REGIMENTUL 23 DE DOROBANȚI (INFANTERIE) IALOMIȚA

Călăraşiul a fost de fiecare dată parte a teatrului operaţiunilor de război pe care trupele ruseşti le purta cu Imperiul Otoman, din această situaţie oraşul având atât de câştigat cât şi de pierdut. Aflat la mică distanţă de malul Dunării şi de unul din cele mai importante bastioane ale Imperiului Otoman la Dunăre – am numit aici Silistra -, Călăraşiul nu avea cum să scape neatins în timpul acestor războaie.

Izbucnirea războiului ruso-turc în anul 1828 şi instalarea în zona Călăraşi – Silistra a comandamentului trupelor ruseşti, a creat o situaţie aparte, care a făcut necesară existenţa unor cazarme pentru trupele aflate în război. A fost construită o cazarmă de cavalerie, pe locul unde se află astăzi Gimnaziul Carol I, cazarmă care se compunea din: “o casă de gard, tencuită cu pământ, învelită cu olane şi pardosită cu scânduri; o cazarmă de gard lipită cu pământ, învelită cu stuf; o magazine de gard lipită cu pământ şi învelită cu stuf şi un grajd de gard învelit cu stuf”.

Aşezat pe braţul Borcea şi având carantină, Călăraşiul a avut sigur paznici organizaţi milităreşte, care asigurau paza malului românesc al Dunării.

Lipsa spaţiilor pentru cazarea armatei şi deci existenţa acesteia rezultă şi din plângerile pe care locuitorii oraşului le adresau Ocârmuirii. Astfel, la 9 martie 1834, văduva Kaliţa se plânge Ocârmuirii că are încartiruiţi doi ofiţeri “din oştirea pământeană”, cerând să i se plătească chirie. Două zile mai târziu, la 11 martie, Ocârmuirea cere să se cerceteze de către poliţie “dacă s-au plătit îndestularea orăşenilor de către D… Brătianu şi Niculescu, pentru hrana soldaţilor”.

Aceste trupe proveneau din escadroanele  şi roatele detaşate la Călăraşi de la cele două regimente de linie înfiinţate la Bucureşti şi mai apoi la Brăila, pentru asigurarea pazei graniţei. La 3 decembrie 1834, în Călăraşi se afla cartiruit chiar polcul I (unitate militară corespunzătoare regimentului). Comandantul roatei a patra (echivalentul unei companii) a acestui polc, porucicul (locotenentul) Alexandrescu scria poliţaiului oraşului Călăraşi: “Primindu-se otnoşenia Cinst. Poliţii de supt nr. 203, în pricina mutării spitalului, această poliţie, după porunca ocârmuitorului au găsit două case ale lui Ceauş Trandafir şi ale lui Ilie Armeanu. Pentru care se răspunde că aceste încăperi nu sunt destoinice a fi pentru lazaret”. Dr. Samarian consideră această informaţie ca fiind prima dovadă că acum s-a aşezat în Călăraşi o unitate militară stabilă, care avea nevoie şi de spital.

Sosirea în localitate şi a altor trupe a creat probleme autorităţilor locale, obligate să caute camere la locuitorii oraşului. Din acest motiv s-a hotărât clădirea unei noi cazarme pentru adăpostirea trupelor de infanterie. Clădirea a fost începută în anul 1841, sub supravegherea maiorului Bureli şi a fost construită de Hagi Tănase Ţoncovici, ca şi precedenta.

În anul 1843 aflăm că s-a destinat pentru Călărsaşi două escadroane de cavalerie şi o roată de pihotă (infanterie). Comandamentul militar se interesează de starea localurilor şi i se comunică că acestea se află în stare proastă. Totuşi, trupele sosesc şi sunt instalate în cazarma nouă şi în cea de cavalerie, avându-l comandant pe comandirul Lăzăreanu.

În anul 1854 comandirul dorobanţilor din judeţul Ialomiţa era Braşoveanu, care la 16 iunie pentru “zel către slujbă” este înălţat la rangul de praporcic.

Începând cu anul 1859 efectivele de dorobanţi au fost militarizate, iar prin legea de organizare a armatei din anul 1860, dorobanţii sent trecuţi între efectivele armatei. Escadronul de la Călăraşi, având de commandant pe căpitanul Alexandru Paraschivescu făcea parte din Inspectoratul de Jandarmi Bucureşti. În anul 1869 escadronul de dorobanţi Ialomiţa avea următorul efectiv: 1 sergent major, 13 sergenţi, 26 brigadieri, 4 gornişti şi 312 soldaţi. În total 356 ostaşi.

În acelaşi an, cu începere de la 1 octombrie, prin Decretul nr. 1333 din 21 iulie, teritoriul României se împarte în patru divizii teritoriale pentru toate categoriile puterii armate. Judeţul Ialomiţa era cuprins în Divizia 1 teritorială alături de judeţele Ilfov, Vlaşca, Teleorman, Dâmboviţa, Prahova şi Buzău. În aceiaşi zi, prin Decretul regal nr. 1335 se făcea şi împărţirea companiilor de grăniceri şi a escadroanelor de dorobanţi. La Călăraşi se stabilea batalionul al treilea de grăniceri cu 3 companii la Olteniţa, Călăraşi, respectiv Gura Ialomiţei. Escadronul de dorobanţi din Ialomiţa făcea parte din divizionul 2 Buzău. Pe lângă acestea exista şi un battalion de miliţie care avea commandant pe maiorul Dinulescu.

În ajunul războiului de independenţă, prin Decretul Domnesc nr. 2195 din 26 noiembrie 1876 se creează opt regimente de dorobanţi, peste cele opt care existau deja. Regimentul 8 dorobanţi cu reşedinţa la Buzău cuprindea judeţele Buzău şi Ialomiţa. Batalionul 2 Ialomiţa, cu reşedinţa la Călăraşi avea companiile 5, 6, 7 şi 8. Compania a 5-a se compunea din plasa Borcea şi oraşul Călăraşi.

Batalionul de dorobanţi din Călăraşi a participat la războiul de independenţă din aprilie 1877 şi până în ianuarie 1878, luând parte activă la luptele purtate de regiment la reduta Grivița 1 și Plevna. Pentru eroismul de care au dat dovadă în luptele la care au luat parte ostaşii, drapelul Regimentul 8 Dorobanţi a fost decorat cu “Crucea Trecerea Dunării”, “Steua României” și “Virtutea Militară”. Și ofițerii regimentului au fost decorați. Printre aceştia s-a aflat locotenent –colonelul (ulterior colonel) Şişman Ştefan, care venise la acest regiment în locul locotenent colonelului Nicolau Alexandru de la Regimentul 1 de linie, începând cu 7 decembrie 1876 şi care primise la 25 noiembrie 1875 dreptul de a purta semnul onorific de argint, pentru serviciul militar de 18 ani împliniţi, iar în aprilie 1879 în calitate de comandant al regimentului primea ordinele Sfântul Stanislav clasa a II-a şi Vladimir clasa a IV-a cu spade, conferite de Împăratul tuturor Rusiilor. Prin Decretul nr. 2605 din 19 noiembrie  1878, pentru faptele de vitejie  săvârşite pe câmpurile de luptă de la sudul Dunării un număr de 31 soldaţi ai Regimentului 8 Dorobanţi erau decoraţi cu medalia “Virtutea Militară”.

