de neam, care știau cumpăra pe nimic și vinde scump bogăția ogoarelor românești. De aceea, urmă cursurile școalei superioare de comerț, pentru a cunoaște tainele acestei științe. După terminarea școalei de comerț superioare din Capitala țării, își făcu armata, primind gradul de sublocotenent în rezervă. Luă parte la campania din Bulgaria cu reg. 36 inf., se dovedi destoinic și fu înaintat locotenent.

Mobilizarea îl găsi în tranșeele de la Turtucaia, pe sectorul Antimovei.

Propunerile care i se făcură să treacă în administrație, în virtutea studiilor speciale ce avea, le respinse cu demnitate, înțelegând că locul lui era în prima linie, pe front.

Acolo, luptă cu vrednicie, totdeauna străjer. În fața lui dușmanii cădeau formând grămezi, fulgerați de focul viu al ostașilor lui. Mijlociu ca statură, dar chipeș, cu privirea energică și pătrunzătoare și o voce puternică și a-tot stăpânitoare, el trezește în ssufletele obosite de veghe și greutățile războiului, încrederea și dorul de luptă necurmată.

Flancurile Antimovei sunt strânse din clipa în care a căzut în mâinile dușmanului capul de pod de la Turtucaia. Singurul drum de retragere spre Silistra e tăiat de două mitraliere inamice. El nu se dă totuși prins. Se târâie printre morți, pe o vâlcea și ajunge la malul Dunării. Inamicul se aproprie însă încercuindu-i. Încearcă să-și zboare creierii. Un bun camarad, căpitanul Borșaru din pionieri îl oprește însă. Ordonanța îi dă ideia să scape amândoi pe o fașină (legătură de nuiele) ce se găsea pe malul Dunării. Se leagă de ea, se aruncă în Dunăre și pornesc înot, sub focurile bulgarilor care au ocupat și locul  pe care se refugiase, luând prizonier pe căpitanul Borșaru.

Deși istovit de puteri, susținut însă și îndemnat continuu de ordonanță, înoată cu greu sub ploaia focurilor inamice, ajunge la mal și scapă.

Fericit că vede un început de refacere, pleacă cu un detașament al reg. 36/76 inf. la Curtea de Argeș, de unde trecând peste munți, ajunge la Câmpu-Lung în luna octombrie.

Acum avea în față munții, prieteni și frați buni în luptă, numai Românilor. Ocupă cu compania ce comandă stânga sectorului din dreptul Albeștilor, sector în fața căruia aveau să se facă din nou grămezi enorme de trupuri dușmane, ca și la Antimova.

Toată ura cu care sufletul lui venise încărcat de la Turtucaia, se revarsă acum, distrugătoare, asupra valurilor inamice, care-i veneau în față; iar când sufletul nu mai cunoscu astâmpăr, sări din adăposturi în fruntea oamenilor săi, respingând pe inamic cu o repezeală uimitoare. În această luptă se găsi față în față cu nobilul cavalerist bavarez, a cărui întreagă tinerețe fusese consacrată meșteșugului armelor. Neclintit și sigur, locot. von Pfetten, cercă să reziste. Locotenentul Stoicescu, ceru oamenilor săi să-și continue atacul și se măsură singur, cinstit, cu dușmanul. Statura lui potrivită, păru în clipa aceea că se înalță și cu ultima sete, mânuind iscusit arma cu care se apără de loviturile de spadă ale cavaleristului german, îi înfipse baioneta în dreptul inimei, ca să simtă și el ceva din durerea care sfâșia inima neamului românesc încălcat de hoardele cotropitoare. Înaintă apoi doi kilometri, distrugând tot dușmanul ce întâlnea în cale-i.

În seara aceia, eroul fu sărbătorit și pe buzele comandantului de batalion, cuvintele de laudă se încheiară cu dorința de a vedea cât de curând pe pieptul viteazului, crucea viorie a ordinului „Mihai Viteazu”.

Fu prima scrisoare plină de încredere și mulțumire pe care eroul o trimitea familiei sale îngrijate. În treacăt eroul pomenea și de cavaleristul bavarez. Încheia spunând că va lupta mereu.

Așa sfârșiră în fața Câmpu-Lungului, doi viteji din șesul dunărean al țării.