Prin Înaltul Decret nr. 1163 din 5 aprilie 1880 se creează 14 regimente de dorobanţi peste cele 16 existente, “în scopul de a îmbunătăți organizarea regimentelor de dorobanți, prin înființarea districtului de recrutare afectat fiecărui regiment la teritoriul unui singur județ”. Acum ia fiinţă Regimentul 23 de dorobanţi Ialomiţa, cu reşedinţa în Călăraşi, care cuprindea judeţul Ialomiţa şi făcea parte din Divizia II teritorială militară. La art. 3 se prevedea că fiecare din aceste regimente se compune din două batalioane, 8 companii şi un pluton afară din rânduri. Primul comandant al regimentului a fost lt. Col. Scheleti Scarlat, venit de la Regimentul 10 Dorobanţi.

Prin decizia ministrului de război, generalul Slăniceanu, nr. 106 din 18 iulie 1880 se stabilesc pentru regimentul 23 Ialomiţa, cu reşedinţa în oraşul Ştirbei (Călăraşi), următoarele circumscripţii:

– Batalionul I, cu reşedinţa în oraşul Ştirbei, care avea în componenţă următoarele companii:

– Compania I cu reşedinţa în oraşul Ştirbei, avea în responsabilitate comunele: Lupşanul, Mihai Bravul, Ciacu, Călăraşii Vechi, Ulmu, Văcăreşti, Ciocăneşti Sârbi, Ciocăneşti Mărgineni, Rasa, Cacomeanca şi oraşul Ştirbei,

– Compania II-a, cu reşedinţa la Şocariciu (astăzi Unirea) şi responsabilitatea asupra comunelor: Tonea, Roseţi-Volnaşi, Dichiseni, Jegălia, Gâldău, Pietroiu, Cocargeau (azi Borcea) şi Şocariciu.

– Compania III-a, cu reşedinţa la Dudeşti, avea în responsabilitate comunele: Sudiţi, Frăţileşti, Dudeşti, Tefeşti, Stelnica, Cegani, Borduşanii Mari, Făcăeni, Găiţa, Vlădeni şi Chioara.

– Compania IV-a, cu reşedinţa la Piua Petri, avea în responsabilitate comunele: Bucu, Mărculeşti, Smirna, Iazu, Murgeanca, Ograda, Ţăndărei, Hagieni, Luciu, Giurgeni, Gura Ialomiţei şi Piua Petri.

– Batalionul al doilea, cu reşedinţa în oraşul Ştirbei, care avea tot patru companii, în continuarea celor amintite:

– Compania V-a, cu sediul la Slobozia, avea în responsabilitate comunele: Miloşeşti, Brătescu, Perieţi, Andrăşeşti, Slobozia, Pribegi, Poiana, Ivăneşti, Ciulniţa, Bora şi Cosâmbeşti.

-Compania VI-a, cu sediul la Ciochina, avea comunele: Fundu-Crăsani, Sărăţenii de Sus, Colelia, Reviga, Crunţi, Balaciu de Sus, Căzăneşti, Ciochina, Copuzu, Raşi, Piersica, Albeşti şi Marsilieni.

– Compania VII-a, cu sediul la Urziceni, avea comunele: Gârbovi, Grindu, Armăşeşti, Jilavele, Bărbuleşti, Urziceni, Manasia, Moldoveni, Alexeni, Broştenii Noi şi Broştenii Vechi.

– Compania VIII-a, cu sediul la Condeeşti, avea comunele: Coşereni, Borăneşti, Speteni, Bărcăneşti, Condeeşti, Uleşti, Frumuşica, Arţari, Axintele, Ştefăneşti şi Lehliu.

Datele prezentate de noi sunt extrase din Monitorul Oficial. Din Ghidul Arhivelor Militare Române, apărut la Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, sub coordonarea Gen. mr. conf. univ. dr. Mihai Chiriță, în anul 2010, aflăm că:”…la înființare regimentul a primit titulatura de Regimentul de Dorobanți Ialomița nr. 20, având reședința la Călărași și fiindu-i repartizat pentru recrutare teritoriul fostului județ Ialomița.

Cu această denumire a funcționat până în anul 1891 când s-a contopit cu Regimentul 5 Linie (desființat), conform Înaltului Decret nr. 2329 din 11 iulie 1891. Prin prevederile acestuia s-a stabilit noua titulatură a regimentului, acela de Regimentul al V-lea Ialomița nr. 23. Noua unitate prelua drapelul  și tradiția de luptă a unității deasființate și își preda propriul drapel la Arsenalul Armatei.

Regimentul a funcționat până la 18 august 1945 când a fost desființat, în cadrul măsurilor generale de reorganizare a armatei în conformitate cu Instrucțiunile Speciale nr. 56500/1945 ale Marelui Stat major. Conform acestor instrucțiuni regimentul și-a predat arhiva și drapelul Centrului Teritorial Ialomița”.

În timpul războiului de independență a luat parte la luptele din jurul Plevnei, unde a avut 5 ofițeri și 100 soldați morți și răniți. La 8 octombrie drapelul regimentului a fost decorat cu “Crucea Trecerea Dunării”.(Armata Română. Marelui ei Căpitan)

Din ghidul amintit aflăm că regimentul a participat la cele două războaie mondiale, făcând parte din Divizia 10 Infanterie. Astfel, în vara și toamna anului 1916 a participat “la luptele în apărare duse de trupele din compunerea Capului de Pod Silistra și apoi de unitățile ce formau Armata de Dobrogea. La sfârșitul lunii octombrie, valoarea combativă a regimentului se redusese la un batalion, motiv pentru care Marele Cartier General a decis cuplarea sa cu Regimentul 63 Infanterie, aflat în aceiași situație. Din acest moment unitatea a ființat sub titulatura de Regimentul 23/63 Infanterie, până la 17 decembrie 1916, comanda fiind exercitată de comandantul Regimentului 23 Infanterie. Retrase pe zona de reorganizare după ocuparea Dobrog un dificil ei, cele două regimente se vor separa, revenind la structura anterioară.”

A urmat un dificil proces de reorganizare prin care a trecut în iarna și primavara anului 1917, după care și-a adus contribuția în succesul ofensivei de la Mărășești din august 1917.

În anii 1918-1919, regimentul “a fost dislocat în Basarabia, inițial în garnizoana Chișinău, asigurând apoi paza unui sector de frontieră pe Nistru. Revenit în garnizoană la Călărași la 28 noiembrie 1919, regimentul și-a dislocat Batalionul I la Silistra și Batalionul 2 la Turtucaia unde, în perioada 3 decembrie 1919 – 18 ianuarie 1920, au înlocuit trupele franceze ce garantau securitatea zonei”.

În timpul  celui de-al doilea război mondial regimentul “a participat la acțiunile ofensive din sudul Basarabiei în vara și toamna anului 1941, din Crimeea, Peninsula Kerci și Peninsula Taman din anul 1942, la luptele de apărare din Caucaz și din Crimeea din septembrie 1943 – aprilie 1944”, a întâmpinat mari dificultăți pe parcursul operației de retragere din Crimeea, suferind pierderi în effective și material, după care a fost inclus în dispozitivul de apărare a Dobrogei începând cu luna iyulie 1944 și a participat la operațiunile militare din Vest, aducându-și contribuția la eliberarea Cehoslovaciei.

 Existenţa în oraş a unui Regiment de Dorobanţi, 2 escadroane ale Regimentului 3 de Călăraşi din Bucureşti şi inexistenţa unor cazarme pentru găzduirea acestora l-a determinat pe prefectul Vasile Obedeanu. în şedinţa din 28 ianuarie 1880 a Consiliului general al judeţului Ialomiţa, întrunit în sesiune extraordinară, sub preşedinţia lui Alexe Vineş, să propună ”că trebuie a se îngriji consiliul şi de bunul trai al soldatului român şi a înscrie iarăşi suma de 20.000 lei pentru clădirea unei cazarme de dorobanţi necesară acestui judeţ”.

Cazarma regimentului a fost construită chiar în anul 1880, pe un teren în suprafaţă de 20 de hectare, cumpărat de la Primăria oraşului Călăraşi. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea (anul 1897), au fost construite şi alte spaţii necesare regimentului: dependinţele în anul 1891, infirmeria în anul 1893, pavilionul pentru statul major al regimentului în anul 1896 şi două pavilioane pentru companiile teritoriale, în anul 1897.

CĂLĂRAȘII LA SFÂRȘIT DE SECOL XIX

AȘA CUM L-A VĂZUT ION F. BURICESCU

Dacă în numărul dedicat centenarului orașului Călărași ziarul „Pământul” oferea o pagină dr. Pompei Gh. Samarian pentru a prezenta „Călărașii acum o sută de ani”, iar Petre V. Haneș „Călărașii când eram eu mic...”, ziarul „Țăranul” oferea, la rândul său, unui alt călărășeran de vază, prof. Ion F. Buricescu, posibilitatea de a așterne pe hârtie amintiri din „Călărașii copilăriei mele”.

Dar cine era Ion F. Buricescu? S-a născut la 31 ianuarie 1880 în comuna Cocargeaua, județul Ialomița (astăzi comuna Borcea, județul Călărași) și a murit pe 25 iunie 1944. A urmat cursurile școlii primare nr. 2 din Călărași, apoi a absolvit Liceul “Matei Basarab” din București și Facultatea de filozofie din București în anul 1904. Ca student a colaborat la „Revista universitară”, „Viața nouă”, „Convorbiri literare”, „Gazeta Ialomițenilor”, „Învățătorul”, „Școala Ialomiței” „Revista de filozofie”. A fost profesor la liceul pe care l-a absolvit, apoi la liceul „Laurian” din Botoșani, iar din 1907 profesor definitiv la  Liceului „Știrbei Vodă” din Călărași, liceul al cărui director a fost  în perioada 1 aprilie 1911 – 15 martie 1914. După 20 de ani petrecuți la liceul din Călărași s-a mutat la liceul „Mihai Viteazu” din București.

Din lucrarea „Administrația, de la ispravnic la prefect. Prefecții județului Ialomița. 1865-1949.1992-2016”, autori Gigi Petre și Viorica Soare, aflăm că: „Înrolat în armata română, în timpul Primului Război Mondial, Ion F. Buricescu se afla ca sublocotenent în Moldova, unde se retrăsese armata, din Muntenia. Pe toată durata campaniei a ținut un jurnal, în care a zugrăvit fețele războiului, document-testimonial al suferinței soldatului român în vremea epidemiei de tifos exantematic”. Acest jurnal a fost publicat în serial în ziarul „Gazeta Ialomițenilor”, organ al Asociației Generale a Ialomițenilor cu sediul în București, dar și în volum cu sprijinul asociației al cărui președinte a fost.

Din aceiași lucrare aflăm că,  în anul 1921, prin Înalt Decret Regal semnat de regele Ferdinand, a fost decorat cu distincția onorifică Ordinul Steua României în gradul de ofițer.

 A avut preocupări literare și pedagogice, publicând o serie de lucrări dintre care amintim: „Scrisori către Terțius”, București, 1926; „Misterele sufletului omenesc. Spiritism și metapsihică”, București, 1934; „Pe margini de prăpastie. Însemnări din războiul pentru întregire”, București, 1934; „Sufletul românesc”, București, 1944.  

A cochetat și cu politica, fiind în două rânduri prefect al județului Ialomița (1921, 1926-1927), ambele mandate fiind încheiate prin demisie, dar și deputat de Ialomița.

La un de la moartea sa, în numărul din 20 august 1945, Ilie I. Jugănaru Albești, îi dedica în ziarul pe care-l conducea – „Glasul Bărăganului” -, un omagiu „care concentra întreaga sa personalitate: de om, soldat, profesor, prefect, scriitor, filozof, parlamentar”: „Astăzi când zorile unor vremuri mai bune au revenit, și când ziarul nostru își poate rosti din nou cuvântul, ne îndeplinim pioasa datorie de a omagia aici, în mod public, așa cum de altfel marele dispărut merita cu prisosință, de a scrie și noi ceva despre memoria aceluia care a fost Ion F. Buricescu.

Profesor și petagog de înaltă marcă, profesorul și scriitorul de talent Ion F. Buricescu a ilustrat ca nimeni altul școala secundară Românească. Multe generații de elevi îi păstrează și îi vor păstra cultul.

În războiul 1916-1918, ilustrul dispărut în caliate de ofițer, s-a purtat cu ostașii săi mai mult ca un părinte, îmbărbătându-i, nu numai cu vorba, dar și cu fapta, la eroism și isbândă.

Om politic de mare și pilduitoare etică, democrat în toată accepțiunea cuvântului, el a ilustrat deopotrivă și Parlamentul în care ne-a reprezentat, fiind gata oricând a se sacrifica pentru populațiunea însetoșată de dreptate, care venea să-i aducă la cunoștință durerile ei; iar ca prefect de Județ a fost neîntrecut în opere de binefacere pentru progresul neamului și a Țării.

Cetățean desăvârșit, cap de familie de o prea bună și unanimă reputație, atât în viața publică, cât și în cea particulară Ion Buricescu a fost o figură, un nume, un exemplu.

Fie-i memoria  eternă și țărâna ușoară”

Dar să revenim la subiectul propus și să vedem ce-și amintea profesorul și  omul politic Ion F. Buricescu, ajuns în 1933, la respectabila vârstă de 53 de ani, despre orașul copilăriei, adică Călărașii anilor 1890, înainte de ridicarea Palatului Administrativ, a cărui construcție a început în anul 1895: „Sunt de atunci vreo 40 de ani. Călărașii, capitala județului Ialomița, era un târguleț înapoiat, al cărui aspect oriental nu diferă prea mult de acela al Silistrei de peste Dunăre.

Venisem ca elev în clasa IV-a primară a Școalei de băieți nr. 2, al cărei local deabia se terminase de construit.

Părăsind casele vechi și improprii, ce se văd și azi cu pridvor și stâlpi bătrânești pe bulevard (astăzi strada 1 Mai –n.ns.N.Ț.), în apropriere de hotelul Petculescu, ne-am instalat în noul local ceva mai târziu, după deschiderea cursurilor cu mare bucurie și cu un fel de respect religios pentru frumusețea construcției. Școala aceea primară azi poartă tot nr. 2 și a fost, cred, prima școală primară cu local propriu, fiindcă școala nr. 1 era instalată atunci în localul actual al liceului, pe lângă gimnaziul real cu patru clase.