Mândru de viteazul fiu, orașul Călărași în semn de pietate și profundă venerație, l-a adus, în iarna anului 1922, din cimitirul Flămânda, din Câmpu-Lung, înmormântându-l alături de vechiul lui șef, vrednicul de amintire, maiorul Dervescu, în monumentalul cimitir de eroi al orașului”.

Cimitirul Eroilor din municipiul Călărași

La 4 decembrie 1922, M. Stoicescu – director al Prefecturii județului Ialomița și tată al eroului, adresa directorului Societății Mormintele Eroilor Căzuți în Război, următoarea scrisoare[5]:

„Domnule Director,

Față de binevoitorul concurs ce Societatea D-Voastre ni l-a dat pentru aducerea la locul natal a osemintelor pământești ale Locot. Stoicescu M. Alexandru din regimentul 36 Infanterie, mort ca un erou pe câmpul de luptă la Cândești – Câmpu-Lung, în prima parte a campaniei din 1916, astăzi în posesia acestor oseminte atât de scumpe nouă, simțim ca o datorie sfântă de a vă aduce, prin mine, din partea mamei, fraților și surorilor decedatului, expresiunea celor mai adânci sentimente de mulțumiri și gratitudine.

Tot de odată, vă rog să primiți mulțumiri călduroase și pentru munca neobosită, pusă în desăvârșirea acestei opere de D-l sublt. Copaciu, delegatul D-Voastre”.

Pe lângâ crucea din Cimitirul Eroilor din Călărași, pe care este înscris numele eroului, numele său va rămâne înscris pe vecie, alături de numele

altor sute de eroi, pe una din plăcile de marmură ale Mausoleului de la Valea Mare-Mateiaș. Cu ani în urmă, când încă nu eram preocupat de această temă, a eroilor călărășeni, citind numele eroilor pe o placă din interiorul Mausoleului și ajungând la numele locotenentului Stoicescu Alexandru din Călărași, m-a cuprins o mare emoție, similară celei trăită în Mausoleul de la Mărășești, când am întâlnit numele unor eroi călărășeni.

Foto: Wikipedia.ro

La 19 septembrie 1930, Nicolae Stoicescu din strada Grivița nr. 179, frate al eroului, adresa primarului orașului Călărași următoarea scrisoare[6]:

Domnule Primar,

Văzând că onor Consiliul comunal al orașului nostru, a hotărât să se dea unor străzi numele eroilor noștri, fii ai acestui oraș, cu onoare vă aduc la cunoștință că tânărul Stoicescu M. Alexandru, fiul decedatului Marinache Stoicescu fost funcționar superior și pensionar în acest oraș, fiind mobilizat în campania din 1916-1918, cu gradul de Locotenent în rezervă, a luptat cu regimentul 36 Infanterie „Vasile Lupu” în împrejurimile orașului Câmpu Lung Muscel, unde în luptele de la 29 sept. 1916 cade mort, fiind înmormântat în cimitirul din acel oraș.

Ulterior, prin Soc. Mormintele Eroilor, i-am adus osemintele aci și se află înmormântat în cimitirul din acest oraș.

Cu onoare vă comunic că, numitul meu frate, fiind mort în lupte pe câmpul de onoare, în apărarea țării și pentru întregirea neamului, a luat cu drept cuvânt titlul de erou al neamului.

Pentru dovedirea celor afirmate, am onoare a vă depune următoarele acte ce am obținut de la Ministerul de Război și Regimentul din care a făcut parte.

1. Adresa nr. 7672 din 8/6/921 a Ministerului de Război-Direcția Personalului, prin care se arată că acel Minister l-a înregistrat ca mort în luptele din ziua de 29 sept. 1916 de la Câmpu Lung.

2. Adresa regimentului 36 Infanterie nr. 6424 din 23 iunie 1921, prin care confirmă că a luat parte în acele lupte.

3. Copie după ordinul de zi nr. 28 din 5 noiembrie 1916 al Reg. 36 Infanterie, prin care se dovedește că a comandat compania 4-a din acel regiment, cu care în ziua de 29 sept. 1916 a luat parte la lupte și decedând a fost șters din controale.

4. Copie după foaia sa matricolă, întocmită tot de Reg. 36 Infant. prin care se dovedește că a luat parte și la luptele de la Turtucaia, de unde scăpând, trecând înot Dunărea, este trimis cu regimentul din care făcea parte la Câmpu Lung, unde în luptele ce a avut loc acolo, moare pe câmpul de onoare, ca un erou, în ziua de 29 sept. 1916.