Ședeam la gazdă pe strada Vânători.(astăzi, strada Flacăra –n.ns.N.Ț) Peste drum, pe locul unde sunt azi construite: școala de meserii și cazarma pompierilor, se găseau niște cazărmi, în care era găzduit regimentul de cavalerie. Zidurile înconjurătoare, cu tencuiala de mult mâncată și cu cărămizile roase de umezeală, erau tot ce vedeam, ca copil. Ce clădiri va fi fost înăuntru, nu știu. Pe maidanul situat, în partea de apus, vedeam însă adeseori soldați făcând instrucție. Un vagmistru (sergent major de cavalerie – n.ns. N.Ț.), îmbrăcat frumos, cu cisme împodobite de nasturi de metal lucitor, cu tunică plină de fireturile ce împodobeau odinioară uniforma călărașilor noștri și cu capelă particulară, comanda instituția. Ședeam și priveam, fără să mă mai satur, Și acum parcă văd cum acest vagmistru, cu fața bronzată și cu mustața ridicată în cârlionți, îi făcea prin comenzi energice și sonore pe soldați să execute mișcările de apărare sau de atac cu sabia, în timp ce țineau picioarele depărtate, ca și cum, chipurile, ar fi fost călări. Dar exercițiile de cavalerie în manej! Ce bici lung avea vagmistru! Și de câte ori nu nimerea spinarea soldatului în loc a isbi calul!

Când plecam de acasă la școală, străbăteam actuala curte a palatului administrativ. Grădina minunată de azi, cu arbori atât de falnici, nu exista pe atunci, după cum nu exista nici palatul. Tot spațiul acesta era un loc viran și murdar, în mijlocul căruia câteva barăci infecte adăposteau măcelăriile. De jur împrejur, în zilele de târg, vedeai căruțe încărcate cu cereale sau alte mărfuri, iar în gunoaiele ce se răsfățau pretutindeni, porcii râmau în toată voia.

Toamna, în vremea ploilor și iarna când nu era îngheț, nu ușor puteai trece prin acest maidan nenorocit. De aceea tatăl meu îmi făcuse o pereche de cismulițe cu care mă mândriam.

În centru, după cât se pare, schimbări prea mari nu s-au făcut de atunci: aceleași prăvălii mărunte, în afară de câteva construcții noi, aceiași primărie, nevopsită însă cu ulei ca acuma, aceiași cafenea din centru cu aceiași cetățeni pașnici stând la mese afară.

Dacă scoborai pe bulevard, însă nu pătrundeai în parcul de azi, o scoborâtură mare era, între chei – care exista parcă și atunci - și între bulevard, așa cum există astăzi în partea de răsărit dincolo de căpitănie. O mlaștină mare și mormane de gunoaie scoase din curțile oamenilor, era tot ce vedeai acolo. Țânțarii găseau astfel un mediu minunat de cultură și orașul era invadat de stoluri de nenumărate gângănii, care nu te lăsau să stai afară seara. Când am (re)venit mai târziu în Călărași, am rămas mirat de faptul că – deși apăreau din când în când – țânțarii nu (mai) erau flagelul de odinioară. Desigur, umplerea cu pământ a acelor mlaștini a avut aici un rol însemnat. (la începutul secolului XX s-a amenajtat o parte din Parcul Central de astăzi – n.ns. N.Ț.)

Luminat prost, cu felinare în care ardeau la mari depărtări, lămpi anemice cu petrol, nepavat sau pavat prost cu bolovani de piatră, pe care cu greu îți țineai echilibrul, orașul nu obținea un caracter de oraș occidental decât din alinierea străzilor.

Din tot ce constituie, în noianul amintirilor mele, icoana Călărașilor de odinioară, ceva răscolește, îndeosebi, un sentiment de duioșie neînțeleasă: e amintirea bâlciului.

Altul era bâlciul copilăriei mele. În zilele de 7, 8 și 9 septembrie, șiruri nesfârșite de căruțe pline de țărani, se mișcau ca niște râme uriașe pe drumul ce ducea de la Piua-Petri la Călărași. Unii veneau alții se întorceau acasă. Satele erau pustii. Iar maidanul, unde e azi cazarma artileriei (zona fostei Fabrici de Confecții și a stadionului – n.ns. N.Ț.) lua aspectul unei tabere uriașe. Barăci multe cu mărfuri de tot felul, cârciumi cu băuturi, panorame și „diorame”, circuri și comedii. Ceea ce mă atrăgea pe mine ca și pe țăranii, care stăteau gură-cască cu sutele în stradă, era Vasilache.

Ce lucruri minunate erau păpușile, care ieșeau, se mișcau stângaci, vorbiau, jucau o dramă simplă și totuși atât de captivantă! Ce haz provoca Vasilache prin șotiile, pe care le făcea! Și cu cât regret plecam când diavolul venea și-l lua spre a-l duce, cu toate toate protestările și țipetele lui ascuțite, în infernul de jos din baracă.

Ei, dar vremurile se schimbă! Astăzi, orașul e altul. S-a civilizat: are uzină de apă și cișmele, care dau altă apă decât cea cu mormoloci pe care o aduceau sacagii, are o lumină electrică, are pavaj, are grădini frumoase. O întrebare se pune însă: sunt oamenii mai fericiți?  ”

1935. SE CONSTRUIEŞTE ŞCOALA PRIMARĂ NR. 4 MIXTĂ (ASTĂZI ŞCOALA GIMNAZIALĂ “NICOLAE TITULESCU”)

În planul oraşului Călăraşi cu noile cartiere pentru împroprietărirea demobilizaţilor, întocmit în anul 1925, în Cartierul A pe strada Regina Maria (astăzi, Stadionului), în spatele complexului din Piaţa Cuza Vodă de astăzi (Piaţa Regina Maria atunci), au fost marcate două careuri, delimitate de străzile Unirii şi Regele Mihai (astăzi, Cireşilor), fiecare cu câte trei locuri, cele din faţă fiind destinate pentru biserică (aici a fost amplasată după 1990, biserica Sf. Dasie) şi şcoală, care să deservească copiii din cartierul nou înfiinţat.

La 13 septembrie 1934, primarul oraşului Călăraşi, avocatul Aurel Teodorescu, se adresa directoarei şcolii primare nr. 2 de fete (Şcoala generală nr. 4 de mai târziu) aducându-i la cunoştinţă că: „Ministerul Instrucţiunii Publice, prin deciziunea nr. 58.545/934, a înfiinţat pe data de 1 septembrie 1934, în acest oraş, o şcoală primară mixtă cu nr. 4, care va deservi populaţia şcolară din cartierele spoitori, al gării şi Cartierul A.

Această şcoală până în prezent nu are nici local şi nici mobilierul necesar funcţionării.

Pentru ca şcoala să poată funcţiona efectiv până la achiziţionarea de către comună a unui local în acest scop, vă rugăm a aproba ca în mod provizoriu, această şcoală să funcţioneze în localul şcolii primare nr. 2 de fete, de sub direcţiunea Dv., după amiază când sălile de clasă sunt libere.”

Două săptămâni mai târziu, la 27 septembrie 1934, Consiliul comunal lua în discuţie adresa Revizoratului şcolar al judeţului Ialomiţa, referitoare la închirierea unui local necesar şcolii primare mixte nr. 4, al cărei director era A.F. Păpureanu.

După citirea adresei, primarul care conform legii, era şi preşedinte al Consiliului local, explică consilierilor că „toate şcolile primare de băieţi şi de fete sunt construite în centrul oraşului, încât acum cu întinderea oraşului, elevii din cartierele mărginaşe, în timp de iarnă nu poate frecventa şcolile.

În program avem construcţia unui local de şcoală şi chiar două la periferie care să deservească populaţia şcolară a cartierelor. Până atunci, înfiinţându-se o şcoală primară mixtă, care prin bunăvoinţa D-nei Popescu, funcţionează deocamdată în localul şcolii primare de fete nr. 2, urmează să închiriem un local de şcoală. Întrucât în buget nu avem prevăzută nici o sumă, propun să se avizeze la deschiderea unui credit  extraordinar pentru plata chiriei şi cheltuielilor de întreţinere”.

Consilierul Atanase Georgescu Ciurea, era de părere ca „până la terminarea localului de şcoală, să se facă economie de chirie, continuând să funcţioneze în localul actual, căci distanţa nu este aşa de mare”, iar consilierul G.G. Demetrescu, considera că trebuie „să se prevadă numai cheltuielile de întreţinere şi funcţionare şi să rămână pe loc în localul şcolii de fete nr. 2.”

Consilierul N. Stănescu propune „să se aloce un credit de 24.000 lei pentru funcţionarea şcolii până la 1 aprilie 1935, întrucât cu această sumă ar putea face faţă cheltuielilor de funcţionare.”

Consiliul având în vedere că „întreţinerea localurilor şcolare primare, încălzit, iluminat, materiale, sunt cheltuieli obligatorii pentru orice comună şi că după punerea în execuţie a bugetului pentru deservirea populaţiei şcolare de la periferie din cartierele: Spoitori, al Gării şi Cartierul A, s-a înfiinţat o şcoală primară mixtă pentru a cărei întreţinere nu sunt prevederi bugetare, aprobă deschiderea unui credit extraordinar în sumă de 24.000 lei, sumă ce va servi la întreţinerea şi funcţionarea şcolii primare nr. 4 mixtă, înfiinţată anul acesta.

Suma se va lua de la art. 68 „Fond pentru deschideri de credite extraordinare” şi se va înscrie în buget sub un nou capitol şi un nou articol de ordine”.

Întrucât şcoala se înfiinţase dar nu avea local propriu, la 1 aprilie 1935, primarul invita consilierii locali şi alte personalităţi ale oraşului, la ora 11,30 a.m. să ia parte la solemnitatea punerii pietrei fundamentale a localului de şcoală primară din Cartierul A.

Şase zile mai târziu, ing. V. Roşca – şeful Serviciului tehnic comunal înainta primarului trei chitanţe pentru transportarea materialelor necesare construcţiei şcolii mixte nr. 4 din cartierul A. a oraşului Călăraşi şi anume:

- pentru suma de 3.500 lei, costul transportului a 65 m.c. de nisip, socotit cu 50 lei m.c. şi a 5.000 kg ciment socotit cu 50 lei/1.000 kg.

- pentru suma de 2.925 lei, costul transportului a 58,50 m.c. pietriş, socotit cu 50 lei m.c.

- pentru suma de 2.824 lei, costul transportului a 40.342 cărămizi, socotit cu 70 lei/1.000 de cărămizi

şi-l ruga să dispună ordonanţarea sumei totale de 6.425 lei pe numele lui A. Ştefănescu, iar suma de 2.824 lei pe numele lui Dumitru Stan, are au efectuat transporturile respective.

La 27 iunie 1935 Serviciul tehnic comunal se adresa primarului aducându-i la cunoştinţă că: „Şcoala primară mixtă nr. 4 din cartierul A. fiind gata construită, urmează să se ridice o împrejmuire în jurul terenului ocupat de această şcoală.

Am întocmit pentru acest scop un deviz estimativ, în care sunt trecute separat materialele necesare, manopera şi costul lor, pentru împrejmuirea nevopsită şi apoi materialele şi manopera pentru vopsirea cu ulei a acestei împrejmuiri.

La lemnărie se va întrebuinţa o parte considerabilă din materialele recâştigate de la demontarea împrejmuirii vechi de la grădina publică şi anume din totalul şipcilor necesare, şipcile vechi recâştigate vor forma o treime, iar din totalul stâlpilor, cei din stejar şi salcâm reîntrebuinţabili o jumătate.

Întrucât lucrarea este foarte urgentă, clădirea neputând sta, după terminarea şi desfiinţarea şantierului neîmprejmuită în mijlocul unei pieţe circulabile, expunându-se mereu pericolului să fie atinsă şi deteriorată pe la colţuri de vehicule, întrebuinţată de derbedei ca loc dosnic pentru murdării, etc., sunt de părere ca această lucrare să fie executată în regie, materialele putându-se procura pe baza ofertelor celor mai avantajoase, iar meşterii dulgheri angaja cu plata zilei”.

Totodată trimitea şi devizul în valoare de 20.474 lei, cu rugămintea de a-l aproba, „hotărând dacă împrejmuirea urmează să fie şi vopsită cu vopsea de ulei.”

După ce la 10 iulie 1935, o comisie condusă de primarul Aurel Teodorescu ca preşedinte analiza ofertele depuse de I. Andreescu şi S. Natansohu pentru furnizarea materialului necesar împrejmuirii cu 7.955 lei primul şi 8.355 lei al doilea şi adjudeca provizoriu oferta lui I. Andreescu, în şedinţa din 21 iulie 1935, Delegaţia Consiliului comunal aproba a se executa în regie lucrările de împrejmuire a localului şcolii primare mixte nr. 4 în limita sumei de 20.474 lei, prevăzută în deviz.

La 23 septembrie 1935, ing. V. Roşca se adresa din nou primarului: „Şcoala primară nr. 4 mixtă din cartierul A. necesită mobilier pentru cancelarie, bănci pentru şcolari, cuiere pentru hainele elevilor, sobe (de fier sau teracotă), instalaţie pentru iluminat electric, un puţ pentru apă potabilă şi construirea unei magazii pentru lemne de foc şi a unei latrine.

Suma necesară pentru aceste investiţii se evaluează la circa 20.000 lei.”

Pe respectivul raport, contabilul primăriei Dinu Cristea a făcut următorul referat: „În buget la art. 72, s-a prevăzut suma de 60.000 lei pentru transportul materialului şi împrejmuirea localului şcolii nr. 4 mixtă. Pentru plata materialului de înzestrare al acestei şcoli, se poate face  de la acelaşi articol rămânând fond disponibil pentru acoperirea cheltuielii. Urmează a se supune Onor Consiliu comunal pentru modificarea art. 72 în sensul următor: Pentru transp. materialelor, împrejmuirea localului şi mobilier de înzestrarea şcolii primare nr. 4 mixtă.”