Împrejurările în care a murit pe front și felul în care a știut să lupte pentru patrie, dându-și sufletul pe câmpul de onoare, sunt redate în revista “Cultul Eroilor” nr. 9-10 din 1923 a Societății Mormintele Eroilor pag. 13 cu ocazia aducerii osemintelor sale în orașul nostru și reînhumate în cimitirul eroilor. 

Un exemplar din această revistă alătur aici, pentru a se cunoaște pe deplin condițiunile în care a luptat pentru patrie.   

O dovadă mai mult, aduc și o carte poștală militară, scrisă de decedat după front în cursul luptelor de la Câmpu Lung, adresată mie în acel timp și în care după ce arată localitățile pe unde a trecut cu unitatea sa militară – se știe că după front nu se putea scrie precis localitățile unde te aflai – el le arată sub denumirea reședințelor Domnilor Țării, descrie pe scurt rezultatul unor lupte ce a avut cu germanii, când a răpus și pe un ofițer baron german, căci gonind pe inamic doi km. înapoi, cei căzuți în lupte au rămas în mâinile alor noștri și a putut identifica astfel pe acest inamic. Nu i-a fost dat să se bucure mult timp de victoria aceasta locală ce câștigase, căci după câteva zile germanii revenind la atac, spre a răzbuna moartea acelui ofițer german de neam, fratele meu cade și el mort, aproape în aceiași clipă chiar și cu ajutorul său un sublocotenent al cărui nume îmi scapă.

Astfel cu adevărat Stoicescu M. Alexandru, Locotenent în rezervă, fiu al acestui oraș, merită titlul de erou al neamului și face cinste nu numai concetățenilor săi, dar neamului întreg.

Consiliul orașului nostru, în mărinimoasa lui hotărâre de a da unor străzi numele eroilor noștri, îi pun cu multă plăcere la dispoziție aceste acte, pentru ca onor comisia instituită să cerceteze și să se convingă de faptele acestea, care cred că fac cinste tuturor celor ce cu adevărat simt românește și să decidă ca în memoria lui și ca exemplu generațiilor viitoare, să se dea unei străzi numele său.

Acum când este ocazia, ca cel puțin în parte, să se cerceteze cum fiii orașului nostru au știut să-și facă datoria către țară în acele grele împrejurări, deși până acum unele din faptele lor din timpul războiului au rămas necunoscute, e bine să se stabilească cu adevărat cine sunt eroii și să li se preamărească numele în felul hotărât, după merit.

În acest scop, cu onoare vă rog să binevoiți, să mi se comunice hotărârea D-vs., trebuind ca numele său să se dea unei străzi care să corespundă după importanță, cu purtarea și faptele eroului.”     

În semn de recunoștință față de acest brav fiu al orașului nostru, în ședința din 15 octombrie 1930, Consiliul comunal al orașului Călărași a luat în discuție cererea d-lui N. Stoicescu și a aprobat ca porțiunea din Strada Sf. Împărați (astăzi, Eroilor) începând din Bulevardul Ferdinand (astăzi, Bulevardul Republicii) până la gară,  să poarte pe viitor numele de strada Locot. Alexandru M. Stoicescu.[7] 

Atunci însă, respectul față de valorile neamului și ale comunității era altul decât cel de astăzi.

---

[1] Col. Dr. Cristache Gheorghe, Ionel Batalli, Ansamblul monumental de la Valea Mare-Mateiaș, Editura Militară, București, 1985, p. 164-165.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Priveliști de jertfă și eroism. În fața Câmpulungului, în “Cultul eroilor noștri”, anul IV-lea, nr. 9-10, decembrie 1923-ianuarie 1924, p. 13-14

[5] “Cultul eroilor nostri”, anul III, nr. 10-11/octombrie-noiembrie 1922, p. 22

[6] Biroul județean Călărași al Arhivelor Naționale, fond Primăria orașului Călărași, dos. 37/1930, f. 7-8. Din păcate,  documentele anexate de petent la cererea nu au rămas la dosar, fiindu-i restituit sub semnătură..

[7] Biroul județean Călărași al Arhivelor Naționale, fond primăria orașului Călărași, dos. 31/1930, f. 115-117.