Acest lucru era adus la cunoştinţa consilierilor comunali, în şedinţa din 26 septembrie 1935, primarul mai arătând că: „Şcoala s-a clădit, s-a împrejmuit, a luat fiinţă şi funcţionează. Are însă nevoie de sobe, mobilier, un puţ, care cad în sarcina comunei şi se pot face din suma de 60.000 lei alocată în buget”, cerând consilierilor comunali să modifice doar redactarea articolului, ceea ce aceştia aprobă în unanimitate.

Chiar dacă cele mai sus menţionate nu erau gata, la 28 septembrie 1935, primarul se adresa consilierilor locali Adrian Pop. Băleni, Ion P. Dragomirescu, V. Niţescu, Leonida Petrescu, N. Filipescu, I.R. Moţoiu, Th. I. Penciu, N. Drăgănescu, N. Macoveanu, C.A. Mărculescu, V. Toneanu, Naftali Levy, St. Teodorescu, St. Moroianu, C. Anghelescu, D. Stănescu, I.V. Andreescu şi C. Ionescu Isac: „În vederea inaugurării localului şcolii primare nr. 4 mixtă, ce s-a clădit anul acesta în Cartierul A., solemnitate ce va avea loc mâine 29 septembrie a.c., urmând a sosi în localitate D-l Deputat MARIUS ROŞCA, Şeful Organizaţiei liberale de Ialomiţa, cu onoare vă invit să binevoiţi a lua parte la masa comună ce va avea loc astă seară 28 septembrie a.c. orele 8 ½ în localul Anton Troacă (fost Doiciu Poreceanu).”

La 20 octombrie 1935 era întocmit devizul estimativ pentru confecţionarea mobilierului: 16 bănci din scânduri de brad; o masă de lucru cu patru sertare pentru cancelarie; un dulap de cărţi cu patru poliţe şi un sertar în cancelarie; patru cuiere pentru elevi şi un grătar pentru şters picioarele de noroi, în valoare de 4.375,25 lei.

Din comerţ urma să se procure direct următoarele materiale: scaune pentru cancelarie şi catedre în clase – 4 bucăţi; lavoir de metal vopsit cu vopsea de ulei – 1 buc; lighean din tablă emailată – 1 buc; cană mare din tablă emailată – 1 buc; oglindă în ramă de lemn – 1 buc.

Tot atunci era întocmit şi devizul pentru procurarea şi montarea de sobe de fier sistem „Godin” nr. 5 B pentru clase 2 bucăţi şi una pentru cancelarie, în valoare totală de 9.210 lei şi devizul lucrărilor de montare de către electricienii comunali a instalaţiei electrice cu 6 becuri până la 200 W şi 3 becuri până la 60 W.

Trimiţând devizele pentru lucrările mai sus enumerate, la 31 octombrie 1935, Serviciul tehnic comunal  cerea primarului să le examineze şi aprobe, deoarece „timpul fiind înaintat, lucrările au devenit foarte urgente. Ele vor putea fi executate avantajos în regie, materialele procurându-se din comerţ pe baza ofertelor celor mai avantajoase”, lucrările urmând să se execute sub conducerea şi supravegherea serviciului tehnic.

La 22 noiembrie 1935, Delegaţia Consiliului comunal lua în discuţie procesul verbal al Comisiei de licitaţii cu rezultatul tratării prin bună învoială din 14 noiembrie, pentru procurarea a 4 sobe „Godin” necesare pentru şcoala primară nr. 4 mixtă din cartierul A. şi una pentru şcoala din suburbia Măgureni.

Delegaţia confirma rezultatul tratării prin bună învoială şi adjudeca definitiv asupra firmei „Ion Vlădoianu” din localitate furnizarea a 3 sobe Godin nr. 5  şi una sobă Godin nr. 3 cu preţul global de 10.500 lei., burlanele urmând a fi furnizate de aceiaşi firmă cu preţul de 1.435 lei.

La 1 noiembrie 1935, Serviciul tehnic comunal anunţă pe primar că lucrările de împrejmuire a şcolii primare nr. 4 mixtă au fost executate în regie sunt terminate şi cere să formeze comisia de recepţie. Formată din August Anagnoste – şeful Serviciului judeţean de drumuri Ialomiţa, Adrian Popescu Băleni, I.P. Dragomirescu şi Leonida Petrescu – ajutori ai primarului, comisia stabilea efectuarea recepţiei pentru ziua de 16 decembrie 1935.

Între timp erau terminate şi lucrările de înzestrare. Aceiaşi comisie se întrunea la 23 decembrie 1935 pentru efectuarea recepţiei, dar din cauza timpului nefavorabil amână recepţionarea lucrărilor, urmând să fixeze o nouă dată, când timpul se va îmbunătăţi şi va permite ţinerea recepţiei.

Recepţia lucrărilor de înzestrare a şcolii primare nr. 4 mixtă din cartierul A (construirea unei magazii pentru adăpostirea a 25.000 kg lemne de foc, a unei latrine cu 5 compartimente din care unul pentru învăţători încuiat cu lacăt şi a unui puţ de apă, precum şi montarea instalaţiei electrice), aprobate de delegaţia Consiliului comunal cu încheierea nr. 67 din 22 noiembrie 1935, era făcută de comisia formată din cei patru membrii menţionaţi, asistaţi de ing. V. Roşca – şeful Serviciului tehnic comunal, în ziua de 10 martie 1936.

Din procesul verbal de recepţie reţinem că: „În conformitate cu normele generale de recepţionare a lucrărilor şi furniturilor autorităţilor publice, am examinat aceste lucrări din punct de vedere calitativ şi cantitativ şi am constatat că:

- Lucrările sunt executate în bune condiţiuni conform indicaţiilor devizului estimativ.

- Materialele procurate şi manopera sunt specificate în măsurătoarea definitivă, în schiţa cu dimensiuni şi în foile de evaluaţie nr. 1 şi 2, a căror valoare se ridică lei 9.409.”

Din situaţia definitivă aflăm că lucrările de înzestrare au fost  executate de dulgherul Ioan Dumitrescu din Călăraşi, iar materialele au fost procurate de la depozitul de cherestea Mirică Vişinescu, magazinul de fierărie Traian Roseţeanu, magazinul P. Teodorescu, magazinul C. Atanasiu toate din Călăraşi şi din stocul de materiale rămase de la bâlciul anual din 1935.

1932.   SE CONSTRUIEŞTE PRIMA ŞCOALA DIN CARTIERUL MĂGURENI

                                                     

Deşi atestarea documentară a satului Măgureni (Crăciani, Crăceni) este mai timpurie decât cea a satului Lichireşti (Călăraşii, de astăzi), la 1 iunie 1541, într-un hrisov emis de cancelaria voievodului Radu Paisie, despre existenţa unei şcoli documentele vorbesc destul de târziu, copii celor cu dare de mână de aici mergând să înveţe la şcolile din Călăraşi.

Dar şi în această situaţie, cei care mergeau la şcolile din Călăraşi erau mai mult băieţi, deoarece pe timp de iarnă şi chiar primăvara şi toamna, când ploua mult, drumurile deveneau impracticabile, iar deplasarea foarte greoaie.

Dintr-o monografie a şcolii din Măgureni, aflăm că în anul şcolar 1926-1927, a lua fiinţă prima şcoală în acest cartier, într-o casă de pe strada Păcii, proprietatea locuitorului Tudor Popescu, dascăl la biserica Sf. Nicolae de aici.

Documentele spun însă altceva. La 7 septembrie 1909, Revizoratul şcolar de Ialomiţa făcea cunoscut primarului comunei urbane Călăraşi că: Dl Inspector şcolar al circ. IV, prin ordinul nr. 4485 din 27 august a.c., îmi comunică că Onor Ministerul Instrucţiuni Publice, cu ordinul nr. 52614 din 25 august a.c., a înfiinţat pe ziua de 1 octombrie o şcoală rurală în comuna Călăraşi (Mahalaua Măgureni).

Deoarece cheltuielile pentru întreţinerea acestei şcoli cădeau în sarcina comunei, ruga pe primar să dispună să se ia toate măsurile, ca pe ziua înfiinţării să se poată deschide cursurile.

Înfiinţarea şcolii rurale din mahalaua Măgureni era luată în discuţie în şedinţa Consiliului local din 19 septembrie 1909. După ce primarul arată că această şcoală nu-şi poate avea rostul în oraşul nostru întrucât numărul elevilor în şcolile existente nu trece peste optzeci, conform regulamentului, decât numai în clasa I-a, unde sunt înscrişi între80-100 copii, însă nu toţi copiii care sunt înscrişi în liste frecventează şcoala, astfel că comuna va fi expusă la cheltuieli fără nici un folos, consilierii autorizează pe primar să discute cu revizorul şcolar chestiunea înfiinţării numai a unei clase divizionare de va fi trebuinţă, fără a se mai expune comuna la cheltuieli enorme cu înfiinţarea şcolii rurale care n-ar fi de nici un folos pentru orăşeni.

Şi totuşi şcoala a luat fiinţă şi a funcţionat deoarece în şedinţa Consiliului comunal din 11 noiembrie 1909, consilierii aprobau modificarea bugetului şi deschiderea de credite extraordinare pentru plata unui servitor la şcoala rurală mixtă tip urban, înfiinţată din nou la 1 octombrie a.c. pentru suburbia Măgureni din acest oraş, iar din cele trei oferte făcute pentru localul acestei şcoli, Consiliul aprobă contractul de locaţiune încheiat cu Ilie Isaia, pentru instalarea şcolii pe timp de trei ani cu o chirie de 510 lei pe an.

În localuri închiriate şcoala a funcţionat până în anul 1932. La 28 ianuarie 1932, ing. Nicolae Săndulescu – şeful Serviciului tehnic al primăriei aducea la cunoştinţă preşedintelui Comisiei Interimare a oraşului Călăraşi că: La art. 85 al bugetului extraordinar pe a.c. s-a prevăzut suma de lei 320.000, pentru construirea unui local de şcoală în satul Măgureni.

Prefectura cu adresa nr. 13514 din 25 august 1931, a înaintat un proiect întocmit de Serviciul tehnic al judeţului, pentru construirea acestei clădiri şi care s-a vizat şi de subsemnatul.

Pentru punerea în executare a acestei lucrări, urmează a se îndeplini formalităţile cerute de legea administrativă, legea contabilităţii publice şi regulamentul oficiului central de licitaţii – formalităţi care sunt rezumate şi explicate în instrucţiunile primite în 1931 de la Ministerul Lucrărilor Publice şi anume: Lucrarea având valoarea  sub 300.000 lei, aprobarea tehnică a proiectului cade în competenţa serviciilor Inspectoratului General administrativ regional, căruia trebuie a-i fi înaintat proiectul vizat de noi şi însoţit de o încheiere a Comisunei Interimare, prin care să se dea:

a)  o aprobare cu privire la necesitatea executării lucrării şi la cheltuielile după deviz în limita căreia urmează a se executa lucrările;

b) o aprobare asupra modului de angajare.

În şedinţa din 3 februarie 1932 a Comisiei Interimare este prezentat referatul Serviciului tehnic comunal cu proiectul pentru construirea localului de şcoală în satul Măgureni. După prezentarea referatului, preşedintele Comisiei Interimare arată că: satul Măgureni cu o populaţiune şcolară de 60 elevi şi care cade în circumscripţia administrativă a oraşului, din cauza lipsei unui local de şcoală, elevii sunt nevoiţi a frecventa şcolile din oraş, trebuind a parcurge în fiecare zi atât pe timpuri bune, cât şi rele, distanţa de 2 km.

De asemenea, mai arată cum s-a ajuns la ideea construirii acestei şcoli. La bugetul Prefecturii era prevăzută suma de 500.000 lei pentru construire de şcoli. La şedinţa Comisiei judeţene, la care şi D-sa a participat, luându-se în discuţiune localitatea unde să se construiască un local de şcoală, s-a decis după multe dezbateri ca absolut necesar construirea unui local de şcoală în satul Măgureni.

 Prefectura a consemnat încă din anul trecut suma de 320.000 lei, pentru construcţia şcolii, dar timpul fiind înaintat s-a amânat executarea lucrării până în primăvara anului 1932.

Roagă Comisia să ia în cercetare proiectul întocmit de Serviciul tehnic judeţean şi să avizeze asupra oportunităţii construirii localului de şcoală.

După cercetarea proiectului şi expunerea punctelor de vedere ale membrilor Comisiei Interimare, o delegaţie de cetăţeni din satul Măgureni, mulţumeşte D-lui Preşedinte şi Comisiei Interimare, pentru buna intenţiune de a înzestra satul cu un local de şcoală şi speră că în curând va fi în stare de a servi interesele satului.

În final, Comisia Interimară aprobă construirea unui local de şcoală primară în satul Măgureni, lucrare care se va executa în limita sumei prevăzută în deviz de 300.000 lei, urmând a se face formalităţile pentru licitaţia publică.

Deşi proiectul nu fusese aprobat de către Consiliul Tehnic Superior, pentru grăbirea lucrărilor, la 10 martie 1932, primăria organizează licitaţie pentru darea în antrepriză a construirii unui local de şcoală în satul Măgureni, pendinte de oraşul Călăraşi, a cărei valoare era de 298.468 lei.

Au depus oferte: Uniunea Generală a micilor industriaşi şi meseriaşi patroni de toate breslele din România Mare – Filiala Călăraşi, prin delegat Ioan N. Dumitrescu, cu un rabat de 15 % sub deviz; antreprenor Gheorghe Ene din Călăraşi cu un rabat de 12,60 % sub deviz şi ing. Ion Iliescu din Călăraşi cu un rabat de 12 % sub deviz. Este admisă oferta Uniunii Generale a micilor industriaşi şi meseriaşi patroni.

Trimis la Inspectoratul General administrativ regional Bucureşti, proiectul a ajuns la Consiliul Tehnic Superior, care analizându-l a emis Jurnalul nr. 37 din 29 martie 1932, în care se arată că: Proiectul prezentat este unul tip al casei Şcoalelor, care prevede o clasă, o cancelarie şi vestibul de intrare, astfel dispuse încât să se poată adăuga în viitor încă o clasă.

Construcţia va avea fundaţiile şi soclul din beton de ciment, zidăria în elevaţia de cărămidă cu mortar de var gras, tâmplăria şi duşumelele din lemn de brad, iar învelitoarea din tablă galvanizată.

Consiliul face şi următoarele observaţii: clădirea este rău aşezată, terenul fiind îmbucătăţit şi nerezervând o curte de recreaţie: orientarea claselor în plin sud nu este recomandabilă; dimensiunile sălii de la intrare şi cancelariei sunt prea mici; numărul treptelor interioare fiind prea mare, ar trebui redus la trei şi palierul de sosire mărit la minimum 1,00 m; nu există o uşă dublă la intrare pentru a evita curenţii de aer; motivul intrării principale, lucarnele, profilele soclului şi ale ferestrelor sunt complicate şi inestetice; duşumeaua s-a prevăzut a fi aşezată direct pe pământ, fără un strat de beton intermediar, care să împiedice pătrunderea frigului, insectelor şi animalelor de câmp.

Proiectul era aprobat de către Consiliul Tehnic Superior cu condiţia ca, înainte de angajarea lucrărilor, să fie modificat pe baza observaţiilor şi corecturilor făcute.

La 11 mai 1932, primăria trimite Oficiului Central de Licitaţii din cadrul Ministerului de Finanţe, proiectul însoţit de jurnalul Consiliului Tehnic Superior, cu rugămintea de a trimite avizul de urgenţă, întrucât şcoala urmează a fi pusă la dispoziţia învăţământului cel mai târziu la 1 septembrie 1932.

La 20 mai 1932, Oficiul Central de Licitaţii comunică primăriei că s-a dat aviz favorabil licitaţiei, adjudecarea urmând să se facă asupra Uniunii micilor industriaşi cu rabatul de 15 % sub valoarea devizului.

La 31 mai 1932, Serviciul tehnic comunal comunică Preşedintelui Comisiei Interimare că proiectul a fost aprobat de către Consiliul Tehnic Superior cu modificări şi că, conform acestora, suprafaţa construcţiei se măreşte cu 5,80 m.p. faţă de aceea prevăzută în proiect, şi prin urmare se modifică şi costul construcţiunii faţă de suma prevăzută în deviz.

După proiectul iniţial, suprafaţa clădirii era de 114,050 m.p., iar suma după diviz de lei 298.467 lei, ceea ce revenea la m.p. de construcţie 2618 lei. După modificările introduse, suprafaţa clădirii este de 119,85 m.p., iar valoarea socotită cu lei 2618 m.p. ajunge la 313.767 lei. Se adaugă betonul introdus de Consiliul Tehnic Superior socotit la 9.051 lei şi  preţul ajunge la 322.818 lei, din care scăzându-se rabatul de 15 %, rămâne valoarea lucrării de 274.395 lei.

În şedinţa din 2 iunie 1932, Comisia Interimară ia act de modificările aduse proiectului pentru construirea unui local de şcoală primară în suburbia Măgureni, aprobă proiectul de contract de întreprindere aşa cum a fost prezentat de Serviciul tehn ic comunal şi-l autorizează pe primar să încheie contractul.

Contractul de întreprindere este încheiat la 6 mai 1932, cu Uniunea micilor industriaşi prin delegatul său Ioan Dumitrescu. Conform contractului, valoarea aproximativă a lucrărilor după aplicarea scăzământului de 15 % oferit la licitaţie era de lei 274.395, sumă ce urma să fie plătită pe măsura executării lucrărilor.

La 4 iunie 1932, Preşedintele Comisiei Interimare invita pe toţi directorii şcolilor din oraş, prefectul judeţului, revizorul şcolar şi protoiereul judeţului Ialomiţa să participe duminică 5 iunie 1931, orele 10,45 dimineaţa, la festivitatea de punere a pietrei fundamentale a localului de şcoală primară ce se ridică în suburbia Măgureni.

La 6 iunie 1932, Ioan Dumitrescu în calitate de antreprenor şi delegat al Uniunii generale a micilor industriaşi şi meseriaşi patroni – filiala Călăraşi, făcea cunoscut primăriei că: având de efectuat lucrarea în antrepriză pentru şcoala din Măgureni…, procurându-mi pe credit toate materialele ce am nevoie la această construcţie de la firma Fraţi Balcanschi din acest oraş.

Cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune ca la toate situaţiile provizorii ce mi se va face să se achite direct de domnul casier comunal, firmei Fraţi Balcanschi creditoarea mea, toate materialele ce voi primi, chiar dacă ordonanţa e emisă pe numele meu, delegatul Uniunii.

La 17 iunie 1932, directorul şcolii primare mixte din Măgureni se adresa primarului, aducându-i la cunoştinţă că în devizul de construcţie nu s-a prevăzut nimic din accesoriile absolut trebuincioase bunei funcţionări a şcolii şi-l ruga să dispună ca din diferenţa de la costul construcţiei, la suma alocată în acest scop, să se facă următoarele lucrări: împrejmuirea localului; o latrină; 30 pupitre a două locuri; o catedră cu postament şi scaun; o masă pentru cancelarie şi două scaune; un dulap pentru arhivă şi bibliotecă şi o magazie pentru lemne.

Pe baza devizului suplimentar, întocmit de Serviciul tehnic comunal, din diferenţa de 50.000 lei, Comisia Interimară, în şedinţa din 21 iulie 1932, aproba ca să se confecţioneze şi înzestreze şcoala din Măgureni cu bănci, catedră, împrejmuire, closet şi celelalte cuprinse în deviz, în limita sumei rezultată ca economie din construcţie, obţinându-se de la Oficiul Central de Licitaţii avizul ca aceste lucrări să se facă prin bună învoială, conform normelor generale.

În şedinţa din 11 august 1932, Comisia Interimară aproba oferta lui Alexandru Iacobescu pentru executarea mobilierului şi a împrejmuirii şcolii cu preţul de 11,75 % sub deviz. Mai depuseseră oferte meşterii tâmplari Radu Botea, Zamfir Andreescu, Ioan N. Dumitrescu şi Dumitru C. Voiculescu.

La 20 septembrie 1932, Comisia formată din G.G. Petculescu şi C.Z. Vasiliu – membrii în Comisia Interimară şi ing. N. Săndulescu – şeful Serviciului tehnic comunal , a procedat, în prezenţa antreprenorului Ioan N. Dumitrescu, la recepţia provizorie a localului de şcoală şi a constatat că lucrările s-au executat în conformitate cu proiectul şi cu modificările introduse de Consiliul Tehnic Superior, în condiţiuni bune. Valoarea lucrărilor după scăderea rabatului  de 15 % era de 270.713 lei. Antreprenorul era obligat să întreţină lucrările timp de un an de la data procesului verbal de recepţie provizorie, iar localul era dat în primire directorului şcolii.

La 7 octombrie 1932 erau recepţionate şi lucrările executate de Alexandru Iacobescu, în conformitate cu devizul şi dispoziţiile date ulterior, în valoare de 47.235 lei.

La 17 octombrie 1933, ora 17,00, o comisie formată din consilierii comunali C. Dobrescu şi V. Costache şi ing. V. Roşca – şeful Serviciului tehnic comunal, de faţă fiind şi antreprenorul Ioan N.Dumitrescu au procedat la recepţia definitivă a lucrărilor de construcţie a şcolii primare din satul Măgureni, constatând că după un an de zile de la terminarea lucrărilor construcţia s-a menţinut bine, neivindu-se stricăciuni, crăpături, prăbuşiri etc.